ICCJ. Decizia nr. 2187/2014. Civil. Contestaţie la executare. Suspendare executare silită. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 2187/2014
Dosar nr. 9503/2/2012
Şedinţa publică de la 12 iunie 2014
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 132 din 8 noiembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis contestaţia la executare prin poprire formulată de debitoarea G.G.E. în contradictoriu cu intimata creditoare A.V.A.S. Bucureşti şi intimata terţ poprit SC B.C.R. SA Bucureşti şi a anulat executarea silită pornită prin Ordinul A.V.A.S. nr. 48 din 9 iunie 2011.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că între SC B. SA Sucursala Bacău şi SC C. SA în calitate de client s-a încheiat la data de 23 octombrie 1998 Convenţia de credit reînnoită prin care banca a reeşalonat clientului creditul în sumă de 160.000 dolari SUA, acesta urmând a fi rambursat în 12 rate trimestriale începând cu data de 10 decembrie 1998, reieşind aşadar că scadenţa ultimei rate era la 10 septembrie 2001.
În vederea garantării creditului clientul SC C. SA a constituit în favoarea băncii o serie de garanţii reale şi personale.
Între administratorii societăţii, respectiv G.D. şi contestatoarea G.G.R. în calitate de fidejusori şi SC B. SA Sucursala Bacău s-a încheiat contractul de fidejusiune din 15 octombrie 1998 prin care cei doi fidejusori s-au obligat în solidar cu împrumutatul să ramburseze la scadenţă creditul de 160.000 dolari SUA precum şi toate dobânzile, comisioanele şi celelalte costuri ale creditului.
La data de 13 decembrie 1999 între B.C.R. SA (în calitate de cedent) şi A.V.A.B. (cesionar) - autorul intimatei A.V.A.S. - s-a încheiat contractul de cesiune de creanţă prin care a fost cesionată creanţa faţă de debitorul cedat SC C. SA, fiind totodată transferate toate accesoriile creanţei cedate menţionate în anexa B (unde figurează şi contractul de fidejusiune din 5 octombrie 1998).
Prin Ordinul nr. 48 din 9 iunie 2011 (filele 3 - 4), în temeiul art. 20 şi 42 din O.U.G. nr. 51/1998 şi art. 409 C. proc. civ. intimata A.V.A.S. a ordonat înfiinţarea popririi asupra oricăror sume existente în conturile debitorilor A.V.A.S. indicaţi în anexele ordinului (unde apare şi contestatoarea G.G.R. cu suma de 125.747,43 dolari SUA).
Acest Ordin a fost comunicat de către A.V.A.S. intimatului terţ poprit B.C.R. SA cu adresa din 16 iunie 2011.
Constatând că din înscrisurile aflate la dosarul cauzei reiese că cesiunea de creanţă a fost înscrisă în A.E.G.R.M., astfel cum prevede Legea nr. 99/1999 în Titlul VI - Regimul juridic al garanţiilor reale mobiliare şi că astfel formalităţile privind publicitatea s-au efectuat legal faţă de contestatoare iar cesiunea îi este opozabilă, susţinerile formulate de aceasta prin care invocă lipsa notificării nu sunt întemeiate.
Curtea a apreciat însă ca întemeiate susţinerile contestatoarei referitoare la faptul că ar fi intervenit prescripţia dreptului A.V.A.S. de a proceda la executarea silită a creanţei.
S-a reţinut că potrivit art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 51/1998 termenul de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită a creanţelor preluate de A.V.A.S., constatate prin acte care constituie titlu executoriu sau care, după caz, au fost învestite cu formulă executorie, este de 7 ani. Acest termen nu se aplică creanţelor pentru care dreptul de a cere executarea silită a fost prescris.
Curtea a reţinut că, creditul de 160.000 dolari SUA contractat de SC C. SA şi în legătură cu care s-a încheiat contractul de fidejusiune urma a fi rambursat în 12 rate trimestriale începând cu data de 10 decembrie 1998, reieşind aşadar că scadenţa ultimei rate era la 10 septembrie 2001 faţă de data scadentă a ultimei rate şi de faptul că Ordinul nr. 48 prin care A.V.A.S. a dispus înfiinţarea popririi a fost emis la data de 9 iunie 2011, reiese că la data emiterii acestuia termenul de prescripţie de 7 ani era de mult împlinit.
