ICCJ. Decizia nr. 2146/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2146/2014
Dosar nr. 4379/88/2010
Şedinţa publică din 9 iulie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 4379/88/3 decembrie 2010, pe rolul Tribunalului Tulcea, reclamanţii I.E.F., A.C.V., A.L.D., K.F., C.V., B.I., B.A. şi A.D.M. i-au chemat în judecată pe pârâţii Statul Român, prin Agenţia Domeniilor Statului, Municipiul Tulcea, prin Primar, şi Judeţul Tulcea, prin Preşedintele Consiliului Judeţean Tulcea, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să fie obligaţi pârâţii să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenurile şi construcţiile pe care le ocupă, respectiv averea imobilă, în suprafaţă de 50 ha, dobândită în proprietate de autorul reclamanţilor prin Actul de vânzare-cumpărare, autentificat la Tribunalul Tulcea, sub nr. 880 din 30 aprilie 1946, transcris sub nr. 1562/1946.
Totodată, au chemat în garanţie Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, pentru ca, în măsura în care restituirea proprietăţii nu ar mai fi posibilă, în tot sau în parte, acesta să fie obligat la plata către reclamanţi a unor despăgubiri, până la concurenţa sumei de 35.000.000 euro, proporţional cu partea de avere ce nu ar mai fi posibil de restituit în natură.
Pârâtul Municipiul Tulcea a invocat, prin întâmpinare, lipsa calităţii procesuale active a reclamanţilor, în susţinerea căreia a arătat că, la data încheierii Actului de vânzare-cumpărare din 1946, vânzătoarea A.M. nu avea calitatea de proprietar al imobilului vândut, întrucât bunul era supus unei proceduri de confiscare, ca urmare a prejudiciilor aduse statului prin actele frauduloase săvârşite de tatăl ei, M.M., astfel că dreptul nu s-a transferat legal în patrimoniul autorului reclamanţilor.
A fost invocată şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii, prin raportare la decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 33/2008, prin care s-a statuat că persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita ulterior o acţiune în revendicare de drept comun.
S-a solicitat, totodată, suspendarea judecării cauzei, conform art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea irevocabilă a Dosarului nr. 4408/36/2005, aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care are ca obiect revendicarea aceluiaşi imobil, în temeiul Legii nr. 10/2001.
Pârâtul Judeţul Tulcea, prin Preşedintele Consiliului Judeţean Tulcea, a invocat, prin întâmpinare, excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, în condiţiile în care reclamanţii au urmat procedura specială a Legii nr. 10/2001.
S-a invocat şi excepţia netimbrării acţiunii, apreciindu-se că, în cauză, nu sunt îndeplinite condiţiile art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, pentru a fi scutită de plata taxei judiciare de timbru, dar şi caracterul nefondat al cererii.
La termenul din 13 ianuarie 2011, ca urmare a decesului reclamantei C.V., au fost introduşi în cauză moştenitorii acesteia, C.H., O.F. şi R.E.
La acelaşi termen de judecată, SC „E.” SA Tulcea şi SC „A.S.” Tulcea au formulat cerere de intervenţie în interes propriu, prin care au invocat excepţia de netimbrare a acţiunii, iar, pe fond, au solicitat respingerea acesteia pentru lipsa calităţii de proprietari a reclamanţilor.
Excepţia de netimbrare a acţiunii a fost invocată şi prin întâmpinarea formulată de Agenţia Domeniilor Statului, care a susţinut, totodată, şi excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, în raport de dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 268/2001.
Prin Încheierea din 10 ianuarie 2011, instanţa a respins excepţia netimbrării acţiunii, reţinând incidenţa prevederilor art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997.
Prin precizările depuse la 21 februarie 2011, intervenientele SC „E.” SA şi SC „A.S.” au arătat că nu îşi mai susţin cererea de intervenţie, care rămâne fără interes şi se transformă în întâmpinare, în măsura în care reclamanţii îşi precizează cadrul procesual şi înţeleg să le opună acţiunea, în calitate de pârâte.
La data de 10 martie 2011, Judeţul Tulcea, prin preşedintele Consiliului Judeţean Tulcea, a formulat cerere reconvenţională, prin care a solicitat obligarea reclamanţilor, în ipoteza admiterii acţiunii, la plata sumei de 623.463 RON, reprezentând valoarea actualizată a investiţiilor realizate de Consiliul Judeţean Tulcea pentru refacerea, modernizarea şi conservarea imobilelor revendicate, sumă actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii. S-a solicitat şi instituirea unui drept de retenţie asupra construcţiilor şi terenului, până la plata sumei menţionate.
Nefiind formulată o solicitare de completare a cadrului procesual pasiv de către titularii acţiunii, la termenul din 14 aprilie 2011, instanţa de fond a dispus scoaterea din cauză a societăţilor interveniente; prin aceeaşi încheiere, judecata a fost suspendată, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea irevocabilă a Dosarului nr. 4408/36/2005, aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Prin precizările depuse la acelaşi termen, reclamanţii au arătat că solicită revendicarea terenului în suprafaţă de 50 ha, situat în municipiul Tulcea (extravilan la momentul deposedării), cu următoarele vecinătăţi: la vest - lacul Câşla, la sud-est - domeniu aparţinând Municipiului Tulcea şi str. L., la sud - teren ce a aparţinut fostei SC „D.” SA Tulcea, la est - „A.” SA Tulcea, la nord - teren aparţinând lui V.M. şi Municipiul Tulcea, astfel cum a fost identificat prin expertiza judiciară administrată în cauza ce face obiectul Legii nr. 10/2001 (Dosarul nr. 4408/36/2005, aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie) şi construcţiile existente pe acest teren până la momentul deposedării (anul 1949), respectiv: casa principală (P+1), casa paznicului, casa morarului, moara, crama, hruba, casa pompei de apă, casa administratorului.
