ICCJ. Decizia nr. 2370/2014. Civil. Actiune în daune delictuale. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2370/2014
Dosar nr. 76939/3/2011**
Şedinţa publică din 25 septembrie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Acțiunea, și considerentele primei instanțe:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, sub nr. 13383/299/2011, reclamanţii C.V.V. şi C.M. au solicitat obligarea pârâtei SC O.V.I.G. SA la plata dobânzii legale calculate asupra sumelor la care a fost obligată societatea prin sentința penală pentru perioada 15 august 2008 (data producerii accidentului) - 11 martie 2011 (data rămânerii definitive a sentinței), a penalităţilor de întârziere calculate asupra acelorași sume pentru perioada 11 martie 2011 - data achitării debitului principal, la plata cheltuielilor de judecată efectuate în Dosarul nr. 6219/108/2009, la plata sumei de 5176,65 RON și 247,70 euro reprezentând cheltuieli efectuate cu tratamentul în perioada decembrie 2009-februarie 2011, la 100.000 RON daune morale suferite de C.V.V. pe perioada 01 ianuarie 2010 - data introducerii prezentei acțiuni, la 20.000 RON daune morale suferite de C.M. pe perioada 01 ianuarie 2010 - data introducerii prezentei acțiuni, precum și la plata cheltuielilor de judecată efectuate în prezenta cauză. Ulterior acțiunea a fost modificată.
Prin sentinţa civilă nr. 19994 din 11 noiembrie 2011 Judecătoria sectorului 1 București a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, pe rolul căruia cauza a fost înregistrata sub nr. 76939/3/2011 la secţia a VI-a civilă.
Prin sentinţa civilă nr. 13387 din 02 octombrie 2012 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a admis în parte cererea astfel cum a fost formulată, precizată şi modificată, a obligat pârâta să plătească reclamantului C.V.V. următoarele sume: 65.264,45 RON reprezentând dobândă calculată asupra sumei de 375.083,08 RON, pentru perioada 15 august 2008-11 martie 2011; 53.924,44 RON reprezentând penalităţi de întârziere calculate asupra sumei de 379.741,08 RON, cu începere de la data de 12 martie 2011 şi până la data achitării debitului principal; 2.069,05 RON reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în procesul ce a făcut obiectul Dosarului nr. 6219/108/2009; 22.402,92 RON şi 379,98 euro (care se vor plăti în RON, la cursul Băncii Naţionale a României din ziua plăţii), reprezentând contravaloare cheltuieli efectuate cu tratamente medicale în perioada decembrie 2009 - mai 2012; 33.521,50 RON reprezentând contravaloarea a 1/2 din pierderea SC C. SRL în anii fiscali 2010-2011; 25.000 RON, reprezentând daune morale; 651 RON reprezentând cheltuieli de judecată ocazionate de prezentul litigiu. A obligat pârâta să plătească reclamantei C.M. următoarele sume: 11.326,93 RON reprezentând dobândă calculată asupra sumei de 65.097,32 RON pentru perioada 15 august 2008-11 martie 2011; 16.405,60 RON reprezentând penalităţi de întârziere calculate asupra sumei de 65.097,32 RON cu începere de la data de 12 martie 2011 şi până la data achitării debitului principal; 2.069,05 RON reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în procesul ce a făcut obiectul Dosarului nr. 6219/108/2009; 33.521,50 RON reprezentând contravaloarea a 1/2 din pierderea SC C. SRL în anii fiscali 2010-2011; 5.000 RON reprezentând daune morale; 651 RON reprezentând cheltuieli de judecată ocazionate de prezentul litigiu. A respins celelalte pretenţii ale reclamanţilor ca neîntemeiate.
Tribunalul a reţinut, în esenţă, următoarele:
Ambii reclamanţi au suferit vătămări corporale în urma accidentului de circulaţie petrecut la 15 august 2008, de săvârşirea căruia s-a făcut vinovat P.M., asigurătorul său pentru răspundere civilă fiind pârâta. Prin sentinţa penală nr. 174 din 14 iunie 2010 a Tribunalului Arad în Dosarul nr. 6219/108/2009, modificată prin decizia penală nr. 153A/20 octombrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara şi menţinută prin decizia nr. 762 din 28 februarie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a fost admisă în parte acţiunea civilă formulată de reclamanţi, iar inculpatul, alături de asigurător, a fost obligat să plătească reclamantului 125.083,08 RON daune materiale, 274 RON lunar prestaţii periodice până la împlinirea condiţiilor legale pentru obţinerea pensiei pentru limită de vârstă şi 250.000 RON daune morale, iar reclamantei C.M., 40.097,32 RON daune materiale şi 25.000 RON daune morale.
