ICCJ. Decizia nr. 2371/2014. Civil. Ieşire din indiviziune. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2371/2014
Dosar nr. 8779/86/2012
Şedinţa publică din 25 septembrie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Cererea de revizuire și considerentele instanței de fond:
Prin cererea adresată Tribunalului Suceava, secţia civilă, la data de 12 iulie 2012, înregistrată sub nr. 8779/86/2012, revizuienţii M.Ş.V. şi M.A.A. au solicitat revizuirea sentinţei nr. 342 din 26 februarie 2004 pronunţată de Tribunalul Suceava, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, în Dosar nr. 3761/2003, în contradictoriu cu intimaţii M.D.E., M.D.V., M.D.L., T.I., SC A. SRL Suceava, SC R. SRL Suceava şi SC B.I.A. SRL - Suceava, în sensul de a se dispune schimbarea în totalitate a sentinţei.
Prin sentinţa nr. 746 din 19 aprilie 2013, Tribunalul Suceava, secţia civilă, a respins, ca nefondată, excepţia tardivităţii invocată de intimaţii M.D.E., M.D.V. şi M.L. şi a respins ca nefondată cererea de revizuire a sentinţei nr. 342 din 26 februarie 2004 pronunţată de Tribunalul Suceava.
În ceea ce priveşte excepţia tardivităţii cererii de revizuire, invocată de intimaţi, instanţa a reținut că petenţii şi-au întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 322 pct. 4 şi 5 C. proc. civ. Revizuirea formulată în temeiul menţionatelor prevederi poate fi introdusă în termen de 1 lună, care curge de la data la care partea a luat la cunoştinţă de hotărârea care a declarat fals înscrisul, respectiv din ziua în care s-au descoperit înscrisurile ce se invocă. În speţă, petenţii se prevalează de prevederile sentinţei civile nr. 2073/2007 pronunţată de Tribunalul Suceava, irevocabilă prin Decizia nr. 2687/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 04 octombrie 2004 la BNP V.I., revizuienţii au dobândit dreptul de proprietate asupra bunului în cauză. Prin decizia nr. 75 din 03 octombrie 2011, Curtea de Apel Suceava a respins irevocabil cererea de revizuire formulată în baza aceluiaşi temei juridic de către SC A. SRL, pe motiv că respectiva parte nu avea calitate procesuală activă, ca urmare a încheierii amintitului contract. În speţă, hotărârea de care se prevalează petenţii nu a fost pronunţată în contradictoriu cu aceştia. Întrucât intimaţii nu au produs dovada că revizuienţii au avut cunoştinţă de conţinutul menţionatei hotărâri judecătoreşti la un moment anterior celui invocat în cerere, astfel încât, dată fiind şi soluţia dată în cererea de revizuire promovată de autoarea petenţilor, se poate aprecia că aceştia au formulat cererea în termen legal.
În ceea ce priveşte fondul cererii, tribunalul a procedat mai întâi la analiza motivului de revizuire întemeiat pe prevederile de art. 322 alin. (4) C. proc. civ., reţinând că petenţii s-au prevalat de prevederile sentinţei civile nr. 2073/2007 pronunţată de Tribunalul Suceava prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului încheiat la data de 27 octombrie 1992 şi care a stat la baza pronunţării hotărârii de ieşire din indiviziune, a cărei revizuire se solicită în prezenta cauză. Aşa cum reiese din considerentele menţionatei hotărâri, nulitatea a fost generată de nerespectarea condiţiei capacităţii de exerciţiu de către una din părţile semnatare ale contractului.
Din analiza coroborată a dispoziţiilor pct. 4 al art. 322 C. proc. civ. (avându-se în vedere şi dispoziţiile Deciziei nr. 66/2008 pronunţată de Curtea Constituţională) precum şi a dispoziţiilor pct. 3 al art. 324, tribunalul a apreciat că reiese cu claritate necesitatea ca pretinsul fals să fie rezultatul comiterii unei infracţiuni, nefiind necesară constatarea comiterii acesteia prin intermediul unei hotărâri de condamnare. După cum s-a arătat anterior, contractul în cauză a fost anulat pentru vicierea unor condiţii de fond pe parcursul formării actului juridic, nefiind relevată existenţa vreunor elemente care să atragă incidenţa legii penale. Extinderea sferei noţiunii de „înscris declarat fals” menţionată de textul de lege amintit la toate cazurile în care un înscris care a stat la baza pronunţării unei hotărâri judecătoreşti este invalidat din varii motive, cu excluderea incidenţei legii penale, ar constitui o interpretare ce excede raţiunii avute în vedere de legiuitor, ca atare, nu poate fi apreciat ca incident în speţă cazul de revizuire analizat.