Cauza a fost repusă pe rol prin Încheierea din 10 mai 2012, ca urmare a soluţionării irevocabile a Dosarului nr. 4408/36/2005 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar, la termenul din 13 septembrie 2012, reclamanţii au invocat excepţia de nelegalitate mai multor acte administrative, excepţie ce a fost respinsă ca inadmisibilă, pentru neîndeplinirea condiţiei prevăzută de art. 4 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, prin Încheierea din 13 decembrie 2012.
La termenul din 17 ianuarie 2013, reclamanţii au precizat că cererea de chemare în garanţie a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezintă un petit al acţiunii principale.
Prin Sentinţa civilă nr. 743 din 31 ianuarie 2013, Tribunalul Tulcea a respins excepţia de inadmisibilitate a acţiunii, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a A.D.S. Bucureşti şi excepţia inadmisibilităţii cererii reconvenţionale, ca nefondate.
A respins acţiunea principală şi cererea reconvenţională formulată de pârâtul Judeţul Tulcea, prin Preşedintele Consiliului Judeţean Tulcea, ca nefondate.
La respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, s-a avut în vedere că problema inexistenţei dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat, în patrimoniul titularilor acţiunii, ţine de fondul acţiunii în revendicare; acelaşi considerent a fost reţinut şi în soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Agenţia Domeniilor Statului, stabilirea amplasamentului terenului revendicat fiind, de asemenea, un aspect de fond al litigiului.
Apreciind asupra admisibilităţii acţiunii în revendicare formulată de reclamanţi, instanţa de fond a reţinut că reclamanţii au iniţiat demersuri de redobândire în natură, pe vechiul amplasament, a imobilului în litigiu, conform Legii nr. 18/1991 şi Legii nr. 10/2001 şi că solicitările acestora au fost respinse, în cadrul ambelor proceduri.
Relativ la demersul efectuat în baza Legii nr. 10/2001, s-a constatat că succesorii în drepturi ai defunctului A.A. au solicitat, prin Notificarea nr. 793 din 27 aprilie 2001, restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 50 ha, cu construcţii, instalaţii, vii, livadă, plantaţii de salcâmi, situat în municipiul Tulcea, pe malul lacului Câşla, respectiv pe vechiul amplasament al moşiei M. Notificarea a fost respinsă, prin Dispoziţia nr. 168 din 16 ianuarie 2001, emisă de Consiliul Judeţean Tulcea, iar contestaţia formulată împotriva acestei dispoziţii a fost respinsă de Tribunalul Tulcea, prin Sentinţa civilă nr. 998 din 2 iunie 2005, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 254/C/2009 a Curţii de Apel Constanţa şi Decizia civilă nr. 5313 din 21 iunie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (pronunţată în Dosarul nr. 4408/36/2005), cu motivarea că Legea nr. 10/2001 nu se aplică imobilelor care fac obiectul retrocedării prin sistemul procedural al Legii nr. 18/1991, soluţia fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
În referire la solicitările formulate în temeiul Legii nr. 18/1991, s-a reţinut că, iniţial, reclamanţii au beneficiat de diferite forme de reparaţii prevăzute de acest act normativ, concretizate în eliberarea a trei titluri de proprietate, pentru o suprafaţă de 50 ha de teren, situată în judeţul Tulcea, extravilan, dar nu pe vechiul amplasament al moşiei M.; aceste titluri au fost anulate, însă, prin Decizia civilă nr. 183 din 2 martie 2009, pronunţată de Tribunalul Tulcea, în dosarul nr. 4866/327/2007, cu motivarea că au fost emise în favoarea unor persoane care nu erau îndreptăţite la reconstituire, potrivit legii, pentru că nu au avut niciodată teren în proprietate, la C.A.P. sau la stat, şi nici nu au moştenit asemenea terenuri.
Raportat la soluţiile date solicitărilor reclamanţilor, întemeiate pe cele două legi speciale, s-a reţinut că acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. este admisibilă.
Pe fondul cauzei, s-a constatat că întregul material probator duce la concluzia că, în realitate, Actul de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. 880 din 30 aprilie 1946, de Tribunalul Tulcea, încheiat între A.F.M. şi A.A., nu a avut ca efect transferul dreptului de proprietate în patrimoniul autorului reclamanţilor, întrucât, la data încheierii lui, vânzătoarea nu avea calitatea de proprietar al imobilului vândut.
S-a reţinut că imobilul litigios a fost confiscat de stat de la proprietarul M.M., ca pedeapsă pentru prejudiciile aduse, prin actele frauduloase pe care le-a săvârşit, şi pentru că nu justifica dobândirea, cu mijloace legale, a unor sume de bani; prin urmare, prin Decizia Comisiei speciale pentru cercetarea fondurilor secrete şi de ordine publică nr. 129 din 3 decembrie 1940, s-a dispus aplicarea măsurilor asigurătorii şi conservatorii asupra averii lui M.M., iar, prin Ordonanţa nr. 129 din 31 decembrie 1940 a Comisiei de anchetă pentru controlul gestiunii fondurilor secrete şi prin Ordonanţa nr. 49 din 23 noiembrie 1940, s-a procedat la luarea inscripţiei ipotecare pe averea imobilă (imobilul din Tulcea, situat pe malul Lacului Câşla, fiind menţionat în ordonanţă), precum şi la sechestrarea şi numirea de custozi pentru averea mobilă a lui M.M.
Prin Decizia nr. 1/1942 a Înaltei Curţi de Casaţie, s-a emis Ordinul nr. 69484 din 18 iulie 1942, pentru ca Administraţia Financiară Tulcea să urmărească imobilul situat pe malul Lacului Câşla, ca urmare a condamnării lui M.M. la plata sumei de 55.000.000 RON, sustrasă din fondurile Serviciului Secret.