S-a constatat că executarea silită s-a început după ce termenul de prescripţie prevăzut la art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 51/1998 se împlinise, şi faţă de prevederile art. 399 şi următoarele C. proc. civ., s-a admis contestaţia la executare s-a anulat executarea silită prin poprire pornită împotriva debitoarei prin Ordinul A.V.A.S. nr. 48 din 9 iunie 2011.
Împotriva acestei sentinţe, creditoarea A.V.A.S. a declarat recurs, care a fost admis de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 4141 din 24 octombrie 2012, sentinţa atacată fiind casată iar cauza trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a considerat că instanţa de fond în mod greşit a apreciat că în cauză a intervenit prescripţia dreptului creditoarei de a proceda la executarea silită a creanţei, încălcând dispoziţiile art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 51/1998; întrucât prin O.P. din 3 octombrie 2012 şi O.P. din 16 iulie 2004 creditoarea A.V.A.S. a încasat suma de 18.359,59 dolari SUA din creditul nerambursat, termenul de prescripţie de 7 ani reglementat de art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 51/1998 a fost întrerupt, noul termen de 7 ani începând să curgă de la data ultimei plăţi efectuate, respectiv 16 iulie 2004.
Cum instanţa de fond a soluţionat cauza pe excepţia prescripţiei dreptului de a cere executarea silită, fără a soluţiona fondul cauzei şi fără a verifica existenta sau inexistenta solidarităţii dintre contestatoare şi societatea debitoare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a trimis cauza spre rejudecare aceleaşi instanţe.
În fond, după casare, cauza a fost înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 19 decembrie 2012 sub nr. 2741/2012 (nr. unic 9503/2/2012).
Prin Decizia nr. 45 din 13 mai 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins ca neîntemeiată, contestaţia la executare formulată de contestatoarea G.G.E. împotriva Deciziei nr. 4141 din 24 octombrie 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a ll-a civilă, în Dosarul nr. 6105/2/2011 în contradictoriu cu intimata - creditoare A.V.A.S. şi intimata terţ poprit B.C.R. SA.
Pentru a hotărî astfel instanţa a reţinut analizând întregul material probator administrat în cauză precum şi recomandările făcute de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia de casare nr. 4141 din 24 octombrie 2012, potrivit dispoziţiilor art 315 alin. (1) şi alin. (3) C. proc. civ., că, cererea de contestaţie la executare este neîntemeiată.
Prin Ordinul nr. 48 din 9 iunie 2011 în temeiul dispoziţiilor art. 20 şi art. 42 din O.U.G. nr. 51/1998 şi art. 409 C. proc. civ., intimata-creditoare A.V.A.S. a ordonat înfiinţarea popririi asupra oricăror sume existente în conturile debitorilor indicaţi în anexele ordinului menţionat, unde apare şi contestatoarea cu suma de 125.747,43 dolari SUA.
Ordinul a fost comunicat de A.V.A S. terţului poprit B.C.R. prin adresa din 16 iunie 2011.
Instanţa a reţinut că normele legale aplicabile în materie sunt dispoziţiile O.U.G. nr. 51/1998, referitoare la valorificarea unor active ale statului, aprobată prin Legea nr. 409 din 17 iulie 2011 şi modificată prin O.U.G. nr. 23/2004. Natura juridică a litigiului priveşte creanţele statului neperformante preluate la datoria publică internă.
S-a reţinut faptul că, din împrumutul garantat de contractul de fidejusiune din 15 octombrie 1998, cu privire la care cei doi fidejusori au renunţat în mod expres la beneficiul de discutiune şi cel de diviziune, în urma lichidării activelor debitoarei SC C. SA Buhuşi în cadrul procedurii insolvenţei (Dosar nr. 1108/F/2000 Tribunalul Neamţ), A.V.A.S. a recuperat doar o parte din creanţa datorată, respectiv suma de 18.359,59 dolari SUA La data de 24 februarie 2009 Tribunalul Neamţ a aprobat raportul final, distribuirea sumelor şi radierea debitoarei din registrul comerţului Neamţ.
Prin adresa din 31 ianuarie 2011 creditoarea A.V.A.S. a comunicat contestatoarei titlurile constatatoare ale creanţei.
