ICCJ. Decizia nr. 2454/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Acţiune în constatare, drept de retenţie, pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2454/2014
Dosar nr. 5907/2/2013
Şedinţa publică de la 30 septembrie 2014
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti, la data de 15 februarie 2007, reclamanţii N.E., P.D.V. şi R.D. au chemat în judecată pe pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, F.E., C.L., S.P., S.D. şi C.G., solicitând instanţei să constate că imobilul situat în str. S. a fost preluat abuziv şi fără titlu valabil de Statul Român şi să fie obligaţi pârâţii să lase reclamanţilor, în deplină proprietate şi posesie, respectivul imobil, compus din construcţie şi teren în suprafaţă de 426,29 m.p.
În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanţii au arătat că imobilul a fost cumpărat de bunicul lor, P.C., prin actul de vânzare-cumpărare autentificat, din 21 februarie 1931 de Tribunalul Ilfov, secţia notariat, acesta donând în anul 1947 numitei N.E. corpul A al clădirii şi teren în suprafaţă de 408 m.p., o parte din restul de teren a fost atribuit imobilului din spate care are intrarea pe str. C., bunicului reclamanţilor rămânându-i astfel în proprietate suprafaţa de 426,29 m.p., din totalul de teren iniţial de 1200 m.p.
S-a mai arătat că imobilul corp B a fost preluat abuziv de către stat în baza Decretului nr. 92/1950, iar ulterior, în baza Legii nr. 112/1995, acesta a fost înstrăinat chiriaşilor care îl ocupau, respectiv pârâţii din prezenta cauză.
În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 480 şi urm. C. civ.
La data de 20 martie 2007, reclamanţii au formulat cerere precizatoare a cadrului procesual, arătând că are calitatea de reclamant şi numita P.A., că se judecă în contradictoriu şi cu pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, că revendicarea terenului a fost formulată în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, iar revendicarea corpului B este formulată în contradictoriu cu pârâţii persoane fizice pentru apartamentele pe care le ocupă.
Prin sentinţa civilă nr. 3768 din 30 mai 2007, Judecătoria sectorului 5 a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr. 967 din 05 iunie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis în parte cererea principală formulată de reclamanţi şi de intervenienta P.A. în contradictoriu cu pârâţii persoane fizice; a respins ca lipsit de interes capătul de cerere având ca obiect constatarea preluării abuzive de către stat a imobilului; a respins ca inadmisibil capătul de cerere având ca obiect revendicarea terenului liber de construcţii formulat în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti prin Primarul General; a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor şi a admis capătul de cerere având ca obiect revendicarea apartamentelor şi a terenului aferent, dispunând obligarea pârâţilor - persoane fizice să lase reclamanţilor şi intervenientei, în deplină proprietate şi posesie, apartamentele pe care aceştia le ocupă precum şi terenul situat sub construcţie. Au fost admise cererile reconvenţionale formulate de pârâtele-reclamante C.L. şi C.G., referitor la plata contravalorii îmbunătăţirilor necesare şi utile aduse apartamentelor şi instituirea unui drept de retenţie în favoarea acestora. Au fost admise cererile de chemare în garanţie formulate de pârâţii persoane fizice în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti prin Primarul General. A fost admisă cererea de chemare în garanţie formulată de Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva Ministerului Finanţelor Publice. A fost disjunsă cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă F.E. în contradictoriu cu reclamanţii, fiind format un alt dosar.
Prin decizia civilă nr. 312/A din 19 mai 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis apelurile declarate de reclamanţii N.E., P.D.V. şi R.D., pârâţii F.E., C.G., C.L., S.P. şi S.D., Municipiul Bucureşti şi Ministerul Finanţelor Publice, a desfiinţat sentinţa civilă nr. 967/2008 şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti.
În rejudecare, la termenul din data de 14 ianuarie 2010, reclamanţii au formulat cerere precizatoare prin care au arătat că înţeleg să solicite obligarea Municipiului Bucureşti şi a Statului Român la achitarea contravalorii imobilului revendicat (corp B şi teren în suprafaţă de 426,29 m.p.), în sumă de 351.644 euro pentru clădire şi 800.000 euro pentru teren, în situaţia în care instanţa va acorda preferinţă titlului pârâţilor în baza Legii nr. 112/1995.
Prin încheierea din data de 13 mai 2010, Tribunalul Bucureşti a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice în cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtele C.G. şi C.L. şi a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei de interes pe capătul 2 de cerere al acţiunii principale.
