ICCJ. Decizia nr. 253/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 253/2014
Dosar nr. 4652/30/2012
Şedinţa publică din 28 ianuarie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 3436 din 4 decembrie 2012, pronunţată în Dosarul nr. 4652/30/2012, Tribunalul Timiş a respins acţiunea formulată de reclamanţii P.I.L, B.E., P.N.S., F.G., E.M.E., M.M.A., H.Z.L.M. şi S.L. în contradictoriu cu pârâţii Statul Român reprezentat de Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi de Ministerul Finanţelor Publice, Municipiul Timişoara prin Primar, SC F. SA, SC V. SRL, SC S.V. SRL, având ca obiect revendicare imobiliară.
A respins cererea de intervenţie principală formulată de intervenientul S.A.T.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele considerente:
La termenul din 4 decembrie 2012 instanţa a respins în principiu cererea de intervenţie în interes propriu formulată de S.A.T., precum şi cererile în probaţiune formulate de apărătorul ales al reclamanţilor, privind efectuarea unor expertize tehnice judiciare în specialitatea topografie şi construcţii, evaluarea proprietăţii imobiliare.
În cauză au fost invocate de pârâţi excepţiile inadmisibilităţii acţiunii şi a lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice întemeiate pe dispoziţiile deciziei nr. 27/2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pe calea recursului în interesul legii şi a prescripţiei dreptului la acţiune, conform Legii nr. 10/2001.
Tribunalul a apreciat că în raport de efectele produse, dar şi de faptul că inadmisibilitatea priveşte petitul principal, acela legat de nevalabilitatea titlului statului, celelalte petite din acţiune fiind accesorii, se impune analizarea cu prioritate a excepţiei menţionate, în conformitate cu dispoziţiile art. 137 C. proc. civ.
Din actele şi lucrările dosarului tribunalul a reţinut că reclamanţii P.I.L., B.E., P.N.S., F.G., E.M.E., M.M.A., H.Z.L.M., S.L. pretind repararea prejudiciului produs în perioada comunistă prin preluarea imobilului din Timişoara, Splaiul N.T., înscris în C.F. nr. X1 Timişoara, nr. top. Y1 şi Y2, de către Statul Român. Imobilul a aparţinut conform menţiunilor din cartea funciară depusă la dosar societăţii SC S.F.G. SA din Timişoara, cu titlu de aport în natură. Acţionari ai societăţii au fost, conform susţinerilor reclamanţilor, autorii lor.
Mai exact, a reţinut tribunalul, reclamanţii se află în situaţia de a solicita direct instanţei prin formularea unei acţiuni în revendicare întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, obligarea pârâţilor la restituirea în deplină proprietate şi posesie terenul menţionat în partea în care este liber, precum şi acordarea de despăgubiri la valoarea de piaţă, pentru partea din imobil care nu se mai poate restitui în natură, invocând preluarea abuzivă, fără titlu valabil, a acestuia de la autorul lor.
Construcţiile au trecut în proprietatea pârâtei SC F. SA de la Statul Român în temeiul unei hotărâri judecătoreşti din anul 1999, fiind ulterior înstrăinate succesiv, pârâtei SC V. SRL, respectiv SC S.V. SRL. Proprietar al terenului a rămas statul, existând dreptul de superficie în favoarea proprietarilor construcţiilor.
Temeiul juridic al cererii de chemare în judecată indicat de reclamanţi vizează în principal art. 480, art. 481 C. civ., chiar dacă nu a fost indicat în mod expres, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cu privire la garantarea dreptului de proprietate, şi ale art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, art. 6 parag. 1 şi art. 13 din Convenţie, art. 948, art. 966, art. 968 C. civ., art. 34 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, art. 111 C. proc. civ.
Fără a se nega încadrarea situaţiei de fapt deduse judecăţii în dispoziţiile Legii nr. 10/2001, reclamanţii pretind că trebuie acordată prioritate dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, susţinându-se că soluţia menţionată este cuprinsă şi în dezlegarea dată recursului în interesul legii pronunţat cu privire la această chestiune, prin decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Tribunalul a apreciat că o corectă interpretare a dispoziţiilor legale incidente, în acord cu principiul „specialia generalibus derogant”, este doar aceea în sensul că dispoziţiile Legii nr. 10/2001 în concurs cu normele dreptului comun, se aplică în mod prioritar, astfel că după adoptarea legii de reparaţie, nu mai există posibilitatea unei opţiuni între a urma procedura Legii nr. 10/2001 şi a recurge în continuare la dreptul comun, respectiv promovarea unei acţiuni întemeiate pe dispoziţiile C. civ.
