ICCJ. Decizia nr. 2379/2014. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Acţiune în constatare, obligaţie de a face. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2379/2014
Dosar nr. 3924 /98/2012
Şedinţa publică din 25 septembrie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Ialomiţa la nr. 3.924/98 din 04 octombrie 2012, reclamantul P.Ş. a chemat în judecată pe pârâţii P.V.E. şi SC O.P. SRL Slobozia, reprezentată prin pârâtul P.V.E., asociat unic şi administrator, în calitate de editor al ziarului ,,I.”, solicitând obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de 2.000.000 RON despăgubiri civile pentru prejudiciul moral cauzat reclamantului prin atingerea adusă onoarei, demnităţii şi reputaţiei acestuia, urmare a publicării începând cu toamna anului 2011 a unor articole defăimătoare la adresa reclamantului apărute pe prima pagină a ziarului ,,I.” la rubrica ,,Eveniment” sau ,,Ancheta”. S-a mai solicitat de către reclamant să fie obligaţi pârâţii la încetarea încălcării drepturilor sale, inclusiv în viitor, să se constate caracterul ilicit al faptelor săvârşite de aceştia şi să fie obligat autorul articolelor la publicarea hotărârii pronunţate, pe cheltuiala sa, pe prima pagină a ziarului, respectiv la luarea oricăror alte măsuri necesare pentru încetarea faptelor ilicite şi pentru repararea prejudiciului cauzat, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi dreptul la propria imagine sunt valori ocrotite prin lege, fiind drepturi fundamentale ale cetăţenilor României, garantate prin Constituţie. Aceste principii trebuie respectate şi de jurnalişti, scopul demersului jurnalistic fiind corecta informare a opiniei publice, adevărul şi onestitatea informării, responsabilitatea faţă de public, respectarea demnităţii umane, a prezumţiei de nevinovăţie şi refuzul prezentării unor relatări subiective, prejudiciabile, referitoare la procedurile poliţieneşti sau juridice.
Având o prodigioasă activitate practică, ca asociat şi administrator al firmelor cu capital privat ce compun Grupul A. Feteşti, dar şi o bogată activitate ştiinţifică, deţinând calitatea de doctor în ştiinţe agricole şi fiind membru al comunităţii ştiinţifice din domeniu, cu diverse lucrări de specialitate publicate în ultimele două decenii, reclamantul s-a considerat prejudiciat moral printr-o serie de articole după cum urmează: 1) articolul din data de 02 august 2011 - rubrica ,,eveniment” ,,Războiul din B.I. continuă”; 2) articolul din data de 25 ianuarie 2012 - rubrica ,,ancheta” ,,A.&V., demonstraţii de ilegalităţi împreună cu Agenţia Domeniilor Statului” - ,,Ş.P., milionarul în euro îmbogăţit de stat”; 3) articolul din data de 17 februarie 2012 - rubrica ,,ancheta” ,,A.&V., demonstraţii de ilegalităţi împreună cu Agenţia Domeniilor Statului” - ,,Ş.P., milionarul în euro îmbogăţit de stat” (partea a II-a); 4) articolul din data de 27 februarie 2012 - rubrica ,,ancheta” ,,A.&V., demonstraţii de ilegalităţi împreună cu Agenţia Domeniilor Statului” - ,,Ş.P., milionarul în euro îmbogăţit de stat” (partea a III-a); 5) articolul din data de 01 martie 2012 - Rubrica ,,Eveniment” ,,A. a pierdut subvenţii de 300.000 euro!” - ,,Piromanul P. incendiază culturile de anghinare”; 6) articolul din data de 15 mai 2012 - rubrica ,,eveniment”: ,,20 de ani de la înfiinţare şi zeci de dosare penale” - ,,Sechestru asigurător pe bunurile lui Ş.P. - Grupul A.”; 7) articolul din data de 13 iunie 2012 - rubrica ,,ancheta” ,,Ş. file de roman” - ,,P. – A. i-a plătit < traficul de influenţă> fostului ministru al Agriculturii, S.F., cumpărând pesticide de la firmele <patronate> de F.; şi 8) articolul din data de 17 iulie 2012 - rubrica ,,eveniment” ,,Ş.P., încolţit” - ,,Agenţia Domeniilor Statului execută silit A.”.
Reclamantul a arătat că în toate aceste articole pârâtul P.V.E. foloseşte o seria de cuvinte şi expresii, cum ar fi: ,,P. este frate cu tupeul neaoş de Bărăgan (…) Aşadar, cu nelegea pe lege călcând”; ,,P. completând în fals declaraţia cu culturi fictive”; ,,O instituţie (…) pe care P. şi alţii de teapa lui o iubesc şi o călăresc până la epuizare”; ,,Latifundiarul de la Feteşti, doctor în agricultură şi inginerii financiar agricole”; ,,Flagrantul pe care piromanul P. şi l-a înscenat singur”; ,,al cărui cadavru economic tocmai a fost spălat pe bani grei de presa centrală”; ,,se poate lăuda şi cu câteva zeci de dosare penale”; ,,neregulile A. inundau B.I.”; ,,Astfel, Ş.P. – A. este acuzat şi urmărit penal pentru evaziune fiscală, fals, tulburare de posesie, tentativă de omor, nerespectarea hotărârilor judecătoreşti, înşelăciune (aproape un întreg C. pen.); ,,cum ştim că atunci când vorbim de P. în general discutăm despre evaziune, inginerii agrico-economice şi implicaţii politice”; ,,când eşti evazionist şi ţepar cu acte în regulă e cam greu să te dai <lebădă>”; ,,Statul român (…) din când în când, se satură de alde P. Se satură să stea <capră> de fiecare dată când P. (şi alţii) au chef de ore sexuale”.
