ICCJ. Decizia nr. 251/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 251/2014
Dosar nr. 4112/117/2011
Şedinţa publică din 28 ianuarie 2014
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 25 mai 2011 pe rolul Tribunalului Cluj, reclamanţii O.A. şi O.I. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Consiliul local al municipiului Cluj-Napoca, să se constate că Statul Român a preluat, fără titlu, valabil imobilul situat în Cluj-Napoca, Bulevardul D. (fostul Bulevard L.), în suprafaţă de 1.630 mp, teren viran în spatele blocurilor, înscris în C.F. nr. X1 Cluj-Napoca, A+1, nr. topo Y1; de asemenea, au solicitat obligarea pârâtului la recunoaşterea dreptului de proprietate asupra imobilului teren descris anterior şi lăsarea în deplină proprietate şi posesie a imobilul.
La data de 24 iunie 2011, reclamanţii şi-au precizat acţiunea, în sensul că au solicitat să se dispună rectificarea C.F. nr. X1 Cluj-Napoca, nr. topo Y1, în sensul radierii dreptului de proprietate al Statului Român şi reînscrierea dreptului de proprietate în favoarea foştilor proprietari.
Prin sentinţa civilă nr. 153 din 21 februarie 2012 a Tribunalului Cluj, s-a admis excepţia inadmisibilităţii, invocată din oficiu şi, în consecinţă, s-a respins, ca inadmisibilă, acţiunea formulată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Consiliul local al municipiului Cluj-Napoca.
În considerentele sentinţei s-au reţinut următoarele:
Invocând decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, obligatorie pentru instanţele judecătoreşti, în baza art. 329 alin. (3) C. proc. civ., în privinţa acţiunilor întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, instanţa de fond a reţinut că, în speţă, imobilul în litigiu, fiind un bun expropriat, se circumscrie dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, respectiv art. 11 şi, prin urmare, reclamanţii nu au drept de opţiune între calea specială şi dreptul comun, aceştia trebuind să se conformeze dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, în sensul formulării unei notificări în termenul stabilit de legiuitor pentru restituirea imobilului.
Instanţa a arătat că acţiunea în revendicare este admisibilă doar atunci când persoanele îndreptăţite sunt exceptate de la procedura actului normativ menţionat sau când respectivele persoane, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să se prevaleze de dispoziţiile legii speciale, cu condiţia ca imobilul să nu fi fost cumpărat cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor legale. În cauză, reclamanţii nu au făcut dovada că se regăsesc într-una din cele două situaţii.
S-a invocat în cuprinsul acţiunii introductive faptul că nu este afectat nici un alt drept de proprietate al unui terţ însă, această chestiune reprezintă o condiţie care trebuie îndeplinită în cazul în care reclamanţii s-ar fi găsit într-una dintre cele două situaţii de excepţie.
Nu se poate susţine că, reţine instanţa de fond, prin faptul că nu au fost urmate procedurile prevăzute de Legea nr. 10/2001 s-ar ajunge la pierderea însuşi a dreptului de proprietate echivalând cu o a doua naţionalizare, fiind bine cunoscut faptul că raţiunea unor termene în dreptul material, dar şi în cel procedural, are ca scop siguranţa circuitului civil, stabilitatea raporturilor juridice.
Atâta timp cât reclamanţii nu au respectat regulile impuse de Legea nr. 10/2001, aceştia nu se pot prevala de faptul că în mod injust au fost lipsiţi de plata unei sume rezonabile aferentă privării de dreptul de proprietate, potrivit cauzei Străin contra României sau că nu se dă prioritate Convenţiei, potrivit cauzei Dumitru Popescu contra României.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii O.A. şi O.I., solicitând anularea sentinţei civile atacate şi trimiterea cauzei, în vederea rejudecării, în faţa instanţei de fond, instanţă care a respins acţiunea ca fiind inadmisibilă, fără să procedeze la judecarea acesteia în fond. În subsidiar, au solicitat admiterea apelului, anularea sentinţei atacate şi admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată.
Prin decizia nr. 34 A din 14 mai 2013 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţii O.A. şi O.I. împotriva sentinţei instanţei de fond.