S-a apreciat, raportat la aceste considerente, că, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, între A.F.M. şi A.A., autorul reclamanţilor, imobilul în litigiu era supus unei proceduri de confiscare pentru gestiune frauduloasă, dar şi sub proceduri de urmărire, pentru dobândirea în mod nejustificat a averii autorului vânzătoarei şi s-a constatat că dovada scoaterii lui de sub măsurile aplicate de stat, printr-o contestaţie asupra măsurilor de conservare sau prin plata debitului datorat, nu a fost efectuată.
Faptul grevării imobilului cu o sarcină în favoarea statului s-a reţinut că rezultă, de altfel, din chiar actul de vânzare-cumpărare, încheiat în aprilie 1946, în care s-a menţionat că datoria a fost stinsă prin achitarea sumei datorată de către debitoare; referitor la stingerea prin plată a acestui debit, s-a constatat că problema nu a fost definitiv soluţionată, înaintea vânzării din aprilie 1946, pentru că oferta de stingere a datoriei defunctului M.M. nu a fost primită de către Stat, care a continuat procesul pentru obţinerea unei hotărâri definitive de confiscare a averii dobândită nejustificat şi a refuzat, prin Avizul din 10 iulie 1946 al Consiliului Superior Juridic al Statului, prin Ministerul Justiţiei, propunerea de tranzacţionare făcută de A.F.M., care solicitase retragerea recursului declarat împotriva Deciziei nr. 1/1942, ca urmare a plăţii datoriei constatată prin Deciziile nr. 1/1942 şi nr. 20/1942 ale Înaltei Curţi de Casaţie; fiind respinsă oferta de stingere a datoriei, imobilul compus din teren, vie şi locuinţă a fost preluat în patrimoniul statului creditor, împreună cu întreaga avere rămasă de pe urma defunctului M.M., prin hotărâre judecătorească irevocabilă.
S-a constatat, prin urmare, că, în condiţiile existenţei unei sarcini legale asupra imobilului, dispusă conform art. 7 din Decretul-lege nr. 3263/1940, şi în lipsa oricărei dovezi referitoare la scoaterea nemişcătorului, anterior vânzării, de sub măsura asigurătorie aplicată, potrivit art. 121 C. proc. pen., care a fost urmată de confiscare, dispusă prin hotărâre judecătorească irevocabilă (Decizia nr. 948 din 1 august 1950 a Curţii Supreme de Justiţie), actul exhibat de reclamanţi este unul „formal” şi nu a avut ca efect transmiterea dreptului de proprietate către autorul reclamaţilor, A.A., iar acţiunea în revendicare şi cererea de plată a despăgubirilor pentru imobilul revendicat, nu sunt întemeiate.
Admisibilitatea cererii reconvenţionale formulată de pârâtul Judeţul Tulcea, prin Consiliul Judeţean Tulcea, a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 119 alin. (1) din vechiul Cod de procedură civilă, iar caracterul ei nefondat a fost justificat de soluţia respingerii acţiunii principale, dat fiind că pretenţia pârâtului a vizat contravaloarea unor lucrări realizate la construcţiile revendicate de reclamanţi şi instituirea unui drept de retenţie asupra acestor construcţii şi a terenului.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat recurs reclamanţii I.E.F., A.C.V., A.L.D., K.F., C.V., B.I., B.A. şi A.D.M., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând greşita interpretare a probatoriilor administrate, cu consecinţa stabilirii unei situaţii de fapt eronate, şi încălcarea rolului activ al instanţei de judecată.
Au susţinut apelanţii că imobilul revendicat a aparţinut defunctului M.M., iar, la moartea acestuia, a trecut, prin succesiune legală, în proprietatea descendentei A.F.M., împotriva căreia au fost luate şi măsurile asigurătorii la care se face referire în hotărârea primei instanţe, dispuse în cadrul procedurii de cercetare a pretinselor fapte săvârşite de autorul său, care ar fi prejudiciat Statul Român.
S-a pretins că natura măsurii asigurătorii luată de stat (inscripţia ipotecară asupra averii imobile) a fost aceea a unui sechestru asigurător, nu a unui sechestru judiciar, care să fi avut drept consecinţă indisponibilizarea bunurilor, în scopul unei eventuale confiscări, şi că averea A.M. a făcut obiectul unei proceduri de urmărire silită, iar nu de confiscare, care a încetat la cererea creditorului, în 1945, fără a mai fi reluată, ca urmare a consemnării de către debitor a sumelor urmărite; în aceste condiţii, vânzarea efectuată către A.A., în anul 1946, a fost pe deplin valabilă, atât sub aspectul conţinutului, cât şi al formei sale, iar transferul dreptului de proprietate a devenit opozabil tuturor, prin efectuarea formalităţilor de publicitate imobiliară.
Valabilitatea actului a fost susţinută şi pentru ipoteza afectării bunului de un sechestru asigurător la data înstrăinării, cu motivarea că o astfel de sarcină nu atrăgea nulitatea absolută a vânzării, ci conferea creditorului posibilitatea de a cere „stricarea” ei, pe calea acţiunii pauliene, care, în cauză, nu a fost formulată de Statul creditor.
S-a invocat şi lipsa de opozabilitate a Deciziei civile nr. 156 din 31 ianuarie 1949, faţă de autorul reclamanţilor, precum şi caracterul personal al măsurii confiscării, cu precizarea că, la data de 31 ianuarie 1949, imobilul nu se mai afla în proprietatea A.M., în contra căreia a fost pronunţată hotărârea, or, pentru aplicarea acestei măsuri, era necesar ca bunul să se afle în patrimoniul debitorului, unde nu putea reveni decât în eventualitatea admiterii acţiunii revocatorii a statului, care nu şi-a exercitat acest drept.
În referire la modalitatea de preluare a imobilului în proprietatea statului, s-a susţinut, pe cale de consecinţă, că măsura a fost întemeiată pe dispoziţiile Decretului nr. 83/1949, în a cărui anexă a fost menţionat, sub denumirea ”Ferma M., în suprafaţă de 50 ha”, ca efect al deportării şi al stabilirii domiciliului obligatoriu al autorului A.A. şi a soţiei acestuia, tocmai în considerarea calităţii lor de „moşieri”.