Prin încheierea din data de 25 noiembrie 2010, Tribunalul Bucureşti a dispus disjungerea şi judecarea separată a cererilor reconvenţionale formulate de pârâţii F.E., S.P. şi S.D. precum şi C.G., având ca obiect constatarea unui drept de servitute.
Având în vedere decesul pe parcursul procesului al pârâtei S.D., tribunalul a dispus introducerea în cauză a moştenitorilor acesteia - S.P. şi Ş.M.
Având în vedere decesul pe parcursul procesului al reclamantei N.E., tribunalul a dispus introducerea în cauză a moştenitoarei acesteia - M.C.I.
Prin sentinţa civilă nr. 888 din 25 aprilie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, a admis în parte acţiunea precizată, formulată de reclamanţi, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Municipiul Bucureşti prin Primar General, C.L., cu intervenienta P.A. şi cu chemaţii în garanţie Primăria Municipiului Bucureşti şi SC C. SA, a constatat că imobilul situat în Bucureşti, str. S., a fost preluat abuziv şi fără titlu valabil de către Statul Român; a respins ca inadmisibilă acţiunea în revendicare, astfel cum a fost precizată; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti pe capătul de cerere referitor la obligarea acestuia la plata contravalorii imobilului revendicat şi a respins acest capăt de cerere în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins acelaşi capăt de cerere formulat în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, ca neîntemeiat; a luat act de renunţarea pârâtei C.G. la judecarea cererii reconvenţionale; a respins, ca neîntemeiate, cererile reconvenţionale formulate de C.L. şi F.E.; a respins, ca neîntemeiate, cererile de chemare în garanţie.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut următoarele în considerentele hotărârii:
Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, s-a reţinut că, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 27 februarie 1931 de Tribunalul Ilfov, s-a făcut dovada că imobilul în litigiu a aparţinut autorului reclamanţilor, aceştia din urmă dovedind calitatea de moştenitori prin certificatele de moştenitor din 22 octombrie 1965, din 12 iulie 1996 şi din 04 octombrie 2000. Prin actul de donaţie încheiat în anul 1947 autorul reclamanţilor a donat nepoatei sale, A.E., corpul A al clădirii, în suprafaţă de 408 m.p., pentru aceasta fiind admisă acţiunea în revendicare formulată de N.E., prin sentinţa civilă nr. 1712 din 06 martie 1997 a Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti, precum şi prin sentinţa civilă nr. 632 din 31 ianuarie 2001 a aceleiaşi instanţe.
Excepţia lipsei de interes a capătului de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului s-a constatat a fi neîntemeiată, având în vedere că imobilul în litigiu a fost naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1950, iar potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998, se reţine că prevederile Decretului nr. 92/1950 cuprindeau dispoziţii contrare Constituţiei din anul 1948, care recunoştea şi garanta dreptul de proprietate, iar pe de altă parte, în cauză s-a făcut dovada că preluarea imobilului a fost făcută cu încălcarea chiar a dispoziţiilor acestui decret, întrucât preluarea s-a făcut pe numele unei alte persoane decât proprietarul şi, oricum, ambele persoane făceau parte din categoria celor exceptate de la naţionalizare.
Acest capăt de cerere s-a constatat a fi întemeiat, tribunalul reţinând că imobilul în litigiu a fost preluat abuziv şi fără titlu valabil de către Statul Român.
Referitor la acţiunea în revendicare prin compararea de titluri, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., acţiune formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, tribunalul a apreciat că aceasta este inadmisibilă, prin prima îndrumărilor date prin decizia de casare, în sensul analizării în cauză a problematicii raportului dintre Legea nr. 10/2001 - ca lege specială şi C. civ. - ca lege generală, precum şi cea a raportului dintre legea internă şi C.E.D.O., aspecte rezolvate prin decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dată în recursul în interesul legii, decizie apărută ulterior pronunţării primei soluţii în fond.
Tribunalul a mai reţinut că titlurile de proprietate ale pârâţilor, reprezentate de contractele de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 şi neanulate până la acel moment, sunt preferabile, acestea respectând întru totul dispoziţiile actului normativ în baza căruia au fost încheiate.
Dezlegările de drept date acţiunii în revendicare prin decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se referă la faptul că nici o persoană nu mai poate să-şi valorifice dreptul de proprietate într-o acţiune formulată în condiţiile dreptului comun după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, decât dacă i-a fost recunoscut anterior un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului ori dacă poate invoca existenţa unei speranţe legitime în legătură cu acesta.