Curtea de apel a reţinut următoarele considerente în adoptarea soluţiei de respingere a apelului:
În faţa instanţei de apel, prin încheierea de şedinţă din 8 iunie 2012, a fost admisă cererea de suspendare a judecăţii, formulată de reclamanţi, în temeiul prevederilor art. 244 alin. (1) C. proc. civ., până la soluţionarea irevocabilă a acţiunii ce formează obiectul Dosarului civil nr. 5333/117/2010.
Verificând cauza care a determinat şi justificat admiterea cererii de suspendare a judecăţii, curtea a constatat că aceasta a fost soluţionată, în primă instanţă, într-un al doilea ciclu procesual, prin sentinţa civilă nr. 75 din 25 ianuarie 2011, pronunţată de Tribunalul Cluj în Dosarul nr. 5333/117/2010, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 246/A din 8 iunie 2011 a Curţii de Apel Cluj şi irevocabilă în urma respingerii recursului declarat de reclamanţi.
În considerentele deciziei instanţei de apel care a soluţionat cauza ce formează obiectul Dosarului civil nr. 5333/117/2010, se statuează, cu puterea lucrului judecat, că reclamanţii O.A. şi O.I. au învestit instanţa de judecată cu o acţiune în constatarea nevalabilităţii titlului de preluare a imobilului de către Statul Român, radierea dreptului de proprietate al pârâtului şi obligarea acestuia la respectarea dreptului de proprietate al reclamanţilor, acţiune care prezintă caracteristicile unei revendicări imobiliare. Or, fiind formulată după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, o astfel de acţiune nu poate fi primită întrucât, prin legea specială reparatorie, sunt stipulate termene pentru depunerea notificării sub sancţiunea pierderii dreptului la restituirea imobilului. Reclamanţii nu pot invoca faptul că Legea nr. 10/2001, în ceea ce îi priveşte, nu reprezintă o cale efectivă care să garanteze dreptul de acces la o instanţă în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, atâta timp cât nu au uzat de prevederile Legii nr. 10/2001.
Suspendarea judecăţii în prezentul proces, arată curtea de apel, determinată fiind de existenţa pe rol a procesului soluţionat irevocabil prin sentinţa civilă nr. 75/2011 a Tribunalului Cluj, mai sus evocată, considerentele care justifică rezolvarea dată acţiunii în justiţie, calificată ca fiind o acţiune în constatarea nulităţii titlului de preluare şi revendicare imobiliară, se impun cu forţa lucrului judecat.
Într-adevăr, în privinţa admisibilităţi acţiunilor întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun având ca obiect revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, acţiuni formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat, în secţiile unite, prin decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, decizie obligatorie pentru instanţele judecătoreşti, prin care a statuat că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între procedura prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ.
Atâta timp cât regimul juridic al imobilelor preluate abuziv de stat este unul reglementat printr-o lege specială, care stipulează în ce condiţii aceste imobile pot fi restituite în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate susţine că legea specială, care se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât şi la cele preluate fătă titlu valabil, s-ar putea aplica în concurs cu dreptul comun.
Aceasta cu atât mai mult cu cât Legea nr. 10/2001 instituie o procedură administrativă prealabilă, cât şi anumite termene şi sancţiuni menite să limiteze incertitudinea juridică a raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate în mod abuziv de stat.
În consecinţă, o acţiune în revendicare imobiliară de drept comun având ca obiect un imobil care face obiectul reglementării prin legea specială reparatorie, acţiune exercitată după intrarea în vigoare a acestei legi, în contradictoriu cu Statul Român, iar nu cu un terţ subdobânditor, care se poate prevala, la rândul lui, de dreptul dobândit asupra unui bun, este inadmisibilă, pentru că ea tinde la eludarea dispoziţiilor imperative cuprinse în legea specială, cele referitoare la termenele în care poate fi repus în drepturi fostul proprietar, termene reglementate de stat în scopul de a asigura securitatea circuitului civil şi de a garanta subdobânditorilor bunurile dobândite ulterior.
Este adevărat că prin decizia pronunţată în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost tranşată şi problema raportului dintre Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, însă această analiză a vizat cu precădere situaţia acţiunilor în revendicare de drept comun exercitate de foştii proprietari ai unui imobil împotriva subdobânditorilor (fostul chiriaş, terţ cumpărător, societate privatizată), apreciindu-se că este necesar a se analiza în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dacă admiterea unei acţiuni în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea, ocrotit, ori securităţi raporturilor juridice.
