ICCJ. Decizia nr. 252/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 252/2014
Dosar nr. 2872/3/2012
Şedinţa publică din 28 ianuarie 2014
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 18 iunie 2010, pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti sub nr. 28472/299/2010, astfel cum a fost precizată reclamanţii N.D.I.M.C. şi B.E. au solicitat instanţei ca în contradictoriu cu pârâţii D.G. şi D.I. să dispună obligarea acestora să le lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, Calea F., sector 1.
În motivare, reclamanţii au arătat că imobilul din Calea F. a aparţinut autorului său, C.A., aspect rezultat din cuprinsul procesului-verbal de carte funciară nr. X1/1940. După anul 1948, au arătat reclamanţii că familia lor a fost nevoită să părăsească acest imobil, acesta fiind naţionalizat în temeiul Legii nr. 119/1948. Ulterior, au susţinut reclamanţii, pârâţii au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului de la stat care era un non dominus, astfel că titlul lor, în comparare cu titlul reclamanţilor este un titlu precar.
Au arătat reclamanţii că în jurisprudenţa C.E.D.O. s-a statuat că vânzarea de către stat a bunului altuia unor terţi de bună credinţă, combinată cu lipsa totală a despăgubirii constituie o privare de proprietate contrară art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Prin urmare, în concursul dintre foştii proprietari, aflaţi în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat şi chiriaşii cumpărători sau cumpărătorii subsecvenţi cărora nu li s-a desfiinţat contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, se va da preferabilitate titlului înfăţişat de reclamanţi ca fiind cel originar şi mai bine caracterizat, provenind de la proprietarul iniţial care dobândise bunul în condiţii de perfectă legalitate, anterior preluării de către stat.
În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 480 C. civ. din 1864, dispoziţiile Legii nr. 30/1994, art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Prin cererea înaintată la dosarul cauzei la data de 2 decembrie 2010, pârâtul D.G. a învederat decesul pârâtei D.I. la data de 17 iulie 2010, înaintând la dosarul cauzei certificatul de deces eliberat de Consiliul Local sector 1 la data de 18 iulie 2010 şi certificatul de calitate de moştenitor din 28 septembrie 2010 emis de Biroul Notarilor Publici I.N.
Prin încheierea din data de 16 decembrie 2010, instanţa a luat act de transmisiunea calităţii procesuale pasive de la pârâta D.I. la pârâta G.M.
Prin sentinţa civilă nr. 18504 din 27 octombrie 2011, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale invocată de pârâţi prin întâmpinare şi a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, dosarul fiind înregistrat pe rolul secţiei a IV-a civilă la data de 30 ianuarie 2012 sub nr. 2872/3/2012.
Prin sentinţa civilă nr. 2011 din 14 noiembrie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată şi precizată, ca neîntemeiată, privind pe reclamanţii N.D.I.M.C. şi B.E., în contradictoriu cu pârâţii G.M. şi D.G.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că din actul de vânzare-cumpărare autentificat din 2 decembrie 1913 de Tribunalului Ilfov, secţia notariat, a rezultat că vânzătorii E.V. a transmis în favoarea cumpărătorului C.A. dreptul de proprietate asupra imobilului loc viran situat în Bucureşti, Calea F., având întinderile şi vecinătăţile specificate în act.
Între Primăria Municipiului Bucureşti prin SC H.N. SA în calitate de vânzător şi pârâta D.I. în calitate de cumpărător s-a încheiat la data de 14 decembrie 1998 contractul de vânzare-cumpărare din 14 decembrie 1998, având ca obiect locuinţa situată în Bucureşti, Calea F., sector 1, compusă din cameră, cameră, hol, bucătărie, cameră serviciu, baie, culoar, balcon, balcon, pivniţă, în comun hol în suprafaţă utilă de 106,6 mp şi 95,33 mp teren situat sub construcţie.
Tribunalul a reţinut în baza dispoziţiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 potrivit cărora în absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive, iar potrivit alin. (2) în aplicarea prevederilor alin. (1) şi în absenţa unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar. Ca atare, prezumţia de proprietate prevăzute de dispoziţiile legale menţionate este incidentă exclusiv pentru ipoteza lipsei oricăror probe contrarii, cerinţă ce nu este îndeplinită în cauza de faţă, de vreme ce înscrisurile înaintate la dosarul cauzei atestă existenţa dreptului de proprietate în favoarea autorului reclamanţilor.