Cât priveşte cazul de revizuire prevăzut la pct. 5 al art. 322, tribunalul a reţinut că, pentru ca un înscris să poată fi apreciat ca fiind apt a atrage reformarea hotărârii în contextul legal menţionat, trebuie ca acesta să îndeplinească o serie de condiţii printre care şi aceea de a exista la data pronunţării hotărârii contestate. Sentinţa civilă de care se prevalează petenţii în susţinerea cererii a fost pronunţată ulterior sentinţei atacate, ulterioară acestui moment fiind şi data sesizării instanţei cu acţiunea ce a generat menţionata hotărâre. Prin urmare, a apreciat prima instanţă că nu este îndeplinită condiția menționată în speţă, astfel încât nici acest caz de revizuire nu a fost apreciat ca întemeiat.
Apelul și considerentele instanței de apel:
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, au declarat apel revizuienţii M.A.A. şi M.Ş.V., criticând sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea apelului, revizuienţii au arătat că, fără temei a reţinut instanţa de fond că în cauză nu ar fi incident motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 4 C. proc. civ., întrucât aceste texte impun condiţia existenţei unei hotărâri penale de condamnare numai pentru prima din cele trei ipoteze distincte de revizuire reglementate de art. 322 pct. 4. Astfel, în cuprinsul art. 322 pct. 4 teza a doua C. proc. civ., este reglementată posibilitatea formulării unei cereri de revizuire atunci când hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau în urma unei judecăţi, fără a distinge în mod expres după cum hotărârea prin care a fost declarat fals înscrisul are caracter civil sau penal, şi fără a se menţiona ipoteza săvârşirii unei infracţiuni în legătură cu înscrisul respectiv, ipoteză care este vizată numai de primul motiv de revizuire reglementat de acest text. Interpretarea instanţei de fond în sensul că noţiunea de „înscris declarat fals" se referă exclusiv la înscrisurile falsificate prin săvârşirea unei infracţiuni, constatată printr-o hotărâre penală, este infirmată şi de alte soluţii jurisprudenţiale, care, faţă de faptul că reglementarea căii de atac a revizuirii are drept scop îndreptarea erorilor judiciare, au admis incidenţa art. 322 pct. 4 C. proc. civ. şi în situaţiile în care caracterul nereal al înscrisului nu rezultă neapărat din săvârşirea unei infracţiuni.
Referitor la caracterul determinant în cauză al hotărârii judecătoreşti invocate ca temei al cererii de revizuire, această chestiune presupune a se verifica dacă înscrisul constatat nul prin respectiva hotărâre a fost sau nu relevant în pronunţarea hotărârii a cărei revizuire se cere. În condiţiile în care convenţia din 27 octombrie 1992 a fost constată nulă prin sentinţa nr. 2073/2007 a Tribunalului Suceava, reclamanţii intimaţi nu fac dovada dreptului de proprietate valabil dobândit asupra imobilului în litigiu, neputându-se retine că, indiferent de valabilitatea convenţiei încheiate cu SC A. SRL, dreptul de coproprietate al acestora asupra spaţiului în discuţie ar fi justificat prin prisma sentinţei nr. 759/1999 a Tribunalului Suceava.
În concluzie, faţă de caracterul declarativ al sentinţei nr. 759/1999 şi faţă de faptul că această sentinţă nu le este opozabilă, consideră că a avut caracter determinant în pronunţarea hotărârii a cărei revizuire au cerut-o, convenţia din 27 octombrie 1992 încheiată de reclamanţii intimaţi cu SC A. SRL, care a constituit practic izvorul dreptului de coproprietate invocat de reclamanţi asupra imobilului supus partajului. Ori, în contextul în care respectiva convenţie a fost desfiinţată cu efect retroactiv prin sentinţa nr. 2073/2007 a Tribunalului Suceava, această din urmă hotărâre constituie motiv de revizuire în înţelesul art. 322 pct. 4 C. proc. civ.
