ICCJ. Decizia nr. 250/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 250/2014
Dosar nr. 3250/3/2009
Şedinţa publică din 28 ianuarie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, la 29 ianuarie 2009, reclamantul A.D.B.C. a chemat în judecată pe pârâţii S.I.E., Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea acestora de a-i lăsa în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, str. B., sector 2, în suprafaţă de 1501 mp şi construcţia edificată pe acesta.
În motivarea acţiunii, întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 480 C. civ. şi ale art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, reclamantul a arătat că este proprietarul terenului în suprafaţă de 1501 mp, din care 783 mp construiţi, în calitate de moştenitor al autorului său, care a dobândit imobilul prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 30 decembrie 1941 la Tribunalul Ilfov, secţia notariat. Reclamantul a mai susţinut că titlul său de proprietate este mai vechi şi preferabil în comparaţie cu titlul statului, care emană de la un non dominus, ce exercită o posesie nelegitimă.
Prin cererea de intervenţie în interes propriu înregistrată la data de 9 martie 2009 şi admisă în principiu la termenul de judecată din 11 mai 2009, A.V., A.C.M. şi A.M. au chemat în judecată pe pârâţii S.I.E., Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi Statul român prin Ministerul Finanţelor, solicitând ca, urmare a revendicării prin comparare de titluri, să oblige pârâţii să lase în deplină proprietate şi posesie imobilul intervenienţilor şi reclamantului.
În motivarea cererii de intervenţie, aceştia au arătat că sunt moştenitorii autorului A.C.M., ca şi reclamantul A.D.B.C., în baza certificatelor de moştenitor şi a actelor de stare civilă anexate, justificându-şi interesul.
Prin încheierea din 1 martie 2010, tribunalul a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâtul S.I.E. şi a unit cu fondul pricinii excepţia prescripţiei achizitive.
Pârâtul Statul român prin Ministerul Finanţelor Publice a invocat excepţiile netimbrării şi inadmisibilităţii acţiunii, raportat la temeiul de drept invocat, respectiv art. 480 C. civ.
În ceea ce priveşte cererea de restituire a terenului în suprafaţă de 1501 mp, s-a invocat de către acelaşi pârât excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Prin cererea completatoare formulată la termenul de judecată din 15 octombrie 2010 reclamantul a solicitat obligarea pârâtului Statul român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata contravalorii imobilului.
La termenul din 11 februarie 2011, tribunalul a respins excepţiile de netimbrare a cererii şi inadmisibilităţii acţiunii invocate de Statul român prin Ministerul Finanţelor Publice, ca neîntemeiate şi a unit cu fondul cauzei excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti prin Primarul General.
La termenul din 9 decembrie 2011, tribunalul a unit cu fondul excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Prin sentinţa civilă nr. 2072 din 16 noiembrie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâţilor Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi Statul român prin Ministerul Finanţelor Publice şi a respins capătul de cerere formulat de reclamantul A.D.B.C., având ca obiect revendicare în natură, în contradictoriu cu pârâţii Municipiului Bucureşti prin Primarul General şi Statul român prin Ministerul Finanţelor Publice, ca fiind promovat împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală.
A fost respins capătul de cerere având ca obiect revendicare în natură formulat de reclamantul A.D.B.C., în contradictoriu cu pârâtul S.I.E. ca neîntemeiat.
A fost respins capătul de cerere, având ca obiect plata contravalorii imobilului, în contradictoriu cu pârâtul Statul român prin Ministerul Finanţelor Publice, ca inadmisibil.
A fost respinsă cererea, pârâtul Statul român având ca obiect plata contravalorii imobilului, reclamantul A.D.B.C. cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienţii A.V., A.M. şi A.C.M. în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi Statul român prin Ministerul Finanţelor Publice, ca fiind promovată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală şi a fost respinsă cererea de intervenţie în interes propriu formulată de aceiaşi intervenienţi în contradictoriu cu pârâtul S.I.E., ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 20 decembrie 1941, numitul M.A.A. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, Str. B., grevat de următoarele sarcini: ipoteza de rangul I pentru garantarea creanţei de 1.000.000 franci francezi către C.G., urmărirea generală de venituri instituită de portăreii de pe lângă Tribunalul Ilfov prin procesul-verbal din data de 13 octombrie 1931, expropriere parţială atât a clădirii cât şi a terenului, dacă Primăria Municipiului Bucureşti nu renunţă la noua aliniere a str. B.