Pe de altă parte, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, invocat, referitor la imobilele preluate de stat fără titlu valabil, prevede că pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie.
Or, a reţinut tribunalul, Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, nici art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai poate constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situaţie.
Pe de altă parte, Legea nr. 10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât şi anumite termene şi sancţiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat, astfel că, în prezent, Legea nr. 10/2001, în limitele date de art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acţiunii în revendicarea bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriaşi.
Tribunalul a reţinut că reclamanţii P.I.L., B.E., P.N.S., F.G., E.M.E., M.M.A., H.Z.L.M., S.L., nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele enumerate anterior, întrucât nu sunt exceptaţi de la aplicarea dispoziţiilor legii speciale, nici in rem, imobilul se încadrează la art. 2 lit. a) şi lit. h), nici in personam, reclamanţii pretinzând că sunt moştenitorii legali ai acţionarilor societăţii deposedate de stat, astfel că este incident art. 4 alin. (2) din lege, dar şi art. 3 alin. (1) lit. b). De asemenea, nu a fost relevat nici un motiv temeinic independent de voinţa lor, de a nu putea să fi urmat procedura legii speciale prin formularea notificării.
Totodată, reclamanţii au învederat că în cazul în care se constată neconcordanţe între legea specială, Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, trebuie acordată prioritate Convenţiei, în condiţiile în care nu se aduce atingere altui drept de proprietate sau securităţii raporturilor juridice, dezlegare dată, de asemenea, prin decizia nr. 33 din 2008. Referindu-se la prioritatea Convenţiei, reclamanţii au invocat dispoziţiile art. 6 parag. 1, întrucât prin respingerea acţiunii ca inadmisibilă li s-ar nega dreptul de acces la instanţă, dar şi art. 1 din Protocolul nr. 1.
Art. 6 din Convenţie garantează fiecărei persoane „dreptul la un tribunal”, adică dreptul ca o instanţă judiciară să soluţioneze orice contestaţie privitoare la drepturile şi obligaţiile sale.
Însă, C.E.D.O. a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite şi că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere.
Instanţa de contencios european a statuat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg, şi anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanţa sa.
Or, legiuitorul român a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptăţite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una dintre acestea măsuri fiind restituirea în natură a imobilelor.
Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziţiei sau deciziei emise în procedura administrativă, legea prevede calea contestaţiei în instanţă, art. 26, căreia i se conferă o jurisdicţie deplină, după cum au posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluţionare a notificării, conform deciziei nr. 20 din 19 martie 2007 pronunţată de recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, astfel că este pe deplin asigurat accesul la justiţie.
Existenţa Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţie în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este una efectivă.
În fine, a reţinut tribunalul, prin respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare de drept comun formulată după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, privind imobilele ce intră sub incidenţa acestuia act normativ, nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, temei invocat de asemenea, de reclamanţi, norma convenţională garantând protecţia unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranţe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă.
C.E.D.O. a apreciat însă că simpla solicitare de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual şi nicio speranţă legitimă, situaţie în care tribunalul a constatat că reclamanţii nu pot invoca în mod eficient garanţiile art. 1 din Protocolul nr. 1. În plus, nu s-a pus nici problema acordării de prioritate dispoziţiilor din Convenţie, cât timp nu există neconcordanţe între acestea şi Legea nr. 10/2010.
Tribunalul a apreciat că nu sunt incidente în speţă considerentele din cauzele de la Strasbourg, Păduraru împotriva României şi Străin împotriva României, aşa cum invocă reclamanţii, pentru că în acele dosare, reclamanţii aveau recunoscut dreptul de proprietate prin hotărâre judecătorească.
Mai mult, pornind de la circumstanţele hotărârii pilot din cauza Maria Atanasiu şi alţii contra României, C.E.D.O. a nuanţat aplicarea noţiunii de bun. Astfel, se afirmă că existenţa unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.
Curtea a apreciat însă că transformarea într-o valoare patrimonială în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.
În sensul apărărilor formulate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, tribunalul a avut în vedere că privarea de un drept de proprietate sau de un alt drept real constituie, în principiu, un act instantaneu şi nu creează o situaţie continuă de „privare de drept” (Malhous împotriva Republicii Cehe, Smoleanu împotriva României), astfel că art. 1 din Protocol nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligaţie generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenţia. (Jantner împotriva Slovaciei).
