ICCJ. Decizia nr. 2198/2014. Civil. Superficie. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2198/2014
Dosar nr. 4006/115/2009
Şedinţa publică din 17 septembrie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 14 decembrie 2009 pe rolul Tribunalului Caraş-Severin sub nr. 4006/115/2009, reclamanta S.C. C. a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 492 C. civ., în contradictoriu cu pârâţii S.C. S. S.R.L. Băile Herculane, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Oraşul Băile Herculane prin primar, Primarul oraşului Băile Herculane şi Consiliul Local Băile Herculane să se constate dreptul de superficie al acesteia asupra imobilului situat în Băile Herculane str. Abatorului, nr. 9 A, judeţul Caraş-Severin, compus din teren şi bunurile imobile constând din: staţie beton, staţie sortare agregate, silozuri metal - 3 imobile, clădire din BCA cu destinaţia de magazie de materiale, cu obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acţiunii se arată că reclamanta a fost înfiinţată prin divizarea S.C. R. S.A. Cu această ocazie, a preluat o parte din patrimoniul societăţii, inclusiv active, imobile - construcţii şi mijloace fixe, evidenţiate în contabilitatea societăţii reclamante, ce au fost declarate fiscal la Direcţia de impozite şi taxe locale din cadrul Primăriei Băile Herculane, reclamanta achitând anual impozitele aferente acestora.
Odată cu dreptul de proprietate asupra imobilelor menţionate, reclamanta S.C. C. a susţinut că a dobândit şi un drept de folosinţă asupra terenului aferent acestor imobile.
Prin precizarea ia cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat să se constate transmis prin efectul legii, de la Statul Român la reclamanta S.C. C. S.A. - succesoare în drepturi şi obligaţii a S.C. R. S.A., dreptul de proprietate asupra imobilului - teren, în suprafaţă totală de cca. 8000 mp, situat în incintele societăţii reclamante din Băile Herculane, str. Castanilor nr. 9 (sediul administrativ), str. Abatorului nr. 9A (staţie betoane şi mortare, staţie sortare) şi str. Trandafirilor (poligon de prefabricate); cu obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii precizătoare, reclamanta a arătat că S.C. R. S.A., societate comercială cu capital de stat, a fost înfiinţată prin Decizia Prefecturii Caraş-Severin nr. 45 din 18 februarie 1991, în conformitate cu dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 15/1990, potrivit căruia, unităţile economice de stat, indiferent de organul în subordinea căruia îşi desfăşoară activitatea, se organizează şi funcţionează, în conformitate cu dispoziţiile prezentei legi, sub formă de regii autonome sau societăţi comerciale.
Potrivit art. 20 alin. (2) din acelaşi act normativ, bunurile din patrimoniu societăţii comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepţia celor dobândite cu alt titlu.
Ca efect al divizării S.C. R. S.A., a operat un transfer al patrimoniului societăţii divizate către societatea nou constituită S.C. C. S.A., conform art. 238 alin. (2) şi 21 din Legea nr. 31/1990.
Ulterior, la data de 26 august 2002 a fost încheiat Contractul de vânzare-cumpărare acţiuni înregistrat sub nr. TM/26 din 26 august 2002, între vânătoarea APAPS şi cumpărătoarea C.M. având ca obiect acţiunile S.C. C. S.A.
Sunt relevante asupra existenţei dreptului de proprietate în patrimoniul societăţii reclamante şi dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 15/1990, condiţiile de realizare a inventarierii bunurilor fiind stabilite prin H.G. nr. 834/1991.
Susţine că izvorul dreptului său de proprietate este legea, în condiţiile art. 645 din C. civ., potrivit căruia proprietatea se mai dobândeşte prin accesiune sau incorporaţiune, prin prescripţie, prin lege şi prin ocupaţiune. în cauză a operat o transmitere prin efectul legii, de la Statul Român la reclamanta S.C. C. S.A. - succesoare în drepturi şi obligaţii a S.C. R. S.A., a dreptului de proprietate asupra imobilului descris în acţiune.
În cauză au formulat întâmpinări pârâta S.C. S. Company S.R.L., care a invocat lipsa calităţii sale procesuale, iar pe fond a solicitat respingerea acţiunii; pârâţii Oraşul Băile Herculane, Consiliul Local al oraşului Băile Herculane şi Primarul oraşului Băile Herculane, care au invocat excepţia necompetenţei materiale a tribunalului în soluţionarea litigiului dedus judecăţii şi au solicitat respingerea, ca nefondată, a acţiunii; pârâta S.C. R. S.A., care a solicitat respingerea acţiunii.
La data de 21 august 2012 D.A., N.V. şi N.A. au formulat cerere de intervenţie în interes propriu în temeiul dispoziţiilor art. 49 şi următoarele C. proc. civ., arătând că au fost şi sunt proprietarii terenului în suprafaţa de 1.439 mp, situat în oraşul Băile Herculane, str. Castanilor nr. 7B, intabulat în C.F. nr. 30383 Băile Herculane, solicitând, în consecinţă, respingerea acţiunii prin care reclamanta a solicitat să se constate existenţa unui drept de proprietate şi folosinţă în favoarea acesteia asupra terenului respectiv.