Cât priveşte întreruperea cursului prescripţiei dreptului de a cere executarea silită, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 414 din 24 octombrie 2012, a hotărât că, pe perioada desfăşurării procedurii insolvenţei 2000 - 24 februarie 2009, cursul prescripţiei a fost întrerupt şi că potrivit art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 51/1998, un nou termen de 7 ani a început să curgă de la data efectuării ultimei plăţi, respectiv 16 iulie 2004, O.P. nr. 4 din 16 iulie 2004).
Curtea a considerat că, de vreme ce un nou termen de prescripţie de 7 ani a începută să curgă de la data de 16 iulie 2004, în raport de data înregistrării cererii de executare silită 1 iulie 2011, executarea pornită de A.V.A.S a fost făcută înăuntrul termenului prevăzut de art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 51/1998.
În acest sens, toate susţinerile contestatoarei referitoare la prescripţia dreptului creditoarei de a cere executarea silită au fost respinse ca nefondate, în raport de aspectele menţionate şi reţinute precum şi de dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., care sunt obligatorii pentru instanţa investită cu rejudecarea cauzei după casare. În consecinţă, atâta vreme cât, cursul prescripţiei a fost întrerupt faţă de debitorul principal SC C. SA pe perioada desfăşurării procedurii insolvenţei, pentru acelaşi interval de timp a fost întrerupt cursul prescripţiei şi pentru cei doi fidejusori semnatari ai convenţiei de fidejusiune nr. 01 din 15 octombrie 1998, potrivit principiului de drept menţionat.
Curtea a constatat neîntemeiată contestaţia la executare în temeiul dispoziţiilor art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 51/1998 şi art. 399 - 404 C. proc. civ. şi a considerat legal Ordinul nr. 48 din 9 iunie 2011 de înfiinţare a popririi asupra sumelor prezente şi viitoare deţinute de contestatoare, emis de creditoarea A.V.A.S. Bucureşti.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta G.G.E. invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8, 9 şi art. 3041 C. proc. civ. în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinţei civile în sensul admiterii contestaţiei la executare şi anularea formelor de executare.
În dezvoltarea în,fapt a recursului, s-a susţinut, în esenţă următoarele:
- Prima instanţă a reţinut în mod eronat conţinutul deciziei de casare şi şi-a însuşit „tale quale" punctul de vedere al intimatei în ceea ce priveşte plata prin cele două ordine de plată.
- Prima instanţă nu a analizat şi nu s-a pronunţat cu privire la inopozabilitatea cesiunii de creanţă faţă de recurentă şi implicit a lipsei calităţii de debitor fată de intimata A.V.A.S.
- Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a motivat întreruperea termenului de prescripţie numai pe temeiul prevederilor art. 4052 C. proc. civ., având în vedere afirmaţia (nedovedită) a intimatei A.V.A.S. că în perioada insolvenţei s-a încasat suma de 18.359,59 dolari SUA prin O.P. din n3 octombrie 2002 şi O.P. din 16 iulie 2004. Acest punct de vedere este contrazis de situaţia de fapt, pe care chiar intimata o recunoaşte.
Astfel, în art. 4052 C. proc. civ., legiuitorul a prevăzut faptul că cursul prescripţiei executării se întrerupe pe data îndeplinirii de către debitor a unui act voluntar de executare a obligaţiei prevăzute în titlul executoriu. în acest sens au fost depuse în faţa primei instanţe - după casarea cu trimitere copii din Dosarul de faliment nr. 1108/F/2000 al Tribunalului Neamţ privind pe SC C. SA: plan de distribuire a fondurilor obţinute din lichidare până la data de 20 iunie 2001 şi încheierea judecătorului sindic din 18 septembrie 2001 de aprobare a acestuia, plan de distribuire a fondurilor obţinute din lichidare din 25 iunie 2004 şi încheierea judecătorului sindic din 14 iulie 2004 de aprobare a acestuia, raport final privind lichidarea SC C. SA din care rezultă că din creanţa totală a A.V.A.S. de 144.141,02 dolari SUA s-a distribuit 18.313,83 dolari SUA încât nu pot fi considerate ca fiind incidente prevederile art. 4052 C. proc. civ. şi în consecinţă nu s-a întrerupt cursul prescripţiei.