Pârâta a achitat reclamanţilor sumele la plata cărora a fost obligată prin sentinţa penală la datele de 16 martie 2011 şi 23 aprilie 2012, deşi trebuiau achitate începând cu data de 15 august 2008, astfel că pentru perioada 15 august 2008-11 martie 2011 pârâta datorează dobândă legală conform O.G. nr. 9/2000.
Potrivit Ordinului CSA nr. 5/2010 - art. 36 alin. (1) şi art. 37 din Norma 2010 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, pârâta era obligată să plătească reclamanţilor debitul principal la data de 12 martie 2011 (28 februarie 2011 + 10 zile), însă plata a fost făcută cu întârziere, astfel că datorează penalităţi de întârziere în cuantum de 0,1% pe zi de întârziere, cu începere de la data scadenţei, 12 martie 2011 şi până la data achitării debitului.
Cu privire la cheltuielile de judecata efectuate de reclamanţi în dosarul penal nr. 6219/108/2009, tribunalul a constatat că sunt întemeiate doar pretenţiile privind sumele de 2.069,05 RON adică ½ din suma de 4.138,10 RON (sumă totală plătită de ambii reclamanţi), reprezentând: 3.670 RON onorariu avocat fix şi 468,10 RON cheltuieli de cazare şi transport la instanţa de fond, respectiv 2.069,05 RON adică ½ din suma de 4.138,10 RON (sumă totală plătită de ambii reclamanţi), reprezentând: 3.670 RON onorariu avocat fix şi 468,10 RON cheltuieli de cazare şi transport la instanţa de fond. Solicitarea de acordare şi a onorariului de avocat de succes din dosarul penal a fost apreciată ca fiind neîntemeiată de către tribunal, întrucât reclamanţii nu au depus la dosar contractul de asistenţă juridică, pentru a se verifica dacă şi în ce condiţii a fost stipulată acordarea unui onorariu de succes, pentru a se verifica astfel temeinicia pretenţiei analizate.
Urmare a accidentului, reclamantul a suferit politraumatisme, cu sechele multiple, persistente în timp, inclusiv în prezent, unele dintre ele ireversibile, care necesită consultaţii medicale, tratament, recuperare, medicaţie în mod continuu şi astfel contravaloarea acestora reprezintă un prejudiciu produs reclamantului şi care este îndreptăţit la acoperirea acestuia. Potrivit înscrisurilor doveditoare depuse la dosar, contravaloarea tratamentelor, medicamente, consultaţii, etc. pentru perioada decembrie 2009 - mai 2012 este în sumă totală de 22.402,92 RON şi 379,98 euro.
Deşi în procesul penal i s-au acordat reclamantului daune morale într-un cuantum semnificativ, aceasta nu înseamnă că victima nu este îndreptăţită la daune morale şi pentru o perioadă ulterioară, probele administrate demonstrând existenţa unui nou prejudiciu, în condiţiile în care nu se poate reţine o evoluţie pozitivă a stării acestuia (fizică şi psihică) ci, dimpotrivă, o involuţie.
În urma accidentului, reclamanta a suferit leziuni traumatice care au necesitat pentru vindecare 12-14 zile de îngrijiri medicale, dar în cauza penală aceasta nu a solicitat despăgubiri reprezentând contravaloare tratamente medicale, astfel că nu s-au administrat probe cu privire la acest aspect şi nici nu s-a statuat cu privire la eventualele afecţiuni ale sănătăţii reclamantei cauzate urmare a accidentului, fiind necesar să fie îndeplinite toate condiţiile prevăzute de art. 998-999 C. civ. 1864 privind răspunderea civilă delictuală, inclusiv cea privind existenţa unei legături de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul cauzat, condiţie a cărei îndeplinire nu a fost demonstrată în cauză.
Reclamanta este îndreptăţită la daune morale, în condiţiile în care se poate prezuma suferinţa acesteia psihică prin asistarea la suferinţele soţului său, căruia îi acordă sprijin, precum şi faţă de pierderea libertăţii de mişcare şi a vieţii sociale normale, astfel cum rezultă din depoziţia martorului audiat în cauză. Nu în ultimul rând, probele administrate în cauză dovedesc trauma psihică a reclamantei.