În motivarea cererii de intervenţie s-a arătat că, în baza dispoziţiei nr. 221 din 19 februarie 2008 emisa de Primăria oraşului Băile Herculane, s-a dispus restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 1.439 mp, către persoanele îndreptăţite D.A. şi B.G., în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001. Menţionează că terenul în suprafaţă de 1.439 mp făcea parte din terenul de 3.693 mp situat în Băile Herculane, Str. Castanilor nr. 9, înscris în CF nr. 30304, proprietate de stat, motiv pentru care s-a procedat la diminuarea acestei suprafeţe cu 1.439 mp, ca urmare a dezlipirii şi înfiinţării cărţii funciare nr. 30383 Băile Herculane, fiind notat ca proprietatea numiţilor D.A. şi B.G., situaţie în care statul român a rămas cu terenul în suprafaţa de 2.254 mp. Intervenienţii au precizat că dispoziţia nr. 221 din 19 februarie 2008 a avut la bază Sentinţele civile nr. 2963 din 23 noiembrie 2006 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin şi nr. 820/2010 din 17 martie 2010 pronunţată de Judecătoria Caransebeş, definitive şi irevocabile.
Au mai arătat intervenienţii că, în baza actelor sus-menţionate, Primăria oraşului Băile Herculane le-a predat terenul, prin Protocolul de predare-preluare nr. 5347 din 17 martie 2010, după ce, în prealabil, acest teren a primit nr. conscripţional, Str. Castanilor nr. 7B în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2777 din 28 decembrie 2010 au Înstrăinat suprafaţa de 1.439 mp, către cumpărătorii N.V. şi N.A., dreptul de proprietate fiind notat în favoarea acestora în CF nr. 30383 Băile Herculane.
Menţionează că fosta întreprindere de stat H.C.M. Caraş-Severin, care a fost transformată în S.C. R. SA, nu a deţinut în administrare terenuri în oraşul Băile Herculane, motiv pentru care S.C. C. Băile Herculane S.A., societate comercială cu capital integral privat nu poate pretinde un drept de folosinţa şi proprietate asupra terenurilor.
În acest sens, în baza Sentinţei civile nr. 1152 din 21 mai 2008 pronunţată de Judecătoria Caransebeş în dosarul nr. 4747/2008/2005, rămasă definitivă şi irevocabilă în baza Deciziei civile nr. 185 din 25 noiembrie 2008 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin, a fost respinsă acţiunea reclamantei în contradictoriu cu pârâta Primăria Băile Herculane, având ca obiect constatarea existenţei unui drept de administrare asupra terenului în suprafaţa de 4.758 mp situat în Băile Herculane, Str. Castanilor nr. 9, jud. Caraş-Severin, conform dispoziţiilor Legii nr. 15/1990 şi H.G. nr. 834/1991.
Menţionează adresa AVAS nr. VP1/9943 din 04 noiembrie 2005 conform căreia S.C. R. S.A. nu deţine terenuri în Băile Herculane şi S.C. C. S.A., cu sediul în Str. Castanilor nr. 9, Băile Herculane, Jud. Caraş-Severin a rezultat în urma divizării S.C. R. SA şi a fost privatizată integral în anul 2002.
Prin Sentinţa nr. 54 din 15 ianuarie 2013 Tribunalul Caraş-Severin a respins acţiunea reclamantei; a anulat, ca netimbrată, cererea de intervenţie formulată de D.A.; a respins cererea de intervenţie formulată de N.V. şi N.A.
Referitor la excepţia necompetenţei materiale, respinsă ca neîntemeiată, s-a reţinut că natura juridică a acţiunii formulate este comercială având în vedere atât calitatea de comerciant a reclamantei, cât şi faptul că raportul juridic dedus judecăţii priveşte imobile reprezentând fondul de comerţ, al S.C. C. S.A. Faţă de valoarea obiectului cererii de chemare în judecată, potrivit art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., instanţa a apreciat că tribunalului îi aparţine competenţa materială de soluţionare a cauzei.
Referitor la excepţia inadmisibilităţii acţiunii, care, de asemenea, a fost respinsă, s-a constatat că obiectul cererii, astfel cum a fost precizat, este o revendicare imobiliară de drept comun, în care posesorul neproprietar se îndreaptă împotriva proprietarului neposesor.
Pe fondul cauzei, s-a reţinut că antecesoarea reclamantei, S.C. R. SA, societate comercială cu capital de stat, a fost înfiinţată prin Decizia Prefecturii Caraş-Severin nr. 45 din 18 februarie 1991, în conformitate cu dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 15/1990. Reclamanta S.C. C. S.A. a fost înfiinţată prin divizarea S.C. R. S.A. Cu această ocazie, S.C. C. S.A. a preluat o parte din patrimoniul S.C. R. S.A., inclusiv active, imobile - construcţii şi mijloace fixe.
Reclamanta a revendicat trei imobile - teren, în suprafaţă totală de cca. 8000 mp, situate în incintele societăţii reclamante din Băile Herculane, str. Castanilor nr. 9 (sediul administrativ), str. Abatorului nr. 9A (staţie betoane şi mortare, staţie sortare) şi str. Trandafirilor (poligon de prefabricate), apreciind că trebuie să se constate transmis prin efectul legii, de la Statul Român la aceasta, ca succesoare în drepturi şi obligaţii a S.C. R. S.A., dreptul de proprietate asupra terenurilor menţionate.
