ICCJ. Decizia nr. 2362/2014. Civil. Contestaţie decizie de concediere. Revizuire - Apel
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2362/2014
Dosar nr. 2946/1/2014
Şedinţa publică din 24 septembrie 2014
Deliberând, în condiţiile art. 395 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., asupra cererii de revizuire de faţă;
Prin decizia civilă nr. 266 din 16 iulie 2014 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă, a fost respins apelul declarat de reclamanta D.A., în contradictoriu cu pârâta C.N. Poşta Română SA. În consecinţă, a fost menţinută soluţia pronunţată de Tribunalul Constanţa prin sentința civilă nr. 579 din 14 martie 2014 în temeiul căreia a fost respinsă acţiunea reclamantei privind anularea deciziei nr. 9144 din 06 septembrie 2013 prin care a fost dispusă desfacerea contractului de muncă, reintegrarea în funcţia deţinută şi obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale de care nu a beneficiat ulterior încetării raporturilor de muncă.
Împotriva acestei decizii a formulat cerere de revizuire reclamanta, în temeiul dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civi. În motivarea cererii, revizuenta a susținut că decizia a cărei anulare o solicită este contradictorie cu decizia civilă nr. 800 din 29 mai 2014 pronunțată de Curtea de Apel Bucureşti în Dosarul nr. 2375/116/2013, deoarece prin această din urmă hotărâre s-a dat câștig de cauză reclamanților, salariați ai aceleiași pârâte C.N. Poşta Română, în acțiuni ce au avut același temei juridic.
La termenul din 24 septembrie 2014 Înalta Curte a rămas în pronunţare pe admisibilitatea cererii de revizuire.
Analizând condiţiile de admisibilitate a cererii de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel cum a fost aprobat prin Legea nr. 134/2010, Înalta Curte constată următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. „Revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă: pct. 8: există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri”.
Din conţinutul textului legal redat reiese că pentru admisibilitatea acestei căi extraordinare de atac este necesar a fi îndeplinite, cumulativ, mai multe condiţii printre care aceea să existe identitate de părţi, de cauză şi de obiect, mai precis elementele caracteristice lucrului judecat, hotărârile să fie pronunţate în una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate. Astfel, norma amintită conferă părţilor dreptul de a uza de calea extraordinară de atac, de retractare, a revizuirii, în situaţia în care există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade deosebite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri şi care face imposibilă punerea în executare concomitentă.
În cauza de faţă, revizuenta a solicitat instanţei anularea deciziei civile nr. 266 din 16 iulie 2014 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă, în contradictoriu cu intimata C.N. Poşta Română SA, în temeiul dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
În motivare, a arătat că decizia a cărei anulare o solicită este în contradicţie cu altă decizie a Curţii de Apel Bucureşti, pronunţată în pricini similare (drepturi salariale), în privinţa altor salariați, cauze soluţionate în contradictoriu cu aceeași intimată. În acest sens a arătat că decizia a cărei revizuire se solicită este contradictorie cu decizia civilă nr. 800 din 29 mai 2014 pronunțată de Curtea de Apel Bucureşti în Dosarul nr. 2375/116/2013, deoarece prin această hotărâre s-a dat câștig de cauză reclamantei D.G., salariată a aceleiași pârâte C.N. Poşta Română, în acțiuni ce au avut același temei juridic.
În aplicarea dispoziţiilor art. 513 alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că revizuirea este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite, în mod cumulativ condiţiile mai sus expuse pentru considerentele ce urmează:
Revizuenta afirmă o pretinsă contrarietate între hotărâri definitive ale unor instanţe diferite (Curtea de Apel Constanţa şi Curtea de Apel Bucureşti), pronunţate în cauze similare, în privinţa altor părți ce sunt salariați ai aceleiași intimate.
Ca o chestiune preliminară, din chiar motivarea căii de atac exercitate, Înalta Curte constată că revizuenta solicită anularea deciziei Curţii de Apel Constanţa, pe considerente de practica neunitară, respectiv de aplicare şi interpretare diferită a dispoziţiilor art. 68-74 şi urm. C. muncii şi care reglementează protecţia salariatului, membru de sindicat, în procedura de concediere colectivă, iar nu pe chestiuni ce ţin de încălcarea autorităţii de lucru judecat, aşa cum impun rigorile legii.
Or, practica neunitară a instanţelor datorată aplicării şi interpretării greşite a unor norme de drept material nu poate constitui motiv de revizuire în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 8 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., această cale de atac neavând menirea de a remedia astfel de situaţii.
Remediul practicii neunitare rămâne pronunţarea unei decizii în interesul legii, însă, date fiind efectele unei astfel de decizii, chiar şi aceasta ar fi lipsită de orice finalitate în privinţa situaţiei revizuentei, întrucât art. 517 alin. (2) C. proc. civ. prevede că soluţiile care se pronunţă în interesul legii nu au efect asupra hotărârilor judecătoreşti examinate şi nici cu privire la situaţia părţilor din acele procese.
