ICCJ. Decizia nr. 2609/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2609/2014
Dosar nr. 1157/2/2011
Şedinţa publică din 8 octombrie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, la data de 21 iunie 2004, contestatoarea Ş.A. (născută S.) a solicitat, în contradictoriu cu intimatul Ministerul Administraţiei şi Internelor, anularea Dispoziţiei din 12 mai 2004, prin care acesta a respins notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru restituirea în natură a imobilului situat în Mediaş, str. S.L.R. (fost F.S.), jud. Sibiu.
Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin Sentinţa civilă nr. 876 din 18 octombrie 2004, a admis contestaţia, a anulat dispoziţia atacată şi l-a obligat pe intimat să emită o nouă dispoziţie de restituire a imobilului către contestatoare, în natură sau prin echivalent.
Apelul declarat de intimată a fost respins, prin Decizia civilă nr. 1127 din 15 iunie 2005, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV- a civilă.
Prin Decizia civilă nr. 2575 din 8 martie 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul intimatului, a casat ambele hotărâri şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că nu s-au administrat suficiente probe sub aspectul dovedirii calităţii contestatoarei de persoană îndreptăţită, în condiţiile în care, ignorând prevederile art. 139 alin. (1) C. proc. civ., instanţele nu au pus în vedere contestatoarei să depună copii certificate de pe înscrisurile prezentate şi emise în alte state şi nu au verificat îndeplinirea cerinţelor prevăzute de Legea nr. 105/1992 şi O.G. nr. 66/1999. Totodată, a reţinut că contestatoarea nu a depus toate actele de stare civilă, care să ateste schimbarea numelui autoarei sale din A., în S.A., apoi S.B.
Reluând judecata, prin Sentinţa civilă nr. 546 din 11 aprilie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, contestaţia.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că contestatoarea a depus o serie de acte de stare civilă în original (acte de căsătorie emise de autorităţile altor state), dar acestea, pe lângă faptul că nu îndeplinesc cerinţele impuse de prevederile Legii nr. 105/1992 şi O.G. nr. 66/1999, nici nu atestă cu certitudine că contestatoarea este succesoarea în drepturi a mamei sale S.B.M. (născută A. şi căsătorită S.A.).
Astfel, potrivit extrasului de carte funciară depus la dosar, rezultă că imobilul în litigiu era înscris pe numele A.M., iar naţionalizarea s-a făcut pe numele S.A.M., petenta nefăcând dovada că, în această perioadă, autoarea sa şi-a schimbat numele prin căsătorie, fiind una şi aceeaşi persoană cu titulara dreptului de proprietate asupra imobilului naţionalizat.
Apelul declarat de contestatoare, împotriva acesteia, a fost admis, a fost schimbată în tot sentinţa, a fost anulată Dispoziţia din 12 mai 2005 a Ministerului Administraţiei şi Internelor şi a fost obligat intimatul să emită o nouă dispoziţie de restituire în natură a imobilului, prin Decizia civilă nr. 486 din 14 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, prin Decizia civilă nr. 5104 din 8 octombrie 2010, a admis recursul declarat de intimat, a casat decizia şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.
În considerente, instanţa a reţinut că, prin Decizia civilă nr. 2575 din 8 martie 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că instanţele anterioare s-au pronunţat asupra înscrisurilor depuse la dosar în fotocopie, cu neobservarea prevederilor art. 1188 C. civ. referitoare la forţa probantă a înscrisurilor, iar, în ceea ce priveşte înscrisurile emise în alte state, fără a verifica dacă acestea întrunesc cerinţele prevăzute de Legea nr. 105/1992 şi de O.G. nr. 66/1999.
Cu toate acestea, în rejudecare, curtea de apel s-a limitat să prezinte situaţia de fapt, pe care a reţinut-o din coroborarea înscrisurilor depuse la dosar, fără a motiva în ce măsură aceste înscrisuri întrunesc exigenţele legale la care a făcut referire decizia de casare şi fără a respecta prevederile art. 315 C. proc. civ.