Prin prisma considerentelor expuse, tribunalul a respins acţiunea, având în vedere şi decizia nr. 27/2008 a Înaltei Curţi dată în recurs în interesul legii, pronunţată în Dosarul nr. 28/2011 prin care s-a stabilit că: „Acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi ale art. 13 din această Convenţie, sunt inadmisibile”. Această decizie fiind astfel obligatorie, potrivit art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Tribunalul a apreciat că această concluzie este determinată pentru toate capetele din acţiunea formulată de reclamanţi, pentru că aceştia au solicitat desfiinţarea titlurilor pârâţilor SC F. SA, SC V. SRL şi SC S.V. SRL ca urmare a constatării lipsei titlului statului, autorul de la care s-a transmis dreptul către pârâta SC F. SA.
În acest context, s-a apreciat că rămân fără obiect celelalte excepţii invocate, şi petitele accesorii.
De asemenea, în baza art. 49 şi art. 55 C. proc. civ. tribunalul a respins şi cererea de intervenţie principală.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii P.I.L, B.E., P.N.S., F.G., E.M.E., M.M.A., H.Z.L.M. şi S.L., iar prin decizia civilă nr 76 din 15 mai 2013 a Curţii de Apel Timisoara, secţia I civilă, s-a respins ca nefundat apelul reclamanţilor, pentru următoarele considerente:
Situaţia juridică a imobilului în litigiu, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, este supusă dispoziţiilor acestui act normativ, care reglementează atât problema imobilelor preluate de stat cu titlu valabil, cât şi a celor preluate fără titlu valabil (art. 2).
În ceea ce priveşte imobilele preluate de stat fără titlu valabil, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1990 stabileşte că „pot fi revendicate de foştii proprietari sau de moştenitorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie”.
Prin urmare, potrivit principiului „specialia generalibus derogant”, concursul dintre legea specială (Legea nr. 10/2001) şi legea generală (C. civ.) se rezolvă în favoarea legii speciale, aşa încât, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, persoanele îndreptăţite nu mai au deschisă calea acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., chiar dacă nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau nu au declanşat în termenul legal o atare procedură.
Acest raport a fost tranşat de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia civilă nr. 33/2008, în sensul că nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, despăgubirilor, întrucât s-ar încălca principiul specialia generalibus derogant.
Numai persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001 şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut recurge la această procedură, au deschisă calea acţiunii în revendicarea imobilului sau pentru despăgubiri pe calea dreptului comun, însă reclamanţii nu se încadrează în niciuna din aceste situaţii.
Aceeaşi decizie nr. 33/2008 a instanţei supreme nu exclude totuşi în mod absolut posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, cu condiţia însă să nu se aducă atingere dreptului de proprietate al altor persoane ori securităţii raporturilor juridice, iar reclamanţii să se poată prevala de un bun în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Aprecierea existenţei unui „bun” în patrimoniul reclamanţilor implică recunoaşterea în conţinutul acestei noţiuni, aşa cum rezultă din jurisprudenţa C.E.D.O., atât a unui „bun actual”, cât şi a unei „speranţe legitime”.
Pe de altă parte, C.E.D.O. consideră că simpla solicitare de a obţine un imobil preluat de stat sau despăgubiri nu reprezintă nici un bun actual şi nici o speranţă legitimă.
Astfel, s-a reţinut că în jurisprudenţa actuală a C.E.D.O. a intervenit o schimbare în această privinţă, odată cu hotărârea pilot din 12 octombrie 2010, pronunţată în cauza Atanasiu şi alţii contra României.
Prin această hotărâre, C.E.D.O. a precizat că „existenţa unui bun actual în patrimoniul unei persoane nu poate fi pusă la îndoială dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă, în dispozitivul hotărârii s-a dispus în mod expres restituirea bunului”.
În speţă, reclamanţii nu deţin un asemenea titlu executoriu, întrucât până la acţiunea de faţă, nu a făcut demersuri în justiţie pe calea dreptului comun, sau pe calea specială a Legii nr. 10/2001, pentru revendicarea imobilului preluat de stat, sau pentru despăgubiri.
În plus, prin aceeaşi hotărâre pilot, C.E.D.O. a precizat că „transformarea într-o valoare patrimonială, în sensul art. nr. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial care rezultă din simpla constatare a nelegalităţii naţionalizării este subordonată îndeplinirii de către partea interesată a tuturor exigenţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile reparatorii şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi”.
Prin urmare instanţa de apel a reţinut că, prin raportare la considerentele C.E.D.O. din decizia sus evocată, nu se poate reţine că în speţă li s-a încălcat reclamanţilor dreptul de proprietate în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, întrucât aceştia nu se pot prevala de un „bun” în sensul Convenţiei.
