ICCJ. Decizia nr. 2329/2014. Civil. Reziliere contract. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 2329/2014
Dosar nr. 5701/100/2011
Şedinţa publică de la 19 iunie 2014
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea precizată depusă pe rolul Tribunalului Satu-Mare, s ecţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC U. SA Baia Mare a solicitat instanţei să se dispună rezilierea contractului de consultanţă din 19 februarie 2008 şi obligarea pârâtei SC F.C. SRL Satu Mare la restituirea sumei de 54 . 632,90 RON reprezentând contravaloare factura din 25 februarie 2008.
Tribunalul Satu-Mare, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 342 din 23 octombrie 2012, a admis în parte acţiunea comercială formulată de către reclamanta SC U. SA în contradictoriu cu pârâta SC F.C. SRL. A dispus rezilierea contractului de consultanţă din 19 februarie 2008 încheiat între părţi. A respins capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la restituirea sumei de 54.632,90 RON reprezentând c/v factura din 25 februarie 2008. A compensat cheltuielile de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că rezilierea contractului nu poate fi primită de către instanţa de judecată decât dacă sunt întrunite condiţiile rezilierii, respectiv neîndeplinirea culpabilă a obligaţiilor contractuale de către pârâtă.
S-a constatat că reclamanta nu face nici o referire la vreuna din obligaţiile concrete asumate de pârâtă prin contractul de consultanţă din 19 februarie 2008 - Cap II, pct. 1.1. - 1.5., art., pct. 2.1.-2.6. sau Cap.VI. art. 11, a căror încălcare culpabilă din partea pârâtei ar fi putut duce la o reziliere a contractului, ci aceasta invocă chestiuni ce ţin de obiectul contractului şi de încheierea acestuia, care nu pot duce la rezilierea contractului ci eventual la o nulitate a acestuia. Reclamanta nu dovedeşte în nici un fel faptul că pârâta a încălcat vreuna din obligaţiile contractuale.
Faptul că la data semnării contractului de consultanţă dintre părţi nu era elaborat şi publicat Ghidul solicitantului la care face referire reclamanta şi că nu se cunoşteau criteriile de eligibilitate pentru solicitanţi, reţine instanţa de fond, nu are nici o relevanţă în ceea ce priveşte executarea obligaţiilor contractuale, respectiv prestarea serviciilor de "consultanţă pentru realizarea şi depunerea documentaţiei de proiect pentru obţinerea de finanţare europeană nerambursabilă".
Cu toate acestea, susţinerile reclamantei nu au nici un suport legal întrucât criteriile de eligibilitate au fost făcute publice încă din anul 2007 aşa cum rezultă aceasta din Ordinul M.E.F. nr. 479 din 20 februarie 2008 unde la art. 4 se prevede că schema de finanţare a fost elaborată în conformitate cu Regulamentul CE nr. 1628/2006 publicat în Jurnalul Oficial al U.E. nr. L302 din 01 noiembrie 2006, Programul sectorial Creşterea competitivităţii economice aprobat prin Decizia Comisiei Europene nr. 3472 din 12 iulie 2007 şi Documentul cadru de implementare care a fost făcut public în anul 2007, care sunt toate documente de reglementare în domeniu şi pe care reclamanta le cunoştea la data semnării contractului. Ghidul Solicitantului însă nu este document de reglementare ci unul de orientare fiind elaborat pentru fiecare apel în vederea orientării solicitanţilor în elaborarea proiectelor, astfel încât nu are nici o relevanţă faptul că acesta nu era publicat la data semnării contractului, iar acest fapt nu poate constitui un motiv de reziliere a contractului întrucât nu are nici o legătură cu obligaţiile asumate de noi prin contract.
S-a apreciat că prin invocarea celor de mai sus, reclamanta îşi invocă practic propria culpă cu ocazia încheierii contractului de consultanţă, fapt nepermis de lege. Această chestiune a aşa zisei necunoaşteri a criteriilor de eligibilitate în momentul semnării contractului a fost lămurită de Curtea de Apel Oradea în motivarea Deciziei nr. 72/Com/2010-A din 01 iulie 2010 pronunţată în apel, în Dosarul nr. 7980/182/Com/2008-A, având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de consultanţă din 19 februarie 2008.