Nesocotirea rolului activ al judecătorului a fost raportată la insuficienţa materialului probator administrat cu privire la întinderea eventualelor suprafeţe care se pot restitui în natură, inclusiv a celor pentru care obligaţia de restituire se transformă în echivalent bănesc, cât şi cu privire la cuantumul despăgubirilor cuvenite pentru suprafeţele imposibil de restituit în natură.
Intimaţii pârâţi Municipiul Tulcea şi Agenţia Domeniilor Statului au solicitat, prin întâmpinare, respingerea apelului, ca nefondat.
Prin Decizia civilă nr. 91 C din 6 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă, a fost respins, ca neîntemeiat, apelul formulat de apelantul reclamant I.E.F., în nume propriu şi în calitate de reprezentant convenţional al apelanţilor reclamanţi A.C.V., A.L.D., K.F., B.I., A.D.M. şi B.A., O.F. şi R.E.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea a enunţat următoarele considerente:
Prin acţiunea dedusă judecăţii, reclamanţii au invocat încălcarea dreptului lor de proprietate asupra imobilului compus din teren în suprafaţă de 50 ha şi construcţiile, instalaţiile şi plantaţiile aflate pe acest teren, prin preluarea lui în temeiul Decretului nr. 83/1949, act abuziv prin care statul a preluat proprietăţile agricole moşiereşti.
Existenţa dreptului de proprietate asupra bunului revendicat a fost întemeiată pe actul de vânzare-cumpărare, autentificat de Tribunalul Tulcea sub nr. 880 din 30 aprilie 1946, transcris sub nr. 1562/1946, încheiat între vânzătoarea A.F.M., moştenitoare a proprietarului anterior, M.M., în calitate de descendentă, şi cumpărătorul A.A., autorul reclamanţilor, dar lipsa efectului translativ de drept real al acestei convenţii, cu consecinţa ineficienţei ei din punct de vedere juridic, inclusiv ca temei al acţiunii în revendicare, a fost, în mod corect, reţinută de instanţa de fond.
Concluzia este justificată de interpretarea coroborată a probatoriilor administrate în primul ciclu procesual, contestată în mod nefondat prin criticile apelanţilor, care demonstrează că, în anul 1946, când a vândut imobilul în litigiu autorului reclamanţilor, vânzătoarea A.F.M. nu avea calitatea de proprietar al bunului înstrăinat, or, în materia actelor translative de proprietate, cum este şi contractul de vânzare-cumpărare, cel care înstrăinează bunul trebuie să fie şi proprietarul lui.
Ieşirea bunului din patrimoniul A.F.M., care îl dobândise prin succesiune legală, în calitate de unic moştenitor al proprietarului M.M., a fost consecinţa confiscării lui de către stat, ca urmare a condamnării autorului său pentru săvârşirea unor infracţiuni economice, respectiv pentru sustragerea unor sume de bani din fondul Serviciului Secret de pe lângă Statul Major şi pentru că nu a putut justifica dobândirea, cu mijloace licite, a unor sume de bani, la controlul făcut de Comisia pentru declararea şi controlul averii demnitarilor statului.
Această stare de fapt rezultă din Ordonanţa nr. 49 din 23 noiembrie 1940, prin care s-a procedat la luarea măsurilor conservatorii, conform art. 121 C. proc. pen. şi art. 7 din Decretul-lege nr. 3263/1940, prin luarea inscripţiei ipotecare pe averea imobilă (în care se includea, potrivit ordonanţei, şi imobilul în litigiu, situat în Tulcea, pe malul lacului Câşla), precum şi sechestrarea şi numirea de custozi pentru averea mobilă, dar şi din Decizia nr. 129 din 3 decembrie 1940 a Comisiei Speciale pentru verificarea fondurilor secrete şi de ordine publică, prin care s-a constatat că s-au săvârşit nereguli în administrarea fondului de informaţii secrete, prevăzut în bugetul MAN, încredinţat lui M.M., decedat la data emiterii deciziei, şi s-a dispus trimiterea cauzei spre judecare la Comisia instituită prin Decretul-lege nr. 3263/1940 şi luarea măsurilor asigurătorii şi conservatorii asupra averii cercetatului, conform art. 7 din Decretul Lege nr. 3263/1940, art. 121 C. proc. pen. şi art. 22 din Legea patrimoniului public.
Prin Ordonanţa nr. 549 din 20 mai 1942 a Comisiei pentru declararea şi controlul averii demnitarilor statului, s-a dispus trimiterea în judecata Comisiei speciale de pe lângă Înalta Curte de Casaţie a minorei A.F.M., ca succesoare a defunctului M.M., pentru aplicarea sancţiunilor prevăzute de art. 4 lit. a) şi c) şi art. 9 din Decretul-lege nr. 3263/1940, respectiv trecerea întregii averi în patrimoniul statului.
Prin Deciziile nr. 1/1942 şi nr. 20/1943 ale Comisiei de judecată anterior menţionată, s-a stabilit valoarea sumei nejustificată de M.M. şi cea a averii mobile şi imobile nejustificate, iar, în temeiul acestora, s-a emis Ordinul nr. 69484 din 18 iulie 1942, pe baza căruia, Administraţia financiară Tulcea a început urmărirea imobilului situat pe malul lacului Câşla, în suprafaţă de 50 ha teren arabil, vie, livadă, casă, dependinţe şi inventarul necesar exploatării.
Din succesiunea actelor analizate, rezultă că, la momentul încheierii contractului de vânzare, între A.F.M. şi A.A., imobilul în litigiu era supus unei proceduri de confiscare, ca urmare a gestionării frauduloase a fondurilor administrate de către M.M., dar şi unei proceduri de urmărire silită, pentru motivul dobândirii nejustificate a averii autorului vânzătoarei.