Aceste clarificări erau necesare cu atât mai mult cu cât, prin întâmpinarea depusă la dosar în apel, intimatul contesta înscrisurile depuse în fotocopie, solicita depunerea de copii legalizate sau certificate, iar, în cazul celor emise în Germania şi Argentina, invocă necesitatea apostilării lor, în conformitate cu Convenţia de la Haga din 1961.
Reluând judecata în Dosarul reînregistrat sub nr. 1157/2/2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Încheierea din 23 noiembrie 2012, sub sancţiunea aplicării art. 1551 C. proc. civ., în baza îndrumărilor date de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, i-a pus în vedere contestatoarei să depună la dosar, în copie certificată sau legalizată, înscrisurile aflate în fotocopie la dosar, iar actele emise în Germania şi Argentina apostilate, conform Convenţiei de la Haga.
Prin Încheierea din 8 februarie 2013, constatând că contestatoarea nu şi-a îndeplinit obligaţiile stabilite prin Încheierea din 23 noiembrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în baza art. 1551 alin. (1) C. proc. civ., a suspendat judecarea apelului formulat de către contestatoare împotriva Sentinţei civile nr. 546 din 11 aprilie 2007, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, până la îndeplinirea obligaţiilor procesuale.
La data de 6 februarie 2014, contestatoarea, prin mandatar G.A.F., a formulat cerere de repunere a cauzei pe rol, în temeiul art. 249 C. proc. civ., pentru întreruperea cursului perimării şi a cerut judecarea în lipsă.
Curtea a dispus citarea contestatoarei prin mandatar pentru discutarea excepţiei de perimare şi a cererii de repunere pe rol.
Deşi legal citată, contestatoarea nu s-a prezentat pentru susţinerea cererii de repunere pe rol şi combaterea excepţiei de perimare.
Prin Decizia civilă nr. 121A din 21 martie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondată, cererea de repunere pe rol.
Prin aceeaşi decizie, s-a constatat perimat apelul formulat de apelanta-contestatoare Ş.A. împotriva Sentinţei civile nr. 546 din 11 aprilie 2007, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în Dosarul nr. 35165/3/2006, în contradictoriu cu intimatul Ministerul Internelor şi Reformei Administrative.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a expus următoarele argumente:
Prin Încheierea din 23 noiembrie 2012, sub sancţiunea aplicării art. 1551 C. proc. civ., în baza îndrumărilor date de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţa de apel i-a pus în vedere contestatoarei să depună la dosar, în copie certificată sau legalizată, înscrisurile aflate în fotocopie la dosar, iar actele emise în Germania şi Argentina, apostilate conform Convenţiei de la Haga.
Prin Încheierea din 8 februarie 2013, constatând neîndeplinirea obligaţiilor stabilite prin Încheierea din 23 noiembrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în baza art. 1551 alin. (1) C. proc. civ., a suspendat judecarea apelului până la îndeplinirea obligaţiilor stabilite la termenul anterior, respectiv depunerea la dosar, în copie certificată sau legalizată, a înscrisurilor aflate în fotocopie şi a actelor emise în Germania şi Argentina apostilate, conform Convenţiei de la Haga.
Conform art. 1551 alin. (2) C. proc. civ., la cererea părţii, judecata va fi reluată dacă obligaţiile la care se referă alin. (1) au fost îndeplinite şi, potrivit legii, aceasta poate continua.
Din examinarea textului de lege menţionat, aplicabil situaţiei procesuale în cauză, rezultă că cererea de repunere pe rol poate fi admisă doar dacă obligaţiile care au prilejuit suspendarea judecăţii au fost îndeplinite.
În speţă, însă, contestatoarea a cerut repunerea cauzei pe rol, fără a-şi îndeplini obligaţiile statornicite prin Încheierea din 23 noiembrie 2012 şi reluate prin Încheierea din 8 februarie 2013.