Or, în speţă, nu numai că reclamanţilor nu le-a fost recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului (corp B) printr-o hotărâre judecătorească, ci acest aspect a fost confirmat ca aparţinând patrimoniului pârâţilor.
Referitor la inexistenţa oricărei speranţe legitime de redobândire a imobilului în natură este şi faptul că, potrivit Hotărârii nr. 3629 din 30 noiembrie 2000 a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, s-a stabilit că reclamanţii sunt îndreptăţiţi, pentru această parte a imobilului, la despăgubiri în echivalent, despăgubiri care de altfel au şi fost încasate, astfel cum rezultă din adresa Primăriei Municipiului Bucureşti aflată la dosar, dar şi din recunoaşterea făcută în faţa instanţei la termenul din data de 05 mai 2011.
De asemenea, instanţa a reţinut şi faptul că reclamanţii au înţeles să uzeze şi de prevederile Legii nr. 10/2001 formulând în acest sens notificări în cauză cu privire la imobil, notificări aflate în curs de soluţionare.
În aceste condiţii, în realizarea operaţiunii de comparare a titlurilor de proprietate, instanţa a ţinut cont de faptul că titlurile pârâţilor nu au fost până în prezent desfiinţate, că aceştia beneficiază de un bun în sensul prevăzut de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în timp ce reclamanţii nu pot fi consideraţi ca fiind titularii unui bun actual, nici chiar a unei speranţe legitime în sensul jurisprudenţei C.E.D.O., pentru a avea câştig de cauză în prezenta acţiune.
Tribunalul a respins acţiunea în revendicare formulată de reclamanţi în temeiul art. 480 C. civ., ca inadmisibilă, iar ca o consecinţă a acestei măsuri, a respins, ca neîntemeiate, şi cererile reconvenţionale formulate în cauză, precum şi cele de chemare în garanţie.
Referitor la cererea precizatoare formulată de reclamanţi, având ca obiect obligarea Municipiului Bucureşti şi a Statului Român la plata contravalorii imobilului revendicat, tribunalul a apreciat că în acest context cele două pârâte nu justifică calitatea procesual pasivă, forma de despăgubire solicitată de reclamanţi fiind atributul exclusiv al Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor.
Împotriva sentinţei civile nr. 888 din 25 aprilie 2013 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, au declarat apel reclamanţii M.C.I., P.D.V., R.D. şi P.A., precum şi pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General.
Curtea de Apel Bucureşti a constatat că, deşi părţile au înţeles să declare recurs, apelul este calea de atac incidentă în cauză.
Prin decizia nr. 34/A din 31 ianuarie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-au respins, ca neîntemeiate, excepţia lipsei de interes şi excepţia lipsei calităţii procesuale active, invocată de intimaţii-pârâţi S.P., Ş.M. şi C.G. Prin aceeaşi decizie, au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanţi şi de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General.
În considerentele deciziei, Curtea de apel a reţinut următoarele:
Analizând cu prioritate excepţia lipsei de interes şi excepţia lipsei calităţii procesuale active, instanţa a constatat că intimaţii-pârâţi au invocat în faţa primei instanţe de fond excepţia lipsei calităţii procesuale active, excepţie care a fost unită cu fondul de tribunal, iar la data de 10 februarie 2010 a fost depus la dosar contractul de cesiune de drepturi litigioase autentificat sub nr. CC/2011 de B.N.P. Asociaţi. Prin sentinţa apelată, tribunalul a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active, iar pârâţii nu au formulat apel împotriva acestei soluţii, motiv pentru care Curtea a apreciat că soluţia de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a intrat sub puterea lucrului judecat.
De asemenea, excepţia lipsei de interes a fost respinsă şi pe considerentul că apelanţii-reclamanţi au interesul să formuleze calea de atac, atât timp cât figurează în dispozitivul sentinţei de primă instanţă, iar pârâţii nu au apelat soluţia de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active.