Instanţa nu şi-a însuşit apărarea de fond invocată de către pârâţi referitoare la inadmisibilitatea acţiunii în revendicare formulate, faţă de considerentele deciziei în interesul legii nr. 33/2008 şi având în vedere comportamentul organelor administrative şi respectarea de către acestea a procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, apreciind că aceste constituie tot atâtea criterii ce se impune a fi avute în vedere în soluţionarea conflictului între legea generală şi legea specială, şi, implicit, în soluţionarea chestiunii admisibilităţii acţiunii în revendicare (cauza Faimblat împotriva României).
Cu referire la acţiunea în revendicare formulată, instanţa a constatat că în prezenta cauză atât reclamanţii, pe de o parte, cât şi pârâţii, pe de altă parte, se prevalează de titluri de proprietate valabile şi anume actul de vânzare-cumpărare autentificat din 2 decembrie 1913 de Tribunalului Ilfov, secţia notariat, respectiv de contractul de vânzare-cumpărare din 14 decembrie 1998, pentru pârâţi.
În demersul său, instanţa a ţinut cont de criteriile de preferabilitate instituite prin decizia în interesul legii nr. 33/2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de dispoziţiile speciale prevăzute în Legea nr. 10/2001, de care nu se poate face abstracţie din moment ce imobilul face parte din sfera de reglementare a acesteia şi de jurisprudenţa C.E.D.O., care susţine că exigenţele art. 1 din Protocolul nr. 1 şi principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât şi în cel al cumpărătorului de bună-credinţă.
În domeniul de faţă, un bun actual în patrimoniul unei persoane există dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii s-a dispus în mod expres restituirea bunului.
Instanţa a constatat că reclamanţilor nu le-a fost recunoscut în mod definitiv un drept de a li se restitui imobilul în litigiu de către instanţele judecătoreşti sau de către autorităţile administrative, motiv pentru care instanţa a apreciat că reclamanta nu se poate prevala de existenţa unui bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, ci numai de un drept cu caracter economic proteguit de acest articol. Ca atare, caracterul abuziv al preluării imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept la restituirea în natură a bunului.
Pe de altă parte, valabilitatea titlului pârâţilor a fost consolidată ca efect al omisiunii formulării unei cereri de declarare a nulităţii contractului invocat de aceştia drept titlu de proprietate.
Prin decizia civilă nr. 135 A din 30 aprilie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul formulat de apelanţii-reclamanţi N.D.I.M.C. şi B.E., împotriva sentinţei civile nr. 2011 din 14 noiembrie 2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. 2872/3/2012, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi G.M. şi D.G., ca nefondat.
Examinând sentinţa apelată şi actele dosarului în raport de motivele de apel invocate în cauză, Curtea a constatat că apelul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.
Tribunalul, reţinând că imobilul în litigiu este un imobil preluat de stat în perioada regimului politic comunist, în mod corect a avut în vedere la pronunţarea soluţiei regula de drept conform căruia concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, reţinând astfel în cauză incidenţa Legii nr. 10/2001, cu toate consecinţele ce decurg din aplicarea acestor prevederi legale speciale asupra cererii de revendicare formulată de reclamanţi.
De altfel, prin decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, s-a statuat că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ., căci ar însemna să se încalce principiul specialia generalibus derogant.
Înalta Curte a reţinut totodată că persoana îndreptăţită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluţionare a notificării. În cadrul acestui control, partea interesată poate deduce judecăţii însuşi dreptul său de proprietate asupra imobilului în litigiu.
Tot instanţa supremă, prin aceeaşi decizie, a reţinut că adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţie Europeană a Drepturilor Omului în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este efectivă, iar faptul că această cale specială este sau nu una efectivă poate fi constatat printr-o analiză în concret a fiecărei cauze.
Prin hotărârea pilot pronunţată în cauza M. Atanasiu şi alţii contra României din 12 octombrie 2010 s-a arătat fără echivoc că „în ceea ce priveşte acţiunea în revendicare fondată pe dispoziţiile civile de drept comun, Curtea apreciază ca respingerea acesteia argumentată de necesitatea de a asigura aplicarea coerenta a legilor reparatorii nu ridica de una singura o problemă din punctul de vedere a liberului acces la justiţie garantat de art. 6 parag. 1 al Convenţiei, cu condiţia ca procedura prevăzuta de Legea nr. 10/2001 să constituie o cale judiciara eficientă”.