Deşi atât reclamantul, cât şi pârâtul S.R.I. au susţinut că aceste sarcini au fost radiate, judecătorul fondului a exprimat un dubiu asupra acestei situaţii.
Cu privire la prima sarcină menţionată în cuprinsul contractului, tribunalul a reţinut că susţinerile părţilor nu se coroborează cu înscrisurile din dosar întrucât, deşi potrivit extrasului eliberat de Arhivele Naţionale „ipoteca instituită în favoarea numitului C.G. pentru imobilul din str. B. împotriva debitorului M.L. a fost radiată conform jurnalului din 29 decembrie 1941, aceste menţiuni au fost apreciate ca neconcludente, observându-se că extrasul datează din 2 aprilie 1931”.
Pe de altă parte, în cuprinsul acestui înscris se face vorbire despre radierea unei ipoteci împotriva unui alt debitor decât cumpărătorul din contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 20 decembrie 1941, respectiv M.A.A. De asemenea, s-a reţinut că identificarea obiectului contractului nu este clară, nemenţionându-se întinderea suprafeţei, astfel că operează prezumţia simplă a faptului că radierea menţionată prin jurnalul din 29 decembrie 1941 operată faţă de vânzătorul din actul de vânzare-cumpărare a vizat o altă suprafaţă din imobil. Cu atât mai mult cu cât, prin contractul de vânzare-cumpărare menţionat, cumpărătorul M.A.A. a preluat şi sarcinile imobilului, radierea uneia dintre acestea trebuia să opereze faţă de actualul debitor.
Aceleaşi considerente au fost reţinute de tribunal şi cu privire la cea de-a doua sarcină menţionată în contractul de vânzare-cumpărare, cea instituită în favoarea statului, indicând rezerva asupra datei din extrasul pus la dispoziţia reclamantului de Arhivele Naţionale, respectiv anul 1940, 3 decembrie, deşi actul de vânzare-cumpărare arată că titlul originar datează din anul 1941. Prin urmare, instanţa a statuat şi asupra caracterului îndoielnic al acestei radieri în beneficiul autorului M.A.A.
Tribunalul a mai constatat că, prin decizia U.C. Bucureşti, la data de 2 aprilie 1942, din terenul şi construcţia proprietatea lui M.A.A. a fost expropriată o suprafaţă necesară pentru lucrările de aliniere stradală, asupra acestei decizii revenindu-se la data de 19 aprilie 1943, ocazie cu care s-a indicat în concret suprafaţa expropriată, respectiv 196,88 mp teren, construcţie în suprafaţă de 9,70 mp şi înălţime de 14,50 m. De comun acord cu expropriatul M.A.A., s-a stabilit şi s-a plătit valoarea despăgubirilor.
În ceea ce priveşte pe autorul iniţial al reclamantului, instanţa a reţinut că prin sentinţa penală nr. 17 din 17 mai 1946 pronunţată de Tribunalul Poporului din Bucureşti, M.A.A. a fost condamnat pentru „crime de dezastrul ţării şi crime de război”, fapte sancţionate de Legea nr. 312/1945, la pedeapsa cu moartea, la confiscarea tuturor bunurilor aflate în patrimoniul său şi ieşite din patrimoniu după data de 23 august 1944, precum şi la confiscarea bunurilor şi drepturilor aparţinând soţiei şi descendenţilor acestuia, dobândite după data de 6 septembrie 1940.
Prin urmare s-a constatat că o parte din averea autorului M.A.A. a fost expropriată pentru cauză de utilitate publică, măsură fiind însoţită de plata despăgubirii, iar o altă parte a fost confiscată prin hotărârea penală menţionată.
Începând cu anul 1950, imobilul în litigiu s-a aflat în folosinţa şi administrarea statului prin diverse instituţii, iar prin Decretul nr. 409/1955 s-a făcut prima menţiune despre existenţa dreptului de proprietate în favoarea statului.
Conform relaţiilor comunicate de Primăria Municipiului Bucureşti, prima înregistrare cadastrală s-a făcut în anul 1986, când a fost înscris ca posesor de parcelă Ministerul Afacerilor Externe, cu suprafaţa de 1501 mp teren şi 783 mp construcţie, ca proprietate de stat, ulterior, prin dispoziţiile Legii nr. 366/2002 lămurindu-se natura juridică a dreptului de proprietate pe care pârâtul S.I.E. îl exercită, anume aceea de proprietate publică.