Instanţa de fond a apreciat că, reclamanta avea obligaţia de informare înainte de încheierea contractului şi că nu rezultă din nicio prevedere contractuală faptul că în calitate de consultant, pârâta ar fi făcut cunoscut reclamantei că aceasta îndeplineşte criteriile de eligibilitate ci singura obligaţie asumată a fost aceea de a oferi servicii de consultanţă pentru realizarea şi depunerea documentaţiei de proiect.
În ceea ce priveşte invocarea de către reclamantă a nerespectării de către pârâtă a dispoziţiilor art. 26 din contract, privind depunerea Rapoartelor de activitate, instanţa a reţinut că, contrar susţinerilor acesteia, pârâta a întocmit şi depus la reclamantă 2 rapoarte de activitate înregistrate la aceasta din 25 martie 2008 şi din 17 aprilie 2004. Neîntocmirea în continuare a rapoartelor de activitate însă, se datorează culpei reclamantei care nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale privind furnizarea către pârâtă a informaţiilor necesare întocmirii proiectului, aceasta încheind un alt contract cu o altă societate.
Constatând că, părţile litigante au considerat contractul încheiat între ele ca fiind reziliat la circa o lună de la încheierea acestuia când a fost încheiat contractul cu cealaltă societate şi că părţile nu au stipulat printr-un pact comisoriu rezilierea de drept a contractului, instanţa de fond a reţinut că rezilierea acestuia urmează să fie constatată de către instanţa de judecată.
În ceea ce priveşte capătul de cerere privind obligarea pârâtei la restituirea sumei de 54.632,90 RON reprezentând plata făcută de reclamantă cu OP din 27 februarie 2008 în baza facturii din 25 februarie 2008, instanţa s-a constatat că este neîntemeiat, pârâta a întocmit şi depus la reclamantă 2 rapoarte de activitate înregistrate la aceasta sub din 25 martie 2008 şi din 17 aprilie 2004.
Apelul declarat de reclamanta SC U. SA împotriva acestei sentinţe, a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă de contencios administrativ şi fiscal, prin decizia nr. 82/C/2013-A din 31 octombrie 2013.
În argumentarea acestei decizii, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că reclamanta a încheiat la data de 19 februarie 2008 un contract de consultanţă, cu pârâta SC F.C. SRL, reprezentată legal de Ş.O. – asociat unic, având ca obiect asigurarea de către pârâtă a serviciilor de consultanţă pentru realizarea şi depunerea documentaţiei de proiect pentru obţinerea de finanţare europeană nerambursabilă. Reclamanta s-a obligat să plătească pârâtei suma de 75.000 euro + TVA pentru realizarea proiectului, în 6 tranşe lunare a câte 12500 euro + TVA fiecare, şi suma de 425.000 euro pentru implementarea proiectului.
În art. 7 din contractul arătat s-a prevăzut că plata se face lunar, până în data de 10, în baza facturii emise de consultant în data de 05 a fiecărei luni pentru luna anterioară.
În baza acestui contract, pârâta a emis factura din 25 februarie 2008, în valoare de 54632,90 RON, echivalentul sumei de 12500 euro, prima tranşă stabilită prin contractul de consultanţă. Această sumă a fost achitată de către reclamantă prin OP din 27 februarie 2008.
Pe de altă parte, reclamanta a mai încheiat un contract de consultanţă, cu aceleaşi clauze, cu SC K. SRL, reprezentată legal de aceeaşi persoană – Ş.O., asociat unic. Acest contract a fost înregistrat sub acelaşi din 19 februarie 2008, şi în aceeaşi dată 19 februarie 2008.
În temeiul acestui contract, a fost emise două facturi, respectiv din 07 aprilie 2008 în sumă de 55.253,18 RON reprezentând tranşa a doua datorată în temeiul contractului de consultanţă din 19 februarie 2008 şi factura din 01 iunie 2008 pentru suma de 53.866 RON, ambele reprezentând echivalentul în RON a tranşelor de 12.500 euro, stabilite prin contractul arătat.