- Intimata A.V.A.S. a solicitat judecătorului sindic atragerea răspunderii personale patrimoniale a contestatoarei G.G.E. pentru recuperarea creanţei în valoare de 125.879,24 dolari SUA + 1.728,2614 lei, care face de altfel obiectul executării silite contestate. Prin sentinţa civilă nr. 275/F din 27 mai 2008 a Tribunalului Neamţ, definitivă prin Decizia civilă nr. 784 din 21 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Bacău a fost respinsă această cerere. în consecinţă, în temeiul prevederilor art. 16 lit. c) din Decretul nr. 167/1958 prescripţia nu este întreruptă, dacă s-a pronunţat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată sau executare a fost respinsă.
- Reclamanţii nu au fost notificaţi despre cesiunea de creanţă către A.V.A.S. Din copia dosarului de executare depus de A.V.A.S. nu rezultă că aceasta a notificat cu privire la cesiunea de creanţă a contractului de credit încheiat între SC C. SRL şi SC B. SA. De altfel şi toate comunicările ulterioare, au conţinut ca titluri executorii doar convenţia de credit reînnoită şi contractul de fidejusiune din 15 octombrie 1998, nu şi contractul de cesiune de creanţă. Având în vedere neîndeplinirea acestei obligaţii de către A.V.A.S., s-a considerat că A.V.A.S. nu poate invoca în faţa instanţei de judecată contractul de cesiune de creanţă ca titlu executoriu şi în consecinţă nu are fată de recurenţi calitatea de creditor pentru a cere executarea silită.
Intimata A.A.A.S. (fostă A.V.A.S.) a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat.
În şedinţa publică de la 27 martie 2014 contestatoarea în temeiul prevederilor art. 306 alin. (2) C. proc. civ. a invocat un motiv de ordine publică, respectiv necompetenţa materială a Curţii de Apel Bucureşti în a judeca contestaţia la executare.
În dezvoltarea motivului s-a susţinut că la data de 1 iulie 2011 s-a formulat contestaţie la executare (Dosar nr. 6105/2/2011 al Curţii de Apel Bucureşti) ca urmare a popririi înfiinţate prii Ordinul nr. 48 din 9 iunie 2011, emis de intimată în temeiul prevederilor art. 42 din O.U.G. nr. 51/1998. Contestaţia la executare a fost formulată în temeiul prevederilor art. 45 -49 din O.U.G. nr. 51/1998 şi ale art. 399 - 404 din vechiul C. proc. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 132 din 8 noiembrie 2011 pronunţată de, secţia a V-a civilă, a Curţii de Apel Bucureşti a fost admisă contestaţie la executare. Prin Decizia civilă nr. 4141 din 24 octombrie 2012 pronunţată de, secţia a ll-a civilă, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a admis recursul declarat de A.V.A.S., s-a casat sentinţa civilă şi s-a trimis cauza spre rejudecare acestei instanţe.
Cauza a fost înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti la data de 19 decembrie 2012 sub nr. 9503/2/2012, iar la data de 13 mai 2013 s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 45, care face obiectul prezentului recurs.
Prin Legea nr. 76/2012 în vigoare la data de 1 februarie 2013, au fost abrogate prevederile art. 45 - 48 din O.U.G. nr. 51/1998 (deci şi art. 46 care prevedea competenţa Curţii de Apel Bucureşti), iar art. 50 şi 83 din acelaşi act normativ au fost modificate.
În cazul de faţă, executarea silită a început mai înainte de intrarea acestuia în vigoare, ceea ce înseamnă că în cauza de faţă se aplică prevederile vechiului C. proc. civ. Conform prevederilor art. 373 alin. (2) din acest act normativ (vechiul C. proc. civ.) instanţa de executare este judecătoria în circumscripţia căreia se va face executarea.
Cum în cauza de faţă a fost înfiinţată poprire la B.C.R. - Sucursala Roman şi la SC R.B. SA - Sucursala Roman, rezultă că instanţa de executare este Judecătoria Roman, instanţa competentă de a judeca prezenta contestaţie la executare.