Din cauza naturii condamnării autorului reclamantului şi intervenienţilor au fost respinse atât notificarea formulată de aceştia, cât şi contestaţia întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, prin sentinţa civilă nr. 384 din 19 aprilie 2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, reţinându-se că nicio preluare de avere făcută în temeiul Legii nr. 312/1945 nu poate face obiectul reparaţiei prin Legea nr. 10/2001. Hotărârea judecătorească amintită a intrat în puterea lucrului judecat, considerentele avute în vedere nemaiputând fi puse în discuţie de o altă instanţă.
Prin sentinţa penală nr. 339 din 30 decembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti a fost respinsă cererea formulată de reclamant şi intervenientul A.C.M. privind reabilitarea judecătorească a defunctului M.A.A., hotărârea fiind menţinută ca urmare a respingerii recursului prin decizia civilă nr. 1922 din 25 mai 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
S-a mai reţinut că, potrivit raportului de expertiză tehnică imobiliară efectuat în cauză, suprafaţa de teren a imobilului măsoară în prezent 644 mp, chestiune asupra căreia nu s-au ridicat obiecţiuni de către niciuna dintre părţi.
Tribunalul a respins capătul de cerere având ca obiect revendicarea în natură a imobilului, formulat în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi Statul român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, ca fiind promovat împotriva a două persoane lipsite de calitate procesuală, având în vedere că aceşti pârâţi nu exercită posesia asupra imobilului, evidenţiat în patrimoniul pârâtului S.I.E.
Cererea completatoare, formulată de reclamant la termenul din 15 octombrie 2010, prin care acesta a solicitat, în temeiul art. 480 C. civ. şi art. 1 Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Depturilor Omului, obligarea pârâtului Statul român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor la plata contravalorii imobilului imposibil de restituit în natură, a fost respinsă ca inadmisibilă în raport de considerentele deciziei nr. 27/2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii.
Totodată, s-a considerat că, faţă de ipoteza concretă a litigiului, având în vedere că reclamantul s-a prevalat deja de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, acesta nu mai poate solicita, pe calea dreptului comun, obligarea pârâtului Statul român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor la plata contravalorii imobilului, câtă vreme în procedura administrativă şi jurisdicţională efectuată în temeiul Legii nr. 10/2001, s-a statuat că bunul imobil nu se circumscrie domeniului de aplicare a legii speciale.
Reţinând că reclamantul nu a probat nici întinderea dreptului de proprietate şi nici existenţa acestuia în patrimoniul defunctului M.A.A., la momentul decesului, în anul 1946, tribunalul a apreciat că nu se impune compararea titlurilor părţilor şi nici analiza apărării de fond invocate pe calea excepţiei prescripţiei achizitive de către pârâtul S.I.E.
Pentru identitate de raţiune, obiect şi cauză cu soluţia pronunţată asupra acţiunii principale, s-a argumentat şi în ceea ce priveşte cererea de intervenţie principală.
Împotriva sentinţei menţionate au declarat apel reclamantul A.D.B.C. şi intervenienţii A.V., A.M. şi A.C.M., criticând-o ca nelegală şi netemeinică. Reclamantul a criticat refuzul comparării drepturilor autorilor de la care provin titlurile de proprietate şi constatării preferabilităţii titlului lor, mai vechi, autentic, invincibil şi imprescriptibil, în raport cu titlul pârâtului, emanând de la un non dominus, care a exercitat o posesie nelegitimă.
Apelanţii intervenienţi nu au motivat apelul declarat, astfel încât, având în vedere identitatea dreptului şi a intereselor acestor părţi cu cele ale reclamantului, curtea de apel a analizat apelul lor făcând aplicarea dispoziţiilor art. 292 alin. (1) C. proc. civ., dar şi pe baza susţinerilor cuprinse în motivarea apelului principal.
Prin decizia civilă nr. 93 A din 2 aprilie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins ca nefondate apelurile declarate de reclamant şi intervenienţi, reţinând, în esenţă, că nu se impune cercetarea acţiunii în revendicare prin compararea titlurilor câtă vreme a rezultat din probatoriile administrate, că dreptul de proprietate asupra imobilului solicitat a ieşit din patrimoniul autorului M.A.A., anterior deschiderii succesiunii acestuia, care a avut loc la data de 1 iunie 1946, pe calea exproprierii pentru utilitate publică, în privinţa suprafeţei de 196,88 mp teren şi a construcţiei de 9,70 mp şi ca urmare a confiscării ca pedeapsă complimentară aplicată în urma condamnării sale la pedeapsa cu moartea prin sentinţa penală nr. 17 din 17 mai 1946 pronunţată de Tribunalul Poporului, în privinţa restului de proprietate.