În ceea ce priveşte apelul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, instanţa a reţinut că:
Prin apelul formulat, apelantul-pârât Municipiul Bucureşti a reiterat excepţia lipsei de interes a capătului de cerere prin care reclamanţii au solicitat să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu. Curtea a constatat că, în primul ciclu procesual - sentinţa civilă nr. 967 din 05 iunie 2008 prin care Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, - respinsese, ca lipsit de interes, capătul de cerere având ca obiect constatarea preluării abuzive de către stat a imobilului, a fost desfiinţată prin decizia civilă nr. 312/A din 19 mai 2009, pronunţată de Curtea de apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, irevocabilă prin nerecurare. Instanţa de control judiciar a arătat că, în mod greşit, a fost admisă excepţia lipsei de interes a acestui capăt de cerere şi că excepţia este nefondată.
În consecinţă, Curtea de apel a respins critica de nelegalitate formulată de apelantul-pârât Municipiul Bucureşti, constatând faptul că, în primul ciclu procesual, s-a statuat în mod irevocabil asupra acestei probleme de drept.
Prin urmare, în raport cu dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel a constatat că sentinţa recurată respectă dezlegările cu caracter irevocabil şi obligatoriu date prin decizia nr. 312/A/2009 asupra problemei de drept a interesului reclamanţilor în promovarea capătului de cerere având ca obiect constatarea preluării abuzive de către stat a imobilului.
Cu privire la apelul declarat de reclamanţi, s-a reţinut că:
Curtea de apel a constatat că tribunalul a procedat la o comparare a titlurilor de proprietate exhibate de reclamanţi şi de către pârâţi, reţinând că reclamanţilor nu le-a fost recunoscută printr-o hotărâre judecătorească dreptul de proprietate asupra Corpului B, ci doar dreptul la a obţine despăgubiri prin echivalent prin Hotărârea nr. 3629/2000 a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, pe când pârâţii au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentelor revendicate, împreună cu terenul aferent acestora, în baza unor titluri de proprietate ce nu au fost desfiinţate şi care le conferă prerogativele unui „bun” în înţelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Curtea a constatat că aceste considerente sunt corecte şi în spiritul deciziei în interesul legii nr. 33/2008, pronunţată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secţii unite, care este obligatorie pentru instanţe de la data publicării ei în M. Of., conform dispoziţiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., deoarece este întemeiată premisa conform căreia imobilul revendicat în cauză face parte din domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, fiind un bun imobil preluat în mod abuziv, în accepţiunea art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001, iar acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun a fost înregistrată pe rolul instanţei ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 (respectiv la data de 15 februarie 2007).
În consecinţă, instanţa de apel a constatat că nu se poate reţine critica apelantei-reclamante potrivit căreia instanţa de fond a refuzat să facă aplicarea criteriilor clasice de comparare prevăzute de art. 480 C. civ., rezultate din doctrina şi practica anterioară anilor 1990, deoarece prima instanţă, cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 şi a deciziei în interesul legii nr. 33/2008, a analizat acţiunea în revendicare dedusă judecăţii prin aplicarea unor criterii de comparare actuale, criterii care sunt oferite chiar de decizia amintită şi de jurisprudenţa C.E.D.O. în privinţa noţiunii de „bun”, respectiv criteriul referitor la calitatea de „bun actual” în sensul art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei.
În opinia instanţei de apel, în mod corect tribunalul a arătat că nu reclamanţii nu au un bun actual, deoarece autorul acestora - P.C. - a pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat, prin naţionalizarea de către stat în baza Decretului nr. 92/1950, cu mulţi ani înainte de ratificarea Convenţiei de către România, situaţie în care, ratione temporis, protecţia oferită de Convenţie nu se întinde asupra actului naţionalizării.
Dreptul de proprietate al apelanţilor-reclamanţi nu a fost recunoscut prin hotărâre judecătorească, după ratificarea Convenţiei, astfel încât nu se poate discuta despre existenţa unui bun actual al acestora, care să poată fi valorificat în cadrul acţiunii în revendicare.
Curtea a mai arătat că, în cauză, este aplicabilă jurisprudenţa creată în urma hotărârii-pilot Maria Atanasiu ş.a. contra României, care oferă criteriile pentru verificarea deţinerii a unui bun actual de către părţile în conflict în cadrul unei acţiuni în revendicare a unui bun imobil preluat în mod abuziv de către stat.
Astfel, Curtea a constatat că reclamanta a promovat o acţiune în revendicare, acţiune ce are caracter petitoriu, în sensul că implică dovedirea de către aceasta a dreptului de proprietate asupra bunului revendicat. Or, această premisă nu este îndeplinită în cauză, în mod corect reţinând tribunalul că reclamanta nu deţine o hotărâre judecătorească anterioară prin care să i se fi recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului, ci doar eventualitatea recunoaşterii unui drept la compensare în procedura declanşată prin formularea notificării în conformitate cu Legea nr. 10/2001.