Totodată, s-a apreciat că nerecunoaşterea admisibilităţii acţiunii în revendicare, despăgubiri de drept comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu înseamnă nici încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenţie, întrucât Legea nr. 10/2001 asigura controlul judecătoresc asupra măsurilor reparatorii şi a actelor de înstrăinare prin accesul la trei grade de jurisdicţie (în prezent la două).
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs în termen reclamanţii P.I.L., B.E., P.N.S., F.G., E.M.E., M.M.A., H.Z.L.M., S.L.. şi M.E.M., solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului şi pe cale de consecinţă admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 5, pct. 7, pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ.
Astfel recurenţii susţin că în mod greşit instanţa de apel a respins apelul ca neîntemeiat, considerând că situaţia juridică a imobilului în litigiu este supusă dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 ca lege specială şi că, după intrarea ei în vigoare, nu mai pot opta pentru acţiunea în revendicare de drept comun, dacă nu am urmat procedura prevăzută de legea specială.
În acest sens se arată că procedura instituită de Legea nr. 10/2001 pentru acordarea de măsuri reparatorii are caracter eminamente administrativ, fără o implicare directă a instanţelor de judecată.
Or, accesul la justiţie presupune analizarea pretenţiilor sub toate aspectele de către instanţa de judecată. Ca atare se susţine că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că nu se pot prevala de dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, întrucât nu ar fi făcut dovada deţinerii unui „bun” în înţelesul prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie şi, drept consecinţă, nu s-ar putea prevala nici de protecţia oferită de aceasta dreptului de proprietate privată.
Astfel, recurenţii susţin că această teză este greşită, întrucât potrivit art. 20 alin. (2) din Constituţia revizuită, în caz de neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale.
Aşadar, învederează recurenţii,chiar dacă Legea nr. 10/2001 republicată prevede în art. 22 alin. ultim că nerespectarea termenului impus pentru depunerea notificărilor, atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, textul nu are aplicabilitate în speţă, faţă de dispoziţiile constituţionale mai sus indicate şi faţă de prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
C.E.D.O., în cauze ca Străin împotriva României, Păduraru împotriva României, a reţinut că Legea nr. 10/2001 nu acordă o satisfacţie eficientă victimelor preluărilor abuzive de imobile, pe de o parte datorită lentorii procedurii, pe de altă parte datorită lipsei unei despăgubiri reale. În aceeaşi idee se mai arată că limitarea accesului la justiţie prin art. 22 alin. ultim din Legea nr. 10/2001 republicată, nu asigură un just echilibru între interesul victimelor preluărilor abuzive şi interesul general, încălcând astfel principiul proporţionalităţii care trebuie respectat în materia limitărilor aduse drepturilor fundamentale. De aceea, în cauze de felul celei de faţă, trebuie să se dea eficienţă dispoziţiilor art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, care abilitează instanţele de judecată să verifice legalitatea titlului statului, cu atât mai mult cu cât acţiunea în revendicare imobiliară este imprescriptibilă.
Cu privire la admisibilitatea acţiunii în revendicare, se susţine că este relevant faptul că bunul în litigiu nu a ieşit din patrimoniul statului prin vânzare în baza Legii nr. 112/1995, iar terenul care intră în compunerea acestui imobil, liber de construcţii în marea majoritate, este şi în prezent în proprietatea Statului Român, întrucât nu a făcut obiectul vreunei transmisiuni, aşa încât nu se pune problema ocrotirii drepturilor dobânditorilor în temeiul respectivei legi, în înţelesul deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în secţii unite.
În acest sens recurenţii arată că prin această decizie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absenţa unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă şi concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adiţional la Convenţie, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României, prioritatea normei din Convenţie, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, aşa cum se stabileşte prin art. 11 alin. (2) din legea fundamentală. S-a mai arătat în motivarea deciziei nr. 33/2008 că, în materia revendicării, nu se recunoaşte posibilitatea opţiunii între Legea nr. 10/2001 şi dreptul comun, dar nici nu se poate aprecia ca existenţa Legii 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie. Este însă necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.
Având în vedere aceste considerente ale deciziei dată în recurs în interesul legii, recurenţii consideră că în mod nelegal instanţa de apel a reţinut inadmisibilitatea acţiunii în condiţiile în care, potrivit deciziei în interesul legii, se impunea analizarea fondului pricinii.