Aşa fiind, instanţa de apel a reţinut că cererea de repunere pe rol formulată este neîntemeiată şi a făcut aplicarea art. 248 alin. (1) C. proc. civ., constatând că, în speţă, apelul a rămas în nelucrare de peste un an, respectiv de la data de 8 februarie 2013.
Cererea de repunere a cauzei pe rol formulată înăuntrul termenului de un an, dar respinsă pentru neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege, nefiind aptă de a face posibilă continuarea judecării procesului, nu a întrerupt cursul perimării, în condiţiile art. 249 C. proc. civ.
Astfel, conform acestui din urmă text, perimarea se întrerupe prin îndeplinirea unui act de procedură făcut în vederea judecării procesului, şi nu formal, pentru a întrerupe numai cursul perimării.
Acest raţionament este confirmat şi în situaţia suspendării procesului în temeiul art. 1551 alin. (1) C. proc. civ., de vreme ce judecata poate fi reluată în condiţiile art. 1551 alin. (2) C. proc. civ., doar dacă partea îşi îndeplineşte obligaţiile care au pricinuit suspendarea.
Aşa fiind, făcând aplicarea prevederilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a constatat perimat apelul.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, în termen legal, reclamanta Ş.A., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată.
În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., reclamanta a arătat că, prin Încheierea din 8 februarie 2013, instanţa a suspendat judecarea apelului, până la îndeplinirea obligaţiei de a depune la dosar, în copie certificată sau legalizată, a înscrisurilor aflate la dosar în fotocopie, şi a actelor emise în Germania şi Argentina apostilate, conform Convenţiei de la Haga.
Această cerinţă a fost îndeplinită în anul 2009, astfel că actele solicitate pentru stabilirea imobilului revendicat şi a calităţii de persoană îndreptăţită al lui Ş.A. se află în dosarul cauzei, conform solicitării. Actele emise în Argentina nu sunt apostilate, întrucât a solicitat aplicarea prevederilor art. 4 pct. 4 din Legea nr. 10/2001 şi art. 4 pct. 7 din H.G. nr. 250/2007, instanţa însă nu a mai verificat acest aspect.
Cum termenul de un an s-a împlinit la 8 februarie 2014, iar cererea de repunere pe rol a cauzei a fost depusă în data de 6 februarie 2014, aşa cum se menţionează şi în decizia atacată, apelul nu putea fi perimat.
Intimatul pârât Ministerul Internelor şi Reformei Administrative a formulat întâmpinare, cu respectarea termenului prevăzut de art. 308 alin. (2) C. proc. civ., prin care a solicitat, în principal, constatarea nulităţii recursului, invocând lipsa semnăturii recurentei, nedepunerea în termen a motivelor de recurs şi nerespectarea termenului de recurs reglementat de art. 253 alin. (2) C. proc. civ. şi, în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat.
Deliberând cu prioritate, în temeiul art. 137 alin. (1) C. proc. civ., asupra excepţiilor procesuale invocate în cauză, Înalta Curte reţine următoarele:
Asupra excepţiei tardivităţii recursului:
Conform art. 301 C. proc. civ.: "termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel", iar, conform art. 303 C. proc. civ., recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs sau înlăuntrul termenului de recurs.
Dispoziţiile art. 101 C. proc. civ. prevăd modul de calcul al termenului, iar, potrivit alin. (1) al acestui articol: "Termenele se înţeleg pe zile libere, neintrând în socoteală nici ziua când a început, nici ziua când s-a sfârşit termenul.".
Art. 104 C. proc. civ. prevede că: actele de procedură trimise prin poştă instanţelor judecătoreşti se socotesc îndeplinite în termen dacă au fost predate recomandat la oficiul poştal înainte de împlinirea lui.