Din expertiza topografică de specialitate a rezultat, însă, că în ceea ce priveşte imobilul situat în Băile Herculane, str. Castanilor nr. 9 aceasta incintă este compusă din: clădire sediu administrativ cu o suprafaţă construită de 203 mp; şopron cu o suprafaţă construită de 29 mp; atelier cu o suprafaţă construită de 48 mp; magazie cu o suprafaţă construită de 215 mp; rampă cu o suprafaţă construită de 22 m; depozit cu o suprafaţă construită de 81 mp; magazie cu o suprafaţă construită de 201 mp; cabină poartă cu o suprafaţă construită de 4 mp. În afara acestor construcţii, mai sunt amenajate platforme betonate cu o suprafaţă totală de 2071 mp, restul suprafeţei de teren, respectiv 1011 mp, având destinaţia de zonă verde.
S-a constatat că reclamanta ocupă, în fapt, suprafaţa de 543 mp şi suprafaţa de 488 mp.
S-a arătat că parcela cu nr. top 615/1/1/2/A;615/2/2/2/2/A, înscrisă în CF 30714 Pecinişca a făcut obiectul contractului de concesiune nr. 500/2007 încheiat la data de 10 august 2007 între Primăria Oraşului Băile Herculane şi S.C. S.C. S.R.L., iar parcela cu nr. top 615/1/1/1;615/2/2/2/2/1, înscrisă în CF 30185 Pecinişca a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare nr. 1068/2005 încheiat la data de 16 martie 2005 între Primăria oraşului Băile Herculane şi S.C. S.C. S.R.L.
S-a menţionat că în ceea ce priveşte imobilul situat în Băile Herculane, str. Trandafirilor nr. 2 reclamanta ocupă suprafaţa măsurată de 1317 mp, compusă din bloc locuinţe de serviciu, în regim de înălţime P+4E, în suprafaţă construită de 589 mp; clădire birouri, în regim de înălţime P+1E, în suprafaţă construită de 123 mp; garaj în suprafaţa construită de 23 mp; spaţiu acces birouri în suprafaţă de 204 mp, trotuar protecţie şi alee acces în suprafaţă de 374 mp; respectiv incinta 2, în suprafaţă măsurată de 1390 mp, compusă din următoarele; atelier producţie, în suprafaţă construită de 98 mp; atelier mecanic, în suprafaţă construită de 85 mp: spaţiu depozitare în suprafaţă de 261 mp; spaţiu acces ateliere în suprafaţă de 65 mp; platformă tehnologică în suprafaţă de 881 mp.
S-a arătat că, în ceea ce priveşte imobilul situat în Băile Herculane str. Abatorului nr. 9A, (staţie betoane şi mortare, staţie sortare), suprafaţa de 1285 mp delimitează terenul aferent parcelei cu nr. top 17/2/4, iar potrivit H.C.L. Băile Herculane nr. 48 din 31 mai 2010, această parcelă de teren a fost concesionată de către S.C. S.C. S.R.L., în vederea extinderii construcţiei. Din studiul evidenţelor de carte funciară, expertul a concluzionat că imobilul înscris în CF 3403 Pecinişca este proprietatea comunei Pecinişca, fiind concesionat pe o perioada de 49 ani în favoarea S.C. S.C. S.R.L., în timp ce imobilul înscris în CF 30187 Pecinişca este proprietatea acestei pârâte.
S-a constatat că aceasta este starea de fapt rezultată din expertiza de specialitate care a făcut identificarea exactă a imobilelor revendicate. în ceea ce priveşte natura juridică a cererii reclamantei, tribunalul a reţinut ca H.G. nr. 834/1991 permite societăţilor comerciale cu capital de stat, la data înfiinţării acestora, să devină proprietare ale terenurilor "necesare desfăşurării activităţii conform obiectului lor de activitate", prin eliberarea, de către autorităţile competente, a unor certificate de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, conform art. 5 din H.G. nr. 834/1991.
Aşa cum rezultă din interpretarea art. 1 din acelaşi act normativ, societatea comercială care solicită eliberarea certificatului respectiv trebuie să aibă în patrimoniu terenul care urmează a fi menţionat în acel certificat.
În acest sens, tribunalul a reţinut că H.G. nr. 834/1991 nu constituie un act normativ de dobândire a proprietăţii pentru societăţile comerciale vizate, ci un act normativ care are menirea de a determina modalitatea de identificare şi de stabilire a întinderii dreptului de proprietate al societăţilor comerciale în cauză asupra terenurilor aflate în patrimoniul acestora.
Tribunalul a constatat că dreptul de proprietate al antecesoarei reclamantei nu a fost dovedit, câtă vreme, din proiectul de divizare, a rezultat că S.C. R. S.A. avea terenuri numai la bazele de producţie Bocşa, Reşiţa, Gravita şi Glimboca. Reclamanta nu a produs alte probe din care să rezulte modul de dobândire a dreptului de proprietate sau a altui drept real asupra întregii suprafeţe de 8000 mp, pentru care a formulat cererea de chemare în judecată.
S-a apreciat că nu poate fi admis argumentul reclamantei cum că dreptul de proprietate s-ar fi transmis, prin efectul legii, de la antecesoare în reclamantă, deoarece nu exista la dosar nicio dovadă că, pe aceste imobile, antecesoarea reclamantei ar 11 avut vreun drept de proprietate, în condiţiile în care nimeni nu poale transmite mai mult decât are. Din extrasele de carte funciară aflate la dosar nu rezultă vreun drept de proprietate, altui decât cele consemnate în expertiza topografică.