Numai astfel se putea stabili în ce măsură normele interne intră în conflict cu dispoziţiile Convenţiei. Teza potrivit căreia nu ar deţine un „bun” în înţelesul art. I din Primul Protocol adiţional la Convenţie este greşită, în contextul în care statul a preluat fără titlu valabil bunul deţinut în proprietate de autorul lor, drept care le-a fost transmis pe cale succesorală.
Prin urmare, recurenţii susţin că respingerea acţiunii ca inadmisibilă, fără ca ea să fie analizată pe fond, constituie o încălcare a dreptului lor la un proces echitabil, consfinţit de art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dar şi a dreptului de proprietate ocrotit de dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la această Convenţie.
În aceeaşi idee se mai susţine că instanţa de apel mai avea obligaţia să se pronunţe în mod distinct asupra motivelor de apel referitoare la posibilitatea de restituire în natură a terenului imobilului aflat şi în prezent în proprietatea Statului Român.
Pentru a se clarifica acest aspect, se susţine că era necesară administrarea probele solicitate, în special expertiza topografică, pentru a se stabili suprafaţa de teren restituibilă, în totalitate sau parţial, respectiv cea care excede terenului ocupat de construcţii, cu atât mai mult cu cât o parte din construcţii s-au autodemolat în timp. Sub acest aspect se susţine că este necesară administrarea probei cu expertiza solicitată, aspect posibil doar în cadrul unei rejudecări a cauzei.
Recurenţii mai învederează că, instanţa de apel ar fi trebuit ca, în temeiul art. 172 alin. (1) C. proc. civ., să pună în vedere pârâtelor 3, 4 şi 5 să depună decizia civilă nr. 481/A/1999 a Tribunalului Timiş, decizia civilă nr. 2731/1999 a Curţii de Apel Timişoara şi contractele de vânzare-cumpărare pe care le-au încheiat pentru construcţiile imobilului în litigiu, împreună cu documentaţia aferentă, cu atât mai mult cu cât la aceste hotărâri fac trimitere operaţiunile din cartea funciară a imobilului în cauză, deci se impunea verificarea conţinutului lor, sub aspectul efectelor pe care le au asupra dreptului de proprietate al respectivelor pârâte cu privire la teren.
O altă critică adusă de recurenţi hotărârii instanţei de apel vizează respingerea cererii subsidiare privind acordarea despăgubirilor în baza art. 13 din Convenţie, considerată inadmisibilă de prima instanţă, în condiţiile în care s-a reţinut că nu deţin un titlu executoriu constând într-o hotărâre definitivă şi executorie,prin care să li să recunoască calitatea de proprietari şi să se fi dispus restituirea bunului, în sensul recentei jurisprudenţe C.E.D.O. (cauza Atanasiu şi alţii contra României).
Contrar acestor considerente, recurenţii solicită a se reţine că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în secţii unite, a arătat în cuprinsul deciziei nr. 33/2008 pronunţată în interesul legii că, privarea de bun în absenţa oricărei despăgubiri constituie o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, iar dacă bunul revendicat a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului, sau a fost transmis de acesta unui terţ, care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenţie de despăgubiri. Din jurisprudenţa C.E.D.O. reiese că, atunci când statul nu mai poate să restituie imobilul în natură, iar masurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii, urmează să se plătească reclamantului despăgubiri băneşti. Ca atare, din perspectiva celor susţinute, recurenţii apreciază că se impunea admiterea cu obligarea statului la plata unor despăgubiri, motiv pentru care se solicită casarea deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecare în primă instanţă sau în apel, pentru administrarea probelor şi pronunţarea soluţiei pe fondul cauzei.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 5, pct. 7, pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ., coroborat cu art. 312 alin. (3) şi alin. (5) teza I C. proc. civ.
Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma motivelor de recurs invocate şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 5, pct. 7, pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480-art. 481 C. civ., art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului art. 6 parag. 1 din Convenţie, art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 948 pct. 2 şi pct. 4, art. 966, art. 968 C. civ. şi art. 34 pct. 1 din Legea nr. 7/1996, art. 111 C. proc. civ., a fost înaintată la 6 iunie 2002.
Or, faţă de obiectul dedus judecăţii şi de temeiul de drept invocat în susţinerea acţiunii în revendicare pe calea dreptului comun se impune examinarea cauzei atât prin prisma art. 1 din Protocol nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cât şi a deciziei nr. 33/2008 dată în recurs în interesul legii de secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Astfel, prin decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat cu putere obligatorie pentru instanţe că, „în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.
Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securităţii raporturilor juridice.”
