ICCJ. Decizia nr. 2445/2013. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Acţiune în constatare. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2445/2013
Dosar nr. 10437/3/2010
Şedinţa publică de la 23 aprilie 2013
Prin acţiunea înregistrată la data de 26 februarie 2010 la Tribunalul Bucureşti, reclamanta A.B. a chemat în judecată pe pârâtul I.B. şi a solicitat în raport de probele ce vor fi administrate să se constate: încălcarea dreptului la imagine, onoare, demnitate şi viaţă privată ca urmare a unei campanii denigratoare şi batjocoritoare desfăşurată de pârât la adresa reclamantei; obligarea pârâtului la plata sumei de 100.000 euro, reprezentând daune morale pentru atingerea adusă dreptului la onoare, reputaţie şi imagine, precum şi dreptului la viaţă privată şi de familie; obligarea pârâtului să publice, pe cheltuiala sa, hotărârea pronunţată de instanţă în cazul admiterii acţiunii în trei ziare de largă circulaţie respectiv: E.Z., L., J.N.; înlăturarea tuturor articolelor, comentariilor şi filmelor conţinute pe site-ul w.w.w.i.b.com sau pe oricare alt site aparţinând pârâtului, care aduc atingere onoarei, demnităţii şi imaginii reclamantei; obligarea pârâtului de a înlătura pe cheltuiala sa, din cadrul tuturor site-urilor web, filmul publicat de pârât, care produce în continuare o gravă atingere drepturilor nepatrimoniale aparţinând reclamantei.
În motivarea acţiunii s-a arătat că începând cu luna iunie 2008, pârâtul care este ziarist în cadrul Trustului I., respectiv la A. 1 şi 3, a început să desfăşoare împotriva reclamantei o campanie denigratoare pentru a prejudicia în special imaginea publică şi activitatea politică a acesteia, astfel că pârâtul a publicat de site-ul de blog intitulat „B. pe surse” ce îi aparţine mai multe articole cu caracter denigrator şi batjocoritor la adresa reclamantei.
Că reclamanta a absolvit cursurile unei universităţi de prestigiu internaţional, iar din anul 2003 când a revenit în România a deţinut importante funcţii publice în cadrul Guvernului României, Ministerului de Externe, Senatului României, totodată fiind lector universitar la Universitatea „D.C.”.
A mai arătat reclamanta că în plan politic a iniţiat mai multe proiecte în zona socială, că în cadrul Partidului Social Democrat deţine funcţii importante şi că pârâtul, pentru cel puţin un interval de patru luni, în plină perioadă de alegeri parlamentare şi prezidenţiale a formulat afirmaţii defăimătoare şi calomnioase la adresa reclamantei, în condiţiile în care aceasta era confirmată drept candidat cu şanse reale din partea Partid Social Democrat pentru funcţia de deputat în colegiul M., judeţul Vaslui, totodată reclamanta fiind un posibil candidat cu şanse de Ministru al Educaţiei în viitorul Guvern.
S-a mai învederat de către reclamantă şi faptul că pârâtul în articolele pe care le-a scris a pus în discuţie viaţa de familie a susnumitei, încercând astfel în mod tendenţios să evidenţieze existenţa unor presupuse relaţii tensionate în familia B. şi să creeze în spaţiul public imaginea unei femei care întreţine relaţii extraconjugale şi este pe cale să divorţeze de soţul ei, astfel că până la data de 18 septembrie 2008 au fost publicare un număr de 17 articole defăimătoare la adresa reclamantei.
În drept au fost invocate prevederile art. 998-999 C. civ., ale art. 54 din Decretul nr. 31/1954 referitor la persoanele fizice şi juridice, dispoziţiile Legii nr. 193/2003 privind prevenirea şi combaterea pornografiei, dispoziţiilor înscrise în Codul deontologic al Ziaristului, art. 30 - 31 din Constituţia României şi art. 10 din CEDO.
Prin cererea precizatoare depusă la dosar la data de 12 aprilie 2010, reclamanta a invocat şi prev. art. 88 din Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor şi drepturile conexe, solicitând să se constate încălcarea drepturilor reclamantei de a autoriza utilizarea portretului prin publicarea pe blog a fotografiilor care o reprezintă pe reclamantă, totodată pârâtul să fie obligat la înlăturarea tuturor fotografiilor care o reprezintă pe reclamantă fără acordul acesteia publicate pe blogul respectiv.
Pârâtul a formulat în cauză întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei de calitate procesuală pasivă, relevând imposibilitatea reclamantei de a prezenta dovezi privind adevăratul proprietar al site-ului w.w.w.i.b.com, astfel că afirmaţiile petentei conform cărora pârâtul ar fi proprietarul site-ului internet pe care a fost publicat filmul pornografic sunt doar simple supoziţii făcute de reclamantă, în realitate fiind vorba de un cont anonim şi gratuit al cărui proprietar nu poate fi determinat.
În subsidiar, s-a susţinut de către pârât că acţiunea introdusă de reclamantă este neîntemeiată faţă de necesitatea dezvăluirii adevărului pentru apărarea intereselor societăţii, totodată arătându-se că atât dreptul intern cât şi CEDO garantează libertatea de exprimare, că în cauză nu sunt îndeplinite elementele răspunderii civile delictuale cum se pretinde de către reclamantă prin cererea de chemare în judecată.
Instanţa a încuviinţat la cererea părţilor administrarea probelor cu înscrisuri şi interogatorii reciproce.
Prin sentinţa civilă nr. 524 din 28 martie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a admis în parte acţiunea introdusă de reclamanta A.B., împotriva pârâtului I.B., s-a constatat că reclamantei i-au fost încălcate drepturi cu caracter nepatrimonial privind imaginea, onoarea, demnitatea şi viaţa privată, a fost obligat pârâtul la plata sumei de 70.000 euro, echivalent în RON la data plăţii cu titlu de daune morale, a fost obligat pârâtul să publice pe cheltuiala sa hotărârea pronunţată în 3 ziare de largă circulaţie şi să înlăture articolele, comentariile şi filmele conţinute pe site-ul w.w.w.i.b.com sau pe oricare alt site aparţinând pârâtului care este de natură să aducă atingere onoarei, demnităţii şi imaginii reclamantei, a fost obligat pârâtul să înlăture pe cheltuiala sa din cadrul tuturor site-urilor web - filmul publicat de pârât care aduce atingere drepturilor nepatrimoniale ale reclamantei. A fost obligat pârâtul la 5.854 RON cheltuieli de judecată.
În motivarea sentinței s-au reținut următoarele.
Sub aspectul calităţii procesuale pasive, susţinerile formulate de pârât au fost apreciate ca neîntemeiate, fiind înlăturate faţă de ansamblul dovezilor existente la dosar care demonstrează că pârâtul este semnatarul articolelor defăimătoare la adresa reclamantei publicate în cadrul blogului „B. pe surse” – i.b.com, acest blog fiind închis de către pârât la scurt timp după ce a fost introdusă de reclamantă prezenta cerere de chemare în judecată.
Tribunalul a avut are în vedere că articolele publicate în cadrul blogului intitulat „B. pe surse” au fost semnate sub aceeaşi denumire „I.”, rezultând din dovezile aflate la dosar că pârâtul era cunoscut în media sub acest nume pe de altă parte calitatea pârâtului de beneficiar asupra contului bancar Banca R.D. indicat în cadrul blogului „B. pe surse” fiind demonstrată prin validarea tranzacţiei desfăşurată la data de 20 iulie 2010, toate situaţiile expuse mai sus fiind de natură să infirme alegaţiile făcute de pârât în sensul că nu ar avea calitate procesuală pasivă în prezenta cauză.
Examinând ansamblul probator al cauzei, instanţa a apreciat că acţiunea formulată de reclamantă este întemeiată, pentru următoarele considerente.
Reclamanta a învestit instanţa cu judecarea unei cereri fondată pe dispoziţiile art. 998-999 C. civ. care reglementează răspunderea civilă delictuală, stabilind că: Orice faptă a omului, care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat a-l repara. Omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau prin imprudenţa sa”.
Instanţa a considerat că în cauza dedusă judecăţii sunt întrunite aceste cerinţe, rezultând din probele aflate la dosar că pârâtul care este jurnalist în cadrul unuia dintre cele mai importante trusturi de presă şi de televiziune este autorul şi semnatarul mai multor articole publicate în cadrul blogului „B. pe surse” şi ca atare iniţiatorul scandalului mediatic declanşat împotriva reclamantei.
Pe de altă parte, instanţa a înlăturat ca nefondate susţinerile făcute de pârât în sensul că reclamanta nu ar fi luat atitudine faţă de postarea filmului pornografic, sub acest aspect rezultând din piesele dosarului că petenta fiind prezentă în cadrul emisiunii de televiziune „N.”, difuzată pe postul B. a afirmat că prin publicarea celor două articole a fost asociată tendenţios cu protagonista casetei pornografice, iar ulterior la data de 12 octombrie 2008, reclamanta a publicat rezultatele unei expertize extrajudiciare în care se arată că expertul a analizat imaginile care existau pe blogul numit „B. pe surse”.
Prin cererea precizatoare depusă la dosar la data de 12 aprilie 2010, reclamanta a solicitat ca în temeiul art. 88 din Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor să se constate că pârâtul a încălcat drepturile reclamantei de a autoriza utilizarea portretului prin publicarea pe blog a fotografiilor care o reprezintă pe reclamantă.
Un alt element care trebuie probat pentru a putea fi antrenată răspunderea civilă delictuală este cel privitor la vinovăţie.
Instanţa a considerat că în cauza de faţă este evidentă vinovăţia pârâtului care de altfel a fost prima persoană care a asociat numele reclamantei cu protagonista filmuleţului pornografic postat pe blog, sub acest aspect însuşi titlul art. realizează această asociere de natură să declanşeze acest intens scandal mediatic şi prin care s-a urmărit de către pârât compromiterea în mod definitiv a imaginii politice a reclamantei.
În privinţa vinovăţiei pârâtului, instanţa a avut în vedere prev. art. 999 C. civ. care antrenează răspunderea celui care a comis fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu fie ca urmare a intenţiei directe, fie sub forma culpei prin neglijenţă.
Referitor la prejudiciu, instanţa a reţinut că prin intermediul ansamblului probator al cauzei a fost dovedită intensa campanie denigratoare la adresa reclamantei şi care a fost desfăşurată de pârât prin publicarea articolelor respective pe blogul intitulat „B. pe surse” şi postarea pe internet a filmuleţului pornografic, aceste fapte ilicite comise de pârât fiind de natură să încalce în mod grav drepturile nepatrimoniale ale reclamantei şi anume dreptul la omoare, demnitate, la imagine şi viaţă privată.
La stabilirea cuantumului daunelor morale cuvenite reclamantei, instanţa a avut în vedere că reclamanta este lector în cadrul unei Universităţi din Bucureşti, este avocat în cadrul unei firme de avocatură, membru al unui partid politic, iar la momentul declanşării scandalului mediatic, reclamanta era desemnată candidat la funcţia de deputat în Parlamentul României.
Totodată, au fost avute în vedere de instanţă şi consecinţele acestor acţiuni defăimătoare desfăşurate de pârât şi în ceea ce priveşte viaţa privată şi de familie a reclamantei inclusiv influenţa şi afectarea emoţională nefavorabilă a copilului minor rezultat din căsătoria reclamantei cu M.B., căsătorie ce s-ar fi putut destrăma ca urmare a acestui scandal pornografic iniţiat de pârât.
Date fiind considerentele expuse şi în concordanţă cu prevederile legale incidente în cauză, întrucât sunt îndeplinite elementele răspunderii civile delictuale, acţiunea introdusă de reclamantă, ulterior precizată a fost admisă în parte, astfel că pârâtul a fost obligat la plata de daune morale pe care instanţa le estimează la suma de 70.000 euro, echivalent în RON la data plăţii.
Totodată instanţa a constatat că reclamantei i-au fost încălcate drepturi cu caracter nepatrimonial privind imaginea, onoarea, demnitatea şi viaţa privată.
Sub acest aspect instanţa a avut în vedere faptele ilicite săvârşite de pârât care fără a avea consimţământul reclamantei a utilizat fotografii şi imagini care conţin portretul acesteia publicându-le pe blogul aflat la adresa w.w.w.i.b.com, fiind astfel nesocotite prevederile art. 88 din Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor şi drepturile conexe, text care stabileşte că: ”utilizarea unei opere care conţine un portret necesită consimţământul persoanei reprezentate în acel portret”.
Instanţa a dispus obligarea pârâtului să publice pe cheltuiala sa hotărârea pronunţată în 3 ziare de largă circulaţie şi să înlăture articolele, comentariile şi filmele conţinute pe site-ul blog spot ce îi aparţine, care este de natură să aducă atingere onoarei, demnităţii şi imaginii reclamantei.
Totodată, pârâtul a fost obligat să înlăture pe cheltuiala sa din cadrul tuturor site-urilor web, filmul pe care l-a publicat şi care aduce atingere drepturilor patrimoniale ale reclamantei.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul B.I., solicitând în principal admiterea acestuia, anularea sentinţei apelate ca urmare a încălcării de către prima instanţă, iar în subsidiar a solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinţei apelate şi pe cale de consecinţă, respingerea acţiunii introdusă de intimata - reclamantă.
În motivarea apelului, pârâtul a arătat că prin cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, una dintre faptele ilicite pe care se întemeiază acţiunea era încălcarea de către pârât a prevederilor legale privitoare la dreptul de autor din Legea nr. 8/1996. Reclamanta a invocat prevederile art. 88 din Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor şi drepturile conexe şi a reiterat instanţei solicitarea privind constatarea încălcării drepturilor sale de a autoriza utilizarea portretului ei prin publicarea unor fotografii.
În privinţa pretinselor fapte ilicite reţinute de instanţă, pârâtul a invocat faptul că instanţa de fond consideră ca fiind o faptă ilicită şi utilizarea imaginilor intimatei prin publicarea fotografiilor pe blog, invocând în acest sens prevederile Legii nr. 8/1996 privind drepturile de autor.