S-a considerat că. dacă reclamanta ar fi dovedit dreptul său de proprietate, H.G. nr. 834/1991 presupunea o procedură administrativă şi nu una direct jurisdicţională. Toate celelalte argumente ale reclamantei se circumscriu, în fapt, ideii că ar fi dobândit dreptul de proprietate prin efectul legii, argumente nereale şi nefondate. S-a reţinut ca reclamanta a mai încercat să obţină dreptul de proprietate asupra celor trei imobile prin cereri separate făcute în cadrul altor dosare şi care priveau şi/sau alte părţi, şi de fiecare dată cererile i-au fost respinse (Sentinţa nr. 1152 din 21 mai 2008, Sentinţa civilă nr. 631 din 27 martie 2008 şi nr. 632 din 27 martie 2008).
Referitor la cererile de intervenţie, tribunalul, făcând aplicarea art. 20 din Legea nr. 146/1997 a anulat, ca netimbrată, cererea de intervenţie formulată de D.A., care a arătat personal că nu va timbra cererea de intervenţie, astfel cum a dispus instanţa.
Reţinând că soluţia din cererea principală este de respingere a acţiunii, pe cale de consecinţă, instanţa a respins cererea de intervenţie formulată de N.V. şi N.A.
Instanţa a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată. împotriva acestei hotărâri au declarat apei reclamanta S.C. C. S.A. şi intervenienţii D.A., N.V. şi N.A.,
Apelanta-reclamantă S.C. C. S.A. a arătat că instanţa de fond a reţinut în mod eronat că societatea nu a avut în patrimoniu imobilele pentru care a solicitat să se constate dreptul de proprietate, în acest sens, a precizat că, prin Protocolul de divizare a antecesoarei sale S.C. R. S.A., a operat un transfer patrimonial cu titlu universal în ceea ce priveşte imobilele construcţii şi teren.
Mai mult decât atât, instanţa a reţinut în mod eronat că antecesoarea sa trebuia să aibă un titlu de proprietate (înscris) asupra imobilelor menţionate, deoarece acest titlu îşi găseşte izvorul în lege, nefiind necesar ca aceasta să deţină un alt înscris/titlu de proprietate.
Apelanta-reclamantă a mai arătat că hotărârea instanţei de fond este dată cu aplicarea şi interpretarea greşită a legii, respectiv a prevederilor art. 1 şi 5 din H.G. nr. 834/1991, a prevederilor art. 1 coroborate cu cele ale art. 19 - 30 din Legea nr. 15/1990 şi cele ale art. 238 şi urm. din Legea nr. 31/1990 şi art. 645 C. civ.
Dispoziţiile H.G. nr. 834/1991 sunt subsecvente celor ale Legii nr. 15/1990, fiind emise în aplicarea acesteia din urmă, cu scopul de a se reglementa modalitatea de determinare a patrimoniului unei societăţi comerciale cu capital de stat, fără ca prin aceasta să se constituie sau să se stingă drepturi patrimoniale.
În speţă, instanţa de fond, în mod eronat, a considerat că societatea avea deschisă calea prevăzută de H.G. nr. 834/1991, deoarece acest act normativ reglementează o procedură administrativă şi nu una judiciară, izvorul dreptului său de proprietate constituindu-l legea.
Apelantul-intervenient D.A. a solicitat admiterea cererii sale de intervenţie şi, totodată, scutirea de la plata taxei de timbru, menţionând că nu dispune de resurse financiare pentru a o achita.
Apelanţii-intervenienţi N.V. şi N.A. au arătat că hotărârea instanţei de fond este nelegală în ceea ce priveşte neacordarea cheltuielilor de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru, timbru judiciar şi onorariu reprezentare, în condiţiile în care, prin cererea de intervenţie, au solicitat în mod expres obligarea reclamantei S.C. C. S.A. la plata acestora, ca urmare a soluţiei de respingere a cererii principale.
Prin Decizia nr. 200 din 12 noiembrie 2013, Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, a respins, ca nefondate, apelurile reclamantei şi intervenienţilor N. şi a anulat, ca netimbrat, apelul intervenientului D.A.
Referitor la apelul reclamantei, instanţa a reţinut că, din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, respectiv certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor emis în anul 1999 pe numele şi pe seama S.C. R. S.A. Reşiţa şi adresele A. Bucureşti rezultă că aceasta este o societate comercială cu capital integral privat, nici ea şi nici antecesoarea sa, S.C. R. S.A., neavând în patrimoniu terenurile în litigiu. Cum societăţile menţionate nu au avut vreun drept de folosinţă sau administrare, reclamanta nu poate să dobândească un drept de proprietate, potrivit reglementărilor legale în vigoare pe care le invocă.
De asemenea, aşa cum instanţa de fond a reţinut, dreptul de proprietate al antecesoarei reclamantei nu a fost dovedit, câtă vreme din proiectul de divizare a rezultat că antecesoarea reclamantei S.C. R. S.A. Reşiţa avea terenuri numai la bazele de producţie Bocşa, Reşiţa, Oraviţa şi Glimboca.
Instanţa de apel a mai reţinut că reclamanta nu a produs alte probe din care să rezulte modul de dobândire a dreptului de proprietate sau a altui drept real asupra întregii suprafeţe de 8000 mp pentru care a introdus acţiunea.