Or, pentru a se atinge finalitatea unei acţiuni întemeiate pe dreptul comun ca şi un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenţie legislativă, neconvenţionalitatea unor dispoziţii ale legii speciale, Înalta Curte a mai reţinut că nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
Pe de altă parte, contrar susţinerilor apelanţilor, se remarcă faptul că prin decizia sus-menţionată s-a exclus posibilitatea ca acţiuni în revendicare similare celei de faţă să mai fie soluţionate după regulile de comparare şi preferabilitate specifice dreptului comun, cu ignorarea regulilor rezultând din aplicarea dispoziţiilor speciale de drept substanţial ale Legii nr. 10/2001.
Or, singurele aspecte relevante faţă de pretenţiile reclamanţilor sunt dacă bunul revendicat a fost preluat abuziv şi intră ca atare în domeniul reglementat de legea specială de reparaţie şi dacă reclamantul se poate prevala de un bun actual într-o acţiune întemeiată pe dreptul comun.
Dreptul de proprietate care s-a aflat iniţial în patrimoniul reclamanţilor (autorilor acestora) nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul adiţional al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, principiul în acest domeniu, astfel cum se desprinde din jurisprudenţa C.E.D.O. fiind acela că speranţa de a vedea renăscută supravieţuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată ca un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Reclamanţii s-ar fi putut prevala de un bun în sensul Convenţiei, numai dacă ar dovedi în cauza de faţă că întruneşte toate condiţiile legii pentru a beneficia de restituirea imobilului preluat abuziv.
Această situaţie juridică nu se poate dovedi însă decât în cadrul şi cu respectarea cerinţelor prevăzute de Legea nr. 10/2001 (actul normativ aplicabil în materia acestor imobile), prin decizia sau dispoziţia emisă de unitatea deţinătoare/entitatea învestită cu soluţionarea notificării care atestă calitatea notificatorilor de persoane îndreptăţite la restituire în natură ori, după caz printr-o hotărâre judecătorească de restituire.
Or, reclamanţii nu au înţeles să formuleze o notificare conform legii speciale şi să parcurgă astfel procedurile de restituire prevăzute de lege, iar în cauză nu există nicio hotărâre judecătorească anterioară prin care să se fi stabilit că reclamanţii nu au pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu şi prin care să se fi dispus restituirea acestuia în patrimoniul lor.
Având în vedere considerentele aceleiaşi hotărâri C.E.D.O. pronunţată în cauza Atanasiu şi alţii contra României din 12 octombrie 2010, faţă de apărările reclamanţilor referitoare la preferabilitatea titlului acestora asupra imobilului preluat abuziv de stat, Curtea observă că s-a constatat şi de către C.E.D.O. că „de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2001 şi nr. 10/2000 şi mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care ar trebui sa conducă fie la restituirea bunului fie la acordarea unei despăgubiri.”
Altfel spus, singura speranţă legitimă creată reclamanţilor apelanţi a fost cea dată prin aplicarea Legii nr. 10/2001, o speranţă la o reparaţie echitabilă pentru abuzul săvârşit de statul comunist.
Pârâţii sunt deţinători ai unui titlu asupra imobilului în litigiu, fiind moştenitorii lui D.G. şi D.I., care l-au cumpărat, în temeiul Legii nr. 112/1995, în baza contractului din 14 decembrie 1998, act de înstrăinare în legătură cu care instanţa de fond a constatat corect, văzând dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, că nu s-a solicitat de către reclamanţi declararea nulităţii acestuia.
În temeiul respectivului contract de vânzare-cumpărare, intimaţii-pârâţi cumpărători, care se află şi în posesia apartamentului au, spre deosebire de recurentul-reclamant, un bun, în sensul jurisprudenţei C.E.D.O. prezentată mai sus.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii N.D.I.M.C. şi B.E.
Reclamanţii au arătat că, instanţa de apel, în mod eronat, a ajuns la concluzia că în cauză, atât reclamanţii cât şi pârâţii se prevalează de titluri de proprietate valabile, făcând o greşită aplicaţiune a dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, dar şi a Legii nr. 10/2001 şi mai mult, utilizând criterii de preferabilitate necorespunzătoare situaţiei din dosar.