Apelantul învederează instanţei că intimata a fost în mai multe rânduri pe prima pagină a ziarelor, în special cele de scandal, fiind în permanenţă un subiect de presă şi că publicarea fotografiilor nu a dezvăluit nici un detaliu al vieţii private. În ceea ce priveşte filmul asociat cu numele intimatei - reclamante, a fost publicat iniţial pe alte site-uri de internet, decât cel reţinut de instanţa de fond.
Referitor la inexistenţa unei campanii împotriva intimatei: cele 22 articole publicate pe b. „pe surse” au fost determinate de evenimente politice, unele dintre ele făcute cunoscute chiar de intimată.
Faptul că b. „pe surse” a conţinut articole în legătură cu intimata se datorează faptului că este un om politic cunoscut, deţinând funcţii de conducere în Partidul Social Democrat, o candidată la alegeri parlamentare şi un posibil ministru în Guvernul României.
S-a susţinut de către apelant că, în acelaşi timp intimata a fost implicată în numeroase scandaluri pe care ea le-a provocat şi care au fost pe larg mediatizate. Referitor la faptul că intimata şi-a înscenat propriul divorţ, se arată că aceasta a construit un scenariu prin care o persoană necunoscută i-ar fi sustras actele şi ar fi încercat să divorţeze.
Un alt episod despre viaţă privată a intimatei, făcut public de către aceasta, s-a referit la schimbul de SMS-urile „deocheate” cu sociologul M.P., precum şi publicarea stenogramelor convorbirilor dintre cei doi.
Apelantul-pârât a susţinut că propriile acţiuni ale intimatei de aducere în atenţia publică a unei vieţi private controversate, împreună cu contextul candidaturii pentru funcţia de deputat, precum şi posibilitatea de a deveni ministrul educaţiei, au constituit motivul publicării articolelor legate de persoana intimatei.
Apelantul a arătat că nu există prejudiciu pentru intimata - reclamantă, deoarece nu i-a fost afectată nici una dintre activităţile publice şi poziţiile deţinute în sensul că a rămas lector în cadrul Universităţii D.C., este în continuare avocat la firma de Avocatură B.G. şi nu a împiedicat-o nimic să candideze pentru alegerile parlamentare din noiembrie 2008, din partea Partidului Social Democrat pentru colegiul SUA - Canada.
S-a mai arătat de către apelant că nu a fost stabilită o legătură de cauzalitate între pretinsele fapte ilicite şi producerea unui prejudiciu şi nu este întrunită nici condiţia vinovăţiei întrucât autorul art. a acţionat cu bună - credinţă.
S-a învederat că sentinţa apelată reprezintă o încălcare gravă, nejustificată şi vădit disproporţionată a libertăţii de exprimare a jurnalistului garantată de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. În măsura în care se exercită dreptul la exprimare şi la informare prin mass - media, nu există faptă ilicită, iar protecţia vieţii private garantată de art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, trebuie să fie în echilibru cu libertatea de exprimare, garantată de art. 10 al Convenţiei.
A fost invocată jurisprudenţa Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, respectiv cauzele Van Hannover contra Germaniei, Nikula împotriva Finlandei şi Wille împotriva Liechtstein, arătându-se că acţiunea intimatei-reclamante reprezintă o încercare de intimidare din partea unui politician la adresa unui jurnalist, lucru inacceptabil într-o societate democratică şi într-un stat membru al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
În fine, o ultimă critică vizează stabilirea în sarcina pârâtului a obligaţiei de a înlătura pe cheltuiala sa din cadrul tuturor site-urile web filmul publicat de pârât, de vreme ce nu există nici un mijloc prin care proprietarul unui site de internet să fie constrâns de către o persoană privată să modifice conţinutul acestuia.
Prin decizia civilă nr. 147 A din 03 aprilie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul, a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a obligat pe pârât la plata sumei de 20.000 euro, echivalent în RON la data plăţii, cu titlu de daune morale, către reclamantă. A respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului să înlăture pe cheltuiala sa, din cadrul tuturor site-urilor web, filmul publicat de pârât. A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei. A compensat cheltuielile de judecată efectuate de părţi, în fond şi apel.
În motivarea deciziei s-au reţinut următoarele.
Apelul pârâtului B.I., este întemeiat sub aspectul stabilirii în sarcina pârâtului a obligaţiei de a înlătura pe cheltuiala sa din cadrul tuturor site-urile web filmul publicat de pârât, precum şi în ceea ce priveşte cuantumului sumei ce reprezintă valoarea daunelor morale acordate reclamantei.
Pentru a institui în sarcina pârâtului obligaţia de a înlătura de pe un site - web un anumit material de presă, trebuie ca acesta din urmă să poarte răspunderea juridică pentru site-ul respectiv, în sensul că are un drept de administrare al acestuia sau un alt drept care-i permite să posteze sau să înlăture articolele postate pe acesta.
În măsura în care nu se poate stabili existenţa unei răspunderi juridice în sarcina apelantului - pârât pentru site-urile de pe internet unde au fost postate articole defăimătoare la adresa reclamantei, nu se poate institui pentru pârât obligaţia de a înlătura pe cheltuiala sa din cadrul tuturor site-urile web filmul sau articolele publicate, întrucât nu există temei de drept în acest sens.
Există însă temei de drept pentru site-ul pe care îl administrează pârâtul sau pentru care are un alt drept ce-i permite să posteze sau să înlăture articolele ce apar în cadrul acestuia, astfel încât obligaţia poate fi menţinută pentru site-ul ce aparţine apelantului, respectiv w.w.w.i.b.com.
În ceea ce priveşte cuantumul sumei ce reprezintă daune morale acordate reclamantei, instanţa apreciază că acesta trebuie raportat la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, jurisprudenţă din care reiese că sumele acordate rareori depăşesc cuantumul de 20.000 euro pentru încălcările constatate de instanţa europeană (cauza Străin contra României, Curtea Europeană a acordat 5000 euro daune morale; cauza Păun contra României, Curtea a acordat daune morale în valoare de 8000 de euro). Din examinarea practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului, Curtea constată că nici instanţa europeană, atunci când acordă despăgubiri morale, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate.
De asemenea, instanţa a luat în considerare la cuantificarea daunelor morale şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, publicată pe site-ul propriu, respectiv: decizia nr. 8801 din 28 octombrie 2009 (pentru nelegala arestare preventivă timp de 2 ani instanţele au acordat daune morale în sumă de 200.000 RON); decizia nr. 250 din 21 ianuarie 2010 pronunţată în Dosarul nr. 19788/3/2996 (acordate daune morale în sumă de 5.000 euro pentru condamnare pe nedrept); decizia nr. 320 din 25 ianuarie 2010 pronunţată în Dosarul nr. 148/118/2007 (a fost stabilită suma despăgubirii de 100.000 RON pentru prejudiciul moral rezultat din privarea nelegală de libertate pentru o perioadă de aproximativ o lună); decizia nr. 1141 din 23 februarie 2010 pronunţată în Dosarul nr. 4012/2/2008 (suma de 5.000 euro daune morale pentru o perioadă de arest de 7 ani şi 2 luni); decizia nr. 1436 din 24 martie 2010 pronunţată în Dosarul nr. 1865/84/2008 (în care a fost stabilită suma de 15.000 RON cu titlu de daune morale pentru nelegala reţine timp de 24 de ore).
În consecinţă, având în vedere toate aceste criterii şi judecând în echitate, instanţa apreciază că suma de 20.000 euro acordată intimatei-reclamante, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit constituie o reparaţie suficientă şi echitabilă pentru a oferi o reparaţie completă pentru atingerea adusă onoarei, reputaţiei şi persoanei reclamantei, atât în ceea ce priveşte viaţa sa privată cât şi cea socială.
Celelalte critici formulate de apelantul - pârât au fost apreciate ca nefondate.
Astfel, în ceea ce priveşte susţinerea lipsei de competenţă a instanţei civile în favoarea instanţei specializate în soluţionarea cererilor privind dreptul de proprietate intelectuală, aceasta este nefondată deoarece, instanţa de fond a soluţionat în cadrul secţiilor civile cererea de acordare a daunelor morale. Instanţa de apel prin încheierea din data de 25 octombrie 2011 a respins excepţia necompetenţei funcţionale a instanţei civile şi de înaintare a dosarului către secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală. În cuprinsul încheierii menţionate s-a reţinut că în raport de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, competenţa civilă de soluţionare a cauzei există pentru cele două secţii ale Curţii de Apel şi că nu există competenţă funcţională pe orizontală, ci numai între instanţele de grad diferit, astfel încât excepţia necompetenţei funcţionale este lipsită de temei juridic.
În ceea ce priveşte elementele răspunderii civile delictuale, instanţa reţine că acestea sunt întrunite în cauză, aşa cum în mod corect a statuat Tribunalul Bucureşti.
În ceea ce priveşte existenţa faptei ilicite, Curtea constată că aspectele ce privesc viața privata a intimatei-reclamante, aduse la cunoştinţa publicului prin intermediul blogului depăşesc limitele libertăţii de expresie, aducând un prejudiciu, nu numai de imagine, dar afectând totodată onoarea şi demnitatea acesteia, precum şi dreptul la viaţă privată şi de familie.
În cadrul sistemului de drept intern, dar şi la nivel european în raport de blocul de convenționalitate instituit de CEDO şi de Protocoalele adiţionale, se conferă oricărei persoane, dreptul la viaţă privată şi la protejarea acesteia, la liberă exprimare, cu limitările stabilite de textul invocat, precum şi dreptul la imagine [art. 8 şi 10 din CEDO, precum şi art. 30 alin. (6) din Constituţia României], acestea constituind un ansamblu de drepturi personale nepatrimoniale ce reprezintă expresia apărării unor valori fundamentale ale statului de drept, aşa cum rezultă, atât din preambulul Convenției, cât şi din cuprinsul actului fundamental.
Constituţia, prin art. 30 alin. (8) instituie răspunderea civilă pentru creaţia adusă la cunoştinţa publicului în sarcina editorului sau realizatorului, dar şi a autorului acesteia, în condiţiile legii.
În jurisprudenţa Curţii Europene a fost analizată în numeroase rânduri interacţiunea dintre libertatea la libera exprimare şi dreptul la viaţă privată al unei personalităţi, din orice domeniu sau al unui politician, cum este cazul în speţă.
Pentru ca o comunicare publică să fie protejată de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, este necesar să existe interesul public, adică acela legat de activitatea politică, instituţională, educaţională sau de orice alt aspect profesional al vieţii persoanelor ce fac obiectul acelei comunicări. Jurnaliştii trebuie să acţioneze, în acest caz, cu bună-credinţă şi respectarea deontologiei profesionale (cauza Cumpănă şi Mazăre împotriva României, parag. 102 din hotărârea pronunțată în 2004).
În cauza Stângu şi Scutelnicu împotriva României Curtea de la Strasbourg a statuat că articolul de presă se referea la o temă de interes general şi deosebit de actual pentru societatea românească, referitoare la corupţia existentă la înalţi funcţionari ce exercita funcții oficiale.
În cauza Lingens contra Austriei din 1985, parag. 42, instanţa europeană a arătat că libertatea presei este unul dintre cele mai eficiente mijloace prin care publicul află şi îşi formează opinii despre ideile şi atitudinile conducătorilor politici, iar limitele criticii acceptabile sunt mai largi cu privire la politicieni decât în raport cu indivizii obişnuiţi.
Neîndoielnic că art. 10 parag. 2 din Convenţie conferă reputaţiei altora, dreptul de a fi protejată, iar această protecţie include şi politicienii, însă cerinţele acestei protecţii trebuie cântărite în raport de interesul dezbaterii publice a chestiunilor politice. S-a statuat că este de datoria presei (parag. 41 din aceeaşi hotărâre) să transmită informaţii cu privire la chestiunile de interes public.
În cauză, articolele incriminate de intimata-reclamantă nu privesc chestiuni de interes public, ce au legătură ideile şi atitudinile conducătorilor politici, chiar dacă, la un moment dat în cuprinsul motivelor de apel se arată că dezvăluirile din articole au legătură cu candidatura pentru funcţia de deputat şi cu posibilitatea de a deveni Ministrul Educaţiei.
Pentru a evidenţia ceea ce înseamnă interesul public privind dezbaterea chestiunilor politice, în jurisprudenţa internă s-a statuat că articolul prin care un cunoscut jurnalist şi-a exprimat în mod public opinia despre înfăţişarea unei persoane, ca femeie, folosind expresii jignitoare, calomnioase şi vexatorii nu are legătură cu calitatea de om politic a femeii respective (Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 120 din 14 martie 2000).
Aşadar, dincolo de ceea ce se poate subsuma chestiunilor de interes public, temelor de interes general, elementele de viaţă privată ale unei persoane, care nu au legătură cu activitatea publica a acesteia nu trebuie să constituie obiectul dreptului la informare, întrucât nu orice interes al publicului trebuie satisfăcut.
În materia comunicării publice, trebuie efectuată distincţia între interesul public, așa cum a fost definit în jurisprudența Curții Europene şi interesul publicului, așa cum reiese din jurisprudența Consiliului Naţional al Audiovizualului.
Că este aşa, rezultă şi dintr-o hotărâre recentă a Consiliului Naţional al Audiovizualului (decizia nr. 86 din februarie 2012), în care s-a statuat că: „radiodifuzorul a încălcat grav, fără a exista un interes public justificat, un drept fundamental al omului, respectiv dreptul la viaţă privată, garantat de art. 26 din Constituţia României şi de legislaţia din domeniul audiovizualului, legislaţie armonizată cu cea europeană. (…) nu orice interes al publicului trebuie satisfăcut, iar invocarea dreptului la informare nu poate justifica invadarea vieţii private. La difuzarea emisiunii, radiodifuzorul nu a ţinut cont de un aspect esenţial, anume că imaginile în cauză nu aveau valoare informativă şi nu serveau interesul public, ci priveau exclusiv viaţa privată a d-lui E.B”.