Reclamanţii au fost asociaţi ai SC C. SRL, societate care a obţinut profit în perioada 2003-2007. Ulterior producerii accidentului, reclamanţii nu s-au mai putut implica în conducerea societăţii, aceasta înregistrând pierderi. În procesul penal, pierderea înregistrată de către societatea SC C. SRL a fost apreciată ca un prejudiciu produs reclamanţilor şi s-a dispus dezdăunarea acestora, despăgubirile acordate fiind pentru anii fiscali 2008 şi 2009. Împrejurarea că în mod definitiv în pricina penală pierderea înregistrată de către societatea SC C. SRL a fost apreciată ca un prejudiciu produs reclamanţilor se impune, cu putere de lucru judecat şi în prezenta pricină, astfel că se impune acordarea de despăgubiri şi pentru anii fiscali 2010-2011.
Apelurile și considerentele instanței de apel:
Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel atât reclamanţii, cât şi pârâta.
În motivarea apelului, apelanții reclamanţii au arătat, în esenţă, următoarele:
În mod greşit prima instanţa nu a acordat valoarea tuturor cheltuielilor de judecata, considerând ca sumele plătite de reclamanţi cu titlu de onorariu de succes, sunt nejustificate.
Evaluarea daunelor morale nu reflectă o echitabila compensare a suferinţelor şi privaţiunilor indurate de reclamant în perioada decembrie 2009 - mai 2012. Apelanta reclamantă a arătat că starea de boală acuta şi neîntrerupta durere fizica în zona lombara o determină la reducerea deplasărilor, ceea ce îi afectează şi mai mult posibilităţile de a-şi ajuta soţul.
Apelanta reclamantă a criticat sentinţa şi sub aspectul neacordării despăgubirilor materiale în suma de 3.786,23 RON (cheltuieli efectuate cu tratamentul în perioada aprilie 2011 - mai 2012). Legătura de cauzalitate între vătămarea produsă la data de 15 august 2008 şi prejudiciu este stabilit prin următoarele probe: opinia medicului specialist consultat la 21 aprilie 2011, Biletul de ieşire din spital din 21 septembrie 2011 emis de Sanatoriul Balnear şi Recuperare Techirghiol, scrisoarea medicala din 06 octombrie 2011 emisă de C.V., scrisoarea medicală din 19 iunie 2012 emisă de Centrul Medical dr. T.
Apelanții reclamanți au solicitat admiterea apelului, schimbarea în parte a hotărârii atacate, în sensul admiterii în întregime a acţiunii, astfel cum a fost precizata şi modificata, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea apelului său, apelanta pârâtă SC O.V.I.G. SA a invocat următoarele critici:
Instanţa de fond a încălcat formele de procedura prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. întrucât, potrivit art. 57 alin. (2) din Legea nr. 136/1995 nu a dispus introducerea în cauza a intervenientului forţat, respectiv a persoanei vinovate de producerea accidentului – P.M.
În cauză s-a aplicat greșit Ordinul CSA nr. 5/2010, fiind aplicabil Ordinul CSA nr. 11/2007, în raport de data producerii accidentului.
Reclamanţilor li s-au acordat daune materiale şi morale în cadrul procesului penal, instanţa de fond neavând în vedere că soluţia data de instanţa penală are putere de lucru judecat.
În mod nelegal pârâta a fost obligata la plata cheltuielilor de judecata, deoarece potrivit dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., instanţa poate diminua cheltuielile de judecată reprezentate de onorariile nejustificate.
Apelanta pârâtă a solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii, iar pe fond respingerea acțiunii și obligarea reclamanţilor la restituirea integrală a sumelor acordate de către instanţa de fond prin repunerea în situaţia anterioara, precum şi respingerea obligării sale la plata cheltuielilor de judecata, având în vedere lipsa culpei procesuale.
Asupra apelului formulat de apelanții reclamanţi instanța a reținut în esență următoarele:
Prin contractul de asistenţă juridică din 07 ianuarie 2010 depus în apel, reclamanţii au dovedit realitatea efectuării cheltuielilor de judecată în dosarul penal nr. 6219/108/2009 al Tribunalului Arad. Contractul de asistenţă juridică reprezintă un act juridic civil, adică o manifestare de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice, necontestat sub aspectul îndeplinirii condiţiilor actului juridic civil, potrivit art. 948 C. civ. Ca urmare, curtea reţine că pretenţiile solicitate cu titlu de cheltuieli de judecată au fost dovedite, urmând a fi recuperate de partea care a câştigat procesul, în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în măsura în care se stabileşte realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al acestora (cauza Costin c. României, cauza Străin şi alţii c. României, cauza Raicu c. României, cauza Gaga c. României).