Scopul reglementării cazului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este cel al îndreptării hotărârilor greşite prin anularea acestora şi pronunţarea altora, ci respectarea principiului autorităţii de lucru judecat, prin restabilirea situaţiei determinate de nesocotirea acestuia, premisă ce nu se verifică în speţă.
Cu privire la această chestiune, în jurisprudenţa recentă a Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat asupra faptului că instituirea normei de la art. 509 alin. (1) pct. 8 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., răspunde acestui imperativ al respectării puterii de lucru judecat, dar şi celui al asigurării securităţii raporturilor juridice, ceea ce înseamnă că o asemenea cale de atac nu ar putea fi deturnată într-o cale de atac de natură a permite rejudecarea cauzei pentru simplul fapt că „există două puncte de vedere diferite asupra aceleiaşi chestiuni”, (de ex. în Cauza Stanca Popescu contra României din 7 iulie 2009).
De asemenea, aceeaşi Curte, în alte decizii de speţă recente (cauza Iordan Iordanov şi alţii contra Bulgariei din 2 iulie 2009) a statuat asupra faptului că divergenţele de jurisprudenţă nu pot justifica o intervenţie prin intermediul căilor extraordinare de atac prin care să se desfiinţeze hotărâri judecătoreşti intrate în puterea lucrului judecat. Cu toate că în aceste cauze a fost admisă nevoia de a corecta erorile judiciare şi de a asigura o jurisprudenţă unitară a instanţelor judecătoreşti, aceeaşi Curte europeană a considerat că acestea nu trebuie atinse cu orice preţ şi mai ales cu încălcarea principiului securităţii juridice. Prin urmare, încălcarea puterii de lucru judecat nu poate fi admis în baza deciziilor altor instanţe care pronunţă soluţii de admitere în numeroase cazuri, similare cu cea în care fusese respinsă reclamantei. A constatat astfel că, în aceste situaţii nu se urmăreşte unificarea jurisprudenţei, ci mai degrabă, anularea unor hotărâri judecătoreşti ce nu erau favorabile celor care le promovau, nefiind vorba despre un veritabil demers judiciar întreprins în scopul armonizării practicii instanţelor şi care ar fi condus la pronunţarea unor soluţii general valabile şi obligatorii pentru restul sistemului judiciar. În realitate, soluţiile astfel pronunţate, rămân la nivel de speţă, fără să “lege” în niciun fel instanţele de judecată, servind numai la desfiinţarea unor precedente nefavorabile pentru cei care uzează de această cale extraordinară de atac. Prin urmare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului pare să fie reticentă în a îndrepta “un rău”, respectiv divergenţele de jurisprudenţă prin intermediul altor mijloace care sunt de natură să aducă atingere principiului securităţii juridice în aceeaşi măsură.
Înalta Curte constată că demersul judiciar al revizuentei nu a fost determinat de existenţa unei hotărâri judecătoreşti potrivnice în sensul dispoziţiei legale mai sus amintite, ci de nemulţumirea acesteia faţă de soluţia nefavorabilă pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, spre deosebire de soluţia din Dosarul nr. 2375/116/2013 al Curţii de Apel Bucureşti pronunţată într-o cauză similară.
În temeiul legii prin “una şi aceeaşi pricină ” se înţelege întrunirea condiţiilor triplei identităţi, de obiect, de cauză şi de părţi cu privire la două cereri de chemare în judecată, astfel încât soluţionarea celei de a doua să aducă atingere puterii de lucru judecat a celei dintâi, consecinţa în acest caz fiind, potrivit art. 327 alin. (1) C. proc. civ., anularea celei de a doua hotărâri. Or, în cauza pendinte nu se verifică niciuna dintre condiţiile enunţate, prima hotărâre fiind pronunţată între reclamanta D.G. şi pârâta C.N. Poşta Română şi având ca obiect contestaţie împotriva deciziei de concediere nr. 9408 din 06 septembrie 2013, cea de a doua hotârâre având ca părţi pe revizuenta D.A. şi pârâta C.N. Poşta Română şi având ca obiect contestaţie împotriva deciziei de concediere nr. 9144 din 06 septembrie 2013, motiv pentru care calea de atac exercitată de către revizuientă apare ca inadmisibilă.
Faţă de cele anterior arătate, Înalta Curte va respinge ca inadmisibilă cererea de revizuire.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuenta D.A. cu domiciliul în municipiul Constanţa, în contradictoriu cu intimata C.N. Poşta Română SA cu sediul Bucureşti, B-dul D., împotriva deciziei civile nr. 266 din 16 iulie 2014 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.
Cu drept de recurs în termen de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 septembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2341/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 2379/2014. Civil. Actiune in raspundere... → |
|---|