Aspectele menţionate trebuie raportate şi la reglementările internaţionale, mai ales din perspectiva Rezoluției nr. 428/1970, adoptată de Adunarea consultativă a Consiliului Europei care a statuat, în privinţa conceptului de viaţă privată, că: ‘’În limitele sale esenţiale, dreptul la respectarea vieţii private constă în posibilitatea persoanei de a-şi duce viaţa aşa cum doreşte, cu un minim de ingerinţe. Acest drept se referă la viaţa privată, la viaţa familială şi la aceea a căminului, la integritatea fizică şi morală, la onoare şi reputaţie, la faptul de a nu fi prezentat într-o lumină falsă, la nedivulgarea unor fapte inutile şi jenante, la publicarea fără autorizare a unor fotografii private, la protecţia împotriva spionajului şi a indiscreţiilor nejustificate sau inadmisibile, la protecţie împotriva utilizării abuzive a comunicaţiilor private, la protecţia împotriva informaţiilor confidenţiale comunicate sau primite de către un particular’’.
În speţă, apelantul-pârât a publicat pe blogul personal un număr de 22 de articole defăimătoare la adresa intimatei-reclamante, privind viaţa intimă a acesteia, fapte ce nu au legătură cu candidatura acesteia pentru funcţia de deputat şi cu posibilitatea de a deveni Ministrul Educaţiei.
Acelaşi raţionament juridic se impune şi în ceea ce priveşte publicarea filmului pornografic, indicându-se în articolele publicate pe blog că în acel film apare intimata-reclamantă, ceea ce este de natură să afecteze grav dreptul la viaţă privată, demnitatea şi onoarea acesteia.
Atât afirmaţiile directe cât şi insinuările din articole, fără a avea certitudinea identităţii persoanei din film cu persoana reclamantei au dus la prezentarea acesteia într-o lumină falsă. Pe de altă parte, aşa cum a reţinut instanţa de fond, la data de 12 octombrie 2008, reclamanta a publicat rezultatele unei expertize extrajudiciare în care se arată că expertul a analizat imaginile care existau pe blogul numit „B. pe surse”, infirmând susţinerile pârâtului.
Apelantul, în apărarea sa, a invocat existenţa unor asemănări fizice între persoana care apare în filmul postat pe blog şi intimata-reclamantă, ceea ce l-ar fi determinat să scrie articolele menţionate, însă o simplă asemănare, fără identificarea certă a persoanelor, nu justifică virulenţa discursului şi numărul mare al articolelor defăimătoare.
Este neîndoielnic că postarea filmului pe blog şi articolele scrise de intimatul-pârât sunt de natură să şocheze opinia publică, aspect permis de libertatea de exprimare (cauza Handyman contra Regatului Unit), însă numai dacă privesc interesul public, nu viaţa privată a persoanei afectate, mai ales că informaţiile publicate nu erau probate şi au fost contestate vehement de reclamantă.
Susţinerea apelantului că mai multe ziare, publicații şi posturi de televiziune au preluat filmul menționat şi au publicat articole asemănătoare, nu înlătură răspunderea acestuia pentru publicarea pe blogul său a filmului incriminat sau a afirmaţiilor insultătoare la adresa intimatei.
Astfel, atâta timp cât intimata-reclamantă a înţeles să-l cheme în judecată pe apelantul-pârât, raportul juridic de drept civil este analizat de instanţă relativ la aceste părţi, urmând a se aprecia existenta calităţii procesuale active şi a celei pasive, în funcţie de natura drepturilor şi obligaţiilor părţilor, făcând astfel aplicaţiunea dispoziţiilor art. 998-999 C. civ.
În ceea ce priveşte calitatea procesuală pasivă, în mod corect a reţinut Tribunalul că articolele publicate în cadrul blogului intitulat „B. pe surse” au fost semnate sub aceeaşi denumire „I.”, rezultând din dovezile aflate la dosar că pârâtul era cunoscut în media sub acest nume. S-a reţinut de către prima instanţă că pârâtul are calitatea de beneficiar al contului bancar Banca R.D. indicat în cadrul blogului „B. pe surse” această calitate fiind demonstrată prin validarea tranzacţiei desfăşurată la data de 20 iulie 2010, conform probelor administrate în cauză.
Susţinerea apelantului ca intimata nu a suferit nici un prejudiciu, întrucât nu şi-a pierdut nici calitatea de avocat, de cadru didactic sau de candidat în alegeri vine în sprijinul argumentului că articolele publicate priveau numai viața privată a reclamantei, fără legătură cu activitatea sa publică.
Această recunoaştere de către apelant, în cuprinsul motivelor de apel a aspectelor menţionate, susţine raţionamentul instanţei cu privire la prezentarea excesivă şi nerezonabilă a unor fapte nedovedite, ce a avut drept consecinţă prejudicierea gravă a imaginii intimatei.
De altfel, din modalitatea de redactare a motivelor de apel şi din argumentaţia adusă în sprijinul acesteia rezultă că nu se contestă că articolele ar fi fost scrise de apelant, invocându-se doar că au mai scris şi alte persoane articole defăimătoare şi au postat filmul în care apare o persoană cu caracteristici fizice asemănătoare cu cele ale intimatei, ceea ce echivalează cu o recunoaştere a întocmirii articolelor incriminate.
Aşadar, apelantul-pârât nu a putut releva existenţa unui interes public, în sensul definit de jurisprudenţa CEDO, pentru a justifica ingerinţa în viaţa privată a intimatei-reclamante, simplul fapt ca aceasta avea calitatea de politician nu poate înlătura, în totalitate, protecţia dreptului la viaţă privată.
Trebuie subliniat că în lipsa demonstrării unui interes public, în raport de informaţia oferită, fapta capătă un caracter ilicit, în măsura în care încalcă un drept ocrotit de lege şi de Convenţia Europeană, depăşind astfel limitele libertăţii de exprimare.
Existenţa prejudiciului ca element al răspunderii civile delictuale se conturează ca o consecinţă a săvârşirii faptei ilicite de către apelant, acesta fiind în esenţă, un prejudiciu de imagine, chiar dacă intimata nu şi-a pierdut nici calitatea de avocat, de cadru didactic sau de candidat în alegeri. Susţinerile apelantului se referă la existenţa unui prejudiciu cuantificabil (pierderea unor locuri de muncă), însă dreptul la onoare şi la demnitate, precum şi dreptul la imagine sunt drepturi personale nepatrimoniale care nu implică, în mod necesar şi producerea unui prejudiciu material.
Este evident că prin postarea pe blogul apelantului a filmului pornografic şi a articolelor defăimătoare a fost afectat dreptul la viaţă privată şi de familie al intimatei, având în vedere că aceasta este căsătorită şi are un copil minor. În egală măsură au fost afectate dreptul la onoare şi la demnitate, precum şi dreptul la imagine al intimatei-reclamante, prin inducerea de către intimatul-pârât, în mass-media, a unor aspecte care vizau moralitatea, seriozitatea şi modul general de comportament al persoanei implicate.
Legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu a fost stabilită de instanţa de fond, atunci când s-a statuat asupra calităţii procesuale pasive a apelantului-pârât, ca element al raportului juridic dedus judecăţii. Din probele administrate în cauză a rezultat că autorul postării filmuleţului pornografic şi al articolelor defăimătoare este apelantul, care a şi recunoscut implicit acest fapt, prin modalitatea de redactare a motivelor de apel.
În situaţia în care s-a demonstrat caracterul ilicit al faptei, existenţa prejudiciului şi săvârşirea acesteia de către apelantul-pârât, acest din urmă fapt este de natură să determine legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu.
În practica judiciară s-a decis că, în ceea ce privește dreptul la imagine, legătura de cauzalitate dintre acţiunea ilicită şi prejudiciu rezultă ex rem, din chiar săvârşirea faptei, prin vătămarea valorilor sociale fundamentale ocrotite de normele constituționale şi internaţionale.
Fapta apelantului-pârât a dus la defăimarea intimatei-reclamante, ceea ce implică răspunderea acestuia, respectiv atragerea vinovăţiei, în măsura în care depăşeşte limitele libertăţii de exprimare, mai ales că nu poate invoca buna-credinţă şi deontologia jurnalistică, în raport de numărul mare de articole denigratoare, de virulenţa discursului şi de lipsa unor verificări concrete pentru afirmaţiile făcute. Faptul că susţineri asemănătoare au apărut şi în alte materiale de presă nu echivalează cu verificări care să demonstreze buna-credinţă a demersului publicistic, mai ales în măsura în care susţinerile prezentate supun oprobriului public persoana implicată, lezându-i în mod grav onoarea şi demnitatea.
Repararea prejudiciului cauzat prin afectarea dreptului la imagine şi la viaţa privată nu are o reglementare expresă privind remediul juridic, lăsând la latitudinea instanţei, în funcţie de solicitările părţilor, să decidă care este cea mai bună modalitate de reparaţie.
În mod constant, în doctrină şi în practica judiciară s-a considerat că pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care se constată încălcarea drepturilor cu caracter nepatrimonial privind imaginea, onoarea şi demnitatea şi viaţa privată a persoanei, constituie, în sine un remediu pentru înlăturarea efectelor faptei ilicite. Acelaşi raţionament juridic se impune şi în ceea ce priveşte obligarea intimatului -pârât să publice pe cheltuiala sa, hotărârea pronunţată, în trei ziare de largă circulaţie şi să înlăture articolele, comentariile şi filmele conţinute pe site-ul w.w.w.i.b.com.
Un alt tip de reparaţie implică şi acordarea unor sume de bani, cu titlu de daune morale pentru prejudiciul cauzat, daune care dau expresia gravităţii afectării drepturilor nepatrimoniale încălcate, suma acordată rămânând la latitudinea instanţei de judecată.
Modalităţile juridice de reparare a prejudiciului moral nu sunt limitate, fiind posibil ca acestea să fie aplicate cumulativ, în vederea adoptării pentru fiecare caz în parte, a celor mai adecvate remedii.
În ceea ce privește susținerea apelantului ca în mod eronat instanța de fond a considerat ca s-a utilizat portretul reclamantei, fără consimţământul acesteia, critica este nefondată.
Astfel, deşi apelantul s-a apărat susţinând ca fotografiile au apărut în mai multe materiale de presă, trebuie subliniat faptul ca utilizarea acestor fotografii în scopul de a ilustra articolele denigratoare la adresa intimatei-reclamante încalcă, în primul rând, dreptul la imagine, aşa cum acesta este ocrotit prin art. 30 alin. (6) din Constituția României.
Celelalte susţineri ale apelantului privind schimbul de mesaje cu numitul M.P., alte scandaluri mediatice în care ar fi fost implicată intimata, nu sunt de natură sa înlăture răspunderea acestuia pentru fapta ilicită, întrucât aspectele denigratoare ale publicării articolelor se reţin în sarcina sa, nu a altor persoane pe care reclamanta nu a înţeles sa le cheme în judecată.
Apelantul-pârât a susţinut că propriile acţiuni ale intimatei de aducere în atenţia publică a unei vieţi private controversate, împreună cu contextul candidaturii pentru funcţia de deputat, precum şi posibilitatea de a deveni ministrul educaţiei, au constituit motivul publicării articolelor legate de persoana intimatei.
Criticile sunt nefondate şi pe aceste aspecte, de vreme ce nu rezultă din probe o asemenea susținere, iar pe de altă parte reclamanta a contestat că ar fi făcut publice aspecte legate de viaţa sa de familie, mai ales în contextul în care acestea sunt denigratoare la adresa persoanei sale.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanta B.A. şi pârâtul B.I.
În motivarea recursului, întemeiat pe prevederile art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., reclamanta a arătat că i nstanţa de apel a reţinut în mod corect faptele ilicite săvârşite de către intimatul-pârât de desfăşurare a unei campanii denigratoare şi defăimătoare împotriva recurentei, care a culminat cu publicarea unui film pornografic, exact în ziua în care A.B. era confirmată candidat pentru Parlamentul României în Colegiul M., judeţul Vaslui.
Sub aspectul determinării şi cuantificării prejudiciului produs, instanţa de apel a realizat o analiză superficială şi o aplicare greşită a legii, întemeindu-şi considerentele exclusiv pe jurisprudenţa instanţelor de judecată naţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, şi nu la elementele determinante ale cauzei şi la efectele grave pe care faptele ilicite săvârşite de către intimat le-au avut asupra vieţii publice şi private.
Instanţa de judecată nu s-a raportat la faptele ilicite săvârşite cu intenţie de către intimat în plin an electoral (mai-octombrie 2008), care a conştientizat şi urmărit efectele pe care această campanie de denigrare şi defăimare le-a produs, atât asupra vieţii publice cât şi private, asupra familiei acesteia şi în special asupra copilului minor, a imaginii publice şi private. De asemenea, instanţa nu a luat în considerare aspectul că prejudiciului cauzat recurentei prin faptele săvârşite de către intimate se produce şi astăzi, la mai bine de patru ani de la publicarea articolelor.
Într-adevăr nu există un cadru normativ sau anumite criterii de evaluare prestabilite, dar instanţa de apel trebuia să procedeze Ia aprecierea prejudiciului moral în funcţie de gravitatea şi importanţa lui, în funcţie de toate circumstanţele şi împrejurările cazului concret.
Prin judecarea în echitate de către instanţa de judecată, suma acordată cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit trebuie să fie suficientă pentru a oferi o reparaţie completă atingerii aduse onoarei, reputaţiei şi persoanei recurentei, atât în ceea ce priveşte viaţa sa privată cât şi cea socială.
Raportat ia suma acordată cu titlu de daune morale, prima instanţa a realizat o apreciere corectă şi legală a cuantumului acestora, stabilindu-le la valoarea de 70.000 euro prin raportare la drepturile nepatrimoniale încălcate, la distrugerea imaginii recurentei atât la nivel public cât şi privat, distrugerea credibilităţii acesteia atât în viața publică cât şi în viața profesională, pierderea unei candidaturi şi a unui loc în Parlamentul României precum şi pierderea unei eventuale funcţii de Ministru al Educaţiei, precum şi prin raportare la calitatea, intenţia de distrugere a imaginii recurentei şi atitudinea manifestată de către intimat atât în timpul campaniei de denigrare şi defăimare cât şi în cadrul prezentului proces.