Aceste criterii sunt aplicabile şi în dreptul intern, în temeiul art. 274 C. proc. civ., respectiv partea care a câştigat procesul va putea obţine rambursarea cheltuielilor de judecată în măsura în care se constată realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al sumelor de bani care au fost plătite de partea care a câştigat procesul, în timpul şi în legătură cu acel litigiu. Realitatea cheltuielilor ţine de justificarea că ele au fost concepute într-o legătură strânsă şi indiscutabilă cu litigiul, au precedat sau au fost contemporane acestuia şi apreciate de partea care le-a plătit ca având caracter indispensabil din perspectiva sa, spre a obţine serviciul avocatului la calitatea considerată, ca garanţie a succesului său. Caracterul rezonabil al cheltuielilor semnifică faptul că, în raport cu natura activităţii prestate, complexitatea, riscul implicat de existenţa litigiului şi reputaţia celui care acordă asemenea servicii, ele să nu fie exagerate. De asemenea, tot subscris caracterului rezonabil, ele trebuie să fie şi previzibile, adică să fie la timp recunoscute de cel împotriva căruia se fac, pentru ca acesta să aibă dreptul de a le contesta şi combate.
Având în vedere aceste criterii şi elementele pe care le are la dispoziţie, Curtea constată că onorariul acordat satisface exigenţele de mai sus, respectiv realitatea, necesitatea şi proporţionalitatea acestuia în raport cu volumul de muncă presupus de pregătirea apărării în cauză. Pe de altă parte, împrejurarea că sumele au fost plătite cu titlu de onorariu de succes nu justifică respingerea cererii de obligare a părţii căzute în pretenţii la suportarea acestora, întrucât dispoziţiile art. 50 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 şi respectiv art. 26 alin. (1) lit. d) din Ordinul CSA nr. 5/2010, care reprezintă reglementarea speciala în materie, nu fac nici o distincţie în privinţa cheltuielilor de judecata care trebuie suportate de asigurător.
În ceea ce priveşte cererea de despăgubiri materiale în suma de 3.786,23 RON (cheltuieli efectuate cu tratamentul în perioada aprilie 2011 - mai 2012), Curtea apreciază ca în mod greşit prima instanţa a dispus respingerea acesteia pe considerentul că în cauza penală nu a solicitat despăgubiri reprezentând contravaloare tratamente medicale şi nu s-a statuat cu privire la eventualele afecţiuni ale sănătăţii cauzate de accident. Astfel, prin probele administrate în cauză, Curtea apreciază că s-a demonstrat legătura de cauzalitate între vătămarea produsă la data de 15 august 2008 şi prejudiciul menţionat. În concret se reţine că la externarea din Spitalul Clinic Judeţean Arad la data de 16 august 2008 (în ziua următoare producerii accidentului) reclamanta a fost diagnosticată cu "contuzie lombara, contuzie bazin, contuzie genunchi drt” . Potrivit opiniei medicului specialist consultat de reclamanta la data 21 aprilie 2011 accidentul din 15 august 2008 a produs, în mod probabil, o agravare a stării zonei lombare a coloanei vertebrale a acesteia. Potrivit biletului de ieşire din spital din 21 septembrie 2011 emis de Sanatoriul Balnear şi Recuperare Techirghiol, "pacienta în vârsta de 59 ani, victima a unui accident rutier 15 august 2008, soldat cu politraumatism - suferinţă discala a coloanei lombare şi cervicale, se internează pentru tratament specific de recuperare al unor sechele algo-funcționale lombare şi cervicale, asociate cu poliartralgii cu caracter mecanic şi meteotrop". Descoperirea afecţiunii şi tratamentul său au însemnat costuri în valoare de 2.716,23 RON. Prin scrisoarea medicală din 06 octombrie 2011 emisa de C.M.V. se stabileşte diagnosticul "Tulburare anxios-depresivă Reactiva", constatându-se ca "În urma unui accident rutier în 2008 pacienta prezintă anxietate, insomnie, coşmaruri, dispoziție depresiva, scăderea capacităţii de concentrare, hipomnezie de fixare. A beneficiat de consiliere psihologică şi tratament anxios depresiv". De asemenea, prin scrisoarea medicală din 19 iunie 2012 emisă de Centrul Medical dr. T. se arată: „În urma anamnezei efectuate, a examinărilor clinice, după cercetarea documentaţiei medicale s-au putut stabili diagnosticele următoare: Sechele politraumatism (accident rutier 2008) soldat cu traumatism cranian (orbitare stg), contuzie toraco-dominala, contuzie de bazin; Tulburare anxios-depresivă”. Potrivit anexei nr. 5 la precizarea acţiunii de la termenul din 26 iunie 2012, rezultă că reclamanta a urmat tratament (ozonoterapie etc.) ale cărui costuri s-au ridicat la suma totală de 1.070 RON.