Înalta Curte, examinând recursul aşa cum a fost formulat va dispune respingerea acestuia ca nefondat pentru următoarele considerente:
Referitor la motivul de recurs privind excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Bucureşti, Înalta Curte reţine că în mod corect Curtea de Apel Bucureşti a soluţionat cauza raportat la prevederile O.U.G. nr. 51/1998.
Dispoziţiile Legii nr. 76/2012 nu au aplicabilitate în cauză având în vedere că raportul juridic dintre părţi s-a născut anterior intrării în vigoare a legii.
Nu au aplicabilitate în cauză nici dispoziţiile art. 373 alin. (2) din C. proc. civ. în ceea ce priveşte instanţa competentă de a judeca contestaţia la executare, având în vedere dispoziţiile legii speciale incidente în cauză, respectiv O.U.G. nr. 51/1998, potrivit căreia instanţa competentă este Curtea de Apel Bucureşti.
Corect instanţa a reţinut că normele legale aplicabile în materie sunt dispoziţiile O.U.G. nr. 51/1998 referitoare la valorificarea unor active ale statului, având în vedere natura juridică a litigiului care priveşte creanţele statului neperformante preluate la datoria publică internă.
Referitor la motivul de recurs privind prescripţia dreptului de a cere executarea silită în mod corect s-a respins excepţia. Înalta Curte prin Decizia nr. 4141 din 24 octombrie 2012 a statuat că debitoarea SC C. SA s-a aflat în procedura insolvenţei în perioada 2000 - 24 februarie 2009, procedură în cadrul căreia A.V.A.S. a încasat suma de 18.359,59 dolari SUA, prin O.P. din 3 octombrie 2002 şi O.P. nr. 7 din 16 iulie 2004, din creditul nerambursat şi având în vedere prevederile art. 4052 C. proc. civ., cursul prescripţiei a fost întrerupt, un nou termen de 7 ani reglementat de art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 58/1998 începând să curgă de la data ultimei plăţi, respectiv 16 iulie 2004 şi nu de la data scadentei ultimei rate din convenţia de credit reînnoită din 23 octombrie 1998 şi anume - 10 septembrie 2001. Faţă de data înregistrării cererii de executare silită 1 iulie 2011, executarea pornită de A.V.A.S. a fost făcută înlăuntrul termenului prevăzut de art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 51/1998. Cum, descărcarea de obligaţii a debitorului nu atrage descărcarea de obligaţii şi a fidejusorului sau a codebitorului principal (art. 137 alin. (3) din Legea nr. 85/2006) contestatoarea în calitate de garant al obligaţiei de plată este supusă aceloraşi dispoziţii legale speciale referitoare la termenul de prescripţie şi întreruperea acestuia.
În cazul obligaţiilor de plată solidare şi accesorii întreruperea prescripţiei făcută în contra unuia dintre debitorii solidari are efect în contra tuturor celorlalţi codebitori ai săi. Instanţa în mod corect a aplicat prevederile art. 315 C. proc. civ. şi a constatat că, cursul prescripţiei a fost întrerupt faţă de debitorul principal SC C. SRL astfel că a fost întrerupt şi cursul prescripţiei pentru cei doi semnatari ai convenţiei de fidejusiune din 15 octombrie 1998 potrivit principiului de drept accesorium sequitur principale.
Aspectele ce vizează modul în care instanţa de casare a dezlegat problema prescripţiei dreptului de a cere executarea, actele noi ce trebuia să le aibă în vedere instanţa nu mai pot fi analizate faţă de prevederile art. 315 C. proc. civ.
Cesiunea de creanţă a fost înscrisă în A.E.G.R.M. şi astfel formalităţile privind publicitatea s-au efectuat legal faţă de contestatoare, iar cesiunea îi este O.P.ozabilă, aşa cum cer prevederile Legii nr. 99/1999.
În ce priveşte motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ. se apreciază că acestea au fost formulate formal, dezvoltarea în fapt nepermiţând încadrarea în motivele invocate.
Pentru considerentele expuse, hotărârea nu este afectată nici de motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. raportat la art. 3041 C. proc. civ. încât în temeiul art. 312 C. proc. civ. se va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de contestatoarea G.G.E. împotriva Deciziei nr. 45 din 13 mai 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 iunie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2150/2013. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2189/2014. Civil. Completare/lămurire... → |
|---|