A fost confirmată aprecierea tribunalului în sensul că H.G. nr. 834/1991 nu constituie un act normativ de dobândire a proprietăţii pentru societăţile comerciale vizate, ci un act normativ care are menirea de a determina modalitatea de identificare, de stabilire a întinderii dreptului de proprietate al societăţilor comerciale în cauza asupra terenurilor aflate în patrimoniul acestora. În acest sens, art. 1 din nr. H.G. nr. 834/1991 face referire la "determinarea" terenurilor, precizând că "terenurile aflate în patrimoniul societăţilor comerciale cu capital de stat la data înfiinţării acestora, se determină de către organele care, potrivit legii, îndeplinesc atribuţiile ministerului de resort".
Aşadar, o condiţie esenţială pentru emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor în litigiu, este ca societatea să fi avut în patrimoniul său terenuri, întrucât existenţa terenului în patrimoniu! reclamantei ar avea semnificaţia deţinerii unui drept real asupra acestuia.
Reclamanta apelanta S.C. C. S.A. nu a avut în vedere dispoziţiile Legii nr. 15/1990 şi ale H.G. nr. 834/1991, care au caracter special faţă de dispoziţiile dreptului comun.
Aşa cum în mod corect a apreciat şi instanţa de fond, procedura prevăzută de H.G. nr. 834/1991 presupunea o procedură administrativă şi nu una direct jurisdicţională.
Din probele administrate în cauză a rezultat că reclamanta apelantă nu a dobândit în procedura administrativă prevăzută de H.G. nr. 834/1991 atestarea dreptului de proprietate asupra terenurilor din Băile Herculane, dovadă că nu i s-a eliberat certificatul de atestare de către Consiliul Judeţean Caraş-Severin. Argumentele reclamantei care s-au circumscris ideii că ar fi dobândit dreptul de proprietate prin efectul legii, au fost apreciate ca nereale.
Referitor la apelul intervenienţilor N.V. şi N.A., instanţa a reţinut că, în mod corect, tribunalul nu a acordat cheltuielile de judecată, întrucât cererea de intervenţie a fost respinsă pe fond, iar cei doi intervenienţi nu au atacat-o.
Totodată, cheltuielile cererii de intervenţie nu au fost provocate de reclamanta S.C. C. SA, intervenienţii N.V. şi N.A. intervenind de bună voie în proces printr-o cerere de intervenţie în interes propriu formulată în baza art. 49 C. proc. civ.
Referitor la apelul intervenientului D.A. instanţa de apel a reţinut că, pentru termenul de judecată din 19 iunie 2013, intervenientul a fost citat cu menţiunea timbrării apelului şi, totodată, a depune dovada timbrării.
Prin Încheierea de şedinţă din 26 iunie 2013 s-a respins cererea de ajutor public judiciar formulată de acesta privind scutirea de la plata taxei judiciare de timbru în sumă de 2450 RON, datorată în primă instanţă şi de la plata taxei judiciare de timbru în sumă de 4 RON şi 0,15 RON timbru judiciar datorată în apel.
Totodată, la data de 17 iulie 2013, intervenientul apelant D.A. a depus prin registratura instanţei o cerere, prin care a arătat că înţelege să-şi retragă cererea de apel.
Cum potrivit legii, apelul trebuia timbrat cu 4 RON taxă judiciară de timbru şi 0,3 RON timbru judiciar, iar apelantul intervenient nu s-a conformat obligaţiei legale ce-i revenea, apelul acestuia a fost anulat ca netimbrat, soluţionarea excepţiei de netimbrare fiind prioritară soluţionării cererii de retragere a apelului.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile ari. 304 pct. 9 C. proc. civ.., reclamanta S.C. C. S.A., precum şi intervenienţii N.V. şi N.A. În temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi 9 din acelaşi cod.
Recurenţii-intervenienţi N.V. şi N.A. au arătat că hotărârea recurată este nelegală sub aspectul neacordării cheltuielilor de judecată, în condiţiile în care cererea de chemare în judecată a reclamantei a fost respinsă. Contrar celor reţinute de tribunal, prin cererea de intervenţie în interes propriu au fost solicitate aceste cheltuieli, constând în contravaloarea taxei judiciare de timbru, a timbrului judiciar, transport şi onorariu de avocat, pentru care au fost depuse acte justificative.
Arată că instanţa de fond a respins corect cererea de chemare în judecată însă a respins, în mod nelegal, cererea de intervenţie în interes propriu deşi iniţial fusese admisă în principiu. Consideră că, faţă de această soluţie, erau îndreptăţiţi la acordarea cheltuielilor de judecată însă instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ.
Recurenta-reclamantă S.C. C. S.A. a formulat următoarele critici:
1. Instanţa de apel nu a manifestat rol activ în sensul art. 129 alin. (4) şi (5) C. proc. civ., respectiv nu a stăruit prin toate mijloacele legale în aflarea adevărului, în sensul că nu a clarificat situaţia de fapt cu privire la existenţa în patrimoniul antecesoarei reclamantei şi a reclamantei a imobilului în litigiu, inclusiv prin efectuarea unei expertize contabile.
Sub acest aspect, recurenta-reclamantă arată că proba dreptului de proprietate nu se raportează doar la certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis pe numele S.C. R. S.A. (antecesoarea sa), unde terenurile în litigiu nu se regăsesc, impunându-se completarea probatoriului cu înscrisuri şi expertiză contabilă care să determine existenţa în patrimoniul antecesoarei a imobilelor în litigiu.
2. Instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit prevederile art. 1 şi 5 din H.G. nr. 834/1991 atunci când a apreciat că o procedură specială de atestare a dreptului de proprietate înlătură, prin ea însăşi, posibilitatea constatării dreptului de proprietate pe calea dreptului comun.