Deşi Deciziile nr. 1/1942 şi nr. 20/1943, prin care s-a stabilit cuantumul datoriei către stat, au fost atacate de A.F.M. (dar recursul a fost respins prin Decizia nr. 518/29 iulie 1948 a Curţii Supreme), împotriva măsurilor de conservare şi de urmărire, nu s-a făcut nicio contestaţie, anterior încheierii actului din 1946, deşi această procedură era reglementată prin art. 122 C. proc. pen. din anul 1936, aplicabil la acel moment, şi a fost menţionată în Nota Direcţiunii Generale a bugetului Statului din iulie 1942 .
Grevarea imobilului cu o sarcină în favoarea statului rezultă, de altfel, chiar din actul de vânzare, încheiat în aprilie 1946, în cuprinsul căruia, s-a menţionat că datoria a fost stinsă prin achitarea sumei datorată de debitoare. O asemenea modalitate de stingere a obligaţiei nu poate fi, însă, reţinută în cauză, pentru că cererea A.F.M. nr. 198/1946, la care se face referire în solicitarea din dosarul judecătoriei, prin care a cerut statului să constate deplina achitare a debitelor, însumând 80.940.562 RON, rezultate din Deciziile nr. 1/1942 şi nr. 20/1943 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Colegiul Prezidenţial, şi retragerea recursului făcut împotriva primei decizii, nu a fost aprobată de stat, care a continuat procesul pentru obţinerea unei hotărâri definitive de confiscare a averii dobândită nejustificat, iar, prin Avizul nr. 796 din 10 iulie 1946 al Consiliului Superior Juridic al Statului din Ministerul Justiţiei, a respins propunerea de tranzacţionare făcută de A.F.M.
Prin Decizia nr. 156/1949, pronunţată de Curtea Bucureşti, secţia a II-a civilă, s-a dispus trecerea în patrimoniul statului a întregii averi rămase de la defunctul M.M., inclusiv a imobilului de pe malul ghiolului Câşla, compus din teren arabil, vie, locuinţă, dependinţe, etc., care a fost menţionat în hotărâre, iar recursul declarat împotriva acestei hotărâri de A.F.M. a fost respins, prin Decizia nr. 948 din 1 august 1950, pronunţată de Curtea Supremă, instanţa înlăturând, ca nerelevantă, pentru aplicarea măsurii confiscării averii dobândite nejustificat, apărarea referitoare la plata creanţei.
Din cele ce preced, a rezultat că imobilul de pe malul lacului Câşla a fost supus măsurilor asigurătorii pentru conservarea averii defunctului M.M., cercetat pentru gestiune frauduloasă şi dobândirea nejustificată a bunurilor mobile şi imobile sechestrate, încă din anul 1942, şi a fost confiscat de stat în anul 1950, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, fără a fi scos de sub măsurile conservatorii aplicate de stat, printr-o contestaţie formulată anterior vânzării sau prin plata debitului datorat, pentru că, în lipsa consimţământului statului creditor de a stinge datoria prin plată, sarcina ce greva imobilul nu a fost stinsă, nefiind îndeplinite condiţiile stabilite de art. 1788 C. civ.
Concluzia contrară nu poate fi întemeiată pe menţiunile adresei Ministerului Justiţiei nr. 1056 din 24 septembrie 1945, potrivit căreia urmărirea silită imobiliară desfăşurată de Tribunalul Tulcea, secţia I a încetat provizoriu, pentru că, pe de o parte, în aceeaşi adresă, se menţionează expres posibilitatea redeschiderii procedurii de vânzare, iar, pe de altă parte, pentru că, din adresa Direcţiei Generale a Bugetului şi Contabilităţii Generale a Statului, rezultă că, aflând despre înstrăinarea unuia dintre imobilele indisponibilizate cu inscripţie ipotecară, de către moştenitorii defunctului M.M., Ministerul Justiţiei a refuzat expres încasarea sumei obţinută din vânzare, în contul datoriei.
Prin urmare, cum creditorul avea dreptul de a urmări bunul ipotecat în mâinile oricărei persoane ar fi trecut, cu atât mai mult cu cât sarcina ce îl greva era una legală, dispusă conform art. 7 din Decretul-lege nr. 3263/1940, acesta nu putea fi eliberat de ipoteca legală aplicată decât supunând ipotecii un alt imobil, în condiţiile art. 1814 alin. (1) C. civ.
Or, nefiind dovedit că, anterior vânzării din 1946, imobilul în litigiu a fost scos de sub măsura asigurătorie legală, aplicată potrivit art. 121 C. proc. pen., care a fost urmată de confiscarea dispusă printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, în mod corect a apreciat instanţa de fond că actul de înstrăinare, invocat de reclamanţii apelanţi drept temei al dreptului dedus judecăţii în cauză, nu a avut ca efect transmiterea proprietăţii bunului din patrimoniul vânzătoarei A.F.M. în patrimoniul cumpărătorului A.A., autorul acestora, cu consecinţa respingerii, ca neîntemeiată, a acţiunii în revendicare.
Probatoriile administrate nu confirmă nici susţinerile referitoare la deţinerea efectivă a imobilului de către autorul cumpărător şi la preluarea lui, ca o consecinţă a măsurilor administrative cu caracter politic, aplicate defunctului A.A., de statul comunist, pentru că, încă de la data aplicării măsurii asigurătorii, imobilul de pe malul lacului Câşla a fost administrat de un administrator numit de tribunal şi nu a intrat niciun moment în posesia şi folosinţa cumpărătorului, fiind ocupat de trupele sovietice, până în anul 1947 şi, apoi, reparat prin grija Ministerului Afacerilor Interne, pentru ca, în anul 1950, să fie confiscat de stat prin hotărâre judecătorească irevocabilă.