Critica potrivit căreia în mod greşit instanţa a motivat respingerea ambelor cereri (restituirea în natură sau contravaloarea bunului) pe obligativitatea urmării procedurii legii speciale a fost înlăturată de Curtea de apel, care a reţinut că apelanţii-reclamanţi au la dispoziţie procedura oferită prin decizia în interesul legii nr. XX/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite (p ublicată în M. Of. nr. 764/12.11.2007 ), conform căreia instanţele judecătoreşti au plenitudinea de competenţă, în situaţia refuzului culpabil din partea unităţii notificate de a răspunde la notificare, de a analiza pe fond îndreptăţirea reclamanţilor de a obţine măsurile reparatorii prevăzute de legea specială de reparaţie pentru imobilul din str. S.
În ceea ce priveşte titlurile exhibate de pârâţii persoane fizice, Curtea a constatat că, în mod corect, a reţinut tribunalul că aceştia deţin un „bun” în sensul Convenţiei, având în vedere faptul că nu au fost desfiinţate contractele de vânzare-cumpărare încheiate de pârâţii-persoane fizice în baza Legii nr. 112/1995, iar în aplicarea deciziei în interesul legii nr. 33/2008 intimaţii-pârâţi sunt protejaţi în faţa unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun deoarece admiterea unei asemenea acţiuni i-ar lipsi de dreptul de proprietate şi ar aduce atingere securităţii raporturilor juridice.
În ceea ce priveşte critica potrivit căreia în mod greşit tribunalul a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român şi a Municipiului Bucureşti în privinţa cererii precizatoare subsidiare, referitoare la obligarea acestor pârâţi la plata contravalorii imobilului revendicat, Curtea a constatat că este nefondată. Astfel, s-a reţinut că divergenţele de jurisprudenţă în ceea ce priveşte calitatea procesuală pasivă a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, în acţiunile directe, îndreptate împotriva Statului român, întemeiate pe dispoziţiile art. 480 şi urm. C. civ. şi ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, au primit o dezlegare obligatorie prin decizia în interesul legii nr. 27/2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, publicată în M. Of. nr. 120/17.02.2012.
Instanţa a mai reţinut că pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General nu au formulat apel împotriva sentinţei de fond, iar reclamanţilor nu li se poate agrava situaţia în propriu apel.
Împotriva deciziei instanţei de apel au declarat recurs reclamanţii M.C.I., P.D.V., R.D. şi intervenienta P.A., invocând motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi solicitând admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate şi, pe fondul cauzei, admiterea cererii de chemare în judecată.
În motivarea recursului se arată că, în mod greşit, instanţa de apel, menţinând sentinţa primei instanţe, a respins cererea reclamanţilor privind acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun, precum şi cererea subsidiară de obligare la plata contravalorii imobilului. Astfel, instanţa nu a ţinut seama de legislaţia română care reglementează dreptul de proprietate şi modalitatea de apărare a acestui drept, ci a încercat să se substituie Curţii Europene a Dreptului Omului, cu consecinţa pronunţării unei hotărâri nelegale.
Instanţa a refuzat să aplice dispoziţiile art. 480 C. civ., care protejează dreptul de proprietate, cu motivarea că, potrivit jurisprudenţei convenţionale, reclamanţii nu mai au un bun actual şi considerând că nu poate să sancţioneze o încălcare a unui drept produsă înainte de anul 1994, data aderării României la Convenţie. Procedând în acest fel, instanţa a refuzat să aplice legea internă, cu motivarea că are prioritate Convenţia, ce are o forţă juridică superioară.
În opinia recurenţilor, această abordare a instanţei este nelegală, deoarece instanţa naţională trebuie să soluţioneze cererile deduse judecăţii în funcţie de legislaţia naţională şi doar în situaţia în care anumite norme naţionale vin în contradicţie cu Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, aceste norme sunt înlăturate şi se aplică direct Convenţia.
Recurenţii mai arată că nu poate fi primit nici argumentul securităţii raporturilor juridice, deoarece acesta nu a fost încălcat de către reclamanţi, ci de către pârâţi, prima dată în momentul exproprierii, iar a doua oară la momentul vânzării ilegale către chiriaşi, cu încălcarea art. 1 din Legea nr. 112/1995.