Elocventă sub aspectul determinării daunelor morale este decizia nr. 457 din 27 ianuarie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în cadrul căreia se reţin următoarele:
"La stabilirea cuantumului daunelor morale pentru prejudiciul suferit, ce constă, generic, în atingerea adusă valorilor ce definesc personalitatea umană, se au în vedere consecinţele negative, suferite pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării de către reclamant".
Prin diminuarea nejustificată a cuantumului daunelor morale de către instanţa de apel nu s-a luat în considerare atingerea adusă valorilor ce definesc personalitatea umană şi s-a realizat o determinare a acestora în abstract prin raportare la decizii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de CEDO, dar în cauze diferite, care au vizat daune morale acordate pentru dispunerea unor măsuri privative de libertate dispuse pe nedrept. Tocmai prin raportare la anumite daune acordate în hotărâri judecătoreşti, care nu prezintă nicio legătură cu situaţia recurentei, considerăm că se aduce atingere principiilor de drept stabilite pentru determinarea daunelor morale.
Determinarea cuantumului despăgubirilor pentru repararea prejudiciilor morale, în lipsa unor criterii obiective, trebuie realizată cu respectarea principiului proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată. Or, prin stabilirea unui cuantum al daunelor morale pe care intimatul trebuie să le suporte la valoarea de 20.000 euro se creează o disproporţie între prejudiciul real suferit de către recurentă, fapta ilicită săvârşită şi cuantumul despăgubirii acordate.
Cu toate că instanţa de apel realizează o analiză temeinică şi atentă asupra tuturor elementelor de fapt ale cauzei sub aspectul întrunirii răspunderii civile delictuale prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, omite să ia în considerare elementele determinante ale cauzei şi care au fost cuantificate în mod corect de către Tribunalul Bucureşti la valoarea de 70.000 euro, astfel:
a) desfăşurarea cu intenţie a unei campanii de denigrare şi defăimare a recurentei exact într-o perioadă importantă pentru recurenta: an electoral.
b) titlurile articolelor, conţinutul, limbajul batjocoritor, denigrator şi defăimător nu reprezintă decât o încălcare gravă a drepturilor nepatrimoniale aparţinând recurentei constând în demnitate, onoare, reputaţie, imagine.
c) asocierea recurentei cu protagonista unui film pornografic prin publicarea articolelor
d) efectele campaniei de denigrare şi defăimare conştientizate, urmărite şi acceptate de către intimatul I.B.
e) implicarea familiei recurentei de către I.B. în cadrul campaniei de denigrare şi defăimare
f) reaua-credință a intimatului în desfăşurarea campaniei de denigrare şi defăimare.
Instanţa de apel reţine în mod legal inexistenţa unui interes public pentru campania de denigrare şi defăimare care a vizat-o pe recurentă. Cu toate că aceste aspecte sunt analizate de către instanţa de judecată în mod legal, aprecierea daunelor morale, respectiv diminuarea acestora a fost realizată de instanţă în abstract prin raportare la cuantumul daunelor acordate de instanţe la mod general şi nu în funcţie de circumstanţele concrete ale cazului.
Faptele ilicite săvârşite de către intimat, efectele acestora asupra vieţii publice şi private a recurentei, atingerile grave aduse demnităţii, onoarei, reputaţiei şi imaginii trebuie analizate în ansamblu pentru evaluarea corectă a prejudiciului suferit şi cuantificarea acestuia prin acordarea daunelor morale.
Raportat la circumstanţele cauzei, instanţa de recurs va constata că intimatul a vizat toate laturile vieţii recurentei, atât publice cât şi private. Nu s-a limitat doar la formularea unor afirmaţii privind viaţa publică a acesteia, ci a urmărit şi distrugerea familiei acesteia prin susţinerea mincinoasă a existenţei unor relaţii extraconjugale.
În stabilirea daunelor morale acordate recurentei trebuie avută în vedere afectarea emoţională a copilului minor al intimatei, care a fost supus unui puternic stres atât în mediul familial cât şi în mediul şcolar.
Gravitatea faptei intimatului este cu atât mai sporită cu cât această campanie desfăşurată împotriva recurentei nu a prezentat absolut niciun interes public şi nu a vizat niciun eveniment sau situaţie politică de natură a justifica atingerea adusă drepturilor recurentei şi afectarea membrilor familiei acesteia, în special a copilului minor, aceste aspecte fiind reţinute în mod corect de către prima instanţă de fond.
În determinarea daunelor acordate pentru prejudiciul moral suferit de către recurentă nu poate fi ignorată suferinţa psihică la care a fost supus copilul recurentei şi efectele pe care asocierea mamei sale cu protagonista unei casete hot-porno le-au avut asupra acestuia.
Interesul superior al copilului, reclamă menţinerea acestuia cât mai mult timp într-un mediu familial normal şi echilibrat în prezenţa părinţilor, pentru că riscul echilibrului sufletesc şi intelectual al minorului este foarte mare odată cu expunerea acestuia unor atacuri, jigniri, acuze la adresa unuia dintre părinţi. Violarea bazei familiare şi a imaginii şi reprezentării pe care un copil minor le are despre părinţii săi sau despre armonia dintre aceştia, reprezintă un element de o intensitate foarte mare pentru vârsta fragilă la care se află acesta, generând o sensibilizare excesivă a acestuia la emoţiile ulterioare, putând avea repercusiuni foarte grave asupra psihicului copilului.
Copilul intimatei poate vizualiza printr-o simplă verificare pe internet afirmaţii şi expresii generate de fapta ilicită de asociere a recurentei cu protagonista unui film pornografic.
Evaluarea prejudiciul suferit de către recurentă ca urmare a exercitării de către I.B. a unui jurnalism iresponsabil.
Întreaga campanie de denigrare şi defăimare, precum şi asocierea recurentei cu protagonista filmului pornografic au fost săvârşite de către intimat în calitatea de jurnalist. I.B. este jurnalist în cadrul Trustului de Presă I., deţinând şi calitatea de moderator al unor emisiuni care vizau subiectele politice importante ale unei săptămâni. Această calitate trebuie subliniată sub aspectul că I.B. prezintă un grad ridicat de credibilitate, ceea ce a şi determinat ca, în urma publicării articolelor denigratoare şi defăimătoare, care au culminat cu publicarea filmului pornografic, în care I.B. asocia numele recurentei cu protagonista acestui film, acestea să fie preluate imediat de către majoritatea canalelor mass-media.
Cuantificarea prejudiciului suferit de către recurentă trebuie raportată la atitudinea manifestată de către intimat în raport de faptele ilicite produse. Din analiza faptelor săvârşite de către intimat rezultă că acesta a acţionat cu vinovăţie urmărind distrugerea vieţii recurentei atât publice cât şi private. Stabilirea daunelor morale reprezintă o reparare a prejudiciului cauzat prin afectarea drepturilor nepatrimoniale, dar şi o sancţiune faţă de autorul faptelor ilicite care a desfăşurat campania de denigrare şi defăimare împotriva recurentei.
Instanţa de recurs va constata că stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru prejudicii aduse onoarei sau demnităţii unei persoane presupune o apreciere subiectivă din partea judecătorului, care trebuie însă să aibă în vedere anumite criterii obiective rezultând din cazul dedus judecăţii, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, să aprecieze intensitatea şi gravitatea atingerii aduse acestora, dar şi în raport de funcţia compensatorie şi de satisfacţie pe care acest prejudiciu o are în toate cazurile de acest gen.
Efectele faptelor ilicite săvârşite de către intimat au vizat un ansamblu de elemente ale vieţii recurentei, atât publice cât şi private. Pe plan public, rezultatul urmărit de către intimat a fost şi cel produs, respectiv retragerea candidaturii recurentei pentru funcţia de deputat Colegiul M., judeţul Vaslui, compromiterea candidaturii pentru funcţia de posibil ministru al Educaţiei, precum şi afectarea gravă a carierei politice a recurentei şi eliminarea din viața publică şi politică a acesteia.
Atât profesia de avocat cât şi calitatea de lector universitar ale recurentei au la bază credibilitatea pe care aceasta o prezintă, credibilitate grav afectată de către I.B. prin campania denigratoare şi defăimătoare desfăşurată şi în principal prin implicarea numelui şi a imaginii şi reputaţiei intimatei în cadrul unui scandal sexual.
Instanţa de apel a realizat o analiză corectă a răspunderii civile delictuale a intimatului sub aspectul modului sfidător în care intimatul I.B. şi-a încălcat obligaţiile constituţionale, deontologice şi profesionale, tratându-şi sarcinile profesionale cu iresponsabilitate şi incompetenţă, depăşind limitele constituţionale ale libertăţii de exprimare prin promovarea unei campanii de denigrare şi de defăimare, campanie care a culminat cu producerea scandalului sexual mediatic în care a implicat-o pe intimată, în perioada în care aceasta se afla într-o veritabilă ascensiune pe plan profesional. Toate aceste elemente trebuiau luate în considerare la stabilirea cuantumului daunelor morale acordate, ceea ce determină prin raportare la dispoziţiile art. 998-999 C. civ. aplicabilitatea dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin raportare la obligaţia legală de reparare a prejudiciului stabilită în cadrul dispoziţiilor art. 998 C. civ., instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, prin diminuarea nejustificată a prejudiciului cauzat prin faptele ilicite ale intimatului.
Stabilirea despăgubirilor morale la valoarea de 20.000 euro este disproporţionată şi astfel nu se realizează o reparare a prejudiciului cauzat prin grava atingere adusă ansamblului de valori şi drepturi care definesc personalitatea umană.
Instanţa de apel a aplicat greşit legea cu ocazia stabilirii acestui cuantum cu titlu de despăgubiri morale prin raportare atât la jurisprudența CEDO, dar şi a jurisprudenței naţionale. Jurisprudenţa naţională şi hotărârile CEDO nu stabilesc valoarea despăgubirilor care pot fi acordate, ci acordă doar anumite criterii de estimare a acestora, dar prin raportare la circumstanţele particulare ale cauzei.
Astfel, reţinându-se nu doar gravitatea faptelor ilicite săvârşite de către intimat, printr-un mijloc de comunicare în masă, dar şi calitatea acestuia de jurnalist, de formator de opinie, care presupune o respectare riguroasă a principiilor de etică şi deontologie profesională, dar şi acoperirea în mod just, echitabil şi echilibrat a prejudiciului cauzat, solicită menţinerea cuantumului despăgubirilor Ia suma de 70.000 de euro stabilită de către instanţa de fond.
Prin urmare, atunci când elementele cazului permit să se tragă concluzia că intimatul a realizat cu rea-credinţă o informare incorectă, susţinută de afirmaţii denigratoare şi defăimătoare, vizând chestiuni private legate de viaţa recurentei, care nu au nicio legătură cu activitatea publică, instanţa de judecată va constata diminuarea netemeinică a daunelor morale, raportat la dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
De asemenea, sub aspectul determinării daunelor morale trebuie reţinută virulenţa campaniei de denigrare şi defăimare, fără precedent în România, care a culminat cu asocierea numelui recurentei cu un scandal pornografic, asociere care se produce şi astăzi la mai bine de patru ani de Ia data săvârşirii faptei de către intimat.
În motivarea recursului pârâtul a arătat următoarele.
Instanţa de fond şi instanţa de apel au încălcat competenţa materială de judecată, având în vedere că prezenta cauză trebuia judecată de către un complet specializat de proprietate intelectuală. În caz contrar, principiul specializării instanţelor ar deveni o chestiune facultativă, iar normele juridice care prevăd competenţa de judecată a completelor specializate ar fi lipsite de efecte juridice.
Prin încheierea din data de 25 octombrie 2011 instanţa de apel a respins ca nefondată excepţia competenţei funcţionale a instanţei civile şi în consecință cererea de înaintare a dosarului către secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Judecata cauzei în primă instanţă trebuia efectuată de un complet specializat în proprietate intelectuală, întrucât intimata reclamantă a invocat prevederile art. 88 din Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor şi drepturile conexe şi a reiterat instanţei solicitarea privind constatarea încălcării drepturilor sale de a autoriza utilizarea portretului ei prin publicarea unor fotografii (prin cererea precizatoare introdusă la 12 aprilie 2010).
Potrivit art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 „în cadrul tribunalelor funcţionează secţii sau, după caz, complete specializate pentru cauze civile, cauze penale, cauze comerciale, cauze cu minori şi de familie, cauze de contencios administrativ şi fiscal, cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, precum şi, în raport cu natura şi cu numărul cauzelor, secţii maritime şi fluviale sau pentru alte materii".
Astfel, se stabileşte existenţa unor complete specializate ale instanţelor de judecată corespunzătoare naturii pricinilor, inclusiv a celor de creaţie intelectuală şi de proprietate industrială. Prin urmare, dispoziţiile procedurale privitoare la competenţă se vor aplica în mod corespunzător instanţelor specializate.
În consecinţă, sentinţa apelată a fost pronunţată de o instanţă necompetentă, în sensul art. 304 alin. (3) C. proc. civ., astfel că se impune casarea deciziei recurate, desfiinţarea sentinţei pronunţate în primă instanţă şi trimiterea cauzei spre competentă soluţionare către un complet specializat de proprietate intelectuală din cadrul Tribunalului Bucureşti.
Instanţa de control judiciar a depăşit limitele puterii judecătoreşti prin judecarea „în echitate" a capătului de cerere privind acordarea daunelor morale (art. 304 pct. 4 C. proc. civ.).
Motivarea instanţei de apel privind cuantumul daunelor morale depăşeşte limitele puterii judecătoreşti şi este contradictorie, prin aceea că încalcă standardele pe care chiar ea însăşi le enunţă. Astfel, instanţa „judecă în echitate", apreciind că suma de 20.000 euro reprezintă o „reparaţie suficientă şi echitabilă pentru a oferi o reparaţie completă". Instanţele judecătoreşti din România nu judecă în echitate, ci după lege.