În opinia reclamantului, şirul de articole incriminate evidenţiază în mod clar intenţia sub forma relei credinţe de a-i ştirbi imaginea, consecinţa acestor fapte repetate provocându-i un prejudiciu de ordin moral. Ca atare, a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale pentru acordarea daunelor morale solicitate.
În drept, şi-a întemeiat cererea pe prevederile art. 31 alin. (4) din Constituţia României, art. 252-253, 257 C. civ., art. 1349 şi urm. C. civ., art. 1381-1382 C. civ., art. 274 C. proc. civ.
Prin întâmpinarea depusă, pârâţii P.V.E. şi SC O.P. SRL Slobozia au solicitat respingerea acţiunii reclamantului cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată, apreciind că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, în speţă neexistând prejudiciu, faptă ilicită, vinovăţie. Articolele publicate în ziarul ,,I.” au avut drept surse de documentare documente emise de instituţii publice de control ale statului, cum ar fi Guvernul României, Ministerul de resort, Parchetul de pe lângă Tribunalul Ialomiţa.
Prin sentinţa civilă nr. 1.775F din 21 mai 2013, pronunţată de Tribunalul Ialomiţa, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul P.Ş.; s-a constatat caracterul ilicit al articolelor ,,Ş.P. încolţit - Agenţia Domeniilor Statului Execută Silit A." publicat în ziarul ,,I." din 18 iulie 2012 sub semnătura pârâtului V.E.P.; ,,Ş. - file de roman – P. – A. i-a plătit ,,traficul de influenţă" fostului ministru al agriculturii, S.F., cumpărând pesticide de la firmele patronate de F." publicat în ziarul I. din 13 iunie 2012 sub semnătura pârâtului V.E.P.; ,,20 de ani de la înfiinţare şi zeci de dosare penale - Asigurător pe bunurile lui Ş.P. - Grupul A." publicat în ziarul I. din 16 mai 2012 sub semnătura pârâtului V.E.P., şi ,,A.&V. - demonstraţii de ilegalităţi împreună cu Agenţia Domeniilor Statului – Ş.P. - milionarul în euro îmbogăţit de stat" publicat în ziarul ,,I." din 25 ianuarie 2012 sub semnătura pârâtului V.E.P., şi a fost obligat pârâtul V.E.P., în solidar cu SC O.P. SRL Slobozia, la 5.000 RON despăgubiri civile către reclamantul P.Ş.; s-a dispus publicarea dispozitivului prezentei hotărâri, în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a acesteia, pe prima pagină a ziarului ,,I." varianta scrisă şi on-line, şi au fost obligaţi pârâţii V.E.P. şi SC O.P. SRL Slobozia la 2.000 RON cheltuieli de judecată către reclamantul P.Ş.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că prin modalitatea de exprimare folosită şi prin conţinutul lor articolele au adus atingere demnităţii şi onoarei reclamantului. Folosire unor cuvinte şi expresii ca ,,evazionist şi ţepar cu acte în regulă”, ,,frate cu tupeul neaoş de Bărăgan”, ,,doctor în inginerii agricole şi financiare”, ,,Statul Român se satură să stea capră de fiecare dată când P. şi alţii au chef de ore sexuale” depăşesc limitele normale de exprimare, fiind expresii insultătoare şi calomnioase care lezează demnitatea reclamantului, şi depăşesc statutul ziarului de ,,săptămânal de informaţie” asumat pe frontispiciu.
Pe de altă parte, prin conţinutul articolelor publicate se acreditează ideea conform căreia contractele de concesiune încheiate de firmele reclamantului cu A.D.S. ar fi rezultatul unor acţiuni frauduloase sau că reclamantul ar fi obţinut, prin firmele sale, subvenţii de la A.P.I.A. Călăraşi în mod fraudulos, în condiţiile în care nu există sentinţe judecătoreşti irevocabile în acest sens, iar litigiile firmelor reclamantului cu A.D.S. ori A.P.I.A. Călăraşi erau pe rol încă de la data publicării articolelor. Tribunalul a precizat că nu consideră că litigiile aflate pe rolul instanţelor nu ar putea fi discutate în revistele de specialitate, în presă sau de public. Funcţiei mass - media de a comunica asemenea informaţii sau idei îi corespunde dreptului publicului de a le primi. Totuşi, trebuie să se ţină seama de dreptul fiecărei persoane de a beneficia de un proces echitabil, aşa cum este garantat de art. 6 din CEDO. Aşa cum a subliniat Curtea Europeană a Drepturilor Omului (cauza Tourancheau şi July contra Franţei), ziariştii care redactează articole referitoare la proceduri penale aflate în curs trebuie să se restrângă în limitele comentariului admisibil, fără a emite judecăţi cu valoare juridică care ar risca, intenţionat sau nu, să reducă şansele unei persoane de a beneficia de un proces echitabil sau să micşoreze încrederea publicului în rolul instanţelor în administrarea justiţiei penale. Aşa cum s-a arătat la prezentarea situaţiei de fapt, s-a afirmat că reclamantul ar fi urmărit penal pentru o serie de fapte penale, deşi acest lucru nu corespunde realităţii, soluţiile date de organele de urmărire penală fiind de neînceperea urmăririi penale.