Motivarea instanţei este nelegală, deoarece reclamanţii sunt înlăturaţi, nu numai de la primirea unor despăgubiri băneşti, deoarece nu au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, dar şi de la restituirea în natură, care constituie unica posibilitate de reparaţie în litigiul dedus judecăţii.
La data de 18 mai 1994, România a ratificat Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului din Legea nr. 30/1994 publicată în M. Of. nr. 135/31.05.1994, ceea ce obligă statul la protecţia proprietăţii respectând standardele convenţionale.
La data de 18 mai 1994, asupra imobilelor preluate abuziv de statul comunist, nimeni în afara vechiului proprietar nu avea un titlu legal.
Vechii proprietari, cum este şi cazul reclamanţilor, îşi justificau dreptul de proprietate cu un act autentic de proprietate dobândit legal în condiţiile art. 644-art. 645 C. civ., intrat în circuitul civil prin transcrierea în registrul de transcripțiuni, moment de la care actul de proprietate este opozabil erga omnes.
Cum titlul reclamanţilor de proprietate nu a fost desfiinţat pe cale judecătorească, în nici una dintre modalităţile prevăzute de lege, dreptul de proprietate conferit de acest act este imprescriptibil, conform art. 480 C. civ. şi poate fi luat din mâinile proprietarului de drept numai pentru cauză de utilitate publică, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire, aşa cum prevede art. 481 C. civ.
Cum în cauză, reclamanţii nu au dreptul la niciun fel despăgubire, întrucât nu au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, statul nu putea să devină proprietar asupra imobilului şi să dispună de el, făcând acte de vânzare, întrucât nu a respectat condiţiile legale, şi nu a acordat despăgubiri, în locul imobilului propriu-zis.
Nu numai că nu a respectat aceste dispoziţii dar au fost încălcate şi dispozițiile art. 20 şi art. 148 din Constituţie, precum şi criteriile de preferabilitate.
Criteriul esenţial pentru stabilirea preferabilităţii unuia dintre titluri este dat de stabilirea mijloacelor juridice prevăzute în dreptul intern pe care fiecare parte le are la dispoziţie pentru a obţine o despăgubire efectivă, în cazul în care este privată de proprietatea sa.
Sub acest aspect, instanţa de apel trebuia sa constate că pârâţii aveau la dispoziţie în dreptul intern mijloace mult mai eficiente de obţinere a unei despăgubiri efective, fie prin intermediul acţiunii în evicțiune, acţiune de drept comun pentru care exista o practică constantă şi consistentă a instanţelor judecătoreşti, fie, mai nou, prin intermediul acţiunii izvorâte din dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001.
În concluzie, nu se poate reţine că prin admiterea acţiunii în revendicare, pârâţilor li s-ar fi creat un prejudiciu disproporţionat, în schimb, pentru vechii proprietari, în lipsa posibilităţii acordării de măsuri reparatorii în echivalent, singura soluţie este restituirea în natura.
Instanţa de apel, în mod greşit s-a prevalat de cauza C.E.D.O. Atanasiu şi alţii contra României, deşi această cauză este legată de Legea nr. 10/2001 şi ignoră aplicațiunea Legii nr. 247/2005 care a consacrat principiul restituirii în natură a bunurilor preluate de stat.
De asemenea, s-a invocat faptul că, potrivit Legii nr. 165/2013, reclamanţii au notificat organele competente cu restituirea în natură a imobilului în cauză.
Recursul este nefondat.
Examinând susținerile recurenților-reclamanți N.D.I.M.C. și B.E., Înalta Curte constată că acestea se subsumează dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și urmează să fie analizate din această perspectivă.
Astfel, sunt neîntemeiate criticile reclamanților referitoare la înlăturarea drepturilor ce li se cuvin, în sensul restituirii în natură sau acordării de despăgubiri pentru imobilul situat în București, Calea F., sector 1, preluat abuziv de statul român.
Analizând actele și lucrările dosarului, se reține că reclamanții au formulat o acțiune în revendicare pe calea dreptului comun, la data de 18 iunie 2010, fără însă a apela la dispozițiile legii speciale.
Or, în raport de dispozițiile deciziei nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, pentru restituirea imobilelor preluate abuziv, persoanele interesate au la îndemână legea specială, adică Legea nr. 10/2001. Numai în măsura în care există o neconcordanță între legea internă și dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, aceasta are prioritate și se poate apela la acțiunea în revendicare pe calea dreptului comun în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Înalta Curte a statuat că legiuitorul a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptăţite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una dintre aceste măsuri fiind restituirea în natură a imobilelor.