Recurenta-reclamantă a invocat ca izvor al dreptului de proprietate art. 20 din Legea nr. 15/1990, nu, cum greşit a reţinut instanţa de apel, H.G. nr. 834/1991, ale cărei dispoziţii sunt subsecvente Legii nr. 15/1990.
Art. 1 şi 5 din H.G. nr. 834/1991 instituie o procedură administrativă de determinare/identificare a terenurilor aparţinând societăţilor cu capital de stat şi o procedură administrativă de emitere a titlului constatator al dreptului de proprietate, cu efect declarativ, şi nu constitutiv de drept.
Demersurile administrative reglementate de H.G. nr. 834/1991 pot fi dublate de promovarea unei acţiuni injustiţie al cărei obiect să fie constatarea, determinarea şi întinderea dreptului de proprietate, fără ca procedura judiciară să fie condiţionată de finalizarea celei administrative. Certificatul de atestare a dreptului de proprietate este un înscris doveditor ai dreptului de proprietate, izvorul acestui drept fiind legea. Reclamanta poate promova o acţiune în constatarea dreptului de proprietate, urmărind procurarea unui înscris doveditor al dreptului său de o valoare juridică superioară, cum este hotărârea judecătorească. Prin urmare, în mod greşit instanţa de apel a apreciat că, în lipsa demarării sau finalizării procedurii administrative de obţinere a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, reclamanta nu a dobândii acest drept şi ar fi lipsită de orice altă posibilitate de a obţine un înscris doveditor al dreptului său de proprietate.
3. Instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 1 şi 20 din Legea nr. 15/1990, respectiv sintagma "terenuri aflate în patrimoniul societăţii", atunci când a apreciat că o condiţie esenţială pentru emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor în litigiu este ca, în prealabil, societatea să fi avut în patrimoniul său terenuri, care în fapt nu ar fi existat în patrimoniul reclamantei. Acesta este sensul reorganizării unităţilor economice de stat din instituţii care aveau în patrimoniu bunuri care, din punct de vedere juridic nu le aparţineau, ci făceau parte din proprietatea socialistă de stat, în societăţi comerciale şi regii autonome, proprietare ale bunurilor menţionate în patrimoniul lor. Recurenta-reclamantă susţine că la data intrării în vigoare a Legii nr. 15/1990, cât şi în prezent, terenul în litigiu a fost afectat desfăşurării activităţii economice a S.C. R. S.A., respectiv, S.C. C. S.A., astfel încât se încadrează în dispoziţiile Legii nr. 15/1990.
Greşit s-a reţinut că reclamanta nu a tăcut dovada deţinerii în proprietate a terenurilor faţă de care solicită constatarea dreptului de proprietate, întrucât, indiferent de dreptul pe care societatea cu capital de stat, autoare a reclamantei, l-a avut asupra terenurilor (folosinţă, proprietate, etc.), în sensul dispoziţiilor Legii nr. 15/1990 acesta este asimilat proprietăţii ca efect al legii.
Susţine recurenta că antecesoarea sa a avut un drept de proprietate asupra construcţiilor şi un drept de folosinţă/administrare asupra terenurilor, drept care, prin efectul legii, s-a constituit într-un drept real de proprietate, transmis recurentei-reclamante la momentul divizării.
În speţă, finalitatea cererii pendinte este constatarea acestui drept de proprietate.
4. Instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 645 C. civ. atunci când a apreciat că reclamanta nu a dobândit, prin efectul legii, dreptul de proprietate asupra terenurilor în litigiu.
Reiterează recurenta susţinerea că, în cauză, a operat un transfer al patrimoniului societăţii divizate către societatea nou constituită, respectiv o transmitere a dreptului de proprietate, prin efectul legii, de la Statul Român la reclamanta S.C. C. S.A. (în calitate de succesoare în drepturi şi obligaţii a S.C. R. S.A.), iar certificatul de atestare a dreptului de proprietate nu reprezintă un mod originar de dobândire a proprietăţii, ci este doar un act ce determină modalitatea de identificare şi stabilire a dreptului de proprietate asupra terenului ce apare ca făcând parte din patrimoniul unei societăţi comerciale.
Intimaţii recurenţi N.V. şi N.A., precum şi intimaţii-pârâţi Oraşul Băile Herculane, Primarul oraşului Băile Herculane, Consiliul Local Băile Herculane, prin primar şi intimatul-intervenient D.A. au formulat întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului reclamantei ca nefondat.
Analizând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
Criticile formulate în. recursul declarat de intervenienţii N.V. şi N.A. sunt nefondate.
Astfel, se constată că instanţa de fond a respins cererea de intervenţie, raportat la soluţia de respingere a cererii principale, totodată, luând act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Instanţa de apel a respins, la rândul său, apelul intervenienţilor cu motivarea că, faţă de soluţia de respingere a cererii de intervenţie, pe care nu au atacat-o, aceştia nu sunt îndreptăţiţi la acordarea cheltuielilor de judecată.
Recurenţii intervenienţi critică această hotărâre, susţinând că în mod greşit s-ar fi apreciat că nu au solicitat cheltuielile de judecată şi că art. 274 alin. (1) C. proc. civ. le este pe deplin aplicabil.