Tribunalul a apreciat îndeplinită condiţia existenţei faptei ilicite care lezează demnitate şi onoarea reclamantului, ca şi condiţie a angajării răspunderii civile delictuale a pârâţilor, şi a considerat că măsurile reparatorii de natură nepatrimonială în raport cu cele pecuniare trebuie să aibă prioritate şi, numai dacă măsurile nepatrimoniale nu sunt suficiente, se va recurge la despăgubirile prin echivalent bănesc de care face vorbire art. 253 alin. (4).
În stabilirea mijloacelor de apărare a demnităţii şi onoarei reclamantului, inclusiv a cuantumului despăgubirilor care s-au acordat, tribunalul a avut în vedere repetabilitatea faptelor ilicite, caracterul local al apariţiei ziarului, tirajul redus, numărul mic de accesări on-line şi personalitate reclamantului, care se bucură de o bună apreciere în comunitatea în care trăieşte, cu o bună şi solidă reputaţie profesională, doctor - inginer - şef lucrări la Facultatea de Management, Inginerie Economică în Agricultură şi Dezvoltare Rurală, autor de lucrări şi articole de specialitate. Nu în ultimul rând s-a avut în vedere că cuantumul despăgubirilor nu trebuie să fie o pedeapsă pentru cel ce le plăteşte şi nici un mijloc de îmbogăţire pentru cel ce le primeşte, efectele lor trebuind să fie compensatorii.
Faţă de cele ce preced, tribunalul a concluzionat că pârâtul P.V.E., prin articolele menţionate publicate în ziarul ,,I.” editat de SC O.P. SRL Slobozia, societate al cărei unic asociat şi administrator este, a produs o încălcare a demnităţii, onoarei şi vieţii private a reclamantului P.Ş., acesta fiind îndreptăţit la apărarea acesteia, şi, în consecinţă, a admis în parte cererea reclamantului conform celor arătate anterior.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin decizia nr. 53 din 13 februarie 2014, a respins, ca nefondat, apelul principal formulat de către pârâţii P.V.E. şi SC O.P. SRL, şi apelul incident formulat de intimatul reclamant P.Ş. împotriva aceleiaşi sentinţe, reţinând, în esenţă, următoarele:
Cu privire la admisibilitatea apelului incident, Curtea a constatat că acesta a fost declarat de către intimatul reclamant P.Ş. la data de 13 noiembrie 2013 în condiţiile în care prima zi de înfăţişare, în sensul art. 132 C. proc. civ., a fost la data de 16 ianuarie 2014. Având în vedere că prima instanţă a admis în parte acţiunea reclamantului şi ţinând seama de faptul că prin apelul principal se tinde la respingerea în totalitate a acţiunii, Curtea a reţinut că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 293 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora intimatul este în drept, chiar după împlinirea termenului de apel, să adere la apelul formulat de partea potrivnică, printr-o cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanţe. O astfel de cerere se poate face până la prima zi de înfăţişare. Întrucât reclamantul tinde la schimbarea hotărârii primei instanţe în sensul admiterii în totalitate a acţiunii principale, Curtea a considerat că apelul incident este admisibil.
Prin apelul principal, pârâţii au susţinut că, prin conţinutul lor, articolele incriminate nu au caracterul unor fapte ilicite, astfel că nu sunt întrunite condiţiile pentru a putea fi atrasă răspunderea civilă delictuală a ziaristului şi a editorului.
O primă critică a apelanţilor s-a referit la faptul că judecătorul instanţei de fond nu ar fi fost imparţial, deoarece într-o altă cauză care privea o societate patronată de către reclamantul P.Ş. s-ar fi abţinut tocmai pe motiv că este în relaţii de prietenie cu acesta din urmă.
Apelanţii nu au arătat dacă, în opinia lor, ar fi fost necesar ca judecătorul fondului să se fi abţinut de la soluţionarea cauzei, după cum nu au arătat nici motivul pentru care nu au formulat cerere de recuzare în faţa primei instanţe. În notele scrise, apelanţii au susţinut că dacă nu au formulat o cerere de recuzare în faţa primei instanţe nu înseamnă că nu ar putea formula un motiv de apel prin care să se critice lipsa de imparţialitate a judecătorului.
Dincolo de faptul că apelanţii au dedus lipsa de imparţialitate din aspecte care ţin de interpretarea probatoriului sau pur şi simplu o prezumă prin faptul că judecătorul formulase o cerere de abţinere într-un alt dosar, Curtea a constatat că, potrivit art. 29 C. proc. civ., propunerea de recuzare se va face verbal sau în scris, pentru fiecare judecător în parte şi înainte de începerea oricărei dezbateri. Când motivele de recuzare s-au ivit după începerea dezbaterilor, partea va trebui să propună recuzarea de îndată ce acestea îi sunt cunoscute.
Stabilirea de către legiuitor a unor momente limită până la care poate fi formulată cererea de recuzare demonstrează că teza apelanţilor conform căreia lipsa de imparţialitate a judecătorului poate fi invocată prin motivele de apel, chiar dacă o astfel de invocare putea avea loc în faţa primei instanţe înainte de intrarea în dezbateri, este total greşită. Partea nu poate acuza direct în apel imparţialitatea judecătorului în condiţiile în care motivele care demonstrau o posibilă lipsă de imparţialitate putea fi invocate în faţa instanţei a cărei hotărâre se atacă prin formularea unei cereri de recuzare. Altfel spus, partea care cunoaşte existenţa unor motive de recuzare nu are posibilitatea alegerii momentului la care formulează cererea de recuzare şi nu poate formula o astfel de cerere indirect prin motivele de apel dacă soluţia pronunţată de instanţă nu îi era favorabilă.