Potrivit art. 124 alin. (1) şi (3) din Constituţia României „Justiţia se înfăptuieşte în numele legii" iar judecătorii „sunt independenţi şi se supun numai legii". În acelaşi sens, dispoziţiile art. 126 alin. (2) Constituţia României statuează faptul că atât competenţa instanţelor judecătoreşti cât şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege. De asemenea, potrivit art. 261 C. proc. civ. "hotărârile se dau în numele legii".
Pronunţarea deciziei recurate s-a făcut cu încălcarea principiului contradictorialităţii şi a dreptului la apărare, componente fundamentale ale dreptului la un proces echitabil, instanţa de apel întemeindu-şi decizia în principal pe aspecte care nu au fost puse în dezbaterea contradictorie a părţilor (art. 304 pct. 5 C. proc. civ.).
În judecata în apel din prezenta cauză, tot scheletul argumentaţiei şi motivării hotărârii instanţei se bazează pe aspecte care au fost reţinute de instanţă, fără a fi puse în dezbaterea contradictorie a părților.
Astfel, în privinţa cuantumului daunelor morale, instanţa invocă jurisprudenţa CEDO şi jurisprudenţa internă, considerate relevante, fără a pune aceste aspecte în discuţia părţilor.
Tot la o jurisprudenţa care nu a fost pusă în dezbaterea părţilor face trimitere instanţa de apel şi când face referire la interesul public (fără ca legătura cu speţa citată să fie evidentă sau să fie explicată). Este vorba despre decizia nr. 120 din 14 martie 2000 a Curţii de Apel Bucureşti.
În privinţa existenţei unui interes public în cauză, instanţa reţine aspecte dintr-un act administrativ (decizia CNA nr. 86/2012), care nu a fost administrat ca probă, nu a fost depus la dosar şi nu a făcut obiectul dezbaterii în contradictoriu a părţilor.
În continuare, instanţa invocă o „reglementare internaţională", în fapt, un document cu caracter de recomandare, Rezoluţia nr. 428/1970 a Adunării parlamentare (şi nu consultative, aşa cum reţine instanţa) a Consiliului Europei. Documentul nu a fost administrat ca probă, nu a fost depus la dosar şi nu a făcut obiectul dezbaterii în contradictoriu a părţilor.
Decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii şi, mai ales, nu cuprinde motivele pentru care au fost respinse apărările formulate de recurent în apel (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).
În considerentele deciziei recurate, nici una din criticile aduse de recurentul-apelant hotărârii primei instanţe nu este analizată judicios de către instanţa de control judiciar. Instanţa încearcă să demonstreze că în speţă sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale în privinţa apelantului, făcând trimitere la jurisprudenţa CEDO în legătură cu interpretarea art. 10 „Libertatea de exprimare", (paginile 9-10 din decizia recurată), face apoi o discuţie în legătură cu distincţia „interes public - interesul publicului" invocând decizia Consiliului National al Audiovizualului nr. 86 din februarie 2012 şi Rezoluţia nr. 428/1970 a Adunării Consultative a Consiliului Europei care defineşte conceptul de viaţă privată.
Singurele trimiteri la motivele de apel sunt superficiale, acestea fiind îndepărtate fără o explicaţie temeinica sau printr-o simplă preluare a argumentelor primei instanţe.
Instanţa utilizează exprimări generale, de genul „criticile sunt nefondate" (pagina 8 parag. 3 din decizia recurată), „susţinerile apelantului nu înlătură răspundere sa"(pagina 11 parag. 6, pagina 14, parag. 1) pentru ca apoi să le respingă fără nicio argumentare temeinică în fapt şi în drept.
Potrivit art. 261 alin. (5) C. proc. civ., hotărârea instanţei trebuie să răspundă unor exigenţe ce privesc conţinutul său printre care şi cele referitoare la toate motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, arătându-se totodată şi dovezile administrate.
Motivarea deciziei nu poate să fie implicită ci trebuie să se refere la criticile în concret formulate de apelant şi la argumentele de fapt şi de drept pentru care acestea nu au putut fi primite. Motivarea sumară şi confuză a unei hotărâri judecătoreşti echivalează cu nemotivarea hotărârii; care trebuie desfiinţată, în baza art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Judecătorii fondului sunt datori să arate motivele de fapt şi de drept care au format convingerea lor, să enunţe cele constatate şi dovezile care au determinat-o. Sub acest aspect, prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. au caracter imperativ, iar nerespectarea lor poate atrage casarea hotărârii pentru că, fără arătarea motivelor şi a dovezilor, soluţia pronunţată este netemeinică şi nelegală.
Hotărârea cuprinde motive contradictorii în ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale stabilite de instanţă (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).
După ce stabileşte ca, în jurisprudenţa CEDO în materie, „sumele acordate rareori depăşesc cuantumul de 20.000 euro", instanţa reţine două hotărâri în care cuantumul este de 5.000 euro, respectiv de 8.000 euro, nemotivând în vreun fel care ar fi argumentele în baza cărora s-a îndepărtat atât de mult (suma acordată de instanţă fiind de 2,5 ori mai mare decât cea mai mare sumă acordată de CEDO) de jurisprudenţa CEDO, pe care singură a stabilit-o drept standard.
De asemenea, instanţa reţine jurisprudenţa internă, exclusiv din cauze privind arestare sau condamnarea nelegală, care, în mod evident, nu poate avea relevanţă privind cuantumul daunelor, fiindcă intimata-reclamantă nu a fost privată de libertate în mod nelegal.
Hotărârea nu cuprinde motivele pentru care au fost respinse apărările formulate de recurentul pârât în apel (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.). Hotărârea nu îndeplineşte condiţiile prevăzute în art. 261 alin. (5) C. proc. civ. nici sub aspectul precizării motivelor pentru care au fost înlăturate cererile şi apărările părţilor.
Aspecte care erau decisive pentru justa soluţionare a cauzei sunt înlăturate de instanţa de apel, fără a le discuta în vreun fel şi fără a oferi vreun motiv pentru înlăturarea lor:
- utilizarea portretului intimatei, în condiţiile în care aceasta este o persoană publică, iar fotografiile folosite erau publice (secţiunea 2.1.1 din concluziile scrise depuse în apel).
- cele 22 de articole critice publicate pe b. „pe surse", determinate de scandalurile publice pe care chiar intimata le-a provocat, generând subiecte de presă: înscenarea propriului divorţ, înmânarea unui teanc de bani în condiţii suspecte dlui M.G., schimbul de mesaje deocheate cu sociologul M.P. (secţiunea 2.1.2 din concluziile scrise depuse în apel).
- lipsa unui prejudiciu, prin faptul că viaţa profesională şi socială a intimatei nu a fost afectată, şi prin aceea că însăşi intimata consideră că nimeni nu crede afirmaţiile recurentului, şi deci nu poate fi afectată de o afirmaţie pe care o consideră necredibilă (secţiunea 2.2 din concluziile scrise).
- lipsa unei legături de cauzalitate între pretinsele fapte ilicite ale recurentului şi producerea unui prejudiciu, dat fiind că filmul la care se face referire a fost publicat şi de alte persoane (secţiunea 2.3 din concluziile scrise).
- lipsa vinovăţiei, precum şi buna-credinţă a recurentului: baza factuală solidă, constituită de asemănarea fizică izbitoare dintre intimată şi protagonista filmului, modul interogativ de prezentare a informaţiei, ca pe o posibilitate, lipsa oricărei reacţii imediate şi a unui drept la replică din partea persoanei vizate, faptul că toate persoanele care şi-au exprimat părerea asupra filmului au fost de părere că protagonistă este intimata A.B., faptul că nu a fost exprimată nici măcar o ipoteză alternativă privind identitatea persoanei din film (secţiunea 2.4 din concluziile scrise).
- întrunirea condiţiilor pentru ca jurnalistul să beneficieze de protecţia acordată de art. 10 CEDO: furnizarea unei baze factuale solide pentru opinia sa şi buna-credinţă cu care acţionează acesta (secţiunea 2.5 din concluziile scrise).
- faptul că acţiunea judiciară face parte dintr-o campanie de intimidare purtată de intimata A.B. împotriva jurnalistului I.B.
Hotărârea pronunţată de către instanţa de apel a fost dată cu aplicarea greşită a legii [art. 304 alin. (9) C. proc. civ.].
Instanţa de apel identifică în mod greşit elementele răspunderii civile delictuale, şi ajunge la concluzia eronată că acestea ar fi incidente în cauză.
În privinţa faptei ilicite, instanţa de apel amestecă dreptul la onoare, demnitate şi imagine cu dreptul la viaţă privată şi cu dreptul la viaţă intimă, neidentificând în concret care anume faptă a prezentat o atingere a unuia dintre aceste drepturi, confuzie care culminează cu afirmaţia instanței că recurentul ar fi publicat 22 articole „privind viaţa intimă" a intimatei.
Mai departe, în ignorarea tuturor probelor administrate în fond şi în apel, şi fără a aduce vreun argument suplimentar, instanţa apreciază că afirmaţiile considerate prejudiciabile nu erau „probate" şi au fost contestate vehement de către reclamantă. De exemplu nu se mai putea face nicio probă cu privire la înmânarea unei sume de bani către preşedintele partidului din care face parte, în mod evident cel puţin cu încălcarea legislaţiei privind finanţarea partidelor politice, dacă nu într-un act de corupţie, când incidentul respectiv a fost pe larg prezentat şi criticat în toată presa. De asemenea, instanţa ignoră un aspect fundamental, şi anume faptul că înainte şi o bună perioadă după difuzarea filmuleţului vizat, intimata nu a formulat un drept la replică şi nu a avut nicio reacţie faţă de opiniile potrivit cărora ea ar fi fost protagonista acestuia, în niciun caz nefiind vorba, aşa cum în mod fals reţine instanţa, fără nicio probă, de o „contestare vehementă".
În privinţa prejudiciului, instanţa de apel nu indică nici măcar un minim de argumente şi probe, din care să rezulte că intimata A.B. ar fi suferit un prejudiciu. În schimb, înlătură fără nicio justificare argumentele şi probele administrate de recurent, prin care acesta dovedea că viaţa profesională şi socială a intimatei nu a fost afectată de articolele postate sau de filmuleţul în cauză (secţiunea 2.2., pag. 6 ş.u. din concluziile scrise).
În privinţa legăturii de cauzalitate, instanţa de apel se referă doar la calitatea procesuală pasivă a recurentului şi apoi o consideră realizată ex rem, fiindcă aşa a stabilit „practica judiciară", neindicând nicio hotărâre în acest sens. Tratarea acestui aspect este de o superficialitate extremă, ignorând argumentul învederat de recurent că aspectele respective au făcut obiectul mai multor prezentări în mass-media, unele anterioare celor ce fac obiectul prezentei acţiuni, astfel încât instanţa ar fi trebuit să stabilească că eventualul prejudiciu este consecinţa directă a acestor articole, a altora, aspect care nu a fost dovedit în cauză.
În mod greşit instanţa de apel a considerat că articolele vizate nu au fost justificate de existenţa interesului public, conform jurisprudenţei CEDO.
În speţă era vorba de un om politic, cu funcţie de conducere în partid, candidat pentru Parlamentul României într-un colegiu eligibil, mai mult chiar, o posibilă nominalizare pentru funcţia ministru al Educaţiei. Ministerul Educaţiei prezintă o importanţa deosebită pentru orice societate, datorită faptului că vizează instrucţia copiilor, fapt ce impune un nivel de moralitate mult mai ridicat.
Contextul candidaturii pentru funcţia de deputat din partea Partidului Social Democrat, precum posibilitatea de a deveni Ministrul Educaţiei, au constituit motivul legitim al publicării articolelor legate de persoana intimatei, atât pe b. „pe surse", cât şi în alte mijloace de informare în masă.
Instanţa de apel a considerat că informaţiile din postările de pe blog vizau chestiuni de viaţă privată fără legătură cu activitatea publică şi că nu ar prezenta interes public.
Procedând în acest fel, instanţa a aplicat în mod greşit exigenţele CEDO în materia libertăţii de exprimare.
Pe lângă punerea în balanţă a două interese contrare (dreptul ziaristului de a se exprima, pe de o parte, şi interesul statului de a limita libertatea de exprimare pentru a proteja reputaţia persoanelor vizate de discursul critic, pe de altă parte), intervine în cazul libertăţii presei şi un al treilea interes, al societăţii de a exercita un control eficient asupra acţiunilor persoanelor aflate în poziţii de conducere. „Curtea subliniază ca este fundamental, într-o societate democratică, să protejeze jocul liber al dezbaterii politice. Ea acordă cea mai mare importanţă libertăţii de exprimare în contextul dezbaterii politice şi consideră că nu s-ar putea restrânge discursul politic fără motive imperioase. Permiterea unor restricţii largi într-un caz sau în altul ar afecta, fără îndoială, respectarea libertăţii de exprimare și general în statul respectiv"(Cauza Feldek c. Slovaciei).
Mai mult, Curtea a precizat că art. 10 apără nu numai afirmaţiile incluse în cadrul unor dezbateri politice propriu zise, ci şi discutarea oricăror subiecte care interesează opinia publică în general sau un segment al acesteia (Cauza Thorgeirson c. Islande).
În jurisprudenţa sa instanţa europeană a evidenţiat faptul că alegerile libere şi libertatea de exprimare în special în cadrul unor dezbateri politice, constituie baza unui regim democratic.
Cele două drepturi sunt interdependente şi se completează unul pe altul: spre exemplu, libertatea de exprimare este una din condiţiile care asigură libera expresie a opiniei cetăţenilor cu privire la alegerea corpului legiuitor al unei ţări. De aceea, este foarte important ca într-o perioadă preelectorală să se permită circulaţia liberă a opiniilor şi a informaţiilor de orice fel ce interesează viaţa naţiunii (Cauza Bowman c. Regatul Unit).