Cu privire la motivul de revizuire întemeiat pe prevederile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., apelanţii au susținut că în literatura şi practica judiciară a fost recunoscută valoarea de înscris nou, în înţelesul art. 322 pct. 5 C. proc. civ., a hotărârii judecătoreşti pronunţate pe baza unei acţiuni introduse înainte de soluţionarea definitivă şi irevocabilă a litigiului de fond. Raportat la aceste dezlegări, sentinţa nr. 2073/2007 se circumscrie noţiunii de „înscris nou" în înţelesul sus menţionat deoarece această sentinţă nu a putut fi invocată în dosarul de fond datorită unei împrejurări mai presus de voinţă părţilor, respectiv datorită faptului că, deşi acţiunea soluţionată prin hotărârea respectivă a fost promovată înainte de soluţionarea irevocabilă a litigiului de fond, iar în cauză s-a solicitat de către A. SRL suspendarea judecăţii în acţiunea de ieşire din indiviziune până la soluţionarea acţiunii în constatarea nulităţii convenţiei din 27 octombrie 1992, cererea de suspendare astfel formulată a fost respinsă de instanţa de recurs.
Examinând legalitatea şi temeinicia sentinţei atacate, prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului şi a motivelor de apel invocate, instanța de apel constată următoarele:
1. Cu privire la incidenţa în cauză a motivului de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 4 C. proc. civ., se reţine că într-adevăr, potrivit părerii unanime din doctrină şi din practică, prin înscris declarat fals în cursul sau în urma judecăţii, în accepţiunea art. 322 pct. 4 C. proc. civ., trebuie să se înţeleagă nu numai înscrisul reţinut ca fals odată cu stabilirea unei infracţiuni ci şi înscrisul al cărui conţinut nu este real chiar dacă, prin operaţiunea de alterare a realităţii, nu s-a comis o infracţiune, în aplicarea acestei dispoziţii legale instanţa sesizată cu cererea de revizuire având obligaţia de a stabili dacă înscrisurile avute în vedere la pronunţarea hotărârii atacate au ori nu un conţinut real.
În speţă însă contractul în cauză, chiar dacă a avut un caracter determinat la pronunţarea hotărârii a cărei revizuire se cere, a fost anulat pentru vicierea unor condiţii de fond pe parcursul formării actului juridic, nefiind relevată existenţa vreunor elemente care să conducă la ideea că are un conţinut nereal, această situaţie neputând fi asimilată cerinţelor cazului de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 4 C. proc. civ.
2. Cu privire la incidenţa cazului de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., instanța de apel reţine că sentinţa nr. 2073/2007 a Tribunalului Suceava reprezintă, în sensul textului sus-menţionat, un înscris doveditor care nu a putut fi înfăţişat instanţei de fond dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţii.
În acest sens, potrivit literaturii şi practicii judiciare se admite că are valoare de înscris nou hotărârea judecătorească obţinută pe baza unei acţiuni introduse înainte de soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei, cu motivarea că hotărârea nu putea fi înfăţişată în acel litigiu, nefiind în putinţa părţii să determine pronunţarea ei la o dată anterioară, spre a fi în măsură a se servi de ea. În mod greşit a reţinut însă prima instanţă că acţiunea soluţionată prin sentinţa nr. 2073/2007 a Tribunalului Suceava a fost promovată ulterior sentinţei atacate întrucât sentinţa prin care s-a constatat nulitatea convenţiei din 27 octombrie 1992 nu a putut fi înfăţişată înainte de soluţionarea irevocabilă a dosarului de fond, astfel încât această hotărâre îndeplineşte cerinţele prev. de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., criticile formulate de către apelanţi cu privire la acest aspect fiind astfel întemeiate.