Oricum, Curtea a constatat că judecătorul fondului nu s-a abţinut pe motiv că îl cunoaşte pe reclamantul P.Ş., cum în mod neadevărat susţin apelanţii, ci pe motiv că a participat anterior la soluţionarea mai multor litigii cu privire la părţile menţionate de către reclamantul din respectiva cauză, (încheierea din data de 19 aprilie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 1.133/1998/2013).
Faţă de cele arătate, Curtea nu a reţinut susţinerile apelanţilor conform cărora judecătorul fondului ar fi dat dovadă de lipsă de imparţialitate.
S-a reţinut, că este adevărată susţinerea apelanţilor conform căreia în hotărârea primei instanţe nu se face expres distincţia între judecăţile de valoare şi relatarea unor situaţii de fapt, regăsită frecvent în practica CEDO, însă, cu toate acestea, Curtea a constatat că prima instanţă a analizat punctual conţinutul fiecărui articol incriminat de către reclamant arătând în ce măsură acesta este insultător sau calomnios şi este de natură a afecta demnitatea şi onoarea reclamantului. În această ordine de idei, Curtea a observat că prima instanţă a reţinut că doar anumite părţi din articolele incriminate sunt de natură a avea caracterul unei fapte ilicite, deoarece expresii precum „evazionist şi ţepar cu acte în regulă”, „frate cu tupeul neaoş de Bărăgan”, „doctor în inginerii agricole şi financiare”, „statul român se satură să stea capră de fiecare dată când P. şi alţii au chef de ore sexuale”, depăşesc limitele normale de exprimare, fiind expresii insultătoare şi calomnioase care depăşesc limitele normale acceptabile potrivit codului deontologic al jurnalistului.
Pentru a răspunde criticilor apelanţilor prin care se invocă necesitatea folosirii terminologiei consacrate de jurisprudenţa CEDO în materie, Curtea a constatat următoarele: (1) cele 8 articole, care raportat la intervalul de timp în care au fost publicate, pot avea caracterul unei campanii de presă, au, în general, o bază factuală suficientă şi conţin în cea mai mare parte informaţii care sunt de interes pentru publicul larg; (2) existenţa unor dosare aflate în faza de urmărire penală, respectiv, existenţa unor hotărâri judecătoreşti civile definitive şi irevocabile, în care un anumit rol îl au reclamatul şi societăţile patronate de acesta din perspectiva unor raporturi juridice cu statul, astfel cum s-a dovedit în speţă prin înscrisurile aflate dosarul de apel, precum şi existenţa unor acte de constatare întocmite de către corpul de control al Ministrului Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, sunt de natură a justifica un demers jurnalistic care să se finalizeze cu publicarea unor articole al căror conţinut poate avea o anumită doză de exagerare; (3) existenţa unei baze factuale suficientă pentru anumite afirmaţii nu înseamnă că jurnalistul este îndreptăţit în virtutea libertăţii de exprimare să folosească un limbaj suburban cu privire la care să invoce, pe de o parte, caracterul de judecăţi de valoare a afirmaţiilor făcute, iar pe de altă parte, admisibilitatea unei anumite doze de exagerare.
În opinia Curţii, s-a reţinut că libertatea de exprimare garantată prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu protejează o afirmaţie precum cea considerată de către prima instanţă ca având caracterul unei fapte ilicite şi anume „(…) din când în când se satură de alde P. Statul Român se satură să stea capră de fiecare dată când P. şi alţii au chef de ore sexuale. Desigur, nu ştim dacă doctorul milionar P. (în euro sau dolari ?) mai poate, dar Statul Român, cel puţin în situaţia de faţă, a demonstrat că e sătul”.
Prin aspectul citat anterior, regăsit în articolul publicat la data de 18 iulie 2012, se demonstrează justeţea raţionamentului folosit de către prima instanţă atunci când a reţinut că pârâtul P.V.E. a depăşit limitele admise ale libertăţii de exprimare, săvârşind o faptă ilicită şi cauzând un prejudiciu persoanei cu privire la care a folosit respectiva exprimare.
Curtea a considerat că suma de 5.000 RON, acordată cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciu moral suferit de către reclamant, este corectă, chiar dacă, în opinia sa, expresii precum „evazionist şi ţepar cu acte în regulă”, „frate cu tupeul neaoş de Bărăgan”, „doctor în inginerii agricole şi financiare”, nu au caracterul unor fapte ilicite care depăşesc limitele libertăţii de exprimare din moment ce sunt judecăţi de valoare aplicate unor situaţii a căror relatare are o bază factuală suficientă. Cuantumul modic al despăgubirilor morale (aproximativ 1.100 euro) este justificat şi de faptul că prin publicarea hotărârii pe prima pagină a ziarului ”I.” se realizează o modalitate concurentă de acoperire a prejudiciului suferit de reclamant.
Susţinerile reclamantului din cadrul apelului incident, în sensul necesităţii majorării cuantumului despăgubirilor pe motiv că prejudiciul este cu atât mai mare cu cât victima delictului de presă se bucura de prestigiul profesional şi de o anumită faimă socială, nu au fost primite de către Curte, deoarece afirmaţia considerată ca depăşind limitele admisibile ale libertăţii de exprimare este de natură a produce acelaşi prejudiciu chiar dacă s-ar referi la o persoană lipsită de notorietate socială şi profesională. Caracterul inadmisibil şi prin urmare ilicit al unor afirmaţii de genul celei regăsite în articolul din data de 18 februarie 2012, s-ar menţine chiar dacă reclamantul ar fi fost condamnat definitiv pentru faptele la care se referă jurnalistul, ceea ce nu a fost cazul în speţă.