Cu privire la daunele morale, Curtea apreciază că, în lipsa criteriilor legale pentru determinarea acestora, evaluarea daunelor morale la nivelul sumelor acordate de către prima instanţă prin hotărârea atacată reprezintă o compensare corectă a prejudiciului suferit de către reclamanţi, raliindu-se astfel practicii judiciare care a statuat că acestea urmăresc să asigure părţii vătămate o alinare în condiţii de viaţă mai confortabile, dar totodată, această compensaţie materială să nu ducă la o îmbogăţire fără justă cauză.
Asupra apelului formulat de apelanta pârâtă, curtea a reținut:
Cu privire la primul motiv de apel, Curtea arată că textul art. 57 alin. (2) din Legea nr. 136/1995 a fost abrogat prin O.U.G. nr. 61/2005 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, cu modificările şi completările ulterioare, astfel nefiind obligatorie introducerea în cauză a persoanei vinovate de producerea accidentului.
Referitor la al doilea motiv de apel, Curtea arată că neplata sumelor stabilite cu titlu definitiv la data de 28 februarie 2011, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 762, a fost situaţia care a generat plata de penalităţi legale. Actul normativ care stabileşte obligaţia plăţii şi cuantumul penalităţilor pentru neplata/întârzierea plăţii despăgubirilor stabilite prin hotărâre definitivă este cel de la data pronunţării acestei hotărâri, respectiv Ordinul CSA nr. 5/2010. Pe de altă parte, prevederile art. 36 alin. (1) şi art. 37 din Ordinul CSA nr. 11/2007 sunt similare cu cele prevăzute de Ordinul CSA nr. 5/2010.
Referitor la critica privind existenţa autorităţii de lucru judecat, Curtea reţine că prin cererea dedusă judecăţii, astfel cum a fost formulată, precizată şi modificată (la datele de 24 octombrie 2011 şi 14 iunie 2012), instanţa a fost învestită cu cererea reclamanţilor de obligare a pârâtei la plata unor despăgubiri (daune materiale şi morale) pentru pagube ulterioare pronunţării hotărârii penale, ca urmare a aceluiaşi fapt ilicit cauzator de prejudicii. Ca atare, nu există identitate de obiect între latura civilă a procesului penal încheiat şi prezenta cauză civilă. Astfel, reclamanţii nu au solicitat repararea aceluiaşi prejudiciu acordat prin hotărârile penale şi nici nu au formulat aceleaşi pretenţii care au fost respinse în judecata penală în mod definitiv. Prin cererea dedusă judecăţii în prezenta cauză, reclamanţii au solicitat dobânzi, penalităţi de întârziere pentru plata cu întârziere a debitului principal acordat prin hotărârile penale, cheltuielile de judecată efectuate în procesul penal, precum şi plata unor despăgubiri ulterioare celor avute în vedere în judecata penală, conform art. 20 C. proc. pen. Se mai reţine că prin obligarea pârâtei la plata sumelor de bani din prezenta cauză sunt respectate limitele răspunderii asigurătorului prin actele normative privind despăgubirile în domeniul asigurărilor de răspundere civilă.
Cu privire la cererea de reducere a cheltuielilor de judecată, Curtea apreciază că aceasta nu poate fi primită pentru considerentele expuse în analiza apelului formulat de reclamanţi.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 296 C. proc. civ., Curtea va admite apelul formulat de reclamanţi, va schimba în parte sentinţa atacată în sensul că va obliga pârâta să plătească reclamantului C.V.V. şi suma de 60.207 RON reprezentând cheltuieli de judecată, iar reclamantei C.M. şi sumele de 9.764 RON reprezentând cheltuieli de judecată şi respectiv 3786,23 RON despăgubiri materiale.
Va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
Va respinge, ca nefondat, apelul formulat de apelanta pârâtă.
Recursul și considerentele instanței de recurs:
Împotriva deciziei nr. 173 din 28 mai 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a declarat recurs pârâta SC O.V.I.G. SA, invocând prevederile art. 304 pct. 5, pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ.
Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. de la 1864.
Recurenta pârâtă solicită să se constate ca în cauza au fost încălcate norme imperative de procedură prevăzute de legea specială, respectiv au fost nesocotite dispoziţiile art. 54 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România care dispun că „Despăgubirea se stabileşte şi se efectuează conform art. 43 şi 49, iar în cazul stabilirii despăgubirii prin hotărâre judecătorească, drepturile persoanelor păgubite prin accidente produse de vehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în România se exercita împotriva asigurătorului de răspundere civila, în limitele obligaţiei acestuia, stabilita în prezentul capitol, cu citarea obligatorie a persoanei/persoanelor răspunzătoare de producerea accidentului în calitate de intervenienți forţaţi".