În materia perimării cererilor, termenul de recurs este unul special, derogatoriu de la cel reglementat în dispoziţiile art. 301 C. proc. civ., astfel cum dispune art. 253 alin. (2) C. proc. civ.: "Hotărârea care constată perimarea este supusă recursului în termen de 5 zile de la perimare".
Tot astfel, potrivit art. 244 alin. (2) C. proc. civ., recursul se poate declara cât timp durează suspendarea cursului judecării procesului (...) împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de repunere pe rol a procesului.
Din examinarea deciziei recurate, se constată că, în cauză, s-au dispus două măsuri procesuale distincte, dar care sunt într-o conexiune de tipul cauză-efect, respectiv respingerea cererii de repunere pe rol a cauzei şi constatarea perimării apelului declarat de reclamanta Ş.A. împotriva Sentinţei civile nr. 546 din 11 aprilie 2007, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Raportat la această ipoteză, interpretând dispoziţiile legale relevante deja expuse, în opinia acestei instanţe, nu se pot aplica dispoziţiile derogatorii ale art. 253 alin. (2) C. proc. civ., în ceea ce priveşte termenul de recurs şi nici cele art. 244 alin. (2) C. proc. civ., întrucât nu mai există pe rolul instanţei de apel o cauză suspendată, ci dispoziţiile dreptului comun care reglementează termenul de recurs de 15 zile de la comunicare.
Cum, în speţa dedusă judecăţii, decizia atacată i-a fost comunicată reclamantei la data de 8 aprilie 2014, iar cererea de recurs a fost depusă, prin poştă, la data de 23 aprilie 2014, se constată că a fost respectat termenul legal, imperativ, de decădere, în care partea interesată trebuia să declare calea de atac a recursului.
Pentru considerentele expuse, se va respinge excepţia tardivităţii recursului.
Asupra excepţiei nulităţii recursului, din perspectiva nesemnării recursului de către recurenta reclamantă şi nedepunerii motivelor de recurs în termenul legal, instanţa reţine următoarele:
Potrivit art. 3021 lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, semnătura părţii.
Or, în cauză, cererea de recurs este semnată de mandatarul reclamantei, G.A.S., a cărui procură apostilată, conform Convenţiei de la Haga din 5 octombrie 1961, a fost depusă în original la dosar, respectându-se astfel dispoziţiile art. 67 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd că părţile îşi pot exercita drepturile procedurale personal sau prin mandatar şi art. 68 alin. (1) care statuează că procura pentru exerciţiul dreptului de chemare în judecată sau de reprezentare în judecată trebuie făcută prin înscris sub semnătură legalizată.
În ceea ce priveşte nulitatea recursului, sub unghiul nedepunerii în termenul legal al motivelor de recurs, instanţa reţine că, în cauză, motivele de recurs au fost depuse odată cu declaraţia de recurs, prin poştă, la data de 23 aprilie 2014. Or, argumentele deja expuse în soluţionarea excepţiei tardivităţii recursului sunt pe deplin valabile şi pentru soluţionarea acestui aspect procedural.
În consecinţă, excepţia nulităţii recursului invocată de intimatul pârât Ministerul Internelor şi Reformei Administrative va fi respinsă.
Procedând la analiza recursului, în raport de criticile menţionate şi dispoziţiile legale relevante, Înalta Curte constată următoarele:
Sub un prim aspect, ceea ce se dispută în litigiul dedus judecăţii este incidenţa sau nu a dispoziţiilor art. 1551 C. proc. civ., care reglementează un caz de suspendare facultativă, judecătorească, ce constituie o veritabilă sancţiune procesuală, şi modul în care aceste dispoziţii legale au fost aplicate de instanţa de apel, cu consecinţa constatării perimării apelului şi neexaminării motivelor de apel, astfel cum au fost expuse de partea interesată.
Pentru analiza acestui aspect, instanţa de recurs consideră necesară relevarea, în esenţă, a parcursului procesual din apelul finalizat cu decizia recurată.