În consecinţă, avându-se în vedere caracterul devolutiv al apelului, urmează ca instanţa să stabilească dacă şi celelalte condiţii impuse de art. 322 pct. 2 C. proc. civ. sunt îndeplinite, respectiv caracterul determinant al înscrisului constatat nul prin sentinţa nr. 2073/2007.
Analizând cuprinsul sentinţei nr. 342/2004 a Tribunalului Suceava se observă că instanţa a reţinut că „spaţiul comercial în litigiu a aparţinut SC A. SRL Suceava. Această societate a încheiat cu reclamanţii (intimaţii în cauza de faţă) un contract în urma căruia aceştia deveneau proprietarii unei cote de 1/7 din imobil (…). Între timp, prin sentinţa civilă nr. 759 din 25 noiembrie 1999 a Tribunalului Suceava (...), s-a constatat dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra unei cote de 1/7 din imobil”.
Ca urmare, trebuie stabilit care a fost izvorul dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra cotei indivize asupra căreia au solicitat partajul judiciar, respectiv contractul din 1992 sau sentinţa nr. 759/1999.
Pentru elucidarea acestei chestiuni Curtea consideră că este esenţial a stabili care este natura sentinţei nr. 759/1999, respectiv dacă această sentinţă are efect declarativ de drepturi, caz în care consfinţeşte drepturi dobândite anterior, sau constitutiv de drepturi, caz în care creează un drept nou în patrimoniul reclamanţilor, dobândit prin însăşi hotărârea respectivă.
Prin dispozitivul sentinţei s-a constatat că „reclamanţii sunt proprietarii unei cote de câte 1/7 fiecare din imobilul (…) conform contractului de asociere intervenit între părţi la data de 27 octombrie 1992”. Ca urmare, este evident că sentinţa a stabilit faptul că reclamanţii au dobândit anterior dreptul invocat, având astfel un caracter declarativ, caz în care existenţa valabilă a dreptului de coproprietate constatat prin această sentinţă depinde în mod esenţial de existenţa valabilă a convenţiei prin care intimaţii au dobândit dreptul astfel constatat.
În aceste condiţii, starea de indiviziune avută în vedere pentru admiterea acţiunii de partaj nu a fost determinată de sentinţa nr. 759/1999, ci de contractul de vânzare-cumpărare din anul 1992, caz în care sentinţa nr. 2073/2007 a Tribunalului Suceava, prin care s-a constatat nulitatea absolută a acestei convenţii, are caracter determinant în cauză întrucât, urmare a nulităţii astfel constatate şi a încetării efectelor hotărârii declarative de constatare a dreptului de proprietate, starea de indiviziune nu mai există, caz în care soluţia instanţei cu privire la cererea de ieşire din indiviziune ar fi fost evident cu totul alta decât cea pronunţată.
Având în vedere aceste aspecte, instanța de apel, în temeiul dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ. a admis apelul, a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că, menţinând dispoziţiile referitoare la modul de soluţionare a excepţiilor şi la neincidenţa cazului de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 4 C. proc. civ., a admis cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., a schimbat hotărârea a cărei revizuire se cere, în sensul respingerii ca nefondată a cererii de ieşire din indiviziune, precum şi a cererii reconvenţionale, având în vedere că, în urma anulării înscrisului intitulat „contract” prin care reclamanţii ar fi dobândit cota de 2/7 din imobil, starea de indiviziune dintre aceştia şi celelalte părţi nu mai există. Cererea reconvenţională a fost respinsă întrucât starea de indiviziune existentă între revizuenţi şi SC B.I.A. SRL Suceava a fost lichidată în urma partajului voluntar autentificat din 5 octombrie 2004.
Soluția a fost pronunțată cu opinie separată a unui magistrat.
Recursul și considerentele instanței de recurs:
Împotriva deciziei nr. 94 din 11 decembrie 2013 a Curţii de Apel Suceava, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs pârâţii M.D.E., M.D.V., M.D.L. şi T.I. invocând aplicarea greşită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurenții invocă în esență următoarele:
Decizia recurată este dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 322 pct. 4 C. proc. civ.