Instanţa de apel a reţinut că, în baza clauzelor contractuale prevăzute în contractul încheiat cu SC K. SRL, aceasta din urmă a întocmit rapoartele de activitate din 17 aprilie 2008, din 25 martie 2008 şi din 30 mai 2008, astfel cum s-a stabilit cu putere de lucru judecat prin sentinţa civilă nr. 2937 din 10 aprilie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în Dosarul nr. 5015/3/2013, rămasă definitivă şi irevocabilă, prin neapelare.
Prin urmare, reţine instanţa de apel, pârâta SC F.C. SRL nu a întocmit nici un raport de activitate după încheierea contractului de consultanţă, emiţând totuşi factura pentru prima tranşă în valoare de 12500 euro + TVA.
Având în vedere că SC K. SRL, în temeiul contractului de consultanţă încheiat cu reclamanta, a emis factura din 07 aprilie 2008 în sumă de 55.253,18 RON reprezentând tranşa a doua datorată, fără a exista o factură pentru prima tranşă de 12.500 euro, instanţa de apel a apreciat că, în fapt, a avut loc o cesiune de creanţă, respectiv a contractului de consultanţă, între SC F.C. SRL şi SC K. SRL, potrivit art. 1391 C. civ., cesiune ce este valabilă prin simplul acord de voinţe al părţilor, fără a fi necesară întocmirea unui înscris în acest sens.
În sprijinul acestei concluzii, s-a reţinut şi faptul că SC K. a fost înfiinţată şi înregistrată în registrul comerţului abia la data de 04 martie 2008, astfel cum rezultă din certificatul de furnizare informaţii aflat la dosarul de apel. În consecinţă, această societate nu exista la data de 19 februarie 2008, data înscrisă în contractul de consultanţă ca fiind data încheierii contractului.
Instanţa de apel a constatat că, în speţă, a avut loc o cesiune a contractului de consultanţă, şi nu o reziliere a primului contract încheiat între reclamantă şi pârâtă. Având în vedere însă limitele efectului devolutiv al apelului, respectiv faptul că reclamanta nu apelează sentinţa sub aspectul rezilierii contractului, precum şi principiul neagravării situaţiei în propria cale de atac, consacrate în art. 295 şi 296 C. proc. civ., instanţa de apel s-a pronunţat asupra rezilierii contractului de consultanţă.
Însă, reţinând starea de fapt astfel cum a fost descrisă mai sus, s-a apreciat că nu există nici un temei de drept pentru restituirea primei rate aferente contractului de consultanţă, achitate de reclamantă. Această rată a fost achitată potrivit convenţiei părţilor, implicit cesiunea de creanţă ce a operat în cauză, pentru prestaţiile executate în temeiul acestor convenţii, concretizate în raportul de activitate din 25 martie 2008, primul raport întocmit. Nu are relevanţă în cauză faptul că plata primei rate s-a efectuat anterior întocmirii primului raport de activitate, întrucât prin contract nu s-a condiţionat plata ratelor de întocmirea rapoartelor de activitate, iar pe de altă parte, s-a prevăzut o eşalonare a plăţii ratelor lunar, în vreme ce nu s-a stabilit în sarcina consultantului obligaţia de a întocmi lunar rapoarte de activitate.
S-a constatat că în baza contractelor de consultanţă au fost întocmite trei rapoarte de activitate, astfel cum se reţine cu putere de lucru judecat de către Tribunalul Bucureşti, şi s-au emis de către consultant trei facturi reprezentând contravaloarea a trei rate de câte 12.500 euro fiecare. Astfel SC F.C. SRL a emis prima factură pentru prima rată, iar SC K. SRL a emis următoarele două facturi, pentru a doua şi a treia rată.
Nici motivul de apel vizând plata cheltuielilor de judecată nu a fost reţinut ca întemeiat, întrucât prima instanţă a admis în parte acţiunea şi a dispus doar rezilierea contractului de consultanţă, respingând pretenţiile solicitate de reclamantă, astfel că în baza art. 276 C. proc. civ. a respins solicitarea reclamantei privind plata cheltuielilor de judecată, chiar dacă din eroare s-a menţionat în dispozitivul sentinţei faptul că se compensează cheltuielile, pârâta nesolicitând cheltuieli de judecată. În plus, faţă de prezentele considerente, s-a apreciat că reclamanta se află în culpă procesuală şi nu este îndreptăţită la plata cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei decizii reclamanta SC U. SA a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În susţinerea motivului de recurs indicat, recurenta a arătat, în esenţă, că la data înregistrării rapoartelor de activitate contractul dintre SC U. SA şi SC F.C. SRL era reziliat cu acordul de voinţă al părţilor; că plata sumei de 54.632,90 RON către SC F.C. SRL s-a făcut fără să existe o prestaţie care să îi oblige şi că ambele rapoarte de activitate au fost întocmite de dl. Ş.O. şi au fost depuse spre înregistrare la sediul SC U. SA în numele firmei K. SRL pentru ca plata să se facă către această firmă.