Susține că, deşi a învederat aceste dispoziţii atât instanţei de fond cat şi instanţei de apel, solicitând citarea obligatorie, în calitate de intervenient forţat a d-lui P.M., conducătorul auto vinovat de producerea accidentului, instanţele au ignorat prevederile imperative ale legii, instanţa de apel respingând cererea cu motivarea ca textul în cauza a fost abrogat. Arată ca art. 54 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 este în vigoare, ca are caracter imperativ, ca ne aflam în ipoteza prevăzută de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., că față de prevederile art. 107 coroborate cu cele ale art. 105 alin. (2) teza finală vătămarea sa este prezumată, fiind evident ca prin necitarea în cauza a persoanei vinovate de producerea accidentului s-au încălcat normele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii.
Motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. de la 1864.
a. Recurenta susține că decizia atacată cuprinde motive contradictorii şi străine de natura pricinii în ceea ce priveşte critica privind obligarea la plata dobânzii legale şi a penalităţilor de întârziere.
Astfel, instanța de apel, deși reține că penalitățile se calculează de la data rămânerii definitive a sentinței penale (28 februarie 2011), dobânda se acordă de la data producerii accidentului ignorându-se prevederile art. 36 alin. (1) din Ordinul CSA nr. 11/2007, potrivit cărora „Despăgubirea se efectuează de către asigurătorul RCA în maximum 15 zile de la data la care asigurătorul a definitivat investigaţia necesară evaluării sumei pe care este obligat să o plătească sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească". Astfel, arată că singurul moment obiectiv de la care ar putea să curgă vreo penalitate/dobândă era la 15 zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii penale, plata sumei de 250.000 de RON fiind făcuta la data de 12 martie 2011, adică în termen.
b. Recurenta pârâtă critică argumentele instanței de apel și cu privire la Ordinul CSA aplicabil, arătând că hotărârea cuprinde motive contradictorii. Susține că, deşi a indicat inaplicabilitatea Ordinului CSA nr. 5/2010, instanţa de apel a respins susţinerea cu argumentaţia ca Ordinul nr. 11/2007 conţine dispoziţii similare cu 5/2010. Un astfel de raţionament este total lipsit de rigoare juridică, cu atât mai mult cu cât termenul de plată în temeiul unei hotărâri judecătoreşti este diferit în cele 2 acte normative (15 zile în Ordinul nr. 11/2007 şi 10 zile în Ordinul nr. 5/2010).
c. Recurenta arată că obligarea sa la plata onorariului de succes se sprijină pe motive contradictorii şi este lipsită de temei legal. Astfel, instanța apel a reținut că onorariul de succes poate fi acordat dacă este rezonabil şi previzibil şi dacă a fost cunoscut de partea adversa pentru a-l putea combate. Conform considerentelor primei instanţe, nu s-a făcut dovada realităţii efectuării unei astfel de cheltuieli precum şi că această cheltuială neefectuată până la data judecăţii nu este imputabilă părții căzute în pretenţii. Or este o evidenta contradictorialitate între motivele invocate de către instanţa de apel în considerente şi probele existente la dosar.
d. Recurenta mai invocă și faptul că obligarea la plata daunelor materiale şi morale pentru vătămările suferite se sprijină pe motive contradictorii şi este rezultatul greșitei aplicări a legii (art. 304 pct. 7 şi 9) Astfel, hotărârea atacată încalcă autoritatea de lucru judecat în raport cu soluția dată laturii civile în dosarul penal nr. 6219/108/2009. Apelanţii - reclamanți au înțeles să îşi valorifice acţiunile civile în cadrul dosarului penal. Astfel, li s-au acordat sumele cu titlu de daune materiale dovedite şi daune morale, instanţele având în vedere toate cheltuielile făcute de către apelanţii reclamanţi până la data soluţionării definitive a cauzei - 28 februarie 2011- în ceea ce priveşte daunele materiale, precum şi toate suferinţele prezente şi viitoare în ceea ce priveşte daunele morale.