Curtea de Apel Bucureşti a înlocuit acea parte a considerentelor hotărârii primei instanţe pe baza cărora, reţinând existenţa mai multor sarcini asupra imobilului revendicat, judecătorul fondului a exprimat o rezervă în privinţa dreptului de proprietate invocat de reclamant.
S-a constatat, în acest sens, că probatoriile administrate au confirmat apartenenţa neîntreruptă a dreptului de proprietate asupra imobilului din str. B., începând cu data dobândirii sale prin cumpărare, la patrimoniul numitului M.A.A. şi faptul preluării acestuia (din patrimoniul cumpărătorului) parţial pe calea exproprierii pentru utilitate publică şi parţial, în urma confiscării, ca pedeapsă complementară, aplicată autorului apelanţilor prin sentinţa penală nr. 17 din 17 mai 1946 a Tribunalului Poporului, în baza dispoziţiilor Legii nr. 312/1945.
S-a constatat, totodată, că imobilul în litigiu nu intră în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001, întrucât autorul apelanţilor a fost acuzat şi condamnat prin sentinţa menţionată pentru fapte ce nu pot fi considerate ca manifestare a opoziţiei faţă de sistemul totalitar comunist, după cum se reglementează în art. 2 alin. (1) lit. b), ci pentru faptele şi consecinţele politice ale participării României în cel de-al doilea război mondial alături de Germania nazistă.
Curtea de apel a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 384 din 19 aprilie 2005 a Tribunalului Bucureşti, definitivă şi irevocabilă, prin care s-a respins contestaţia intervenienţilor împotriva deciziei nr. 21958 din 31 octombrie 2003 emisă de S.I.E. s-a statuat cu putere de lucru judecat asupra faptului că situaţia imobilului în litigiu nu este reglementată de Legea nr. 10/2001, acesta constituind motivul respingerii notificărilor formulate în temeiul legii speciale.
Consecinţa directă a acestei dezlegări este aceea a admisibilităţii acţiunii în revendicare promovate de reclamant şi intervenienţi şi a judecăţii în condiţiile dreptului comun, iar nu prin aplicarea prevederilor Legii nr. 10/2001 sau a raţionamentelor şi criteriilor la care îndrumă decizia nr. 33/2008 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii.
Or, aplicând dreptul comun, instanţa de apel a constatat că dreptul de proprietate asupra imobilului din str. B., sector 2, a încetat să mai existe în patrimoniul autorului apelanţilor ca urmare a exproprierii sale parţiale şi, în privinţa restului de proprietate rămasă, ca urmare a confiscării dispuse prin hotărârea penală menţionată.
Curtea a reţinut că ambele preluări care au condus la încetarea existenţei dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu în patrimoniul lui M.A.A. au avut o bază legitimă, în raport cu legislaţia în vigoare la momentul producerii preluărilor.
În consecinţă, instanţa de apel a apreciat că soluţia de respingere ca neîntemeiată a cererii principale şi a celei de intervenţie în interes personal este corectă şi legală.
Împotriva deciziei menţionate au declarat recurs, în termenul legal, reclamantul A.D.B.C., A.C.M. şi A.M., criticând-o ca nelegală pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Dezvoltând motivele de recurs, recurenţii au susţinut că actul de preluare abuzivă nu a avut niciodată efecte legale, ci a constituit doar justificarea abuzurilor statului comunist, astfel încât, potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Consiliul Europei a Drepturilor Omului, coroborat cu art. 480 C. civ., şi-au justificat calitatea de proprietari asupra imobilului din str. B., sector 2 Bucureşti.
Recurenţii au învederat că titlul de proprietate al autorului lor este mai vechi, preferabil şi imprescriptibil, astfel că nu s-a stins prin neuz.
S-a solicitat, în acest sens, să fie omologat raportul de expertiză întocmit în cauză, din care rezultă identificarea imobilului revendicat şi valoarea de piaţă a acestuia.
Intimatul pârât S.I.E. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului declarat de reclamant şi intervenienţi ca nefondat.