CEDO protejează cu atât mai mult perioada din preajma campaniei electorale, reţinând că este important ca în perioada care precede alegerile, opiniile şi informaţiile de orice fel să poată circula liber (Cauza Kwiecien v. Polonia).
O caracteristică esenţială a democraţiei moderne constă în faptul că în preajma campaniilor electorale interesul publicului şi informaţiile care circulă sunt mult mai incisive, iar rolul presei este mai vizibil în acest context. Limitele libertăţii de exprimare trebuie să fie mai largi întrucât partidele politice şi membrii acestora reprezintă pe cei care le dau votul, răspund preocupărilor acestora şi le apără interesele.
Rolul ziariştilor de investigaţii este tocmai acela de a informa şi de a atrage atenţia publicului asupra unor fenomene de nedorit pentru societate, din momentul în care aceştia intră în posesia informaţiilor pertinente. Un candidat la Parlamentul României şi la funcţia de Ministru al Educaţiei trebuie să aibă o conduită morală corespunzătoare acestor înalte demnităţi, opinia publică avea dreptul să fie informată asupra profilului moral al acesteia.
Aşadar, prioritatea de plano pe care instanţa de control judiciar a acordat-o dispoziţiilor art. 8 din Convenţia Europeană în detrimentul celor ale art. 10 este greşită, nu ţine cont de contextul special al producerii faptelor vizate şi nici de jurisprudenţa CEDO în materie.
De altfel, această interpretare vine în contradicţie şi cu Rezoluţia nr. 1165/1998 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, Dreptul la respectarea vieţii private, care modifică Rezoluţia 428/1970 a aceleiaşi instituţii, la care instanţa de apel face trimitere în mod expres.
În conformitate cu aceasta, „anumite fapte care ţin de viaţa privată a unor persoane, în special politicieni, pot prezenta interes pentru cetăţeni, şi în consecinţă este dreptul cititorilor, care sunt şi alegători, să fie informaţi despre aceste fapte" (pct. 9 al Rezoluţiei).
Din perspectiva celor arătate, decizia recurată reprezintă o încălcare gravă, nejustificată şi vădit disproporţionată a libertăţii de exprimare a jurnalistului.
Tot în jurisprudenţa CEDO (Cauza Sabou şi Pârcălab contra României) rezultă că atunci când se face o evaluare a proporţionalităţii ingerinţei statului în libertatea de exprimare a ziaristului de investigaţie, statuate de art. 10, chiar şi în condiţiile în care ingerinţa este prevăzută de lege pentru protejarea reputaţiei altor persoane, sancţiunea trebuie să fie una rezonabilă şi proporţională. Limitele unei sancţiuni, fie ea şi civilă, trebuie să fie foarte restrictive, altminteri sancţiuni foarte aspre, cum ar fi un nivel ridicat al despăgubirilor civile, tind să devină descurajante pentru jurnalistul care încearcă să prezinte informaţii chiar şi nesigure sau fără o sursă clar precizată, dar de maxim interes public, ajungându-se în mod indirect la un veritabil pumn pus în gura presei.
În mod eronat instanţa de apel nu ţine cont de faptul că, în cazul unei ingerinţe permise în viaţa privată a unui om politic, justificată de existenţa unui interes public în furnizarea informaţiilor incriminate, sunt lezate în mod inerent aspecte ce ţin de onoare şi demnitate, precum şi de dreptul la imagine, fără ca aceasta să depăşească limitele libertăţii de exprimare, conform exigenţelor CEDO în materie.
Procedând astfel, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a procedat la o greşită aplicare a legii, interpretând eronat criteriile CEDO în materia dreptului la libertatea de exprimare, a dreptului la reputaţie şi a dreptului la respectarea vieţii private, reglementate de art. 10, respectiv art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Or, în sensul Convenţiei, noţiunea de viaţă privata este autonomă şi variabilă atât în raport cu persoana care apare ca titular, cât şi în funcţie de alte circumstanţe concrete. Astfel, întinderea dreptului la respectarea vieţii private este mai redusă în măsura în care individul pune în contact viaţa sa privată cu viaţa publică, (cauza Bruggemann şi Schueten c. Germaniei). Curtea a subliniat că viaţa privată a oamenilor politici se îmbină cu viaţa lor publică, astfel că, sub acest aspect, ei se pot afla în centrul atenţiei şi sub controlul opiniei publice.
Într-o cauză, CEDO a constatat că afirmaţiile, evident polemice ale reclamantului, nu reprezentau un atac personal gratuit deoarece autorul furnizase o explicaţie obiectivă în privinţa lor. Curtea a adăugat că „invectiva politică are adesea tendinţa să capete accente personale, acestea fiind una dintre consecinţele inerente ale jocului politic şi ale liberei dezbateri de idei, garante ale unei societăţi democratice". CEDO a constatat că reclamantul a acţionat cu respectarea normelor profesiei de ziarist. Astfel, el le-a permis cititorilor să îşi formeze propria opinie, arătând în mod convingător elementele de fapt pe care şi-a bazat judecata. (Lopes Gomes Da Silva c. Portugaliei).
Limitele criticii admisibile sunt mai largi cu privire la un om politic decât cu privire la un simplu cetăţean. Un om politic se expune inevitabil şi conştient unui control atent al faptelor şi gesturilorle din partea ziariştilor (cauza Lingens c. Austriei).
CEDO face foarte clar distincţia între politicieni şi persoane publice care nu fac parte din scena politică, reţinându-se că „Politicienii îşi desfăşoară activitatea în public. Prin definiţie, imaginea lor este într-o anumită măsură, proprietate publică" (cauza Van Hannover contra Germaniei).
Hotărârile Curţii de la Strasbourg indică clar principiul conform căruia adevărul obiectiv al afirmaţiilor nu trebuie să fie singurul criteriu luat în considerare de instanţe în situaţia în care analizează o acuzaţie, elementul determinant trebuind să fie buna-credinţă a autorului afirmaţiilor care afectează reputaţia părţii vătămate.
În consecinţă, atunci când jurnalistul nu poate dovedi întru-totul exactitatea afirmaţiilor făcute, este necesară analiza atitudinii subiective a acestuia în raport atât cu adevărul afirmaţiilor sale (verificând dacă a cunoscut sau nu că acestea sunt false), cât şi cu scopul demersului jurnalistic (verificând dacă a urmărit să informeze opinia publică asupra unor chestiuni, îndeplinindu-şi astfel datoria de a răspândi informaţii şi idei, chiar dacă aceasta implică uneori, în mod inerent, afectarea reputaţiei persoanei vizate sau a avut numai intenţia de a afecta în mod gratuit reputaţia acesteia) (Cauza Radio France şi alţii c. Franţei).
Astfel înţeleasă, buna credinţă a jurnaliştilor le va atrage protecţia art. 10 al Convenţiei chiar dacă, în speţă, nu reuşesc să facă proba verităţii.
Este evidentă tendinţa Curţii de a acorda presei garanţii solide împotriva acuzaţiilor de calomnie, indicând principiul conform căruia ziariştii nu trebuie să fie obligaţi să dovedească întotdeauna adevărul afirmaţiilor publicate, atunci când acţionează cu bună credinţă, bazându-se pe informaţii credibile (Cauza Bladet Tromso şi Steensaas c. Norvegiei)
În cauza Dalban c. României, Curtea de la Strasbourg subliniază că „nu s-a dovedit că cele afirmate în articolele incriminate erau total false şi urmăreau doar să alimenteze o campanie de defăimare împotriva părţilor lezate".
Din cauzele prezentate mai sus reiese modul în care Curtea de la Strasbourg a luat în considerare atitudinea subiectivă a reclamanţilor şi a subliniat faptul că afirmaţiile lor contribuiau la discutarea unor subiecte de interes public, nefiind îndreptate către lezarea reputaţiei persoanelor vizate, chiar dacă o asemenea lezare a avut loc în mod inerent.
În cauză, autorul art. a acţionat cu bună-credinţă, pe baza unor elemente de fapt, pentru a oferi informaţii corecte, în conformitate cu etica jurnalistică. Afirmaţiile nu reprezintă un atac personal gratuit la adresa intimatei reclamante, nu urmăreau să alimenteze o campanie de defăimare împotriva intimatei, autorul a furnizat o explicaţie obiectivă în privinţa informaţiilor prezentate.
În concluzie, instanţa de apel nu a ţinut cont de modul în care instanţa europeană interpretează, cu caracter obligatoriu pentru instanţele interne, limitele exercitării dreptului la libertatea de exprimare.
În mod eronat instanţa de control judiciar a considerat că aspectele ofensatoare, jignitoare sau care şochează, inerente exprimării jurnalistice într-o societate democratică, sunt de natură să afecteze dreptul intimatei reclamante la onoare şi demnitate precum şi dreptul la imagine al acesteia.
Înalta Curte a constatat fondate recursurile în limitele și pentru considerentele expuse mai jos.
Sunt nefondate excepțiile nulității și inadmisibilității recursului declarat de către reclamantă, excepții invocate de către recurentul pârât.
Astfel, în ceea ce privește excepția inadmisibilității recursului, este nefondată susținerea în sensul că în recurs nu ar putea interveni rejudecarea apelului decât dacă ar fi invocate motive de recurs ce ar atrage casarea. Rejudecarea apelului poate fi atrasă și de motivele de modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ. printre care se află și art. 304 pct. 9 C. proc. civ., fapt ce rezultă din prevederile art. 312 alin. (3) C. proc. civ. diferența se regăsește la procedura de rejudecare a casării, conform art. 312 alin. (3) și urm. și art. 314 C. proc. civ., cu referire specială la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Referitor la excepția nulității recursului, prin care se invocă inexistența unor motive de nelegalitate ci doar de netemeinicie, Înalta Curte a constatat că recurenta reclamantă a invocat în cadrul recursului nelegala reducere de către instanța de apel a daunelor morale stabilite de către prima instanță, invocând pe de o parte analiza superficială a criteriilor de evaluare a pagubei produse prin fapta ilicită și aplicarea greșită a legii prin raportare doar la jurisprudența națională și a CEDO.
Recurenta reclamantă și-a întemeiat recursul pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. apreciind că instanța de recurs poate analiza îndeplinirea criteriilor de evaluare a pagubei și ajunge la concluzia că soluția primei instanțe este legală, acesta reprezentând un motiv de nelegalitate, iar nu de netemeinicie, cum în mod eronat susține recurentul pârât.
Recurenta reclamantă nu s-a raportat direct la prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. apreciind indirect că, deși instanța de apel a analizat superficial criteriile de evaluare a pagubei, instanța de recurs ar putea să facă ea însăși o astfel de analiză și să suplinească motivarea instanței de apel.
Faptul că nu au fost expres invocate în recurs prevederile art. 304 pct. 7, art. 312 sau art. 314 C. proc. civ., nu poate duce la respingerea recursului pe cale de excepție, instanța de recurs putând face încadrarea corectă a motivelor de fapt în unul din cazurile prevăzute de art. 304, pe de o parte, conform art. 306 alin. (3), iar, pe de altă parte, aplica prevederile referitoare la procedura de judecată a recursului, prevăzute printre altele la art. 312 și 314 C. proc. civ., în funcție de aceste motive.
În ceea ce privește recursul formulat de către pârât, este nefondat motivul de recurs prin care se susține greșita soluționare a excepției necompetenței funcționale a secției civile a curții de apel, în defavoarea secției specializate pentru cauze privind proprietatea intelectuală din cadrul Curții de Apel București.
Recurentul pârât susține competența secției specializate în litigii de proprietate intelectuală prin aceea că reclamanta a invocat prevederile art. 88 din Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor şi drepturile conexe solicitând constatarea încălcării drepturilor sale de a autoriza utilizarea portretului ei prin publicarea unor fotografii (prin cererea precizatoare introdusă la 12 aprilie 2010).
Dreptul la propria imagine (dreptul de a autoriza utilizarea propriului portret) reprezintă un drept personal nepatrimonial, parte a dreptului la viață privată, dar nu se încadrează în categoria mai restrânsă a drepturilor de proprietate intelectuală.
Faptul că modalitatea de exercitare a acestui drept este reglementată în cadrul Legii nr. 8/1996 privind drepturile de autor şi drepturile conexe, în legătură cu dreptul asupra creației intelectuale care conține un portret, nu înseamnă că acest drept personal nepatrimonial a fost inclus în categoria mai restrânsă de drepturi personal nepatrimoniale a drepturilor de autor și a drepturilor conexe.
Astfel, secția a IV-a civilă, a Curții de Apel București avea competența funcțională să soluționeze litigiul de față care are ca obiect constatarea încălcării mai multor aspecte ale dreptului la viață privată și de familie (dreptul la imagine, dreptul la reputație, dreptul la viață de familie), drept personal nepatrimonial.
În ceea ce privește motivul de recurs prin care se critică modalitatea de apreciere de către instanța de apel a cuantumului daunelor morale, recurentul considerând că instanța a judecat în echitate în mod nelegal, motiv întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., instanța de recurs urmează să îl recalifice, și să îl analizeze din perspectiva prevederilor art. 304 pct. 7 raportat la art. 314 C. proc. civ.
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ., potrivit căruia modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, ar putea fi analizat, potrivit doctrinei, în cazul în care s-ar invoca săvârșirea unui exces de putere de către instanța de apel prin săvârșirea unui act pe care numai puterea legislativă sau puterea executivă l-ar putea face, ar atribui valoare legală unui text abrogat, ar refuza aplicarea unui text de lege în vigoare, încălcarea prevederilor art. 4 C. civ., etc.
În cadrul motivului de recurs întemeiat și pe prevederile art. 304 pct. 4 C. proc. civ. recurentul a invocat depășirea limitelor puterii judecătorești prin aceea că instanța de apel a apreciat că suma de 20000 euro reprezintă o ”reparație suficientă și echitabilă” fără a se raporta la dispozițiile legale aplicabile și la situația de fapt specifică prezentului litigiu.