Se susține că în mod vădit nelegal, Curtea de Apel Suceava a reţinut că sunt incidente dispoziţiile art. 322 pct. 4 C. proc. civ., cu motivarea că prin înscris declarat fals în cursul sau în urma judecăţii, în accepţiunea art. 322 pct. 4 C. proc. civ. trebuie să se înţeleagă nu numai înscrisul reţinut ca fals odată cu stabilirea unei infracţiuni ci şi înscrisul al cărui conţinut nu este real chiar dacă prin operaţiunea de alterare a realităţii nu s-a comis o infracţiune, în aplicarea acestei dispoziţii legale instanţa sesizată cu cererea de revizuire având obligaţia de a stabili dacă înscrisurile avute în vedere la pronunţarea hotărârii atacate au, ori nu, un conţinut real. Ori, în speţă, Curtea a reținut că, chiar dacă a avut un caracter determinant la pronunţarea hotărârii a cărei revizuire se cere, contractul a fost anulat pentru vicierea unor condiţii de fond pe parcursul formării actului juridic, nefiind relevantă existenţa vreunui element care să conducă la ideea că are un conţinut nereal.
Din analiza coroborată a prevederilor art. 322 pct. 4 C. proc. civ. cu prevederile pct. 3 al art. 324, rezultă cu evidenţă necesitatea ca pretinsul fals să fie rezultatul comiterii unei infracţiuni. Ori, extinderea sferei noţiunii de „înscris declarat fals" menţionată de textul de lege citat, la alte cazuri în care un înscris care a stat la baza pronunţării unei hotărâri judecătoreşti este invalidat din alte motive excede raţiunii avute în vedere de legiuitor, sub acest aspect sentinţa recurată fiind dată cu încălcarea legii.
În acest sens invocă jurisprudența Înaltei Curți de Casaţie şi Justiţie - decizia nr. 1417 din 27 aprilie 2010 pronunţată în Dosarul nr. 1063/39/2009, dosar care a avut ca obiect revizuirea sentinţei nr. 759/1999 a Tribunalului Suceava, a cărui revizuire se cere.
Fără temei legal a reţinut instanţa de apel că în cauză este fondat motivul de revizuire întemeiat pe dispoziţiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., teza a l-a.
Aşa cum în mod legal a reţinut prima instanţă, pentru a se putea invoca acest motiv şi a se admite cererea de revizuire trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: partea interesată să prezinte un înscris nou, care nu a fost folosit în procesul în care s-a pronunţat hotărârea atacată, acest înscris să aibă forţă probantă prin el însuşi, înscrisul invocat să fi existat la data când s-a pronunţat hotărârea ce se cere a fi revizuită şi înscrisul să fi fost determinant în soluţia dată.
Susține că în speţă, nu sunt îndeplinite cel puţin două condiţii pentru admiterea cererii de revizuire.
Aşa cum rezultă din considerentele sentinţei nr. 342 din 26 februarie 2002 a Tribunalului Suceava, ce se cere a fi revizuită, instanţa a avut în vedere la pronunţarea soluţiei, sentinţa nr. 759/1999 a Tribunalului Suceava, prin care s-a constatat că intimaţii au dobândit prin cumpărare de la SC A. SRL cota de 1/7 părţi indivize din imobil, fiecare, şi nu înscrisul sub semnătură privată intitulat „contract" încheiat între SC A. SRL şi antecesorii intimaţilor. Or, sentinţa nr. 759/1999 a Tribunalului Suceava nu a fost desfiinţată prin vreo cale ordinară de atac astfel că, intrând în puterea lucrului judecat, constituie, conform art. 1200 pct. 4 C. civ. o prezumţie legală, iar conform art. 1202 C. civ. nici o dovadă nu este primită împotriva unei prezumţii legale.
Faptul că prin sentinţa nr. 2073 din 21 iunie 2007 s-a constatat nulitatea convenţiei sub semnătură privată intitulată „contract" încheiat în anul 1992, nu putea conduce la admiterea cererii de revizuire a sentinţei de partaj, cât timp sentinţa de partaj a avut în vedere dreptul de proprietate în indiviziune a părţilor aşa cum a fost consfinţit prin sentinţa nr. 759/1999 a Tribunalului Suceava, irevocabilă, fără a se putea aduce atingere puterii lucrului judecat.