Totodată, s-a susţinut de către intimat că dezvoltarea motivelor de recurs nu respectă condiţiile de fond impuse de art. 304 C. proc. civ., întrucât acestea reprezintă o reproducere ad literam a motivelor de apel, fără o minimă argumentare a criticilor în fapt şi în drept, de natură a releva nelegalitatea hotărârii atacate.
În faza procesuală a recursului nu s-au administrat probe noi.
Examinând cu prioritate excepţia nulităţii recursului, invocată de pârâtul intimat S.I.E., conform dispoziţiilor art. 137 C. proc. civ., Curtea va constata că aceasta este nefondată şi urmează a fi respinsă.
Conform dispoziţiilor art. 306 alin. ultim C. proc. civ., se va constata că este posibilă încadrarea criticilor aduse de recurenţi deciziei instanţei de apel în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., aceste critici fiind circumscrise în parte acestui motiv.
Examinând criticile formulate prin motivele de recurs, Curtea va constata că, deşi expuse sumar, acestea vizează nelegalitatea refuzului comparării titlurilor de proprietate ale părţilor şi neconstatarea preferabilităţii titlului reclamantului şi intervenienţilor.
Curtea va reţine că instanţa de apel a stabilit corect că dreptul de proprietate asupra imobilului din Bucureşti, str. B., sector 2 a ieşit din patrimoniul autorului comun al reclamantului şi intervenienţilor, M.A.A., în modalităţi prevăzute de legislaţia în vigoare la momentul preluărilor şi nu în mod abuziv, astfel cum s-a susţinut prin motivele de recurs.
Astfel, prima preluare s-a realizat pe calea exproprierii pentru utilitate publică, în baza deciziei din 19 aprilie 1943, cu acordul fostului proprietar M.A.A. în ceea ce priveşte stabilirea şi plata despăgubirilor, achitate efectiv de proprietarul Primăria Municipiului Bucureşti.
Cea de-a doua preluare a fost efectul condamnării la pedeapsa complementară a confiscării averii, în temeiul sentinţei penale nr. 17 din 17 mai 1946 a Tribunalului Poporului şi, ca urmare a aplicării dispoziţiilor Legii nr. 312/1945, neputând fi înlăturată decât prin desfiinţarea respectivei hotărâri judecătoreşti în căile extraordinare de atac.
Înscrisurile depuse la dosar au probat faptul că, în mod definitiv, instanţele judecătoreşti au respins cererea de reabilitare judecătorească a profesorului universitar M.A.A., iar desfiinţarea sentinţei penale de condamnare nu a fost invocată şi nici dovedită.
Prin urmare, recurenţii nu au justificat îndreptăţirea lor la recunoaşterea şi protecţia unui drept care nu le-a fost transmis pe cale succesorală de autorul lor, întrucât nu exista în patrimoniul acestuia la data deschiderii succesiunii, 1 iunie 1946.
În aceste condiţii, s-a apreciat corect de instanţele de fond şi apel că nu se mai impune cercetarea acţiunii în revendicare prin procedeul comparării titlurilor, câtă vreme probatoriile administrate în cauză au relevat că dreptul de proprietate a ieşit din patrimoniul autorului M.A.A. anterior deschiderii succesiunii acestuia, în modalităţile prevăzute de legislaţia în vigoare la acel moment.
În acest context, s-a reţinut corect că aceleaşi considerente ce au condus prima instanţă la soluţia respingerii cererilor în revendicare ca neîntemeiate, constituie deopotrivă argumente pentru respingerea ca neîntemeiată a cererii completatoare şi subsidiare de acordare a despăgubirilor pentru imobilul în litigiu.
Prin urmare, nu se impune analiza criticii referitoare la neomologarea raportului de expertiză prin care s-a identificat imobilul şi s-a stabilit valoarea de piaţă a acestuia, cu atât mai mult cu cât aceasta nici nu se circumscrie motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizând modul de apreciere a probelor, ce nu constituie motive de casare ori modificare a deciziei în actuala reglementare a art. 304 C. proc. civ.
Pentru toate aceste considerente, Curtea va constata că recursul este nefondat şi, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimatul-pârât S.I.E.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A.D.B.C. şi intervenienţii A.V., A.M. şi A.C.M. împotriva deciziei nr. 93 A din 2 aprilie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 ianuarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 25/2014. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 251/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs → |
|---|
