ICCJ. Decizia nr. 2341/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Acţiune în constatare, anulare act. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2341/2014
Dosar nr. 30068/3/2013
Şedinţa publică din 24 septembrie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 2047/2013 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuenţii A.M.D.I., B.L.A. şi B.L.G., în contradictoriu cu intimaţii Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, Primăria Municipiului Bucureşti şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva sentinţei civile nr. 1775/2001, pronunţată de Tribunalul București, secţia a IV-a civilă.
S-a reţinut că înscrisul invocat de revizuenţi, ulterior ciclului procesual finalizat prin sentinţa defăimată, nu poate constitui temei al revizuirii întemeiate pe prevederile art. 322 pct. 5 C. proc. civ.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel revizuenţii, arătând că interpretarea dată de judecătorul fondului noţiunii de „înscris nou” este greşită şi că actul invocat de revizuenţi poate constitui temei al revizuirii, în sensul art. 322 pct. 5 C. proc. civ.
Prin decizia civilă nr. 72 A din 24 februarie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţi A.M.D.I., B.L.A. şi B.L.G.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Sentinţa atacată prin revizuirea prezentă a rămas definitivă prin respingerea apelului, conform deciziei civile nr. 1175/2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă. Cererea de revizuire s-a bazat pe un înscris emis de o autoritate publică în anul 2013.
În aceste condiţii, critica revizuienţilor apelanţi a fost respinsă, motivat de faptul că actul nou depus nu îndeplineşte exigenţele impuse de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., în sensul că nici nu exista la momentul pronunţării hotărârii atacate şi nici nu putea fi reţinut de partea potrivnică.
Împotriva deciziei menţionate, au declarat recurs, în termen legal, revizuenţii A.M.D.I., B.L.A. şi B.L.G., solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, cu consecința admiterii apelului și trimiterii cauzei spre rejudecare primei instanțe.
În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., recurenții revizuenţi au arătat următoarele:
1.Decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, în sensul în care instanţa de apel a ales să dispună respingerea apelului, fără a motiva în concret hotărârea și fără a avea în vedere motivele de apel, astfel încât nu se poate forma convingerea că raţionamentul avut în vedere la pronunţarea hotărârii a fost evidenţiat şi în cuprinsul hotărârii atacate. În acest sens, conform jurisprudenţei constante a CEDO, dreptul la un proces echitabil este încălcat de instanţa internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea şi nu a examinat în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse atenţiei, reluând pur şi simplu concluziile unei instanţe inferioare (hotărârea Helle împotriva Finlandei din 19 decembrie 1997, parag. 60).
Pe de altă parte, motivarea cât mai cuprinzătoare a hotărârii oferă garanţia unui proces echitabil și permite părţii interesate, prin analizarea raţionamentului instanţei, să prevadă oportunitatea şi şansele de reuşită ale unei căi de atac.
Or, din cuprinsul motivării instanţei de apel, reiese că aceasta nu a făcut decât să reia, pe scurt (într-o frază), raţionamentul instanţei de fond, fără a oferi apelanţilor, în mod concret, o soluţie care să lămurească problema dedusă judecăţii.
2. Din cuprinsul motivării, extrem de sumare, se desprinde concluzia că instanţa de apel a aplicat în mod greşit prevederile legale în materie, reţinând, în mod eronat, faptul că nu poate constitui un înscris nou cel emis după pronunţarea hotărârii atacate pe calea revizuirii, cu toate că au arătat că acest înscris atestă o situaţie de fapt anterior existentă.