În mod greşit, arată recurenţii, instanţa a refuzat să ia în calcul, în soluţionarea acţiunii în revendicare, criteriul posibilităţii reparării prejudiciului pentru partea care pierde bunul, pe motiv că ar trebui urmată procedura Legii nr. 10/2001.
Recurenţii consideră că, pentru siguranţa raporturilor juridice, trebuie admisă acţiunea în revendicare, atâta vreme cât aceştia au un titlu valabil provenit de la adevăratul proprietar şi nu au altă cale de a fi despăgubiţi, faţă de cumpărătorul care a dobândit bunul de la un neproprietar şi de la care poate obţine contravaloarea acestuia, mai mult chiar decât prejudiciul suferit prin pierderea preţului derizoriu pe care l-a plătit.
Prin respingerea atât a acţiunii în revendicare, cât şi a cererii subsidiare, arată recurenţii, reclamanţii sunt puşi în imposibilitatea de a obţine restituirea bunului, indiferent de modalitatea de restituire, în natură sau în echivalent.
O altă critică invocată de recurenţi se referă la faptul că, în mod nelegal, Curtea a respins motivul de apel privind calitatea procesuală pasivă a Statului Român, pe capătul de cerere subsidiar.
Statul român a preluat în mod abuziv imobilul în litigiu, iar Municipiul Bucureşti, în calitate de deţinător al bunului la data înstrăinării către pârâţi, cunoştea că bunul a fost preluat în mod abuziv, totuşi a procedat la efectuarea vânzării către un terţ. Aceste acţiuni ilicite comune ale pârâţilor nasc în sarcina lor o obligaţie solidară de a restitui către reclamanţi contravaloarea imobilului preluat şi vândut abuziv.
Prin urmare, în opinia recurenţilor, atât Statul Român, cât şi Municipiul Bucureşti au calitate procesuală pasivă pe cererea subsidiară privind obligarea la plata contravalorii imobilului revendicat.
Analizând criticile formulate de recurenţi, prin prisma motivului de nelegalitate invocat, prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Imobilul revendicat în cauză face parte din categoria bunurilor ce intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, ca urmare a preluării acestuia de către stat prin Decretul nr. 92/1950, conform art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, în prezent fiind înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995 către chiriaşi.
Atât tribunalul, cât şi Curtea de apel au apreciat, în mod legal, că acţiunea în revendicare, introdusă după intrarea în vigoarea a Legii nr. 10/2001, este inadmisibilă, atât în ipoteza în care cererea este îndreptată împotriva unităţii deţinătoare (pârâtul Municipiul Bucureşti), cât şi în ipoteza în care este îndreptată împotriva cumpărătorilor în temeiul Legii nr. 112/1995.
În această împrejurare, este evident că imobilului de faţă îi sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 10/2001, iar reclamanţii aveau obligaţia să urmeze procedura specială reglementată de această lege.
De altfel, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamanţii au formulat notificare, nesoluţionată până la data judecării cauzei, iar prin hotărârea nr. 3629 din 30 noiembrie 2000 a Consiliului General al Municipiului Bucureşti s-a stabilit că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la despăgubiri în echivalent, hotărârea nefiind atacată în justiţie, despăgubiri care de altfel au şi fost încasate, astfel cum rezultă din adresa Primăriei Municipiului Bucureşti aflată la dosar, dar şi din recunoaşterea făcută în faţa instanţei la termenul din data de 05 mai 2011.
Prin urmare, reclamanţii au apelat deja la dispoziţiile legii speciale şi nu mai pot, aşadar, apela la dispoziţiile legii generale, anume la o acţiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, pentru că ar apărea că au primit o dublă despăgubire, ceea nu ar crea decât o îmbogăţire fără just temei.
Pot face obiectul unei acţiuni în revendicare imobilele preluate fără titlu valabil doar dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie.
În ceea ce priveşte revendicarea imobilului în litigiu, se constată că, potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, „bunurile preluate de stat fără titlu valabil, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie”.
Prin decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în recurs în interesul legii, s-a stabilit că, potrivit principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă nu se prevede expres aceasta în legea specială.
Prin aceeaşi decizie s-a stabilit că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze acesta procedură în termenele legale au deschisă calea acţiunii în revendicare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat cu bună credinţă şi cu respectarea Legii nr. 112/1995 de către chiriaşi.
Prin aceasta nu se încălcă dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât persoana îndreptăţită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001.
Adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu împiedică accesul la instanţă în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus judecăţii este efectivă.