Curtea a considerat că pentru expresia reţinută ca depăşind limitele admisibile ale libertăţii de exprimare, jurnalistul nu poate invoca buna credinţă, deoarece conţinutul explicit sexual nu era necesar pentru a aduce la cunoştinţa opiniei publice faptele relatate.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii P.V.E. şi SC O.P. SRL Slobozia, care, indicând prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea criticilor formulate au arătat următoarele;
Încălcarea art. 304 pct. 9 C. proc. civ., are în vedere interpretarea greşită a legii cu privire la dispoziţiile legale privind libertatea de exprimare (art. 30 din Constituţia României); a celor referitoare la ocrotirea drepturilor nepatrimoniale (art. 252-253 C. civ.), precum şi a dispoziţiilor privind răspunderea civilă delictuală (art. 1349 şi urm. C. civ.).
Libertatea de exprimare, ca drept fundamental într-un stat de drept, democratic, este consacrată atât în Constituţia României (art. 30), cât şi în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (art. 10).
Din întreg probatoriul administrat în cauză rezultă că toate afirmaţiile din cadrul publicaţiilor reţinute nu sunt de natura să aducă atingere demnităţii, onoarei şi reputației reclamantului şi, pe cale de consecinţă, pârâtul P.V.E., semnatarul articolelor încriminate, nu a săvârșit vreo faptă ilicită - cum greşit a reţinut instanţa de apel, acesta acţionând cu bună-credință în redactarea articolelor.
În sfera răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, se cer a fi întrunite următoarele condiţii: existenţa unui prejudiciu, a unei fapte ilicite, a unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, precum şi a vinovăţiei celui în cauza.
Prejudiciul, ca element esenţial al răspunderii civile delictuale, constă în efectul negativ suferit de o anumită persoană ca urmare a faptei ilicite săvârşită de o altă persoană, iar din probatoriul administrat în cauză, în raport de conţinutul articolelor publicate, rezultă că nu s-a produs o vătămare a dreptului intimatului-reclamant la onoare şi reputație. În ceea ce priveşte cuantumul prejudiciului în valoare de 5000 RON, menţinut de instanţa de apel, s-a arătat că este, de asemenea, nejustificat în raport de inexistenţa vreunei fapte ilicite.
Pentru a ajunge la soluţia pronunţată, instanţa de apel a plecat de la premisa că susţinerile privind lipsa de imparţialitate a instanţei de fond nu pot fi primite, deoarece legiuitorul a oferit posibilitatea formulării unei eventuale cereri de recuzare a instanţei la Tribunalul Ialomiţa şi nu în faza apelului.
Însă, ceea ce a omis instanţa de apel este faptul că recurenţii au avut un alt reprezentant convenţional la fond şi că abia în apel noul apărător ales a înțeles, în raport de întreaga situaţie, să învedereze aceste aspecte, iar motivul de apel pe acest aspect era cu atât mai întemeiat cu cât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a strămutat peste 20 de cauze, iar mai nou Curtea de Apel Bucureşti a strămutat aproximativ 10 cauze de pe rolul instanţelor din Ialomiţa urmare a bănuielii legitime reţinute în legătură cu intimatul reclamant.
Având în vedere obiectul cauzei şi anume acordarea de daune morale a căror existenţă şi valoare, în lipsa unor texte de lege exprese, este strict atributul instanţei, instanţa de apel trebuia să se aplece cu mult mai multă atenţie asupra aspectelor invocate, deoarece aceeaşi instanţa de fond, care la 21 mai 2013 făcea aceste aprecieri, la 19 aprilie 2013 se abținea de la soluţionarea unui alt dosar, nr. 1.133/98/2013, în care părți erau P.Ş. şi SC V. SRL, societatea la care acesta este administrator, considerând că "este incompatibil să soluţioneze cauza atunci când există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea sa".
Or, când acelaşi magistrat, cu o lună înainte, susţine că nu poate să judece o cauză motivat de faptul că îl cunoaşte pe reclamantul P.Ş. şi că ştie de societatea acestuia, este greu de crezut că reţinerile sale privind buna reputaţie a intimatului sunt pe deplin obiective.
Este adevărat faptul că apărătorul ales din apel al recurentului pârât P.V.E. nu a reprezentat interesele acestuia în faţa instanței de fond pentru a formula, eventual, o cerere de recuzare, însă această chestiune nu le îngrădea pârâţilor dreptul de a invoca acest aspect ca motiv de apel din perspectiva obiectului cererii deduse judecaţii. Prin urmare, trebuia ca instanţa de apel să analizeze cu deosebită atenție motivul invocat şi să constate că este întemeiat.
În ceea ce priveşte articolele reţinute de instanţa de fond, s-a arătat că niciodată nu s-a criticat calificarea profesională a reclamantului P.Ş., ci doar activitatea sa în calitate de administrator ale societăţilor A.H. SRL şi SC V. SRL, societăţi care au comis mai multe ilegalităţi confirmate de instanţele de judecată, şi că, în ultima perioada, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Curtea de Apel Bucureşti au strămutat aproximativ 30 de cauze de pe rolul instanţelor din Ialomiţa, urmare a influenţei numitului P.Ş. asupra magistraţilor de la aceste instanţe.
Într-o altă ordine de idei, s-a arătat că ceea ce interesează cu adevărat în prezenta speţă constă în analizarea dacă pretinsa atingere adusă unui drept nepatrimonial al reclamantului este justificată şi dacă aceasta a fost cauzată prin exercitarea libertăţii de exprimare cu încălcarea limitelor stabilite de reglementările incidente. Prin urmare, trebuie cercetat pretinsul caracter ilicit al faptei săvârşite de pârâtul P.V.E., respectiv dacă a săvârşit o faptă materializată în realitatea obiectivă şi, apoi, dacă această faptă are un caracter ilicit.