Această ipoteză nu se verifică însă, în prezenta cauză, revendicarea fiind exercitată împotriva Statului Român.
Din perspectiva dreptului la un tribunal, care ar putea fi discutat în cazul respingerii a acţiunii în revendicare, însăşi C.E.D.O. a admis că acest drept nu este unul absolut, fiind compatibil cu limitări implicite, iar statele dispun de o anumită marjă de apreciere în această materie.
Faptul că Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu conduce la privarea dreptului la un tribunal, pentru că împotriva deciziei emise în procedura administrativă este reglementată calea contestaţiei în instanţă, căruia i se conferă o jurisdicţie deplină.
În temeiul Legii nr. 10/2001, reclamanţii au avut posibilitatea de a cere să li se recunoască dreptul la măsuri reparatori pentru imobilul preluat în mod abuziv de către stat prin expropriere, iar atâta timp cât nu şi-au exercitat acest drept în condiţiile prescrise prin legea specială, restituirea bunului printr-o acţiune în justiţie de drept comun este inadmisibilă.
Împotriva deciziei nr. 34 A din 14 mai 2013 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă, au declarat recurs reclamanţii O.A. şi O.I., invocând motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi solicitând, în principal, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare în fond, la Tribunalul Cluj, iar în subsidiar, modificarea deciziei, în sensul desfiinţării sentinţei instanţei de fond şi admiterii acţiunii aşa cum a fost formulată.
Recurenţii apreciază că decizia instanţei de apel este nelegală şi netemeinică, fiind pronunţată cu încălcarea şi greşita aplicare a legii.
Prima critică invocată de recurenţi se referă la capătul de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului.
Astfel, recurenţii susţin că, așa cum se arată şi prin decizia nr. 868 din 12 februarie 2009, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, decizie în care se face referire şi la cauzele Faimblat, Ruxandra Ionescu, Matache împotriva României, o cerere în constatarea nevalabilității titlului stalului nu poate fi respinsă ca inadmisibilă.
A doua critică vizează capătul de cerere referitor la revendicarea terenului în litigiu, în opinia recurenţilor, respingerea, ca inadmisibilă, a capătului de cerere prin care se revendică terenul, constituindu-se într-o greşită aplicare a legii, atât a legii interne, cât şi a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Instanţele de fond şi de apel, pentru a pronunţa o hotărâre legală, trebuiau să analizeze dacă există contrarietăți între legea internă şi cea europeană şi dacă, prin admiterea acţiunii, se aduce atingere drepturilor vreunui terţ sau securităţii raporturilor juridice civile cu privire la terenul în litigiu. În urma unei asemenea analize, care să fie făcută într-o manieră explicită, de natură să facă posibil controlul judiciar al legalităţii în căile de atac, instanţele trebuiau sa decidă, motivat, dacă este sau nu legală admiterea sau respingerea acţiunii.
Pentru legala soluţionare a cauzei este esenţială, în opinia recurenţilor, o justă aplicare a dispoziţiilor deciziei nr. 33/2008, pronunţată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secţiile unite.
Decizia nr. 33/2008 stabileşte, de principiu, prioritatea de aplicare a Legii nr. 10/2001, ca lege specială, faţă de dispoziţiile dreptului comun, însă prevede şi o excepţie de care atât instanţa de apel, cât şi cea de fond nu au ţinut cont, în sensul că acţiunea în revendicare bazată pe dreptul comun este admisibilă în cazul în care nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securităţii raporturilor juridice.
Recurenţii amintesc, în acest sens, decizii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care aceasta a admis acţiuni în revendicare fundamentate pe dreptul comun.
În speţa de faţă, arată recurenţii, sunt titularii unui „bun”, în sensul Convenţiei şi al practicii C.E.D.O., întrucât, în conformitate cu prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, dispoziţii aflate în vigoare la data formulării prezentei acţiuni, titlul statului nefiind valabil, antecesorul lor nu a pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu. De asemenea, există o „speranţă legitimă” la restituirea acestui bun, legitimitatea speranţei derivând tocmai din lipsa titlului valabil al Statului Român şi din situaţia juridică actuală a terenului, care din momentul naţionalizării şi până în prezent a constituit şi constituie proprietate de stat, nefiind astfel afectat dreptul niciunui terţ.