Este corectă judecata instanţei de apel, în condiţiile în care constatarea tribunalului privind nesolicitarea cheltuielilor de judecată a vizat părţile care s-ar fi putut prevala de dispoziţiile art. 274 C. proc civ., aceasta nefiind şi situaţia intervenienţi lor, cărora li s-a respins cererea dedusă judecăţii. Prin urmare nu poate fi reţinută o contradicţie în motivare, cum tind a susţine recurenţii, care au invocat ca motiv de recurs şi dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Nu pot fi reţinute ca incidente nici dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât, în apel, instanţa a dezlegat corect problema de drept, constatând, pe de o parte, că intervenienţii nu au declarat apel împotriva soluţiei de respingere a cererii lor, iar pe de altă parte, verificând culpa procesuală a părţilor, a apreciat că aceştia au intervenit de bunăvoie în proces, cheltuielile cererii nefiind provocate de conduita procesuală a reclamantei.
Instanţa de apel a interpretat corect noţiunea de parte căzută în pretenţii, precum şi caracterul accesoriu al cererii privind acordarea cheltuielilor de judecată, raportat la modul de soluţionare a celei principale. În condiţiile respingerii cererii de intervenţie, nefiind recunoscut dreptul pretins de intervenienţi în contradictoriu cu vreunul dintre participanţii la procesul în care s-a dorit intervenţia, chiar dacă şi acţiunea principală a fost respinsă, niciunul dintre subiecţii procesuali ai raportului juridic dedus judecăţii nu poate fi obligat la plata cheltuielilor ocazionate de această cerere, întrucât nu a iniţiat o procedură judiciară împotriva intervenienţilor.
În ceea ce priveşte recursul reclamantei, acesta este, de asemenea, nefondat.
Se reproşează instanţei de apel faptul că nu a dat dovadă de rol activ în a clarifica, în condiţiile în care nu a fost parcursă procedura administrativă reglementată de H.G. nr. 834/1991, dacă terenul se alia în patrimoniul S.C. R. S.A., antecesoarea reclamantei, dispunând efectuarea unei expertize contabile.
Înalta Curte nu va analiza această critică, constatând că a fost formulată, omisso medio, pentru prima dată în faza procesuală a recursului.
Astfel, în faţa instanţei de fond, deşi iniţial prin nota de probatorii s-a solicitat şi efectuarea unei expertize contabile, la termenul de încuviinţare a probatoriului, din 25 august 2010, reclamanta a apreciat că expertiza nu este necesară, faţă de obiectul acţiunii.
Ulterior, în apel, reclamanta nu a formulat critici referitoare la neadministrarea acestei probe şi nici nu a solicitat suplimentarea probatoriului, aspecte asupra cărora instanţa de apel să se fi pronunţat printr-o dispoziţie ce putea fi supusă controlului jurisdicţional al instanţei de recurs.
2. Recurenta a susţinut că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit prevederile art. 1 şi 5 din H.G. nr. 834/1991 atunci când ar fi apreciat că o procedura specială de atestare a dreptului de proprietate înlătură, prin ea însăşi, posibilitatea constatării dreptului de proprietate pe calea dreptului comun şi că în lipsa demarării sau finalizării procedurii administrative de obţinere a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, reclamanta ar fi lipsită de orice altă posibilitate de a obţine un înscris doveditor al dreptului său de proprietate.
Înalta Curte constată că recurenta a dat o interpretare greşită considerentelor deciziei atacate, având în vedere că instanţa de apel a analizat condiţiile de eliberare a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, căruia i-a recunoscut un efect declarativ, iar nu constitutiv de drepturi, însă a reţinut că aceste condiţii nu sunt îndeplinite în cauză. În acelaşi timp, instanţa de apel a apreciat că reclamanta nu a produs alte probe din care să rezulte modul de dobândire a dreptului de proprietate sau a altui drept real, înlăturând, în consecinţă, ca nereale, aserţiunile referitoare la transmiterea dreptului de proprietate prin efectul legii.
Prin urmare, instanţa de apel nu a negat reclamantei calea jurisdicţională a dreptului comun pentru a obţine o hotărâre de constatare a dreptului de proprietate, ci a reţinut doar lipsa unor dovezi în ceea ce priveşte temeinicia cererii.
3. O altă critică a recurentei vizează greşita interpretare a dispoziţiilor art. 1 şi 20 din Legea nr. 15/1990.
Astfel, recurenta reclamantă a susţinut, fără temei, că este succesoarea unei persoane juridice care a deţinut în patrimoniu, prin efectul legii, un drept de proprietate asupra terenului pe care se află edificate construcţiile proprietatea acesteia şi că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile legale incidente atunci când nu a recunoscut efectul constitutiv al dreptului de proprietate al Legii nr. 15/1990, cu privire la bunurile din patrimoniul unei regii autonome sau societăţi comerciale care devin proprietatea acesteia.
Este adevărat că legea reprezintă un izvor al dreptului de proprietate pentru bunurile care se aflau în patrimoniul societăţii la data apariţiei Legii nr. 15/1990. H.G. nr. 834/1991 stabileşte o procedură specială de recunoaştere a acestui drept, prin emiterea unui certificat de atestare, supus regimului de publicitate imobiliară, certificat ce, ad probationem, face dovada dreptului de proprietate.
Antecesoarea reclamantei nu a putut utiliza acest mecanism administrativ, după cum nici reclamanta nu poate obţine, în procedura jurisdicţională pendinte, recunoaşterea unui drept de proprietate, prin efectul legii, întrucât condiţia esenţială pentru validarea acestei pretenţii era ca, la momentul apariţiei Legii nr. 15/1990, terenul în litigiu să se fi aflat în patrimoniul S.C. R. S.A.