Deşi formal instanţele de fond şi de apel au înlăturat susţinerile cu privire la existenţa autorităţii de lucru judecat, în fapt, prin motivarea hotărârilor judecătoreşti nu fac altceva decât să confirme existența acestei stări, inclusiv prin referirile repetate la dosarul penal nr. 6219/108/2009 şi la soluţiile adoptate în cadrul acestuia. Astfel, sunt avute în vedere de către instanţă cheltuieli materiale efectuate de către apelanții-reclamanți anterior datei de 28 februarie 2011, mai precis începând din luna decembrie 2009. Or aceste cheltuieli au fost acordate, măcar în parte, şi în cadrul dosarului penal. Dacă în cazul daunelor materiale suferite după soluţionarea definitivă a dosarului penal se poate discuta, în niciun caz nu poate fi luată în discuție solicitarea de acordare a daunelor morale care a fost soluţionată definitiv de instanţa supremă. A admite ca sunt admisibile acţiuni repetitive cu privire la daune morale înseamnă a aplica în mod greşit legea şi a ignora principii elementare de drept. Interpretând argumentarea instanţelor de fond şi apel cu privire la acordarea daunelor morale pentru suferinţe indurate ulterior soluţionării definitive a cauzei penale prin prisma argumentului „reducerii la absurd", ar rezulta că, practic, apelanţii reclamanţi au deschisa calea la o acţiune în pretenţii pentru daune morale în fiecare zi pentru aceleaşi vătămări. Or o astfel de soluţie nu poate fi primită.
De altfel, contradictorialitatea motivelor pe care se sprijină soluţia este evidenta şi în cazul motivării acordării daunelor morale: deşi se susţine că sunt acordate pentru suferinţe ulterioare soluţionării definitive a dosarului penal totuşi ele sunt diminuate sub argumentul ca reclamanţilor li s-au acordat sume semnificative cu acest titlu.
Intimații reclamanți au depus întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat arătând că în privința nulității întemeiată pe dispozițiile art. 57 din Legea nr. 136/1997 corect s-a reținut că textul a fost abrogat, iar în recurs nu se poate schimba temeiul juridic invocat. În ce privește art. 54 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 susţin că nu s-a dovedit vătămarea, nulitatea nefiind prevăzută expres de lege. În privința Ordinului CSA aplicabil, apreciază că se aplică dispozițiile ordinului în vigoare la data rămânerii irevocabile a Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv 28 februarie 2011, așa încât corect s-a reținut de instanță ca fiind aplicabil Ordinul nr. 5/2010. Invocă și faptul că în cauză nu există autoritate de lucru judecat, niciuna dintre pretențiile solicitate prin acțiunea de față nefăcând obiectul laturii civile din procesul penal, iar onorariul de succes este legal datorat de societatea de asigurare, acesta având un caracter rezonabil în raport cu dificultatea cazului.
Recursul este fondat reținându-se motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. de la 1864.
Curtea constată că atât instanța de fond, cât și instanța de apel au încălcat norma imperativă de procedură prevăzută de Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, respectiv dispoziţiile art. 54 alin. (1) potrivit cărora „Despăgubirea se stabileşte şi se efectuează conform art. 43 şi 49, iar în cazul stabilirii despăgubirii prin hotărâre judecătorească, drepturile persoanelor păgubite prin accidente produse de vehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în România se exercită împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligaţiei acestuia, stabilită în prezentul capitol, cu citarea obligatorie a persoanei/persoanelor răspunzătoare de producerea accidentului în calitate de intervenienți forţaţi".
Norma are caracter imperativ, introducerea în cauză a persoanei/persoanelor răspunzătoare de producerea accidentului în calitate de intervenienți forţaţi, fiind obligatorie pentru instanță, aceasta trebuind să o facă fie din oficiu, fie la cererea celorlalte părți, sub sancțiunea nulității (absolută).
Este nelegal argumentul instanței de apel privitor la această critică a societății de asigurare, potrivit căruia textul art. 57 alin. (2) din Legea nr. 136/1995 a fost abrogat prin O.U.G. nr. 61/2005, nefiind obligatorie introducerea în cauză a persoanei vinovate de producerea accidentului. Dispoziția privind citarea obligatorie a persoanei răspunzătoare de producerea accidentului este prevăzută de art. 54 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 astfel cum a fost modificată. Faptul că partea a invocat ca temei art. 57, iar dispoziția se regăsește în legea în vigoare la data judecării procesului în art. 54 nu reprezintă o schimbare a temeiului juridic al acţiunii care să fie inadmisibilă în căile de atac. În realitate, asiguratorul invocă, ca apărare, refuzul instanțelor de fond și apel de a introduce în cauză persoana vinovată de producerea accidentului și independent de temeiul de drept invocat de parte, instanța este obligată să facă încadrarea corectă în drept, potrivit art. 129 C. proc. civ. de la 1864. Încadrarea unei apărări într-un alt temei de drept nu semnifică o schimbare a temeiului juridic al acțiunii.