Există evidente şi neechivoce contradicţii între dreptul intern şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului; aceasta din urmă admite lipsirea unei persoane de dreptul ei de proprietate doar în caz de expropriere pentru utilitate publică şi doar cu o dreaptă şi prealabilă despăgubire. Orice altă ingerinţă, piedică, limitare sau condiţionare a dreptului sunt contrare art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Există, de asemenea, arată recurenţii, profunde neconcordanţe între Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Deşi Legea nr. 10/2001 a constituit un considerabil pas înainte în încercarea de a soluţiona problematica imobilelor naţionalizate, acest act normativ este încă foarte departe de a oferi o protecţie a dreptului de proprietate identică ori măcar comparabilă cu cea definită prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Potrivit art. 21 alin. (2) din Constituţia României, dacă există neconcordanţe între normele interne privitoare la protecţia drepturilor omului şi prevederile Convenţiei, acestea din urmă au prioritate.
Astfel, în cauza Dumitru Popescu contra României, C.E.D.O. a subliniat că un asemenea sistem, fundamentat pe prioritatea Convenţiei şi a jurisprudenței C.E.D.O. asupra sistemelor naţionale de drept, are menirea de a asigura în mod direct buna funcţionare a mecanismului de garantare a apărării drepturilor omului instituit de Convenţie şi de protocoalele sale adiţionale.
În condiţiile în care admiterea acţiunii nu ar afecta niciun alt drept de proprietate şi, de asemenea, nu este afectată nici securitatea raporturilor juridice, întrucât nu a luat naştere nici un raport juridic cu privire la acel imobil, acesta fiind în continuare intabulat în favoarea Statului Roman, recurenţii apreciază că respingerea acţiunii, ca fiind inadmisibilă, se constituie într-o interpretare şi aplicare greşită a dispoziţiilor legale de către instanţele de apel şi de fond, ducând efectiv la lipsirea lor de dreptul la un proces echitabil.
A susţine că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, persoana care nu a formulat notificarea în termenul de 6 luni prevăzut de art. 21 alin. (1), prelungit cu 3 luni prin O.U.G. nr. 109/2001 şi cu încă 3 luni prin O.U.G. nr. 145/2001, nu mai poate utiliza acţiunea în revendicare înseamnă să i se interzică accesul la justiţie, contrar dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În fine, arată recurenţii, un aspect important în ceea ce îi priveşte constă în faptul că au părăsit ţara de foarte mulţi ani, astfel încât, la momentul apariţiei Legii nr. 10/2001, nefiind în ţară, nu au aflat de această lege şi, în consecinţă, nu au avut, în mod obiectiv, posibilitatea de a depune cererea de restituire în termenul prevăzut prin acest act normativ. Nemaifiind resortisanți ai acestei ţări, ar fi exagerat şi chiar nelegal sa se instituie în sarcina lor obligaţia de a cunoaşte toate prevederile legale ale unei ţări pe care au părăsit-o. Neavând posibilitatea de a îndeplini exigenţele Legii nr. 10/2001, cu privire la termenele stabilite prin această lege, nu au avut niciun moment vreo posibilitate de a „opta”, solicitând, astfel, respectarea şi recunoaşterea dreptului de proprietate în temeiul textului de lege pe care şi-au întemeiat prezenta acţiune civilă.
Analizând recursul prin prisma criticilor formulate şi a motivului de nelegalitate invocat, art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, având în vedere considerentele ce succed:
Acţiunea formulată de reclamanţi şi întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 480, art. 481 C. civ. are ca obiect revendicarea imobilului-teren situat în Cluj-Napoca, Bulevardul D., în suprafaţă de 1630 mp, înscris în C.F. nr. X1 Cluj, nr. topo Y1.
Din cuprinsul cărţii funciare menţionate rezultă că imobilul în litigiu a fost expropriat în baza Decretului nr. 422/1977 al Consiliului de Stat al R.S.R., fiind transcris în C.F. nr. X2 Cluj, în favoarea Statului Român.
În anexa decretului de expropriere figurează familia O.A., O.E. şi O.I. cu o suprafaţă de 1147 mp. expropriată.