În speţă, însă, nu se poate reţine vreun conflict între legea naţională, respectiv Legea nr. 10/2001, şi dreptul european, art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, şi, ca atare, nici încălcarea textului sus-menţionat din Constituţie, sau a deciziei în interesul legii nr. 33/2008, ca urmare a neacordării priorităţii dispoziţiilor Convenţiei.
Astfel, pentru a putea invoca prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, respectiv conflictul dintre legea naţională şi dreptul european, reclamanţii ar trebui să aibă un „bun” în sensul textului convenţional menţionat.
În ceea ce priveşte aplicarea prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 în materia imobilelor preluate abuziv de statele totalitare comuniste, în jurisprudenţa C.E.D.O. s-au conturat câteva principii.
Astfel, dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului nu se aplică decât în măsura în care ingerinţa s-a produs după intrarea în vigoare a Convenţiei pentru statul respectiv.
Ca atare, nu se poate reţine aplicabilitatea în speţă a art. 1 din Protocolul nr. 1 în privinţa actului de preluare a imobilului de către stat, întrucât preluarea s-a petrecut înainte de ratificarea Convenţiei de către statul român.
În al doilea rând, Convenţia nu garantează dreptul persoanei de a dobândi un bun. Cel care pretinde protecţia Convenţiei trebuie să facă dovada existenţei în patrimoniul său a unui „bun actual sau a unei speranţe legitime.”
Noţiunea de „bun” are semnificaţie autonomă în jurisprudenţa C.E.D.O. Ea cuprinde nu numai drepturile reale aşa cum sunt ele definite în dreptul nostru intern, dar şi aşa numitele speranţe legitime, cum ar fi speranţa de a obţine o despăgubire. Speranţele legitime trebuie să fie suficient de clar determinate în dreptul intern şi recunoscute fie printr-o hotărâre judecătorească, fie printr-un act administrativ.
În al treilea rând, statul dispune de o largă marjă de apreciere în ceea ce priveşte stabilirea condiţiilor pe care trebuie să le îndeplinească persoanele cărora li se restituie bunurile de care au fost deposedate.
Statul Român a adoptat Legea nr. 10/2001, prin care a stabilit condiţiile în care se acordă măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Una dintre condiţiile esenţiale pe care persoanele îndreptăţite la restituire trebuie să le respecte pentru a putea beneficia de prevederile acestei legi reparatorii, este aceea de a formula notificarea în termenul prevăzut de lege.
În speţă, reclamanţii nu au făcut demersuri pentru restituirea în natură a imobilului în temeiul Legii nr. 10/2001 şi nici alte demersuri anterioare care să se finalizeze cu o hotărâre judecătorească de restituire sau cu un act administrativ, prin care să li se recunoască dreptul la restituire (în natură sau în echivalent), astfel că în mod corect instanţele anterioare au reţinut că aceştia nu au un „bun actual” şi nici măcar „o speranţă legitimă” care să atragă incidenţa prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1.
În hotărârea pilot pronunţată în cauza Atanasiu şi alţii contra României, din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of., Partea I nr. 778/22.11.2010, C.E.D.O. a reţinut că:
„134. (...) un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la „bunurile” sale în sensul acestei prevederi. Noţiunea „bunuri” poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin „o speranţă legitimă" de a obţine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate.
140. (...) existenţa unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administraţiei de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor, care ţine de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
Curtea constată că, de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 şi nr. 10/2001 şi mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.
(...) Curtea apreciază că transformarea într-o „valoare patrimonială”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.
În speţă, Curtea observă că nicio instanţă sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor Atanasiu şi Poenaru în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante (...), deşi toate constată ca naţionalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament.
Rezultă că acest apartament nu reprezintă un „bun actual” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala.
Totuşi, dacă constatarea judiciară a naţionalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, Curtea observă că ea dă dreptul la o despăgubire din moment ce din hotărârile instanţelor interne ce au dobândit autoritate de lucru judecat, reiese că erau întrunite condiţiile legale impuse pentru a beneficia de măsurile de reparaţie, şi anume naţionalizarea ilegală a bunului şi dovada calităţii de moştenitor a fostului proprietar.”
Faţă de aceste statuări ale C.E.D.O., urmează a se constata că, întrucât reclamanţilor nu li s-a recunoscut, printr-o hotărâre judecătorească anterioară, dreptul la restituirea imobilului solicitat în prezenta cauză, aceştia nu beneficiază de un „bun” în sensul Convenţiei şi, ca atare, nu pot invoca protecţia documentului european în favoarea lor.
Prin hotărârea pilot pronunţată în cauza Atanasiu şi alţii contra României, instanţa europeană nu mai acordă simplei constatări a nevalabilităţii titlului statului relevanţa urmărită de reclamanţi.