Recurenții au apreciat că şi acesta ipoteză a fost avută în vedere de către legiuitor la momentul edictării dispoziţiilor art. 322 pct. 5 C. proc. civ. (1865). Astfel, cerinţa textului legal este îndeplinită, chiar dacă înscrisul poartă o dată ulterioară pronunţării hotărârii a cărei revizuire se solicită, dar se referă la situaţii atestate de alte înscrisuri preexistente. Aşadar, de vreme ce revizuienții, prin cererea de revizuire, au arătat faptul că, abia la momentul primirii adresei din 06 august 2013, emisă de Direcţia Impozite şi Taxe Locale sector 1, au descoperit că imobilul în litigiu este monument istoric, fapt neadus la cunoştinţa instanţei de către pârâta Primăria Municipiul Bucureşti, singura în măsura să facă aceasta împrejurare cunoscută, doar de la acea dată puteau solicita revizuirea hotărârii sub acest aspect.
Pe cale de consecinţă, faptul că reclamanţilor le-a fost adus la cunoştinţă o împrejurare, determinantă pentru cauza dedusă judecăţii, ulterior pronunţării hotărârii, nu înseamnă că aceasta nu exista, totuşi, la momentul pronunţării sentinţei atacate, dimpotrivă, acest fapt, preexistent pronunţării hotărârii, a fost ascuns de către partea adversă, respectiv Primăria Municipiului Bucureşti.
Astfel, aspectele ce prezintă relevanţă în cauză şi trebuie reţinute şi analizate de către instanţă sunt:
- imobilul a fost declarat monument istoric anterior promovării acţiunii de revendicare iniţiale;
- faptul că imobilul era monument istoric la data promovării acţiuni de revendicare era cunoscut doar de către pârâta Primăria Municipiului Bucureşti/Municipiul Bucureşti, care întocmeşte listele cu astfel de imobile;
- partea adversă a ascuns faptul că imobilul revendicat este monument istoric;
- revizuienții au aflat un fapt preexistent, abia prin înscrisul nou depus la dosarul cauzei.
Analizând recursul formulat, în raport de criticile menţionate și de dispozițiile legale relevante în cauză, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru considerentele ce vor succede:
Asupra primului motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:
Dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 261 pct. 5 C. proc. civ. reglementează, din perspectiva dreptului intern, motivarea hotărârilor judecătorești, ca o garanție a procesului echitabil protejat de art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului (a se vedea în acest sens cauza Albina contra României, hotărârea din 28 aprilie 2005).
Din acest unghi normativ, observațiile recurenților privind necesitatea motivării hotărârilor judecătorești și a analizei argumentelor esențiale ale părților sunt pertinente și corecte.
Ceea ce însă trebuie avut în vedere într-o analiză particulară, concretă a cauzei deduse judecății este faptul că motivarea unei hotărâri nu poate fi supusă doar unei analize cantitative, iar amploarea unei motivări nu garantează în mod necesar și justețea acesteia.
Astfel, ceea ce este important pentru părți și pentru instanțele de control judiciar este necesitatea ca părțile să primească un răspuns esențial la argumentele de fapt și de drept substanțiale pentru dezlegarea unui litigiu.
Or, remarcând că motivarea instanței de apel este una lapidară, trebuie, totuși, reținut că aceasta analizează gradual cerințele legale de admisibilitate ale cererii de revizuire întemeiate pe dispozițiile art. 322 pct. 5 teza I C. proc. civ.
În acest context, chiar dacă criticile recurenților privind motivarea hotărârii atacate procedură civilă ar putea fi susținute din perspectiva dimensiunii motivării, acestea nu pot fi desprinse de legalitatea soluției pronunțate în cauză, care trebuie cercetată în cadrul celui de-al doilea motiv de recurs, în lumina dispozițiilor art. 322 pct. 5 C. proc. civ.
Asupra motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:
În conformitate cu art. 322 pct. 5 teza I C. proc. civ., se poate solicita revizuirea unei hotărâri judecătorești definitive dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor.
În acest context, înscrisurile exhibate în susținerea unei cereri de revizuire trebuie să îndeplinească următoarele condiţii legale:
- să fie doveditoare, adică probante prin ele însele;
- să fie înscrisuri noi, deci necunoscute pentru instanţă şi revizuienţi;
- să fie determinante pentru soluţionarea pricinii, în sensul că, dacă ar fi fost cunoscute de instanţă, cu ocazia judecării pricinii, ar fi putut duce la o altă soluţie decât cea pronunţată;
- să fi existat la data pronunţării hotărârii a cărei revizuire se cere, dar să nu fi putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa revizuienţilor.