Mai mult, SC A. SRL, de la care antecesorii revizuienţilor au cumpărat cotele indivize ale imobilului care a fost partajat prin sentinţa nr. 342 din 26 februarie 2004 a Tribunalului Suceava, a formulat o cerere de revizuire a sentinţei nr. 759/1999 pe care şi-au întemeiat-o tot pe dispoziţiile art. 322 pct. 4 şi 5 C. proc. civ., invocând drept înscris nou aceeaşi sentinţă nr. 2073 din 21 iunie 2007 a Tribunalului Suceava, prin care s-a constatat nulitatea absolută a înscrisului sub semnătură privată încheiat la data de 27 octombrie 1992, cerere respinsă prin sentinţa nr. 20 din 9 martie 2009 a Tribunalului Suceava pronunţată în Dosarul nr. 7618/86/2008, definitivă prin decizia civilă nr. 104 din 12 octombrie 2009 a Curţii de Apel Suceava (Dosar nr. 1063/39/2009) şi irevocabilă prin decizia nr. 1417 din 27 aprilie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Astfel, aceeași hotărâre a mai format obiectul controlului judecătoresc pe acelaşi temei de drept şi având aceeaşi cauză juridică.
Recursul este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare:
În ceea ce privește excepția lipsei calităţii procesuale active a revizuenţilor, curtea apreciază că aceasta este nefondată.
Părți în cauza în care s-a pronunțat sentinţa nr. 342 din 26 februarie 2004 a Tribunalului Suceava, a cărei revizuire se cere, au fost M.D.E., M.D.V., M.D.L. şi T.I. în calitate de reclamanți și SC A. SRL, SC A. SRL Suceava, SC R. SRL Suceava şi SC B.I.A. SRL. - Suceava.
La 4 octombrie 2004, după soluționarea apelului exercitat de A. împotriva acestei sentințe, bunul (cota indiviză) a fost vândut de SC A. către M.Ş.V. şi M.A.A. și în ciuda acestui fapt, noii proprietari nu au fost introduși în cauză iar recursul s-a soluționat tot în contradictoriu cu A. SRL.
S-a formulat cerere de revizuire a sentinței 342 din 26 februarie 2004 pronunţată de Tribunalul Suceava, la 3 noiembrie 2009, de către A. SRL care a fost respinsă irevocabil de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 3220 din 14 iunie 2012 reținându-se lipsa de calitate procesuală activă a acestei societăți de a formula cererea de revizuire tocmai ca urmare a faptului că această societate și-a înstrăinat dreptul asupra bunului și odată ce nu mai justifică dreptul subiectiv nu mai justifică interesul de a cere desființarea sentinței privitoare la acel drept și deci nici demersul judiciar pentru exercitarea căilor extraordinare de atac.
Decizia instanței supreme nr. 3220 din 14 iunie 2012 se impune cu putere de lucru judecat încât după pronunțarea ei numai succesorii cu titlu particular ai A. SRL mai pot exercita căile legale de atac împotriva sentinței care consfințește un drept privitor la bunul înstrăinat, în speță dobânditorii M.Ş.V. şi M.A.A. care de altfel au și promovat cererea de revizuire ce face obiectul dosarului pendinte.
Astfel, excepția lipsei calităţii procesuale active a revizuenţilor, urmează a fi respinsă.
Motivul de recurs întemeiat pe încălcarea dispoziţiilor art. 322 pct. 4 C. proc. civ. este nefondat.
Instanța de apel a reținut ”neincidenţa cazului de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 4 C. proc. civ.”. Astfel, critica recurenţilor privitoare la caracterul ”vădit nelegal” al reținerilor instanței de apel cu referire la incidența dispoziţiilor art. 322 pct. 4 C. proc. civ., este rezultatul unei neînțelegeri a considerentelor sentinței recurate, critică pe care de altfel recurenta nici nu justifică vreun interes să o facă, față de soluția adoptată.