Libertatea de exprimare consacrata în art. 10 din C.E.D.O., este unul din drepturile fundamentale, esenţial într-o societate democratică, bazată pe pluralism, toleranţă şi spirit de deschidere, una din condiţiile primordiale ale progresului ei.
Însă, această libertate nu priveşte numai informaţiile apreciate în mod favorabil sau considerate inofensive ori indiferente, ci poate avea în vedere şi informaţii care neliniştesc, scandalizează sau chiar şochează.
În ceea ce priveşte perspectiva din care au fost analizate afirmaţiile incriminate, s-a arătat că în jurisprudența europeană se face distincţie între formularea unor judecaţi de valoare şi relatarea unor situaţii de fapt, distincţie pe care instanţa de fond nu a înţeles să o facă, așa cum corect a reţinut instanţa de apel.
Formularea unei judecăţi de valoare este întemeiată pe libertatea de opinie, fără de care libertatea de exprimare nu poate fi concepută şi presupune posibilitatea de a elabora în toate domeniile, inclusiv în domeniul agricol, o gândire personală sau de a formula o opinie liber aleasă, cu excepţia celor incompatibile unei societăţi democratice. În schimb, relatarea unor împrejurări sau fapte ce se petrec în viața de zi cu zi, constituie o manifestare a libertăţii de informare şi impune un alt tip de analiză a probatoriului.
Astfel, Curtea Europeană a decis, într-o jurisprudență constantă, că în timp ce materialitatea faptelor poate fi probată, judecăţile de valoare "nu se pretează la demonstrarea exactităţii lor; mai mult, a pretinde o asemenea demonstraţie aduce atingere însăși libertăţii de opinie, element fundamental al dreptului garantat de art. 10 din Convenţie" (Prager şi Oberschiick Austriei, Harlanova c. Lituaniei, Cumpăna şi Mazăre c. României).
În cuprinsul deciziei apelate, deşi se reţine faptul că instanţa de fond nu înțelege să facă o asemenea distincţie, la rândul ei, şi această instanţă se limitează la a enumera anumite expresii pe care le considera insultătoare sau cu caracter calomnios, ceea ce ar atrage răspunderea civilă delictuală a recurenților-pârâți.
O asemenea abordare nu poate fi primită, deoarece jurnalistul a preluat fraze şi cuvinte din rapoarte de control oficiale, iar, din această perspectivă, simpla înșiruire a unor texte de lege (prevederile art. 252 şi art. 253 noul C. civ.) nu era suficientă pentru respingerea apelului formulat.
Raportat la conţinutul articolelor pretins încriminatoare, au arătat că sunt în prezenţa unor relatări de fapt coroborate cu judecaţi de valoare ce au ca premisă realităţile obiective prezentate şi dacă în ceea ce priveşte judecăţile de valoare lucrurile sunt destul de clare în optica CEDO, neputându-se reţine în cauza de faţă un limbaj suburban care ar depăși o anumită doză de exagerare, așa cum greşit a reţinut instanţa de apel, în ceea ce priveşte relatările de fapt, acestea sunt unele corecte, precise, exacte, având la baza acte de control emise de autorităţile statului român.
De asemenea, s-a arătat că reclamantul sau firmele sale au avut şi au mai multe litigii pe rolul instanţelor judecătoreşti, iar, din perspectiva existenţei tuturor acestor litigii, toate aspectele de fapt privind ilegalităţile făcute de reclamantul P.Ş. se confirmă cu prisosinţă, jurnalistul P.V.E. nefăcând altceva decât să-şi respecte deontologia profesională, realizând o anchetă jurnalistică bine documentată.
S-a concluzionat, că recurentul nu a făcut altceva decât să preia ilegalităţile reţinute în actele de control, consultând şi portalul instanţelor de judecata şi că a prezentat opiniei publice toate aceste date într-o formă jurnalistică.
Referitor la terminologia folosită în cuprinsul articolelor, s-a arătat că prezentarea jurnalistică a situaţiei de fapt depinde de talentul, pregătirea şi experienţa jurnalistului, care foloseşte o construcţie logică bazată pe argumente îmbrăcate într-un limbaj expresiv, plastic, folosind diferite tehnici de convingere.
Hotărârile Curţii de la Strasbourg indică principiul conform căruia adevărul obiectiv al afirmaţiilor nu trebuie să fie singurul criteriu luat în considerare de instanţe în situaţia în care analizează o acuzaţie de calomnie, elementul determinant trebuind să fie buna credinţă a autorului afirmaţiilor care afectează reputaţia părții vătămată.
Ori, în cauza de faţă, nu s-a făcut dovada relei credinţe a pârâtului P.V.E., respectivele afirmaţii fiind făcute în contextul informării opiniei publice cu privire la activitatea desfăşurata de ADS cu firmele numitului P. şi a avut la bază acte, documente oficiale.
Faţă de cele arătate, s-a conchis că nu poate fi reţinut caracterul ilicit al articolelor publicate de recurentul-pârât P.V.E., iar în lipsa unei fapte ilicite nu se poate discuta nici de raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, şi nici de vinovăţie, ca şi condiţii ale răspunderii civile delictuale, astfel că nefiind întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale în privinţa pârâtului P.V.E., nu sunt îndeplinite nici condiţiile răspunderii civile delictuale în privinţa apelantei pârâte SC O.P. SRL, aceasta din urma având doar calitatea de comitent al pârâtului P.V.E., care a acţionat în calitate de prepus al acesteia.