Dacă până la pronunţarea hotărârii în cauza Atanasiu, existenţa unei hotărâri judecătoreşti pronunţată pe calea dreptului comun de constatare a nevalabilităţii titlului statului îşi găsea utilitatea, deoarece practica instanţei europene era în sensul că recunoaşterea prin hotărâre judecătorească a nevalabilităţii titlului statului echivalează cu o recunoaştere indirectă şi cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al reclamanţilor, care au astfel un „interes patrimonial” protejat de art. 1 Protocolul nr. 1 al Convenţiei (a se vedea în acest sens, cauzele Gingis împotriva României, hotărârea din 4 noiembrie 2008, publicată în M. Of. al României nr. 458/2.07.2009, Czaran şi Grofcsik împotriva României, hotărârea din 2 iunie 2009, Reichardt împotriva României, Hotărârea din 13 noiembrie 2008, Popescu şi Dimeca împotriva României, hotărârea din 9 decembrie 2008), după cauza Atanasiu, astfel de concluzie nu mai este posibilă.
Nu există posibilitatea pentru recurenţi de a opta, în demersul lor judiciar, între legea specială şi dreptul comun, deoarece recunoaşterea unui asemenea drept ar însemna încălcarea principiului „specialia generalibus derogant”, dar şi a deciziei în interesul legii nr. 33/2008, care a făcut trimitere la el şi care este obligatorie potrivit dispoziţiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., în forma în vigoare la data pronunţării deciziei.
Este adevărat că, în considerentele acestei decizii în interesul legii, s-a reţinut şi faptul că „nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
Este însă necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare, nu aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.
Aşadar, instanţa supremă recunoaşte posibilitatea exercitării unei acţiuni de drept comun pentru restituirea bunurilor preluate de stat în situaţia în care reclamantul dovedeşte existenţa în patrimoniul său a unui „bun”, situaţie care, contrar celor susţinute de recurenţi, nu se regăseşte în speţă.
Astfel, nicio persoană nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acţiune promovată ulterior datei de 14 februarie 2001 şi fondată pe dreptul comun (art. 480 C. civ.), pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă nu i-a fost recunoscut anterior un „bun” în sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei ori nu poate invoca existenţa unei speranţe legitime în legătură cu acesta.
„Simpla speranţă de restituire” (terminologie uzitată în jurisprudenţa C.E.D.O.), în absenţa îndeplinirii condiţiilor legale esenţiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului în regimul politic anterior, nu reprezintă o „speranţă legitimă”, privită ca „valoare patrimonială” şi, în consecinţă, ca „bun”, în înţelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Ca atare, recurenţii nu se pot plânge de o atingere a dreptului de proprietate, în condiţiile documentului european, atât timp cât nu demonstrează existenţa lui actuală, criticile pe acest aspect nefiind fondate.
În ce priveşte analiza conflictului dintre legea internă şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta s-ar fi impus în măsura în care s-ar fi făcut dovada existenţei unui „bun” în patrimoniul reclamanţilor, ceea ce nu este cazul în speţă, după cum s-a arătat deja.
În concluzie, întrucât imobilul din litigiu intră în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001, iar demersul judiciar al reclamanţilor, se situează în timp după intrarea în vigoare a legii speciale, el se supune dispoziţiilor acestei legi, în aplicarea principiului „specialia generalibus derogant”, astfel cum s-a statuat cu efect obligatoriu prin decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Or, faţă de cele expuse, în condiţiile în care, reclamanţii nu justifică existenţa unui drept de proprietate actual, a unui „bun” sau cel puţin a unei „speranţe legitime” în patrimoniul lor, acţiunea dedusă judecăţii nu putea fi admisă, după cum corect au apreciat şi instanţele anterioare, motiv pentru care în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În ce priveşte critica adusă de recurenţi hotărârii instanţei de apel ce vizează respingerea cererii subsidiare privind acordarea despăgubirilor în baza art. 13 din Convenţie, sunt de reţinut următoarele aspecte statuate cu putere obligatorie prin decizia nr. 27/2011 dată în recurs în interesul legii de secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Astfel prin decizia sus evocată s-a statuat cu putere obligatorie potrivit art. 3307 alin. (4) C. proc. civ . că „ a cţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi ale art. 13 din această convenţie, sunt inadmisibile”.
S-a mai reţinut prin aceeaşi decizie că potrivit art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, „orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încălcate are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale”.