În faţa instanţei de apel, prin încheierea de şedinţă din 8 iunie 2012, a fost admisă cererea de suspendare a judecăţii, formulată de reclamanţii-apelanţi în temeiul prevederilor art. 244 alin. (1) C. proc. civ., până la soluţionarea irevocabilă a cauzei ce a format obiectul Dosarului civil nr. 5333/117/2010, acţiunea formulată de reclamanţi având două petite, respectiv constatarea nelegalei preluări a imobilului înscris în C.F. X1 Cluj-Napoca, nr. topo Y1 şi radierea dreptului de proprietate al Statului Român din C.F.
Curtea de apel a constatat că Dosarul nr. 5333/117/2010 a fost soluţionat în primă instanţă, prin sentinţa civilă nr. 75 din 25 ianuarie 2011, pronunţată de Tribunalul Cluj, în sensul respingerii acţiunii, hotărâre rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 246/A din 8 iunie 2011 a Curţii de Apel Cluj şi irevocabilă prin decizia nr. 4960 din 28 iunie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în urma respingerii recursului declarat de reclamanţi.
Se reţine că acţiunea în revendicare prin care se urmăreşte redobândirea unui imobil preluat de stat în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, introdusă după intrarea în vigoare a legii speciale, nu poate fi soluţionată potrivit dreptului comun, ci trebuie să fie soluţionată numai cu respectarea condiţiilor şi a prevederilor imperative ale legii speciale, care, altfel, ar fi eludate. Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate face abstracţie de existenţa sa, în sensul de a se aplica regulile specifice acţiunii în revendicare întemeiată pe art. 480 C. civ.
Întrucât Legea nr. 10/2001 este norma specială în raport cu dispoziţiile dreptului comun, ca urmare a aplicării principiului specialia generalibus derogant, potrivit dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 10/2001, reclamanţii aveau posibilitatea să se adreseze unităţii deţinătoare cu notificare în termenul prevăzut de acest act normativ, procedura administrativă fiind obligatorie.
Prin decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea unui recurs în interesul legii, vizând chiar problema în discuţie, obligatorie pentru instanţe, potrivit art. 329 C. proc. civ., s-a stabilit, în urma admiterii recursului, că, potrivit principiului enunţat mai sus, concursul dintre legea specială şi cea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă nu se prevede aceasta în cuprinsul legii speciale.
Prin aceeaşi decizie s-a stabilit că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze acesta procedură în termenele legale au deschisă calea acţiunii în revendicare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat cu bună credinţă şi cu respectarea Legii nr. 112/1995 de către chiriaşi.
Prin aceasta nu se încalcă dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât persoana îndreptăţită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001.
Adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu împiedică accesul la instanţă în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus judecăţii este efectivă.
În speţă, din culpa lor, reclamanţii nu au urmat procedura administrativă, obligatorie, prevăzută de Legea nr. 10/2001, pentru a obţine restituirea imobilului sau despăgubiri.
Faptul nesocotirii termenelor speciale prevăzute de această lege şi a procedurilor speciale de restituire din culpa fostului proprietar nu constituie o încălcare a principiului garantării proprietăţii şi a art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Din decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curţi se desprind elementele pe care instanţa, investită cu o acţiune în revendicare, trebuie să le analizeze în concret, ţinând cont de particularităţile cauzei: existenţa unui bun, în sensul Convenţiei în patrimoniul reclamantului, neconvenţionalitatea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 în speţa dedusă judecăţii, securitatea şi stabilitatea circuitului juridic civil, să nu se aducă atingere unui alt drept de proprietate ce aparţine altei persoane, de asemenea, protejat de lege.
Dând curs acestor linii directoare care se desprind din jurisprudenţa C.E.D.O., în ipoteza în care fostul proprietar nu a făcut demersuri în temeiul legilor speciale de reparaţie, neformulând notificări în baza Legii nr. 112/1995 şi/sau a Legii nr. 10/2001 şi nici acţiune în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 (respectiv neobţinând câştig de cauză într-un astfel de demers judiciar), precum nici în temeiul dreptului comun, nepromovând sau neobţinând o hotărâre judecătorească de admitere a revendicării sau a constatări nevalabilităţii titlului statului, se reţine că se poate recunoaşte în favoarea fostului proprietar cel mult o speranţă legitimă.