Noţiunea de patrimoniu are o conotaţie economică, atunci când vizează capitalul unei societăţi, respectiv bunurile materiale, corporale aflate la dispoziţia acesteia, însă din punct de vedere juridic, se referă la drepturile şi obligaţiile patrimoniale pe care titularul patrimoniului le are în legătură cu aceste bunuri.
Accepţiunea juridică a acestei noţiuni este avută în vedere de dispoziţiile art.20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, potrivit cărora, bunurile din patrimoniul societăţilor devin proprietatea acestora.
Această soluţie legislativă a fost adoptată în considerarea faptului că, anterior anului 1990, bunurile aflate în patrimoniul întreprinderilor socialiste, care au fiinţat până în 1990, nu erau proprietatea acestora, ci a Statului, care, prin decizie administrativă, încredinţa acestor organizaţii economice, în scopul exploatării, un drept real de folosinţă sau de administrare asupra bunului.
Prin Legea nr. 15/1990, fostele întreprinderi şi organizaţii economice socialiste s-au transformat în regii autonome şi societăţi comerciale, patrimoniul societăţilor astfel constituite a fost evidenţiat în actul de înfiinţare, fiind inventariat, în vederea evaluării capitalului social, la momentul emiterii de acţiuni la valoarea corespunzătoare patrimoniului.
Transferul patrimonial dintre fosta întreprindere şi societatea comercială nou înfiinţată a fost reglementat de art. 18 lit. c) din Legea nr. 15/1990, prin "preluarea activului şi pasivului unităţii economice de stat care se constituie în societate comercială," Această dispoziţie se coroborează cu art. 20 alin. (2) din aceeaşi lege, care statuează asupra titlului cu care bunul a fost preluat "bunurile din patrimoniul societăţii comerciale sunt proprietatea acestuia, cu excepţia celor dobândite cu alt titlu."
Din acest punct de vedere, în speţă, în lipsa oricărei decizii administrative emisă în sistemul juridic anterior anului 1990, în mod corect instanţele de fond au apreciat că antecesoarea recurentei nu a avut în patrimoniu un astfel de drept real asupra terenului, transformat, prin efectul legii, într-un drept de proprietate pe care să îl poată transmite reclamantei odată cu patrimoniul societăţii la momentul privatizării, acest teren rămânând în proprietatea stalului.
Legea specială nu recunoaşte unei simple posesii a bunului, efectul constitutiv al unui drept de proprietate.
Prin urmare, numai în situaţia în care societatea deţinea un drept de administrare asupra bunurilor, ar fi operat în favoarea ei dispoziţia legală în baza căreia dobândeşte un drept de proprietate asupra bunurilor respective.
Cum, în cauza dedusă judecăţii, în niciun moment nu s-a putut afirma existenţa unui drept de tipul celor menţionate anterior, iar antecesoarea reclamantei nu s-a prevalat pe perioada existenţei ei de o astfel de situaţie juridică şi nu a înscris în evidenţe, la constituire sau la momentul inventarierii patrimoniului, acest teren, reclamanta nu poate pretinde un drept asupra terenului.
Se mai susţine în cadrul acestei critici că sintagma "bunuri aflate în patrimoniul societăţii, a fost interpretată restrictiv, numai în ceea ce priveşte existenţa unui drept de proprietate, însă, în realitate se referă la orice fel de titlu, inclusiv de folosinţă sau de administrare, singura condiţie fiind ca bunul să fie afectat desfăşurării activităţii economice a societăţii, acesta constituindu-se prin efectul legii într-un drept real de proprietate.
4. În aceste condiţii s-a solicitat de către recurentă aplicarea dispoziţiilor art. 645 C. civ. care indică legea ca izvor ai dreptului de proprietate, pentru a se constata că a operat un transfer al acestui drept de la Statul Român la reclamantă, prin antecesoarea sa.
Nu poate fi validat un astfel de raţionament al recurentei, întrucât, astfel cum s-a menţionat anterior, analiza instanţei de apel a evidenţiat lipsa oricărui drept asupra imobilului, în patrimoniul antecesoarei reclamantei, la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 15/1990.
Această concluzie se impune a fi reţinută luând în considerare şi faptul că prin Sentinţele civile nr. 631 din 27 martie 2008, 632 din 27 martie 2008 şi 1152 din 21 mai 2008 ale judecătoriei Caransebeş, au fost respinse cererile reclamantei de constatare a unui drept de folosinţă sau de administrare, astfel cum era reglementat în regimul juridic anterior ai proprietăţii socialiste, pentru suprafeţele ce alcătuiesc terenul obiect al litigiului.
Prin urmare statul şi-a conservat dreptul de proprietate asupra terenului, aflat în patrimoniul unităţii administrativ teritoriale, dispunând, prin autorităţile publice competente, reconstituirea dreptului de proprietare, respectiv concesionarea în favoarea unor terţe persoane.
Faţă de aceste împrejurări, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta S.C. C. S.A. şi de intervenienţii N.V., N.A. împotriva Deciziei nr. 200 din 12 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 septembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2192/2014. Civil. Reparare prejudicii erori... | ICCJ. Decizia nr. 2199/2014. Civil. Partaj judiciar. Cerere... → |
|---|