Doar în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Imobilul revendicat se află în prezent în proprietatea pârâţilor, care au dobândit dreptul de proprietate prin cumpărare, în temeiul Legii nr. 112/1995, titlurile lor nefiind desfiinţate, iar analizarea bunei credinţe a cumpărătorilor nu poate fi abordată în prezentul cadru procesual, aceasta putând constitui obiect de cercetare în cadrul capătului de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de către aceştia, însă reclamanta nu a investit instanţa cu o astfel de cerere.
Prin urmare, contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, nefiind atacate cu acţiune în justiţie în constatarea nulităţii în termenul prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată, aşa cum a fost prelungit, sunt valabile, producându-şi efectele în continuare.
Se reţine că decizia dată de instanţa supremă în interesul legii este pe deplin aplicabilă în cauză, deoarece analizează şi situaţia acţiunilor în revendicare prin comparare de titlu, în raporturile juridice create între foştii proprietari şi foştii chiriaşi, cumpărători ai imobilelor deţinute în baza unui contract de închiriere.
Din decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 a Înaltei Curţi se desprind elementele pe care instanţa, învestită cu o acţiune în revendicare, trebuie să le analizeze în concret, ţinând cont de particularităţile cauzei: existenţa unui bun, în sensul Convenţiei în patrimoniul reclamantului, neconvenţionalitatea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 în speţa dedusă judecăţii, securitatea şi stabilitatea circuitului juridic civil, să nu se aducă atingere unui alt drept de proprietate ce aparţine altei persoane, de asemenea, protejat de lege.
Prin decizia amintită, Înalta Curte a observat că în cadrul unei acţiuni în revendicare este posibil ca ambele părţi să se prevaleze de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, instanţele fiind puse în situaţia de a da preferabilitate unui titlu în defavoarea celuilalt, cu respectarea principiului securităţii raporturilor juridice.
Contrar susţinerilor recurenţilor-reclamanţi şi a trimiterilor pe care aceştia le fac la jurisprudenţa comunitară în materie, pentru a fi titularul unui bun actual în sensul jurisprudenţei recente a instanţei de contencios european, este necesar ca printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele să fi recunoscut părţii calitatea de proprietar, iar în dispozitivul hotărârii să fi dispus în mod expres restituirea bunului (cauza Atanasiu contra României).
Noţiunea autonomă de bun, în sensul C.E.D.O., nu acoperă orice interes patrimonial, ci doar bunurile actuale, şi anume drepturi recunoscute printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă sau un alt act al autorităţilor publice, ori speranţele legitime deduse din dispoziţiile legale sau jurisprudenţa constantă.
Or, aşa cum s-a arătat, reclamanţii nu au niciun act al autorităţii publice sau hotărâre judecătorească care să le recunoască dreptul de proprietate asupra imobilului, a cărei protecţie să o invoce în prezenta cauză, după cum dispoziţiile legii sau jurisprudenţa nu le conferă o speranţă legitimă la restituire, ci dimpotrivă, consacră expres pierderea dreptului la valorificarea pretenţiilor în lipsa notificării şi faţă de dispoziţiile deciziei în interesul legii nr. 33/2008.
Faţă de aceste considerente, se constată că reclamanţii nu deţin un bun şi un drept la restituirea în natură a imobilului în litigiu, astfel cum aceştia pretind, pe calea acţiunii în revendicare, ci au un drept de creanţă (dreptul la despăgubiri), stabilit în procedura Legii nr. 10/2001, de natură să excludă incidenţa dreptului comun care să permită promovarea cu succes a acţiunii în revendicare, în măsura în care au uzat de procedura specială prevăzută de acest act normativ.
De precizat, că, până în luna octombrie 2010, data pronunţării hotărârii pilot împotriva României, era posibilă recunoaşterea unui drept la restituire chiar în condiţiile în care o instanţă de judecată nu se pronunţase explicit în acest sens anterior cererii în revendicare, deoarece privarea de proprietate, operată prin vânzarea de către stat unui terţ a imobilului aparţinând reclamanţilor, combinată cu lipsa totală a despăgubirii şi ineficienţa mecanismului de despăgubire conceput prin intermediul Fondului Proprietatea, nu putea fi înlăturată decât prin dreptul de a redobândi însăşi posesia imobilului, ce urma a fi comparat cu dreptul de proprietate înfăţişat de către pârâţi, în condiţiile deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi.