Este de asemenea nefondat și motivul de recurs întemeiat pe încălcarea dispoziţiilor art. 322 pct. 5 C. proc. civ., raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Curtea apreciază că instanța de apel corect a apreciat că izvorul dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra cotei indivize, care a stat la baza partajului judiciar finalizat prin sentința a cărei revizuire se cere, l-a constituit contractul din 27 octombrie 1992, iar nu sentinţa nr. 759/1999 care are caracter declarativ de drepturi, consfinţind drepturi dobândite anterior prin contractul menţionat. Astfel, existenţa valabilă a dreptului de coproprietate constatat prin sentinţa nr. 759/1999 depinde în mod esenţial de existenţa valabilă a convenţiei prin care intimaţii au dobândit dreptul astfel constatat.
În aceste condiţii, starea de indiviziune avută în vedere pentru admiterea acţiunii de partaj nu a fost determinată de sentinţa nr. 759/1999 ci de contractul de vânzare-cumpărare din anul 1992, încât sentinţa nr. 2073/2007 a Tribunalului Suceava, prin care s-a constatat nulitatea absolută a acestei convenţii, ca înscris nou, are caracter determinant în cauză încât soluţia instanţei cu privire la cererea de ieşire din indiviziune ar fi fost cu totul alta decât cea pronunţată dacă la momentul pronunțării ei ar fi fost depusă această sentință.
Este adevărat că sentința nr. 2073/2007 este ulterioară soluționării acțiunii de partaj dar jurisprudența a consacrat soluția că o astfel de hotărâre poate fi admisă ca înscris nou chiar dacă are dată ulterioară, dacă acțiunea a fost promovată anterior soluției a cărei revizuirea se cere întrucât partea nu avea posibilitatea să determine pronunțarea hotărârii la o dată anterioară, pentru a fi în măsură a o invoca. Astfel, acțiunea în constatarea nulității convenției din 27 octombrie 1992 a fost promovată la 07 noiembrie 2006, mai înainte de soluționarea irevocabilă a acțiunii de partaj prin decizia nr. 3479 din 9 noiembrie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Nu pot fi primite susținerile recurentei potrivit cărora la baza partajului ar fi stat sentinţa nr. 759/1999 și că aceasta, cât timp nu a fost desfiinţată, a intrat în puterea lucrului judecat instituind, conform art. 1200 pct. 4 C. civ. o prezumţie legală ce nu poate fi răsturnată, întrucât, urmare a constatării nulităţii convenției din 1992 au încetat efectele hotărârii declarative de constatare a dreptului de proprietate, care a devenit caducă, chiar dacă sentința nu a fost desființată, fără a se aduce astfel atingere autorității de lucru judecat.
Nu pot fi primite nici susținerile potrivit cărora cererea de revizuire de față nu poate fi primită întrucât aceeași hotărâre a mai format obiectul controlului judecătoresc pe acelaşi temei de drept şi având aceeaşi cauză juridică. Într-adevăr, o cerere similară de revizuire împotriva sentinţei nr. 342/2004 a fost formulată anterior de SC A. dar acesta s-a respins pe excepția lipsei de calitate procesuală ca urmare a transmisiunii dreptului către revizuenții din cererea de față. Ori, aceasta nu împiedică formularea noii cereri de revizuire de către dobânditorii cu titlu particular ai dreptului de proprietate, de la această societate. A. a formulat cerere de revizuire împotriva sentinţei nr. 759/1999, iar nu împotriva sentinţei 342/2004 ce face obiectul cererii de revizuire de faţă. Faptul că s-a respins cererea de revizuire pe temeiul art. 322 pct. 4 exercitată împotriva sentinţei nr. 759/1999 nu împiedică exercitarea revizuirii împotriva sentinţei nr. 342/2004, cu atât mai mult cu cat temeiul admiterii cererii l-a constituit art. 322 pct. 5 C. proc. civ.
Față de considerentele expuse, recursul de față urmează a fi respins ca nefondat, soluția instanței de apel fiind legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia lipsei calităţii procesuale active a revizuenţilor.
Respinge recursul declarat de pârâţii M.D.E., M.D.V., M.D.L. şi T.I. împotriva deciziei nr. 94 din 11 decembrie 2013 a Curţii de Apel Suceava, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 septembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2370/2014. Civil. Actiune în daune... | ICCJ. Decizia nr. 2375/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