Examinând decizia în limita criticilor de nelegalitate, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., formulate de recurenţii pârâţi, instanţa constată recursul nefondat, pentru următoarele considerente;
Critica potrivit căreia instanţa de apel „în ceea ce priveşte cuantumul prejudiciului în valoare de 5.000 RON”, nejustificat l-a menţinut având în vedere inexistența vreunei fapte ilicite, iar pentru a ajunge la această soluţie greşit a plecat de la premisa că susţinerile privind lipsa de imparţialitate a instanţei de fond nu pot fi primite, deoarece legiuitorul a oferit posibilitatea formulării unei eventuale cereri de recuzare a instanţei la Tribunalul Ialomiţa şi nu în faza apelului, se constată că este nefondată.
Astfel, recurenţii pârâţi au invocat, pe calea apelului, lipsa de imparţialitate a judecătorului de la prima instanţă cu motivarea că, într-un alt dosar, acelaşi judecător s-a abţinut de la soluţionarea respectivei cauze determinat de faptul că îl cunoaşte pe pârâtul P.Ş. şi că ştie de societatea acestuia, SC V. SRL, ceea ce naşte „în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea sa”.
Motivele pentru care judecătorul poate fi recuzat sunt prevăzute de art. 27 C. proc. civ., iar potrivit art. 29 alin. (1) din acelaşi cod, „Propunerea de recuzare se va face verbal sau în scris pentru fiecare judecător în parte şi înainte de începerea oricărei dezbateri”.
În speţă, pârâţii nu au formulat motivele de recuzare a judecătorului cauzei în faţa primei instanţe, ci prin motivele de apel, deşi, aşa cum au arătat recurenţii pârâţi, motivul de recuzare nu s-a ivit după începerea dezbaterilor, subzistând la momentul inițierii acestora.
Prin urmare, în această situaţie, pârâţii ar fi trebuit să formuleze propunere de recuzare în faţa primei instanţe, cu condiţia ca membrii completului de judecată să nu fi declarat, în prealabil, că se abţin de la judecarea pricinii, partea fiind îndreptăţită să reitereze motivul de recuzare doar în cazul respingerii propunerii odată cu apelul asupra fondului, în aplicarea art. 34 alin. (2) C. proc. civ.
Cum pârâţii nu au invocat producerea motivului de recuzare după închiderea dezbaterilor, ci faptul că la prima instanţă aceştia ar fi beneficiat de asistenţă juridică din partea altui avocat, se constată că, în speţă, nu este admisibilă invocarea pe calea apelului a uneia din situaţiile prevăzute de art. 27 C. proc. civ., cu privire la compunerea completului de judecată care a soluţionat cauza în primă instanţă.
Faţă de aceste considerente, se constată că soluţia instanţei de apel dată acestui motiv de apel este legală, iar criticile formulate de pârâţii în acest sens sunt nefondate.
În ceea ce priveşte criticile de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., potrivit cărora instanţa de apel a pronunţat decizia recurată cu încălcarea art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a art. 30 din Constituţie, se constată că sunt nefondate, pentru următoarele considerente;
În prealabil analizei acestor critici de nelegalitate cu privire la starea de fapt (aşa cum a fost stabilită de instanţa de apel care a devoluat fondul în limita criticilor formulate de părţi), ce nu poate fi reevaluată în recurs faţă de dispoziţiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., în vigoare la data iniţierii prezentului demers judiciar, se constată că instanţa de apel a reţinut că libertatea de exprimare garantată prin Convenţia Europeană nu protejează afirmaţiile făcute prin articolul de presă publicat la data de 18 iulie 2012, deoarece conţinutul explicit sexual al acestuia nu era necesar pentru a aduce la cunoștința opiniei publice faptele relatate, pârâtul P.V.E. depăşind, astfel, limitele libertăţii de exprimare garantată de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi săvârşind o faptă ilicită ce a cauzat un prejudiciu persoanei cu privire la care a folosit respectiva exprimare, iar cu privire la expresiile folosite în celelalte articole de presă, a reţinut că nu au caracterul unor fapte ilicite care să depăşească limitele libertății de exprimare din moment ce sunt judecăţi de valoare aplicate unor situaţii a căror relatare are o bază factuală suficientă.
În concluzie, se constată că instanţa de apel a menţinut soluţia primei instanţe, prin care pârâţii au fost obligaţi în solidar la despăgubiri morale către reclamant în sumă de 5.000 RON, faţă de caracterul ilicit al afirmaţiilor făcute de pârâtul P.V.E., cu depăşirea limitelor admise ale libertăţii de exprimare în articolul de presă publicat la data de 18 iulie 2012, astfel că instanța de recurs va proceda la efectuarea controlului judiciar asupra deciziei recurate numai raportat la afirmaţiile făcute de pârâtul P.V.E. prin acest articol de presă.
În ceea ce privește celelalte critici formulate de pârâţi, cu privire la nelegalitatea deciziei recurate raportat la restul articolelor de presă incriminate de reclamant, se constată că atâta timp cât instanța de apel nu a reținut caracterul ilicit al acestor articole de presă şi nici răspunderea civilă delictuală a pârâţilor pentru conţinutul lor, aceste critici apar ca lipsite de interes, astfel că analiza acestora este superfluă.
Cu privire la articolul publicat la data de 18 iulie 2012, se constată că pârâtul P.V.E., în calitate de ziarist, a făcut următoarele afirmaţii; „(…) din când în când se satură de alde P. şi alţii cu chef de ore sexuale. Desigur, nu ştim dacă doctorul P. (în euro sau în dolari?) mai poate, dar Statul Român, cel puţin în situaţia de faţă, a demonstrat că e sătul”, pentru a aduce la cunoştinţa publicului faptele relatate prin acest articol.