Faptul că acest act normativ, Legea nr. 10/2001, prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziţiei sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestaţiei în instanţă (art. 26), căreia i se conferă o jurisdicţie deplină.
În consecinţă, întrucât persoana îndreptăţită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluţionare a notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul la justiţie.
Aplicarea Legii nr. 10/2001 nu împiedică reclamanții să-și valorifice drepturile prevăzute de legea specială, însă în situația în care nu au formulat notificare în conformitate cu dispozițiile art. 22 din actul normativ menționat, nu mai pot susține posibilitatea acordarea unor măsuri reparatorii pe cale separată.
Este nefondată susținerea reclamanților că dreptul de proprietate asupra imobilului ființează la momentul formulării acțiunii introductive de instanță, potrivit jurisprudenței C.E.D.O. privind art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție.
În cazul unei acțiuni în revendicare formulată pe calea dreptului comun, în baza dispozițiilor art. 480 C. civ., reclamanții trebuie să demonstreze că în patrimoniul lor se află dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, care să corespundă noțiunii de bun, potrivit jurisprudenței C.E.D.O. de la Strasbourg.
Astfel, în hotărârea Maria Atanasiu și alții contra României, publicată în M. Of. nr. 778/22.11.2010, Curtea a statuat asupra noțiunii de bun actual, precizând că existența unui astfel de bun în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu, dacă printr-o hotărâre definitivă și executorie instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.
Or, în prezenta cauză, reclamanții nu pot invoca o hotărâre judecătorească care să fie conformă cu accepțiunea jurisprudenței europene în această materie. Reclamanţii și-au întemeiat pretenția dedusă judecății pe simpla speranță de li se vedea recunoscută supraviețuirea unui fost drept de proprietate, pe care sunt de multă vreme în imposibilitatea de a-l exercita efectiv, împrejurare ce nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție.
Această situație face neîntemeiate susţinerile reclamanților privitoare la pretinsul conflict între legislația națională și C.E.D.O. sub aspectul îndreptățirii sale la restituirea bunului preluat de stat de la antecesorii săi, condițiile în care se poate face restituirea fiind clarificate chiar de C.E.D.O., acestea fiind convergente cu dispozițiile legii naționale.
În acest context, reclamanții nu pot dovedi existența bunului în patrimoniul lor, condiție esențială pentru formularea acțiunii în revendicare, pe calea dreptului comun. În consecință, aceștia nu pot pretinde un drept la restituirea imobilului în litigiu, exercitat în condițiile art. 480 C. civ.
În privința titlului exhibat de pârâți se constată că bunul a fost dobândit de aceştia în condiții de legalitate, contractul fiind încheiat cu proprietarul al cărui titlu nu era contestat la acel moment și cu respectarea dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995. Acest titlu nu a fost desființat și în mod corect instanțele anterioare au constatat preferabilitatea acestuia și îndreptățirea pârâților să păstreze bunul.
Este nefondată și susținerea că au formulat notificare în baza Legii nr. 165/2013, deoarece acest act normativ nu prelungește termenul anterior, prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001, cu modificările și completările ulterioare și nici nu instituie un nou interval de timp pentru persoanele interesate de a depune solicitări de restituire.
De asemenea, este nefondată și critica referitoare la jurisprudența neunitară a instanțelor, deoarece hotărârile depuse în faza recursului de către reclamanți privesc alți chiriași din imobil și față de care a fost respinsă acțiunea în revendicare formulată de reclamanți, decizia civilă nr. 1124 R din 4 iunie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 28467/299/2010.
În conformitate cu jurisprudența C.E.D.O., în cauza Tudor Tudor contra României, publicată în M. Of., Partea I nr. 778/13.11.2009, s-a constatat încălcarea dreptului la un proces echitabil, pentru pronunțarea unor soluții diferite în spețe similare, or în speță, dimpotrivă, hotărârea depusă dovedește unitate de jurisprudență și confirmă soluțiile pronunțate de instanțele anterioare.
Față de aceste considerente, Înalta Curte în baza dispozițiilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ., urmează să respingă recursul reclamanților, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii N.D.I.M.C. şi B.E. împotriva deciziei nr. 135 A din 30 aprilie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 ianuarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 251/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 253/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs → |
|---|