Statuând că se poate cere revizuirea pentru acest motiv, legiuitorul s-a referit la acele înscrisuri care, nefiind cunoscute, nu au putut fi verificate de instanţa care a judecat cauza, fapt care a permis săvârşirea unei erori de fapt involuntare ce se impune a fi corectată şi care este de natură să conducă la schimbarea soluţiei pronunţată într-un litigiu tranșat irevocabil.
Dispozițiile art. 322 pct. 5 teza I C. proc. civ. nu pot fi invocate pentru a obţine rejudecarea unui proces din cauză că revizuenții ar fi omis să verifice ei înșişi situația juridică a imobilului pretins şi, respectiv, că ar fi omis să solicite instanţei de judecată efectuarea de verificări în acest sens.
Or, examinând aceste elemente imanente de admisibilitate a cererii de revizuire, Înalta Curte constată că înscrisul pe care se întemeiază revizuienții îl reprezintă adresa din 6 august 2013, emisă de Direcția de Impozite și Taxe Locale a sectorului 1 București, prin care li se comunica recurenților că au fost scutiți de la plata impozitelor, întrucât imobilul din str. P., București a fost încadrat în clasa monumentelor istorice.
În acest cadru, nu poate constitui un înscris doveditor, în sensul art. 322 pct. 5 C. proc. civ., un înscris emis după pronunțarea hotărârii ce se atacă pe această cale, cu atât mai puțin cu cât, din conținutul actului menționat, nu se desprind referiri la situații atestate de alte înscrisuri preexistente, produse ca dovadă în cauza anterior soluționată.
În plus, revizuienților le incumbă dovada, alternativă, fie a conduitei obstrucționiste a părții adverse, conduită de natură să nu le fi permis să intre în posesia înscrisului, pe durata soluționării procesului în fond, fie a unei împrejurări, de același nivel și ivite mai presus de voința părților.
Or, înscrisul exhibat de revizuienți reprezintă parte a unui act public (lista monumentelor istorice din sectorul 1), despre care nu se poate susține cu temei că a fost reținut de partea potrivnică și de care revizuienţii ar fi putut avea cunoştinţă, prin diligențe proprii, anterior declanşării litigiului, aceștia neputând dovedi existența unei împrejurări mai presus de voinţa lor, extraordinare şi neobişnuite, în cunoaşterea și prezentarea acestui înscris.
În acest context, trebuie reamintit că instanța de contencios european a drepturilor omului a statuat, în mod constant, în jurisprudența sa, că revizuirea, cale extraordinară de atac de retractare, nu se poate transforma într-un apel/recurs deghizat, prin care să se tindă la obținerea unei rejudecări a cauzei, pentru că, în sens contrar, s-ar aduce atingere prezumției de validitate de care trebuie să se bucure hotărârile judecătorești irevocabile și principiului securității raporturilor juridice (cauza Mitrea contra României, hotărârea din 29 iulie 2008).
Pentru argumentele expuse, constatând că înscrisul pe care se întemeiază revizuienţii nu întruneşte cerinţele reglementate de art. 322 pct. 5 teza I C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că soluția de respingere a cererii de revizuire formulate de revizuienţii A.M.D.I., B.L.A. şi B.L.G. împotriva sentinţei civile nr. 1775/2001, pronunţată de Tribunalul București, secţia a IV-a civilă, este legală.
În consecință, constatând că nu sunt operante motivele de recurs reglementate de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuenţii A.M.D.I., B.L.A. şi B.L.G. împotriva deciziei nr. 72A din 24 februarie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuenţii A.M.D.I., B.L.A. şi B.L.G., împotriva deciziei nr. 72 A din 24 februarie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 septembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2339/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2362/2014. Civil. Contestaţie decizie de... → |
|---|