În cauză, deşi nu au arătat expres, instanţele de fond şi apel au făcut o corectă examinare a împrejurării dacă afirmaţiile şi termenii utilizaţi de pârât în articolul publicat la data de 18 iulie 2012 în ziarul „I.” se constituie în fapte ilicite de natură să angajeze răspunderea civilă delictuală a pârâtului P.V.E., ca autor al art. respectiv, sau dacă acestea se încadrează în limitele admisibile ale exerciţiului dreptului la liberă exprimare a pârâtului în condiţiile circumstanțiate de dreptul intern şi dreptul convenţional, respectiv art. 30 din Constituţia României şi art. 10 din Convenţia Europeană.
Instanţa de apel a verificat criticile formulate de pârâţi prin apelul declarat împotriva sentinţei primei instanţe atât din perspectiva libertăţii de exprimare a pârâtului, cât și din perspectiva dreptului la onoare, demnitate şi propria imagine a reclamantului, garantate de dreptul intern şi de dreptul convenţional.
Din perspectiva analizei echilibrului dintre întinderea dreptului la exprimare şi la opinie, inclusiv prin modalităţile sale de exercitare, şi garantarea dreptului de care se bucură individul vizat, se constată că instanţele de fond şi apel au verificat dacă în cauză se angajează răspunderea civilă delictuală a pârâtului, în elementele ei componente: faptă, raport de cauzalitate, prejudiciu şi vinovăţie, potrivit dispozițiilor C. civ., pentru afirmaţiile făcute de pârâtul P.V.E. în articolul de presă din 18 iulie 2012.
Astfel, instanţele de fond au argumentat motivele pentru care acest echilibru a fost alterat prin publicarea articolului din 18 iulie 2012 în ziarul „I.”, cu depăşirea limitelor de exercitare a libertăţii de exprimare de către pârâtul P.V.E., prin folosirea unui limbaj suburban cu un caracter explicit sexual, cu privire la care acesta a invocat caracterul de judecată de valoare al afirmaţiilor făcute, pe de o parte, iar pe de altă parte, admisibilitatea unei doze de exagerare, în detrimentul şi prin afectarea atributelor personalității reclamantului, respectiv, a imaginii și a reputației acestuia.
Aceasta întrucât exerciţiul libertăţii de exprimare, căreia îi corespunde dreptul de informare al cetăţeanului, este condiţionat de restricțiile reglementate chiar în cuprinsul normei care consacră libertatea de exprimare prin importanţa valorilor puse în analiză - art. 10 din Convenția Europeană.
Or, în speță, se constată că, în virtutea libertăţii de exprimare, prin articolul de presă din 18 iulie 2012, pârâtul P.V.E. a folosit un limbaj licenţios, săvârșind o faptă ilicită ce a cauzat un prejudiciu moral intimatului reclamant, astfel că acesta nu poate invoca buna sa credinţă, ca autor al acestor afirmaţii, întrucât nu era nevoie de folosirea unui asemenea limbaj pentru a aduce la cunoştinţa publicului faptele relatate, așa cum corect a reținut instanța de apel.
Prin urmare, se constată că, legal, prin decizia recurată, instanța de apel a menținut sentința primei instanțe în ceea ce privește cuantumul daunelor morale la care au fost obligați pârâţii, în solidar, către reclamant.
Recurenţii au susținut că reclamantul nu a făcut dovada întrunirii condiţiilor pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâților, întrucât nu s-a dovedit fapta ilicită în lipsa căreia nu există nici celelalte elemente care conduc la angajarea acesteia, însă, în cuprinsul hotărârilor pronunţate în fond şi apel, în analizele pe care instanţele şi-au fundamentat soluţiile pronunțate, se constată că sunt indicate probele şi valoarea acestora, aşa cum s-a arătat mai sus, pentru reţinerea elementelor răspunderii civile delictuale a pârâților, iar instanțele au sancționat modul de prezentare a informaţiei prin folosirea unui limbaj licenţios, şi nu libertatea de exprimare prevăzută de art. 10 din CEDO şi art. 30 din Constituţie.
În concluzie, se constată că susţinerile recurenţilor pârâţi potrivit cărora decizia recurată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 30 din Constituție și cele ale art. 10 din CEDO sunt nefondate.
Susţinerea pârâţilor potrivit căreia decizia recurată este nelegală și în raport de dispozițiile art. 252 şi art. 253 din noul C. civ., cu motivarea că simpla înșiruire a acestor dispoziții legale nu era suficientă pentru respingerea de către instanţă a apelului acestora, este, de asemenea, nefondată, câtă vreme o asemenea apreciere, cu trimitere la aceste dispoziţii legale, nu se regăseşte în considerentele deciziei recurate.
Celelalte critici formulate de recurenţii pârâţi, aşa cum au fost expuse mai sus, vizează netemeinicia deciziei recurate şi nu pot fi încadrate în niciunul din motivele de recurs strict şi limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., iar sancţiunea este aceea a neanalizării lor.
Pentru considerentele expuse, instanţa, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii P.V.E. şi SC O.P. SRL Slobozia.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii P.V.E. şi SC O.P. SRL Slobozia împotriva deciziei nr. 53 din 13 februarie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 septembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2362/2014. Civil. Contestaţie decizie de... | ICCJ. Decizia nr. 2445/2013. Civil. Actiune in raspundere... → |
|---|