Astfel, motivarea în fapt a acestui motiv de recurs se încadrează în prevederile art. 304 pct. 7 raportat la art. 314 C. proc. civ., recurentul susținând, de altfel, în cadrul motivelor sale ulterioare și aplicarea acestui caz de nelegalitate pentru aceeași motivare în fapt.
Referitor la motivul de recurs încadrat în prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. sunt fondate doar în parte susținerile recurentului, și anume, cele legate de nemotivarea părții din decizia instanței de apel prin care s-a stabilit cuantumul daunelor morale datorate.
Într-adevăr, în analizarea acestui aspect instanța de apel a făcut trimitere doar la hotărâri CEDO și jurisprudență a instanțelor judecătorești din România prin care au fost acordate daune morale în special pentru arestare nelegală, fără să determine cuantumul despăgubirilor prin raportare la circumstanțele concrete ale prezentei cauze.
Cu excepția situației menționate mai sus, instanța de apel a motivat îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale prin raportare la motivele de apel, prevederile legale aplicabile, probele administrate în cauză, instanța menționând și argumentele pentru care au fost înlăturate susținerile pârâtului.
Pentru a fi îndeplinite condițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. instanța trebuie să arate pe lângă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea acesteia și motivele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor. Aceasta nu înseamnă că instanța trebuie să răspundă la fiecare argument invocat de parte în susținerea cererii sale, putând să înlăture mai multe argumente printr-un considerent comun. Considerentele instanței de apel duc în mod logic la concluzia îndeplinirii acestor condiții în cazul de față și sunt conforme naturii pricinii.
Așa cum se reține în doctrină, judecătorul are obligația să motiveze soluția dată fiecărui capăt de cerere/fiecărui motiv de apel, iar nu să răspundă separat diferitelor argumente ale părților care sprijină aceste capete de cerere/motive de apel.
Exemplificările recurentului pârât, cu trimitere la argumentele din concluziile scrise depuse în apel după intrarea în dezbaterea pe fond a acestuia, nu pot fi luate în considerare în analiza respectării art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., având în vedere că instanța este obligată să răspundă doar motivelor de apel formulate în termenul de decădere prevăzut de art. 287 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. coroborat cu alin. (2) al aceluiași articol.
Este nefondat motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. prin care se susține încălcarea dreptului la apărare și a principiului contradictorialității având în vedere că potrivit acestei prevederi legale casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2).
Potrivit art. 105 alin. (2) C. proc. civ. ”a ctele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcţionar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. În cazul nulităţilor prevăzute anume de lege, vătămarea se presupune până la dovada contrarie”.
Acest text de lege vizează nerespectarea condițiilor proprii actului de procedură, privitoare la forma sau conținutul lui, ca atare, eventuala încălcare a dreptului la apărare și a principiului contradictorialității nu se încadrează în prevederile art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
De altfel, chiar dacă s-ar considera că încălcarea acestor principii ar ține de forma sau conținutul actului de procedură, nu s-ar putea face dovada vătămării ce nu se poate înlătura decât prin anularea actului de procedură, atâta timp cât partea are posibilitatea să își susțină apărările în recurs.
Mai mult, jurisprudența CEDO sau a instanțelor de judecată este prezumată a fi cunoscută de părți, conținutul acestora reprezentând doar argumente în interpretarea și aplicarea unui text de lege, iar nu noi probe, temeiuri de drept sau excepții care să necesite punerea în discuția părților.
De asemenea, trimiterea instanței de apel la decizia CNA nr. 86/2012 sau la rezoluția nr. 1165/1970 a Adunării Parlamentare reprezintă simple argumente în susținerea faptului că în prezenta cauză nu ar fi existat un interes public în prezentarea faptelor care țin de viața privată a reclamantei.
Este nefondat motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. prin care se susține greșita interpretare a prevederilor art. 998, 999 C. civ.
Pentru a interveni răspunderea civilă delictuală potrivit art. 998, 999 C. civ. trebuie întrunite următoarele condiții cumulative: existența unui prejudiciu, existența unei fapte ilicite, existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat.
În ceea ce privește fapta ilicită, aceasta constă, așa cum a fost reținută de către instanțele de fond din analiza probelor administrate, din aceea că pârâtul, care este jurnalist în cadrul unuia dintre cele mai importante trusturi de presă şi de televiziune, este autorul şi semnatarul mai multor articole defăimătoare la adresa reclamantei, publicate într-un interval de timp relativ scurt (iulie-octombrie 2008) în cadrul b. „pe surse”, care au culminat cu postarea unui film obscen, odată cu inducerea ideii că protagonista acelui film ar fi reclamanta. S-a mai reținut că acesta este iniţiatorul scandalului mediatic declanşat împotriva reclamantei, ulterior acestei postări.
De asemenea, pentru a ilustra afirmațiile defăimătoare pârâtul a postat pe același blog fotografii conținând portretul reclamantei, fără a avea acordul acesteia. Fotografiile au fost prelucrate prin deformarea chipului reclamantei.
În susținerea ideii că fapta sa nu reprezintă o faptă ilicită pârâtul a invocat libertatea de exprimare a jurnaliștilor care are un conținut mai larg în cazul în care articolele se referă la un politician, și în special atunci când se află în campania electorală, cu aspirații de a deveni ministru al educației, caz în care moralitatea acestuia ar putea reprezenta obiect al interesului public.
De asemenea, a arătat că nu era necesar acordul reclamantei pentru publicarea fotografiilor pe blog întrucât acestea erau deja publicate pe internet.
În primul rând, este de reținut că articolele defăimătoare la adresa reclamantei au fost publicate în cadrul b. intitulat „pe surse” unde nu se menționa identitatea celui care deținea acest blog. Pârâtul chiar a negat în fața primei instanțe că ar fi el persoana care a postat articolele defăimătoare în cadrul acelui blog, nerecunoscând acest lucru nici în cadrul interogatoriului care i-a fost luat în fața primei instanțe.
Din probele administrate instanțele de fond au ajuns la concluzia acestei identități, fapt care nu a mai fost negat de către pârât în apel și recurs.
Astfel, deși poate fi discutabil dacă pârâtul este beneficiarul protecției mai extinse a libertății de exprimare conferită de către CEDO jurnaliștilor, având în vedere că pârâtul a acționat ca o simplă persoană care scrie pe un blog, totuși ținând cont că identitatea deținătorului b. în cauză era cunoscută în mediul jurnalistic, iar reclamanta nu a negat existența acestui beneficiu în favoarea pârâtului, urmează a fi făcută analiza îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale din această perspectivă.
Este nefondată susținerea recurentului în sensul că instanța de apel nu ar fi identificat fiecare faptă în parte care a dus la încălcarea mai multor componente ale dreptului la viață privată și că ar fi confundat dreptul la viață privată cu dreptul la viață intimă.
Instanța de apel a identificat fapta ilicită care constă în campania de denigrare și defăimare a reclamantei pornită de către recurent, campanie în care s-au folosit mai multe mijloace ilicite prin care s-au încălcat mai multe componente ale dreptului la viață privată protejat de art. 8 din CEDO, aș cum se va menționa mai jos.
În ceea ce privește dreptul la propria imagine, faptul că fotografiile reprezentau apariții publice anterioare ale reclamantei nu înseamnă că reclamanta și-ar fi dat acordul și pentru deformarea acestora.
Pe de altă parte, este evident, din considerentele instanței de apel, că aceasta folosește sintagma ”viață intimă” cu sensul de viață privată, sintagmă care se regăsește și în jurisprudența CEDO pentru a se face distincție, de exemplu, între viața privată personală (intimă) și viața privată socială.
Fapta ilicită constă în campania de denigrare și defăimare a reclamantei care a culminat cu inițierea unui scandal sexual, iar nu în eventuala relatare cu obiectivitate a unor situații de interes public cum ar fi cea exemplificată de recurentul pârât (înmânarea unei sume de bani către preşedintele partidului din care face parte și posibilele explicații). Despre imputarea factuală făcută de către pârât că reclamanta era protagonista filmului obscen a reținut instanța că nu a fost dovedită, iar nu despre vreo informație de interes public cum este cea exemplificată anterior.
În ceea ce privește încălcarea dreptului la viață de familie, aceasta s-a produs și prin afirmarea faptului că actul sexual redat în filmul în cauză ar fi avut loc între reclamantă și un alt om politic, și astfel imputarea factuală în sensul că reclamanta ar fi avut o relație extraconjugală.
Faptul că reclamanta nu a formulat un drept la replică imediat ce a început publicarea articolelor și nu a avut o reacţie imediată faţă de opiniile potrivit cărora aceasta ar fi fost protagonista filmului nu îl exonerează de culpă pe pârât, și cu atât mai puțin nu face ca fapta să devină licită.
Verificarea îndeplinirii condițiilor existenței faptei ilicite și a culpei se face raportat la momentul săvârșirii faptei iar nu în funcție de negarea sau nu cu rapiditate a victimei a faptelor afirmate într-un articol. Verificarea veridicității faptelor afirmate într-un articol de către un ziarist trebuie să aibă loc anterior publicării acelui articol, iar nu ulterior. Aceasta presupune responsabilitatea jurnalistică și respectarea deontologiei acestei profesii.
De altfel, reclamanta a reacționat în cadrul blogului personal față de campania de denigrare desfășurată de către pârât în septembrie 2008, în octombrie 2008 publicând și o expertiză extrajudiciară prin care au fost analizate imaginile publicate în cadrul blogului pârâtului, concluzionându-se în sensul că persoana care apare în acel film nu este reclamanta.
În privinţa existenței prejudiciului, în cazul faptelor ilicite care aduc atingere unui drept personal nepatrimonial cum este dreptul la viață privată, prejudiciul constă în provocarea de suferințe de ordin psihic (daune morale). Pentru a ajunge la concluzia existenței acestora nu este necesară probarea afectării în concret a vieții profesionale, atâta timp cât reclamanta nu a cerut acordarea de daune pentru producerea unor prejudicii materiale.
În schimb, retragerea candidaturii la alegeri ar putea fi o consecință a campaniei de denigrare care s-ar traduce prin pierderea credibilității în fața electoratului, în urma atingerilor grave aduse reputației reclamantei.
Sunt nefondate și motivele de recurs prin care se susține greșita reținere de către instanța de apel a legăturii de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu.
Atâta timp cât fapta ilicită constă în încălcarea mai multor componente ale dreptului la viață privată prin publicarea articolelor defăimătoare, inclusiv legarea numelui reclamantei de un scandal sexual, și a fotografiilor deformate ale reclamantei, fără acordul acesteia, această acțiune produce ca efect de necontestat suferințe psihice (daune morale).
Această soluție este determinată de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, proba sa directă fiind practic imposibilă. Aceasta este explicația pentru care în acest caz legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciul moral rezultă din însăși săvârșirea faptei.
Faptul că dreptul la viață privată prin încălcarea reputației reclamantei ar fi fost atins și prin alte ”prezentări în mass-media” anterioare campaniei de defăimare pornite de către pârât nu înseamnă că această faptă ilicită nu i-a produs reclamantei suferințe suplimentare.
Susținerea recurentului echivalează cu concluzia absurdă că dreptul la reputație al reclamantei ar fi fost epuizat înainte de a începe această campanie de denigrare a reclamantei, situație care nu poate fi de conceput în general și cu atât mai puțin în cazul de față, în care reclamanta beneficia de o p ărere publică favorabilă dedusă, printre altele, atât din nivelul și calitatea studiilor sale, cât și din modalitatea de exercitare a profesiei de avocat și preocupările sale academice.
În cadrul prezentului dosar, așa cum corect a reținut instanța de apel trebuie evaluat impactul emoțional produs de articolele care fac obiectul acestui dosar, iar nu de faptele ilicite ale altor persoane.
Faptul că o persoană este jignită anterior, chiar prin rostirea acelorași cuvinte denigratoare, de către aceeași persoană sau de către alta, nu înseamnă că ulterior suferința psihică nu va mai exista sau că va fi redusă până la limita dispariției.
De asemenea, faptul că afirmațiile denigratoare ale pârâtului nu i-au afectat vizibil viața profesională nu este relevant sub aspectul existenței faptei ilicite, având în vedere că, în cazul lezării reputației, este relevantă și părerea pe care și-o fac despre o anumită persoană oamenii care nu o cunosc îndeaproape, cei care o cunosc fiind plauzibil să nu creadă afirmațiile mincinoase care se fac despre acea persoană.
Recurentul pârât susține că articolele publicate pe blogul personal ar fi fost de interes public întrucât se refereau la moralitatea reclamantei, candidat la alegeri, și posibil viitor ministru al educației și că astfel ar fi interesat opinia publică. Recurentul pârât nu a arătat concret la care dintre faptele imputate în prezenta cauză se referă, menționând doar pasaje din mai multe hotărâri ale CEDO referitoare la protecția discursului politic, a dezbaterilor electorale, a dezbaterilor care interesează opinia publică/viața națiunii.
În primul rând este de precizat că fapta ilicită reținută de către instanțele de fond a constat în campania de defăimare și denigrare care s-a desfășurat timp de mai multe luni și care a fost compusă din: atacuri gratuite la persoana reclamantei, la caracteristicile fizice ale acesteia, prin folosirea unui limbaj injurios, cuvinte care nu erau necesare în criticarea activității politice a acesteia; publicarea unor imagini ale reclamantei deformate intenționat, fără acordul acesteia, în același scop menționat anterior; postarea pe blog a unui film obscen în care se reda un act sexual cu inducerea ideii că protagonista acelui film ar fi reclamanta și că cealaltă persoană din film ar fi fost un alt om politic, informație care a fost preluată de mass-media și s-a transformat într-un adevărat scandal sexual.
Despre aceste fapte a reținut instanța de apel că nu priveau o dezbatere de interes public.
Așa cum se reține în cauza CEDO Petrina împotriva României, în care se pune problema unor injurii aduse unui om politic, ”39.(…) obligaţia pozitivă ce decurge din art. 8 din Convenţie trebuie să intre în discuţie dacă afirmaţiile în cauză depăşesc limitele criticilor acceptabile în temeiul art. 10 din Convenţie (cf. mutatis mutandis Chauvy citată anterior, parag. 70 in fine).