Asupra aspectelor analizate, referitoare la existenţa dreptului de proprietate al reclamanţilor apelanţi şi la modalitatea de preluare a imobilului revendicat în proprietatea statului, s-a statuat, de altfel, în mod irevocabil, prin Sentinţa civilă nr. 998 din 2 iunie 2005 a Tribunalului Tulcea, definitivă prin Decizia civilă nr. 254/C din 6 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Constanţa şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 5313 din 21 iunie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care au fost soluţionate cererile formulate de reclamanţi în temeiul Legii nr. 10/2001, or, aceste statuări se impun în cauză, în virtutea prezumţiei puterii de lucru judecat, care exclude contrazicerile între două hotărâri judecătoreşti, în sensul că drepturile recunoscute unei părţi sau constatările făcute printr-o hotărâre irevocabilă să nu fie contrazise printr-o hotărâre ulterioară, dată în alt proces.
În examinarea criticii referitoare la nesocotirea dispoziţiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., s-a avut în vedere încheierea de dezbateri întocmită de tribunal la termenul din 17 ianuarie 2013, din care rezultă că, în primul ciclu procesual, reclamanţii nu au formulat o cerere de probatorii care să vizeze aspectele a căror nelămurire o invocă în apel, respectiv întinderea eventualelor suprafeţe care se pot restitui în natură, inclusiv a celor pentru care obligaţia de restituire se transformă în echivalent bănesc, şi cuantumul despăgubirilor cuvenite pentru suprafeţele imposibil de restituit în natură.
Potrivit considerentelor încheierii, reprezentantul reclamanţilor a lăsat la aprecierea instanţei de fond necesitatea completării materialului probator pentru identificarea corectă a bunurilor retrocedabile şi stabilirea cuantumului şi sarcinii despăgubirilor, iar faptul că tribunalul nu a ordonat, din oficiu, probatorii în acest sens nu reprezintă o încălcare a rolului activ al judecătorului, prevăzut de art. 129 C. proc. civ., pentru că acesta nu poate constitui temeiul substituirii instanţei în poziţia procesuală a uneia dintre părţi şi în apărarea intereselor acesteia, or, reclamanţii aveau mijloace procesuale pentru a determina administrarea dovezilor pe care le doreau.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs, în termen legal, reclamanţii I.E.F., A.C.V., A.L.D., K.F., B.I., A.D.M., C.H., O.F., R.E. şi B.A., solicitând modificarea Deciziei nr. 91/C din 6 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă, admiterea apelului, în sensul admiterii acţiunii în revendicare astfel cum a fost formulată şi precizată.
În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate pe dispoziţiile art. 304, pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., reclamanţii au arătat că nu pot fi de acord cu motivarea instanţei de apel, pe care aceasta şi-a întemeiat hotărârea de respingere, întrucât această instanţă şi-a „construit" motivarea pe baza unor dovezi „atent selecţionate" din ansamblul probator, pe care le-a „asamblat" de o manieră originală, rezultând o aşa-zisă „situaţie de fapt" relativ plauzibilă, dar, pe cât de departe de realitate, pe atât de convenabilă autorităţilor române de ieri şi de azi.
În susţinerea acestei opinii, recurenţii au arătat că instanţa de apel şi-a construit o "realitate virtuală", în care:
- titlul lor de proprietate este lipsit de orice eficienţă, neavând efectul de transmitere a vreunui drept real, deşi autenticitatea titlului lor nu a fost niciodată pusă la îndoială; actul a fost întocmit cu respectarea condiţiilor de validitate, de formă şi de fond, ale legii sub care a fost făcut; au fost îndeplinite formalităţile de publicitate, actul devenind opozabil tuturor de la acel moment; actul nu a fost niciodată desfiinţat pe cale extrajudiciară ori judiciară (prin declararea nulităţii absolute ori prin anularea vânzării prin hotărâre judecătorească), nefiind produsă vreo dovadă în acest sens;
- în 1946, la momentul vânzării, vânzătoarea nu era proprietar; recurenţii interogându-se retoric în ce calitate A.F.M. a fost urmărită silită până atunci, iar, ulterior, în ce calitate a stat în judecata care a pronunţat confiscarea;
- bunul a ieşit din patrimoniul A.F.M., ca o consecinţă a confiscării; or, confiscarea a fost pronunţată prin Sentinţa din 1949, dar instanţa de apel tocmai a stabilit ca A.F.M. nu era proprietar, cel puţin nu după anul 1946.
- bunul a intrat în patrimoniul statului ca efect al confiscării, deşi confiscarea a fost pronunţată prin sentinţa din 1949 şi nu există nici o dovadă că această sentinţă a fost pusă în executare în ceea ce priveşte bunul revendicat, dar există dovada că bunul a fost „apropriat", ca efect al Decretului nr. 83/1949.
- autorul lor nu a fost niciodată, nici de facto, nici de jure, proprietar al bunului revendicat; în acest context, nu pot fi explicate menţionarea numelui său, alăturat calităţii de proprietar al bunului revendicat, în acele acte emanate de la terţi, pe care le-au folosit în probatoriu; deportarea sa, împreună cu soţia, la Râmnicu Sărat, în condiţiile în care acest „tratament" era „rezervat" marilor moşieri, or, autorul lor nu a avut niciodată o altă „moşie", în afara bunului revendicat; anterior, şi alte instanţe s-au pronunţat în acelaşi sens, fiind vorba de instanţele învestite cu soluţionarea litigiului în temeiul Legii nr. 10/2001, care au considerat că imobilul litigios excede cadrului de reglementare al acestei legi; ca atare, practic, acestea s-au declarat necompetente, iar orice altă dispoziţie, relativă la alte aspecte, trebuie privită ca emanând de la o instanţă necompetentă; totodată, este trecută sub tăcere o hotărâre mult mai veche, având cu adevărat autoritate de lucru judecat, această hotărâre fiind consecinţa directă a dezlegării problemei de drept a calităţii de proprietari a succesorilor lui A.A.