Însă, urmare a hotărârii Curţii din cauza Atanasiu, circumstanţele factuale de natura celor din speţă nu permit recunoaşterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanţă ce poate fi valorificat în procedura Legii nr. 10/2001, în măsura în care reclamanţii au uzat de procedurile prevăzute de acest act normativ, care reglementează inclusiv accesul la justiţie, pentru valorificarea efectivă a dreptului pretins, în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Schimbarea de abordare în analiza cerinţei bunului este justificată de aplicarea procedurii hotărârii - pilot, prin instituirea în sarcina Statului Român a obligaţiei de a adopta, într-un termen de 18 luni, măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei Atanasiu.
Stabilirea obligaţiei Statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual şi instituirea de proceduri simplificate şi eficiente, (parag. 232) echivalează, în acelaşi timp, cu validarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în situaţia vânzării imobilului către fostul chiriaş.
Dată fiind importanţa deosebită a hotărârii - pilot, din perspectiva procedurii declanşate în vederea schimbării esenţiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de către instanţele naţionale, impunându-se a fi aplicată şi în cauza pendinte, în interpretarea art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
Referitor la preferabilitatea titlului pârâţilor persoane fizice, se constată că, într-adevăr, aceştia justifică un titlu de proprietate, consolidat prin neatacarea contractelor încheiate înăuntrul termenului prevăzut de lege, titluri şi drepturi ce pot fi astfel opuse oricărei persoane, inclusiv fostului proprietar, iar faptul că legea specială a instituit un termen în care să fie contestată valabilitatea unor asemenea contracte corespunde nevoii de securitate şi stabilitate a raporturilor juridice, ceea ce se degajă imperativ şi din jurisprudenţa Curţii Europene.
Din perspectiva celor expuse, se reţine, în concluzie, că la data introducerii acţiunii, reclamanţii nu aveau niciun bun şi nicio speranţă legitimă de a li se restitui imobilul revendicat, în condiţiile în care nu pot justifica existenţa unui „bun” în sensul Convenţiei şi în condiţiile în care nu deţin o hotărâre judecătorească care să le recunoască un asemenea drept.
Prin urmare, se constată că, în mod corect, instanţa de apel a dat eficienţă excepţiei inadmisibilităţii, întrucât, aşa cum în mod constant a statuat practica judiciară, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor nu mai poate fi solicitată decât în temeiul acestei legi, excluzând calea dreptului comun, conform principiului „specialia generalibus derogant”.
În ceea ce priveşte critica ce vizează greşita admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, se constată că este nefondată.
În acest sens a decis şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care, într-un recurs în interesul legii, a stabilit prin decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 că acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi ale art. 13 din această convenţie, sunt inadmisibile.
Decizia în interesul legii menţionată are caracter obligatoriu pentru toate instanţele judecătoreşti, caz în care instanţa de apel, în aplicarea dispoziţiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., în mod corect a constatat incidenţa în cauză a dezlegării date problemei de drept supusă analizei de către reclamanţi. Cum decizia în interesul legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție a fost publicată în M. Of. nr. 120 la data de 12 februarie 2012, în mod just, la data pronunțării deciziei atacate, 31 ianuarie 2014, instanța de apel a ținut cont de caracterul obligatoriu al acesteia.
Având în vedere considerentele expuse, se constată că motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu subzistă în cauză, motiv pentru care, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge recursul declarat în cauză, ca nefondat.
Văzând dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., precum şi solicitarea intimaţilor F.E. şi C.G., S.P. şi Ş.M., dovedită prin înscrisurile depuse la dosar, se va admite cererea formulată de aceştia, urmând a fi obligaţi recurenţii la plata sumei de 400 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă F.E. şi la 2500 RON cheltuieli de judecată către intimaţii-pârâţi C.G., S.P. şi Ş.M., reduse în conformitate cu prevederile alin. (3) al art. enunţat, având în vedere complexitatea cauzei dedusă judecăţii şi numărul termenelor acordate (un singur termen de judecată).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii M.C.I., P.D.V. şi R.D. şi de intervenienta P.A. împotriva deciziei nr. 34A din 31 ianuarie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Obligă pe recurenţi la plata sumei de 400 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă F.E. şi la 2500 RON cheltuieli de judecată către intimaţii-pârâţi C.G., S.P. şi Ş.M., reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 septembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2445/2013. Civil. Actiune in raspundere... | ICCJ. Decizia nr. 2458/2014. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