Pe cale de consecinţă, susţinerile reclamanţilor referitoare la ineficacitatea sistemului reparatoriu creat de Legea nr. 10/2001 sunt nerelevante, în condiţiile în care aceştia nu au urmat calea pusă la dispoziţie de legiuitor prin formularea notificării către unitatea deţinătoare a imobilului.
Din perspectiva celor expuse, se reţine că, la data introducerii acţiunii, reclamanţii nu aveau niciun bun şi nicio speranţă legitimă de a li se restitui imobilul revendicat, în condiţiile în care nu pot justifica existenţa unui „bun” în sensul Convenţiei şi în condiţiile în care nu deţin o hotărâre judecătorească care să le recunoască un asemenea drept.
Reclamanţii au formulat, anterior prezentei cereri, o acţiune în constatarea nelegalei preluări a imobilului de către stat, respinsă în mod irevocabil prin decizia nr. 4960 din 28 iunie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casație și Justiție, situaţie în care nu se pot prevala de dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, neavând un bun sau o speranţă legitimă în sensul prevăzut de Convenţie.
Aceasta întrucât, contrar susţinerilor recurenţilor-reclamanţi şi a trimiterilor pe care le fac la jurisprudenţa comunitară în materie, pentru a fi titularii unui bun actual, în sensul jurisprudenţei recente a instanţei de contencios european, este necesar ca printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele să fi recunoscut părţii calitatea de proprietar, iar în dispozitivul hotărârii să fi dispus în mod expres restituirea bunului.
Noţiunea autonomă de bun, în sensul Convenţiei, nu acoperă orice interes patrimonial, ci doar bunurile actuale, şi anume drepturi recunoscute printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă sau un alt act al autorităţilor publice ori speranţele legitime deduse din dispoziţiile legale sau jurisprudenţa constantă.
Or, aşa cum s-a arătat, reclamanţii nu au niciun act al autorităţii publice sau hotărâre judecătorească care să le recunoască dreptul de proprietate asupra imobilului, a cărei protecţie să o invoce în prezenta cauză, după cum dispoziţiile legii sau jurisprudenţa nu le conferă o speranţă legitimă la restituire, ci dimpotrivă, consacră expres pierderea dreptului la valorificarea pretenţiilor în lipsa notificării şi faţă de dispoziţiile deciziei în interesul legii nr. 33/2008.
Aşadar, prin decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunţată de secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a stabilit că în cazul concursului dintre legea specială şi legea generală primează legea specială, iar în situaţia în care există neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate.
Nu există neconcordanţă între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, iar accesul liber la justiţie este asigurat prin posibilitatea atacării dispoziţiei sau deciziei prin care a fost finalizată faza administrativă, în instanţă, prin contestaţie şi apoi, prin exercitarea celorlalte căi de atac specifice fazei judiciare.
În concluzie, în mod corect instanţa de apel a dat eficienţă dezlegărilor date prin decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii, aceasta fiind obligatorie conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ.
Prin urmare, nici critica vizând încălcarea prevederilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a art. 1 din Primul Protocol la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu poate fi primită.
Art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului garantează fiecărei persoane „dreptul la un tribunal”, adică dreptul ca o instanţă judiciară să soluţioneze orice contestaţie privitoare la drepturile şi obligaţiile sale civile.
Împrejurarea că Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu înseamnă privarea de dreptul la un tribunal în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, pentru că, împotriva dispoziţiei sau deciziei emise în procedura administrativă, legea prevede calea contestaţiei în instanţă (art. 26), actul normativ asigurând astfel o jurisdicţie deplină.
Reglementarea unei proceduri speciale de restituire a bunurilor preluate de stat şi aflate în posesia unei unităţi deţinătoare nu vine în conflict cu norma europeană şi se înscrie în soluţiile de restituire a bunurilor confiscate, adoptate de stat.
Fiind reglementată prin norme cu caracter special, pentru considerentele anterior expuse, respectarea acestei proceduri este obligatorie, excluzând posibilitatea promovării unei acţiuni întemeiate pe dreptul comun în materie.
Având în vedere considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii O.A. şi O.I. împotriva deciziei nr. 34 A din 14 mai 2013 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 ianuarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 250/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 252/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs → |
|---|