Concluzionând, recurenţii au susţinut că nu este necesar să mai detalieze motivele de fapt ale recursului, care sunt practic aceleaşi cu motivele de apel, pe care înţeleg să le reitereze, neexcluzând eventualitatea unor precizări scrise/verbale ulterioare, în măsura în care acestea ar fi necesare.
Intimata unitatea administrativ-teritorială Judeţul Tulcea, prin preşedintele Consiliului Judeţean Tulcea, a formulat întâmpinare, în termenul legal, reglementat de art. 308 alin. (2) C. proc. civ., prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, întrucât criticile aduse Deciziei nr. 91/C din 6 noiembrie 2013 nu dezvoltă punctual cauzele de nelegalitate indicate în motivarea recursului, fiind reluări ale unor aspecte supuse dezbaterii părţilor în cauza ce a făcut obiectul Dosarului nr. 4408/26/2005 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care, prin Decizia nr. 5313 din 21 iunie 2011, a statuat că tranzacţia încheiată în anul 1946, între autorul reclamanţilor A.A. şi A.F.M., nu a avut ca o consecinţă firească transferul dreptului de proprietate, întrucât nemişcătorul fusese anterior indisponibilizat de către stat şi supus unei proceduri de confiscare. Prin aceeaşi hotărâre, instanţa supremă a concluzionat că actul de vânzare-cumpărare nr. 880/1946 este unul formal, fără să fi avut ca efect transmiterea dreptului de proprietate către autorul A.A.
Intimata Agenţia Domeniilor Statului a invocat, în principal, excepţia nulităţii recursului, în temeiul art. 304 alin. (1) şi 306 C. proc. civ., susţinând că analiza şi dezvoltarea motivelor de recurs invocate nu permit circumscrierea acestor motive în dispoziţiile legale indicate (art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.), acestea reprezentând doar o succesiune de fapte şi afirmaţii nestructurate din punct de vedere juridic şi o reluare a motivelor de apel, deja analizate, în mod temeinic, de instanţa de apel.
În subsidiar, această intimată a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, întrucât reclamanţii nu au făcut dovada că imobilul ce a făcut obiectul vânzării-cumpărării din 1946 nu a fost scos, la momentul efectuării acelei tranzacţii, de sub efectul măsurilor asigurătorii instituite în baza art. 121 C. proc. pen., imobilul fiind confiscat de stat de la proprietarul M.M., ca pedeapsă pentru prejudiciile aduse prin acte frauduloase săvârşite de acesta şi pentru că nu putea justifica dobândirea licită a averii sale.
SC E. SA Tulcea a formulat întâmpinare, invocând, în principal, excepţia lipsei calităţii procesual pasive, întrucât fondul cauzei a fost soluţionat fără participarea sa, fiind citată, din eroare, în calitate de intimată, iar, în subsidiar, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.
Guvernul României a formulat întâmpinare, prin care a învederat că, prin Încheierea din 13 decembrie 2012 a Tribunalului Tulcea, a fost respinsă, ca inadmisibilă, excepţia de nelegalitate a unor hotărâri de guvern, invocată de reclamanţi, care nu au înţeles să atace această încheiere, conform art. 4 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, astfel încât această excepţie, în absenţa apelului, nu poate fi reiterată.
În şedinţa publică din 2 iulie 2012, a fost pusă în dezbaterea contradictorie a părţilor excepţia nulităţii recursului invocată, prin întâmpinare, de către intimata Agenţia Domeniilor Statului.
Analizând prioritar posibilitatea încadrării criticilor formulate în dispoziţiile limitative ale art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte va constata nulitatea recursului, în considerarea următoarelor argumente:
Potrivit art. 3021 lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, cu respectarea termenului legal, imperativ, de decădere pentru motivarea recursului.
Dispoziţiile legale stipulează, în art. 303 C. proc. civ., că recursul se motivează prin însăşi cererea de recurs sau înlăuntrul termenului de recurs, fiecare motiv de recurs urmând a fi expus şi dezvoltat în mod distinct, în sensul formulării unor veritabile critici de nelegalitate, conform celor statuate de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.
Totodată, instanţa este obligată să verifice dacă nu devin aplicabile dispoziţiile înscrise în art. 306 alin. (3) C. proc. civ., conform cărora: „indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304”.
Sancţiunea nerespectării acestor exigenţe legale este cea reglementată de art. 306 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căreia recursul este nul, dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor care se referă la motivele de ordine publică.
De aceea, atunci când se constată de către instanţă imposibilitatea încadrării motivelor dezvoltate de parte într-unul din motivele prevăzute expres şi exhaustiv de art. 304 C. proc. civ., se aplică sancţiunea nulităţii recursului, întrucât nu orice nemulţumire a părţii poate duce la modificarea ori casarea hotărârii recurate.
În materia nulităţii recursului, astfel cum este reglementată această sancţiune de art. 306 C. proc. civ., există, deci, numai excepţia care priveşte motivele de ordine publică, ce pot fi puse în dezbaterea părţilor ex officio, în ipoteza de principiu, instanţa de recurs putând examina numai criticile privitoare la decizia atacată, formulate de părţile interesate, care fac posibilă încadrarea în motivele expres prevăzute de art. 304.
În speţă însă, reclamanţii, în dezvoltarea motivelor de recurs, nu formulează veritabile critici de nelegalitate, care să poată fi examinate din perspectiva vreunui caz de modificare ori de casare prevăzute limitativ de art. 304 C. proc. civ., pentru exercitarea controlului judiciar şi care să poată constitui obiect de analiză în recurs.
Astfel, în cuprinsul cererii de recurs, nu se regăsesc veritabile critici la adresa deciziei pronunţate în apel şi nu se arată în ce constă nelegalitatea deciziei atacate, prin raportare la soluţia pronunţată de curtea de apel ori la argumentele arătate de instanţă în fundamentarea hotărârii.