În opinia recurentei suma de 54.632,90 RON plătită către SC F.C. SRL reprezintă o plată nedatorată, motiv pentru care solicită obligarea pârâtei să le restituie suma integral.
Recurenta susţine că instanţa de fond a compensat cheltuielile de judecată ocazionate soluţionării cauzei, soluţie pe care o consideră eronată întrucât cheltuielile de judecată solicitate de reclamantă constau în taxa judiciară de timbru, iar pârâtei nu i s-au ocazionat cheltuieli de judecată, astfel cum rezultă din actele dosarului.
Pentru aceste motive, recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul schimbării sentinţei apelate şi admiterea cererii de chemare în judecată prin care a solicitat obligarea pârâtei la restituirea sumei de 54.632,90 RON reprezentând c/v factura din 25 februarie 2008.
Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată prin prisma motivelor invocate, constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerentele:
Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizează lipsa temeiului legal al hotărârii criticate sau aplicarea greşită a legii.
Criticile subsumate de către recurentă motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu vizează niciuna dintre tezele avute în vedere de acest text legal. Astfel, decizia atacată este motivată în drept, dispoziţiile legale aplicate fiind cele care au incidenţă în pricină. Instanţa de apel nu a făcut decât să verifice respectarea obligaţiilor contractuale şi să dea eficienţă contractului dintre părţi.
Altfel spus, situaţia de fapt stabilită de instanţa fondului şi confirmată de instanţa de apel, constituie o premisă care nu mai poate fi repusă în discuţie în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea recursului, iar argumentele recurentei nu relevă nicio încălcare a dispoziţiilor legale de natură să impună casarea sau modificarea soluţiei adoptate.
Susţinerea reclamantei privind restituirea sumei de 54.632,90 RON către SC F.C. ca fiind o plată nedatorată nu poate fi reţinută întrucât, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de apel, nu există niciun temei de drept pentru restituirea primei rate aferente contractului de consultanţă. Se constată că, instanţa de apel a reţinut în mod corect situaţia de fapt privind faptul că această rată a fost achitată potrivit convenţiei părţilor şi că nu are relevanţă că plata primei rate s-a efectuat anterior întocmirii primului raport de activitate, întrucât prin contract nu s-a condiţionat plata ratelor de întocmire a rapoartelor de activitate şi nu s-a prevăzut o eşalonare a plăţii ratelor lunar, iar în sarcina consultantului nu s-a stabilit obligaţia de a întocmi lunar rapoarte de activitate.
Nu poate fi reţinută nici argumentarea privind o pretinsă încălcare a dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ.
Astfel, criticile formulate privesc sentinţa instanţei de fond, critici ce au fost analizate de către instanţa de apel şi care nu mai pot face obiectul controlului de legalitate în această etapă procesuală.
De menţionat însă că instanţa de apel a făcut o corectă interpretare a dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ. reţinând, în mod corect, că prin admiterea în parte a acţiunii, în baza art. 276 C. proc. civ. instanţa de fond a respins solicitarea reclamantei privind plata cheltuielilor de judecată.
Aşa fiind, se constată că, instanţa de apel a analizat şi a răspuns tuturor criticilor formulate, în cauză neexistând motive de nelegalitate, astfel încât, sub acest aspect decizia atacată este la adăpost de orice critică, urmând ca în temeiul art. 312 alin. 1 C. proc. civ. recursul va fi respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC U. SA împotriva deciziei nr. 82/C/2013-A din 31 octombrie 2013 a Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 iunie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2328/2014. Civil. Anulare act. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2335/2014. Civil. Contestaţie la executare.... → |
|---|