Soluționarea cauzei cu încălcarea dispozițiilor imperative ale art. 54 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 republicată, face ca hotărârea pronunțată fără introducerea în cauză și citarea obligatorie a persoanei vinovate de producerea accidentului să fie lovită de nulitate, potrivit art. 304 pct. 4, raportat la art. 105 alin. (2) C. proc. civ. de la 1864. Potrivit acestui din urmă text, actele de procedură îndeplinite cu neobservarea formelor legale se vor declara nule dacă prin aceasta s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea actului. În cazul nulităților anume prevăzute de lege vătămarea se presupune până la proba contrarie. Textul art. 54 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 republicată nu prevede expres sancțiunea nulității și în acest context vătămarea nu se presupune, fiind vorba de o nulitate virtuală, derivată a hotărârii pronunțate cu nesocotirea dispozițiilor art. 57 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 republicată. Vătămarea este determinată de posibilitatea unei acțiuni în regres a asiguratorului în cadrul căreia persoana vinovată s-ar putea apăra cu împrejurarea că valoarea prejudiciului nu îi este opozabilă câtă vreme nu a fost introdusă în cauză. Aceasta, în condițiile în care accidentul s-a produs în contextul săvârșirii de către persoana vinovată de producerea accidentului, numitul P.M., a unei infracțiuni - conducere pe drumurile publice sub influența alcoolului, faptă care dă naștere unei eventuale acțiuni de regres în condițiile art. 58 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 136/1995 republicată (asigurătorul recuperează sumele plătite drept despăgubiri de la persoana răspunzătoare de producerea pagubei, în următoarele cazuri: (…) b) accidentul a fost produs în timpul comiterii unor fapte incriminate de dispoziţiile legale privind circulaţia pe drumurile publice ca infracţiuni săvârşite cu intenţie, chiar dacă aceste fapte nu s-au produs pe astfel de drumuri sau în timpul comiterii altor infracţiuni săvârşite cu intenţie și în condițiile art. 57 din Ordinul CSA nr. 11/2007 aplicabil speței fiind norma aplicabilă la data producerii accidentului (În cazurile în care despăgubirile urmează să fie recuperate potrivit art. 58 din Legea nr. 136/1995, cu modificările şi completările ulterioare, suma de recuperat reprezintă: a) despăgubirea stabilita în RON, în cazul în care plata acesteia s-a făcut de către asigurator în RON; b) despăgubirea stabilită și plătita în valută, echivalata în RON la cursul de schimb al pieței valutare, comunicat de Banca Naţională a României la data efectuării plații externe de către asigurator.
În aceste condiții, vătămarea asigurătorului de răspundere contractuală nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii pronunțate în lipsa persoanei vinovate de producerea accidentului, care nu a fost legal introdusă în cauză și citată în calitate de intervenient forțat.
Față de considerentele expuse, prin raportare și la dispozițiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de SC O.V.I.G. SA Bucureşti, va modifica în tot decizia recurată, va admite ambele apeluri, va anula sentinţa civilă nr. 13387 din 2 octombrie 2012 pronunțată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, şi, întrucât în apel nu s-a solicitat trimiterea pentru rejudecare la prima instanță, va trimite cauza la Curtea de Apel Bucureşti pentru judecarea cauzei pe fond.
În rejudecare, instanța de apel va dispune introducerea în cauză și citarea obligatorie a persoanei vinovate de producerea accidentului din 15 august 2008, numitul P.M., în calitate de intervenient forțat, pentru ca hotărârea să-i fie opozabilă și pentru ca acesta să aibă posibilitatea să-și facă apărări față de pretențiile noi de despăgubiri precum și față de celelalte pretenții decurgând din întârzierea plății despăgubirilor stabilite în procesul penal.
În aceste condiții, celelalte motive de nelegalitate invocate nu se mai impun a fi analizate, urmând ca toate apărările părților să fie reiterate în fața instanței de rejudecare și analizate de această instanță.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâta SC O.V.I.G. SA Bucureşti împotriva deciziei nr. 173 din 28 mai 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.
Modifică în tot decizia recurată, în sensul că:
Admite ambele apeluri.
Anulează sentinţa civilă nr. 13387 din 02 octombrie 2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, şi trimite cauza la Curtea de Apel Bucureşti pentru judecarea cauzei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 septembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2369/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2371/2014. Civil. Ieşire din indiviziune.... → |
|---|