Prin urmare, fără să combată în vreun fel raţionamentul instanţei de apel şi să formuleze astfel de critici susceptibile de cenzură în recurs, recurenţii au nesocotit existenţa judecăţii anterioare. Or, în calea de atac a recursului, care are natura unei căi de atac de reformare, nu are loc o devoluare a fondului, această cale de atac putând fi exercitată doar în condiţiile expres şi limitativ prevăzute de Codul de procedură civilă, care sunt de strictă interpretare.
Astfel recurenţii-reclamanţi, deşi au fost asistaţi de un avocat ales, nu au reuşit să demonstreze în baza unui raţionament juridic, întemeiat pe dispoziţii legale, care sunt argumentele de nelegalitate ale deciziei recurate.
În acest context, în ipoteza în care se invocă art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în oricare dintre tezele descrise în cuprinsul acestui text legal, (când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii), recurenţii sunt datori să argumenteze raţiunea pentru care consideră că hotărârea atacată este lipsită de temei legal şi să indice în mod expres care sunt dispoziţiile legale încălcate sau aplicate în mod greşit, exigenţe legale cărora aceşti recurenţi nu li s-au conformat.
Astfel, reluarea motivelor de apel şi sublinierea expresă a acestui fapt în conţinutul motivelor de recurs, precum şi a absenţei necesităţii, din perspectiva recurenţilor, de a motiva recursul nu poate determina declanşarea controlului de legalitate pe care îl presupune calea de atac a recursului.
În acelaşi sens, indicarea ca temei juridic a art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi apreciată decât ca o întemeiere formală a recursului pe aceste dispoziţii, câtă vreme acest motiv nu este dezvoltat şi nu se susţine de către recurenţi, în baza unei argumentaţii juridice, o interpretare greşită a actului juridic dedus judecăţii, ci se invocă, în esenţă, o interpretare greşită a probelor administrate în cauză, ce constituie o chestiune de fapt care excede controlului de legalitate pe care îl poate exercita instanţa de recurs.
În ceea ce priveşte indicarea art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se poate constata, de asemenea, că nici acestui temei juridic nu îi este circumscrisă nicio argumentaţie juridică, interogaţiile retorice sau limbajul ireverenţios la adresa instanţei de apel neputând substitui motivele de drept pe care ar trebui fondat un recurs.
În acelaşi sens, potrivit normei ce reglementează acest caz de nelegalitate, modificarea sau casarea unei hotărâri se poate solicita când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Ipotezele în care se poate ajunge la o nemotivare în sensul dispoziţiilor legale menţionate sunt dintre cele mai diferite: existenţa unei contrarietăţi între considerentele hotărârii; contrarietatea flagrantă dintre dispozitiv şi considerente, cum este cazul admiterii acţiunii prin dispozitiv şi justificarea în considerente a soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată; nemotivarea soluţiei din dispozitiv sau motivarea insuficientă a acesteia ori prezentarea în exclusivitate a unor considerente străine de natura pricinii.
Or, recurenţii nu dezvoltă, într-o manieră juridică, acest pretins motiv de nelegalitate, putându-se constata, de altfel, că, în cauză, instanţa de apel a expus într-o manieră clară, precisă şi concisă argumentele de fapt şi de drept ce au stat la baza adoptării hotărârii pronunţate.
În aceste circumstanţe, Înalta Curte reţine că susţinerile reclamanţilor din cuprinsul cererii de recurs nu se circumscriu unor critici de nelegalitate care să vizeze soluţia pronunţată prin decizia instanţei de apel, chiar dacă, în mod formal, au fost indicate, ca temei de drept, dispoziţiile înscrise în art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte criticile formulate de recurentul A.C.V. prin notele scrise depuse la dosar pentru termenul din 2 iulie 2014, respectiv prin notele scrise înregistrate la data de 8 iulie 2014, acestea nu pot fi avute în vedere de instanţă, întrucât au fost formulate peste termenul legal de motivare a recursului, iar, în conţinutul lor, nu se regăsesc motive de ordine publică care să facă posibilă exercitarea controlului judiciar.
În consecinţă, întrucât criticile formulate de reclamanţi nu se circumscriu cadrului legal conferit de art. 304 şi nici nu au fost decelate motive de ordine publică ce s-ar fi impus a fi invocate din oficiu de instanţă, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va constata nulitatea recursului declarat de reclamanţii I.E.F., A.C.V., A.L.D., K.F., B.I., A.D.M., C.H., O.F., R.E. şi B.A. împotriva Deciziei nr. 91C din 6 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.
În ceea ce priveşte excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive invocate de Guvernul României şi SC E. SA Tulcea, instanţa de recurs constată că nu se impune dezlegarea acestor aspecte din perspectiva excepţiilor procesuale, întrucât, între reclamanţi şi aceste entităţi juridice, nu s-a creat un veritabil raport juridic litigios, care să determine drepturi şi obligaţii reciproce, ci, în cauză, acestea au fost citate fie pentru dezlegarea unor aspecte conexe - respectiv, Guvernul României, pentru soluţionarea excepţiei de nelegalitate a unor acte administrative, ce a primit o dezlegare irevocabilă, prin neatacare -, fie prin intermediul unei cereri de intervenţie voluntare formulată de SC E. SA Tulcea, la care, ulterior, s-a renunţat, instanţa de fond dispunând scoaterea din cauză a acestei societăţi, prin încheierea din 14 noiembrie 20111, astfel încât nu se mai impunea citarea acestora în recursul dedus judecăţii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată nul recursul declarat de reclamanţii I.E.F., A.C.V., A.L.D., K.F., B.I., A.D.M., C.H., O.F., R.E. şi B.A. împotriva Deciziei nr. 91C din 6 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 iulie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2145/2014. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 2150/2014. Civil → |
|---|