Aşa cum C.E.D.O. a arătat în Cauza Rotaru împotriva României, art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului garantează existenţa în dreptul intern a unui recurs ce permite invocarea, în substanţă, a drepturilor şi libertăţilor consacrate de Convenţie. El are ca o consecinţă directă existenţa unui „recurs intern”, care să permită persoanei remedierea în plan naţional a oricărei încălcări a unui drept consacrat în Convenţie. Această dispoziţie solicită deci o cale internă de atac în faţa unei „autorităţi naţionale competente” care să examineze orice cerere întemeiată pe dispoziţiile Convenţiei, dar care să ofere şi reparaţia adecvată, chiar dacă statele contractante se bucură de o anume marjă de apreciere în ceea ce priveşte modalitatea de a se conforma obligaţiilor impuse de această dispoziţie.
Prin urmare, posibilitatea analizei pe fond a cererii reclamantului şi oferirea unui remediu adecvat constituie ceea ce, în jurisprudenţa C.E.D.O., se numeşte a fi „recursul efectiv”, în sensul art. 13 din Convenţie (cauzele Kudla împotriva Poloniei, Rysovskyy împotriva Ucrainei, Kacmar împotriva Slovaciei etc.).
Cu privire la natura acestui „recurs intern”, atât jurisprudenţa C.E.D.O, cât şi doctrina au stabilit că garanţiile prevăzute de art. 13 din Convenţie nu pot merge atât de departe încât să asigure o cale care să permită combaterea unei legi, pe motiv că este contrară Convenţiei, sau să atace conţinutul unei anumite reglementări în faţa unei autorităţi naţionale (cauzele James şi alţii împotriva Regatului Unit, Roche împotriva Regatului Unit, Murray împotriva Regatului Unit etc.).
Prin urmare, art. 13, astfel cum a fost interpretat de organele cu atribuţii jurisdicţionale ale Convenţiei, nu deschide calea unui recurs naţional în convenţionalitate, care ar putea avea ca obiect încălcarea de către o lege naţională, oricare ar fi ea, a unui drept ocrotit de Convenţie sau de protocoalele sale adiţionale, ci garantează o cale de atac care să pună în discuţie modul de aplicare a legii interne în conformitate cu exigenţele Convenţiei.
Cu alte cuvinte, în baza acestui articol, judecătorul naţional nu poate înlătura o lege sub pretextul că nu corespunde Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, ci este obligat să aplice legea existentă în lumina principiilor degajate din blocul de convenţionalitate.
Cu atât mai mult nu se poate accepta ideea că deschiderea unei căi paralele legii speciale deja existente, fără nicio garanţie a oferirii remediului celui mai adecvat, ar reprezenta o soluţie compatibilă cu exigenţele art. 13 din Convenţie.
Or, controlul de convenţionalitate al sistemului naţional existent de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent a fost deja realizat de C.E.D.O. în hotărârea-pilot pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României.”
Din perspectiva celor expuse, este nefondată şi critica hotărârii instanţei de apel ce vizează respingerea cererii subsidiare privind acordarea despăgubirilor în baza art. 13 din Convenţie.
Nefondate sunt şi criticile legate de motivarea necorespunzătoare a hotârârii prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în condiţiile în care în considerentele hotărârii sunt clare concise fiind redate argumentele de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei în adoptarea soluţiei, prin raportare la obiectul dedus judecăţii.
De altfel este de reţinut că motivarea unei hotârâri înseamnă de fapt încadrarea unei situaţii particulare, de speţă, în cadrul prevederilor generale şi abstracte ale unei legi.
Or, din această perspectivă, cum hotârârea instanţei de apel se circumscrie exigenţelor prevăzute de art. 261 pct. 5 C. proc. civ., dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză.
În ce priveşte criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., este de reţinut că acestea au fost invocate formal,nefiind incidente în cauză, cu atât mai mult cu cât faţă de inexistenţa „bun actual” în patrimoniul reclamanţilor, nu se poate reţine o greşită interpretare a actului juridic dedus judecăţii.
Nici incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., nu poate fi reţinută, în condiţiile în care nu au fost arătate formele de procedură încălcate, prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Din perspectiva celor expuse,şi faţă de inexistenţa unui „bun actual” în patrimoniul reclamanţilor, nu se mai impune analiza altor critici
Nefiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 5, pct. 7, pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ., recursul reclamanţilor urmează a fi respins ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii P.I.L., B.E., P.N.S., F.G., E.M.E., M.M.A., H.Z.L.M., S.L., M.E.M. împotriva deciziei nr. 76 din 15 mai 2013 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 ianuarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 252/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 254/2014. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