Curtea reaminteşte de asemenea că art. 10 alin. (2) din Convenţie nu lasă deloc spaţiu pentru restrângeri ale libertăţii de exprimare în domeniul discursului politici sau al chestiunilor de interes general. În plus, limitele criticii admisibile sunt mai ample faţă de un om politic, vizat în această calitate decât faţă de un simplu particular: spre deosebire de al doilea, primul se expune inevitabil şi conştient unui control atent al faptelor şi gesturilor sale atât din partea ziariştilor cât şi din partea masei de cetăţeni; în consecinţă, trebuie să arate o toleranţă mai mare (a se vedea Feldek împotriva Solvaciei, nr. 20032/95, parag. 74, CEDH 2001-VIII).
În practica sa, Curtea face distincţia între fapte şi judecăţi de valoare. Dacă concreteţea primelor se poate dovedi, următoarele nu-şi pot demonstra exactitatea. Pentru judecăţile de valoare, această cerinţă este irealizabilă şi aduce atingere libertăţii de opinie în sine, element fundamental al dreptului asigurat de art. 10 (cf. cauzei Lingens citată anterior, pag. 28, parag. 46 şi Ivanciuc împotriva României, decizie nr. 18624/03, 8 septembrie 2005).
Nu e mai puţin adevărat că faptul de a acuza anumite persoane implică obligaţia de a furniza o bază reală suficientă şi că inclusiv o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este lipsită total de o bază reală (cf. cauzei Ivanciuc citată anterior şi Cumpănă şi Mazăre citată anterior parag. 98-101).
Dacă în baza rolului ce-i este atribuit presa are efectiv datoria de a alerta publicul atunci când este informată asupra presupuselor abuzuri din partea aleşilor locali şi funcţionarilor publici, fapta de a acuza direct anumite persoane, indicându-le numele şi funcţiile, implica pentru ziarişti în speţă obligaţia de a furniza o bază reală suficientă (Lešnik împotriva Slovaciei, nr. 35640/97, parag. 57 in fine, CEDH 2003-IV; Vides Aizsardzïbas Klubs împotriva Letoniei, nr. 57829/00, parag. 44, 27 mai 2004)”.
De asemenea în parag. 48 al aceleiași hotărâri se reține că prezentare deformată a realităţii, lipsită de orice bază reală nu se încadrează în ”doza de exagerare» sau de «provocare» a cărei folosire este permisă în cadrul exercitării libertăţii jurnalistice (Dalban împotriva României [GC], nr. 28114/95, parag. 49, Culegere, 1999-VI)”.
Este nefondată susținerea din recurs în sensul că instanța de apel ar fi acordat în mod nejustificat prioritate art. 8 din CEDO față de art. 10 din CEDO.
Ceea ce reclamanta a invocat în acțiune este depășirea limitelor libertății de exprimare, pe de o parte prin abordarea unor subiecte care țineau exclusiv de viața privată de familie a reclamantei care nu a fost adusă de către aceasta în public, iar pe de altă parte prin folosirea unui limbaj batjocoritor, defăimător la adresa reclamantei ca persoană, care nu era necesar pentru comunicarea informațiilor de către pârât, prin publicarea unor fotografii deformate în mod voit pentru a susține afirmațiile denigratoare, prin publicarea unui film obscen odată cu inducerea ideii false că reclamanta ar fi protagonista acestuia, toate acestea constituindu-se într-o campanie de denigrare a reclamantei care s-a desfășurat timp de mai multe luni, prin publicarea a peste douăzeci de articole, într-o perioada electorală.
Astfel, ceea ce se impută articolelor în cauză nu este comunicarea de informații de interes public, ci atacul gratuit la persoană.
În ceea ce privește jignirile la adresa persoanei reclamantei, incluzând publicarea fotografiilor deformate în sprijinul acestui demers, această modalitate de exprimare nu a fost folosită în contextul unei dezbateri politice sau a unei dezbateri privind o problemă de interes public , termenii folosiţi de reclamant nu erau indispensabili pentru comunicarea mesajului său, erau atacuri gratuite la adresa reclamantei, acești termeni relevând intenția pârâtului de a o ofensa pe reclamantă.
În legătură cu publicarea filmului obscen și acreditarea ideii că reclamanta ar fi protagonista acestuia, sunt de reținut următoarele aspecte.
Moralitatea unui politician (fie el posibil viitor ministru al educației), care ar putea reprezenta o problemă de interes public, nu ține de viața sexuală a acelui politician, problemă strict privată, atâta timp cât nu se face dovada că a fost adusă în spațiul public cu consimțământul sau prin comportamentul acestuia.
Pârâtul nu a susținut că ar fi vorba despre un film pornografic în sens strict, deci că s-ar pune problema dezbaterii moralității unui om politic pentru faptul de a fi jucat în astfel de filme pentru adulți, ci de la început s-a pornit de la faptul că ar fi fost un film privat care prezenta un act sexual filmat în aparență în și din interiorul unui autoturism. Astfel, nu se punea nici problema unui eventual ultraj contra bunelor moravuri.
În aceste condiții filmul prezenta toate datele în sensul că ar ține exclusiv de viața privată a persoanelor filmate.
Date fiind aceste aspecte, este corectă concluzia instanței de apel că postarea filmului și identificarea uneia dintre persoane ca fiind reclamanta nu ținea de o dezbatere de interes public.
Astfel cum se reține în jurisprudența CEDO, dacă există un drept al publicului de a fi informat, drept ce poate în anumite circumstanțe particulare, să poarte asupra unor aspecte ale vieții private ale unor personalități politice, nu se poate spune că publicațiile care au ca obiect unic satisfacerea curiozității unui anumit public, privitor la detaliile vieții private ale unei persoane, oricare ar fi notorietatea acesteia, contribuie în vreun fel la dezbaterea de probleme de interes general pentru societate (Company y Diez de Revenga et Lopez Galiacho perona c/Espagne; Julio Bon Gibert et El Hogar y La Moda J.A. c/Espagne).
Este nefondată susținerea recurentului în sensul că nu există faptă ilicită în cauză, întrucât a acționat cu bună-credință pe baza unor elemente de fapt, pentru a oferi informaţii corecte, în conformitate cu etica jurnalistică.
În ceea ce privește jignirile la adresa caracteristicilor fizice ale reclamantei, incluzând publicarea fotografiilor deformate în sprijinul acestui demers, este de reținut faptul că această modalitate de exprimare nu a fost folosită în contextul unei dezbateri politice sau a unei dezbateri privind o problemă de interes public , fiind atacuri gratuite la adresa reclamantei. Termenii folosiţi de reclamant nu erau indispensabili pentru comunicarea mesajului său, acești termeni relevând intenția pârâtului de a o ofensa pe reclamantă.
Referitor la publicarea filmului obscen și acreditarea ideii că reclamanta ar fi protagonista acestuia, așa cum s-a reținut anterior, țineau de viața strict privată și nu exista vreo informație plauzibilă în sensul că fuseseră făcute publice de către persoana despre care se afirma că este protagonista filmului, astfel că nu priveau interesul publicului de a fi informat.
Pe de altă parte, în speță s-a făcut dovada că această informație a fost falsă, iar pârâtul nu a susținut că a făcut vreo verificare cu privire la veridicitatea imputării factuale pe care a făcut-o, singurele apărări fiind în sensul că lui și altora li s-a părut că protagonista filmului semăna cu reclamanta.
Având în vedere gravitatea afirmațiilor legate de prezența pe internet a unui film obscen care ar fi avut-o ca protagonistă pe reclamantă, dar și pretinsa relație extraconjugală pe care ar fi avut-o cu un alt politician, fără ca pârâtul să fi avut vreun minim indiciu al veridicității acestor afirmații dedus din comportamentul anterior al reclamantei, nu se poate reține buna-credință a acestuia.
În cauză nu s-a dovedit că prin comportamentul său reclamanta ar fi adus în public aspecte care țin de viața privată, și anume de viața sexuală, care să-l facă pe pârât să fie convins, având în vedere gravitatea imputării factuale, că reclamanta este protagonista filmului obscen în cauză.
Faptul că a declarat pentru un ziar că a încercat să stopeze mesajele cu aluzii sexuale ale unui jurnalist nu înseamnă că a adus la cunoștința publicului aspecte care țin de viața sa sexuală, care să-l îndreptățească pe pârât să creadă că protagonista acelui film care reda un act sexual era reclamanta, ci dimpotrivă că nu a fost de acord să fie atrasă în astfel de discuții cu tentă sexuală. Nici faptul că ar fi negat formularea unei cereri de divorț nu putea duce la concluzia că reclamanta ar fi dispusă în mod ușuratic să aducă în public aspecte care țin de viața sa privată, ci că dimpotrivă, încearcă să țină viața de familie departe de dezbaterile publice.
Utilizarea de către pârât a sintagmelor „din auzite/se pare” nu poate duce la concluzia că p ârâtul ar fi avertizat publicul asupra faptului că face afirmaţii subiective sau că şi-ar fi manifestat dubiul cu privire la cele afirmate.
Dimpotrivă, modul cum a gestionat comentariile injurioase, și chiar propriile răspunsuri, care au fost postate pe blog, denotă faptul că nu a intenționat niciun moment să contrazică imputarea factuală menționată anterior.
De asemenea, comportamentul procesual al pârâtului care a negat într-o primă fază că ar fi deținătorul b. ”pe surse” reflectă atitudinea nesinceră și refuzul de asumare a responsabilității jurnalistice față de subiectul în cauză.
În aceste condiții nu se poate reține că pârâtul ar fi furnizat o explicație obiectivă cu privire la informațiile prezentate.
Din cele expuse anterior reiese și culpa pârâtului în săvârșirea faptei ilicite în cauză.
Sunt fondate motivele ambelor recursuri prin care se susține că instanța de apel nu a analizat raportat la situația de fapt în cauză temeinicia evaluării prejudiciului de către prima instanță, astfel că reducerea sumei de 70.000 de euro stabilite cu acest titlu de către prima instanță la suma de 20.000 de euro apare ca fiind nejustificată.
Simpla trimitere la cuantumul daunelor morale din hotărâri ale CEDO, pronunțate, de altfel, în cauze fără legătură cu fapta ilicită pretinsă în prezentul litigiu, sau la hotărâri ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunțate în alte cauze nu poate reprezenta o astfel de analiză, care trebuie să se raporteze la gravitatea faptei săvârșite de către pârâtul din prezentul litigiu, la urmările pretinse în legătură cu aceasta în cadrul aceluiași litigiu.
În privinţa criteriilor de stabilire a despăgubirilor aferente prejudiciilor morale, așa cum s-a reținut în doctrină și jurisprudență, acestea se stabilesc prin aprecierea subiectivă a judecătorului, dar având în vedere anumite criterii obiective rezultând din cazul concret dedus judecăţii, în raport cu consecinţele negative suferite de victimă pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială.
Trebuie de asemenea respectat criteriul general evocat de instanţa europeană, potrivit căruia despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporţionalitate cu atingerea adusă dreptului la viață privată, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea şi gravitatea atingerii adusă acestora. Cuantumul despăgubirilor trebuie determinat astfel încât să se obțină satisfacţia echitabilă a victimei, dar și împiedicarea realizării, continuării sau repetării faptelor dăunătoare.
Aceste criterii sunt subordonate condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs victimei.
Toate aceste criterii trebuie raportate la elementele specifice prezentei cauze care trebuie identificate concret prin raportare la situația de fapt ce rezultă din probele administrate în cauză.
În prezenta cauză în raport de circumstanțele specifice prezentului litigiu instanța de apel trebuia să se raporteze, de exemplu, la gravitatea afirmaţiilor făcute de pârât, modalitatea concretă specifică prezentului litigiu de săvârșire a faptei ilicite (momentul ales, pluralitatea actelor, etc.), gradul de afectare a prestigiului profesional şi a personalităţii morale, consecințele faptei ilicite, mijlocul de comunicare utilizat (care poate avea efecte asupra întinderii în timp a consecințelor prejudiciabile, dar și asupra eforturilor de înlăturarea a acestora, față de exprimarea în presa scrisă sau în mediul audiovizual), calitatea pârâtului de jurnalist (care presupune o respectare riguroasă a principiilor de etică şi deontologie profesională, dar și o conștientizare mai mare a efectelor pe care le-ar putea produce afirmațiile injurioase și false), comportamentul public anterior al reclamantei.
De asemenea, instanța de apel trebuia să se raporteze la influența pe care ar putea-o avea asupra determinării cuantumului despăgubirilor morale încălcarea mai multor componente ale dreptului la viață privată (dreptul la propria imagine, dreptul la onoare și demnitate, dreptul la viața de familie).
În consecință, situația de fapt nefiind pe deplin stabilită sub aspectul determinării cuantumului prejudiciului, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1)-(3) și 313 C. proc. civ. coroborat cu art. 304 pct. 7 raportat la art. 314 C. proc. civ., va admite recursurile, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Pe lângă cele reținute anterior, instanța de apel mai este ținută în rejudecare și cu privire la soluția asupra capătului de cerere privind obligarea pârâtului să înlăture pe cheltuiala sa, din cadrul tuturor site-urilor web - a filmului publicat de pârât care aduce atingere drepturilor nepatrimoniale ale reclamantei, care a fost respins de către instanța de apel, dar și cu privire la soluția primei instanțe de obligare a pârâtului la înlăturarea articolelor, comentariilor şi filmelor conţinute pe site-ul w.w.w.i.b.com sau pe oricare alt site aparţinând pârâtului care este de natură să aducă atingere onoarei, demnităţii şi imaginii reclamantei, care a fost menținută de către instanța de apel, soluții care nu au fost atacate în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de reclamanta B.A. şi pârâtul B.I. împotriva deciziei nr. 147 A din 03 aprilie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 aprilie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2379/2014. Civil. Actiune in raspundere... | ICCJ. Decizia nr. 2454/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