Astfel, trebuie observat că soluţia atacată prin prezentul recurs a fost pronunţată în rejudecare după casare. În acest sens, se poate constata că apelul declarat de reclamantă a fost reînregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 4 februarie 2011; prin Încheierea de la data de 5 aprilie 2011, instanţa de apel, în limitele deciziei de casare, a pus în discuţia apelantei, prin mandatar, să depună la dosar toate originalele înscrisurilor aflate în fotocopie, în cazul celor emise în Germania şi Argentina, fiind necesară apostilarea lor, conform Convenţiei de la Haga, mandatarul apelantei precizând în mod expres că toate actele au fost depuse în original şi că nu mai are alte înscrisuri.
Prin aceeaşi încheiere, s-a pus în discuţie necesitatea efectuării unei noi expertize tehnice imobiliare topografice, prin comisie rogatorie, la Judecătoria Mediaş, expertiză ce a fost efectuată în cauză, aceasta fiind principala probă considerată necesară de către instanţa de apel.
La data de 31 ianuarie 2012, instanţa a rămas în pronunţare asupra apelului dedus judecăţii, pentru ca, prin Încheierea de la 14 februarie 2012, cauza să fie repusă pe rol pentru efectuarea unei noi expertize topografice, acordându-se termen la 13 martie 2012. Această probă a fost încuviinţată la data de 3 aprilie 2012 şi administrată în cauză.
La data de 16 noiembrie 2012, instanţa a rămas în pronunţare asupra apelului dedus judecăţii, cauza fiind din nou repusă pe rol la data de 23 noiembrie 2012, pentru ca reclamanta, prin mandatar, să depună la dosar, în copie certificată sau legalizată, înscrisurile depuse în fotocopie la dosar şi actele emise în Germania şi Argentina, apostilate conform Convenţiei de la Haga, sub sancţiunea art. 1551 C. proc. civ.
Prin Încheierea de la 8 februarie 2013, s-a dispus suspendarea judecăţii apelului, pentru neîndeplinirea de către apelanta reclamantă a obligaţiilor procesuale impuse prin Încheierea de la 23 noiembrie 2012.
Or, conform menţiunilor de la dosarul de apel (Încheierea de la data de 5 aprilie 2011), mandatarul reclamantei a precizat în mod expres că toate actele au fost depuse în original la dosar şi nu mai are alte înscrisuri de depus, instanţa, la acel moment procesual, care coincidea cu momentul reluării judecăţii, după casarea cu trimitere, nepunând nicio obligaţie procesuală în sarcina apelantei.
Mai mult, pentru a putea verifica dacă obligaţiile procesuale impuse reclamantei au fost respectate sau se puteau respecta era necesar ca instanţa de apel să indice ce anume înscrisuri nu au fost depuse şi ar trebui depuse, în copie certificată sau legalizată, şi care sunt actele ce ar trebui apostilate, deci să individualizeze aceste înscrisuri.
Cum menţiunile instanţei de apel, din Încheierea premergătoare de la 23 noiembrie 2012, au fost enunţate într-o manieră generală, nu i se putea imputa apelantei că nu şi-a îndeplinit obligaţiile procesuale şi, în consecinţă, nu se putea dispune în cauză măsura suspendării judecăţii cererii de apel, pentru ca, ulterior, să intervină refuzul instanţei de a repune cauza pe rol şi de a o judeca, constatându-se intervenită perimarea apelului.
În acest context procesual, în considerarea sancţiunilor ce au fost aplicate părţii, aceea a suspendării judecăţii şi perimării cererii de apel, şi care implică, în mod necesar, dar nefondat, ideea de culpă procesuală, cu consecinţa neexaminării temeiniciei motivelor de apel, şi, deci, a afectării dreptului de acces la calea de atac a apelului, Înalta Curte consideră că, în cauza dedusă judecăţii, trebuie să realizeze şi un examen de proporţionalitate a măsurii dispuse de curtea de apel, argumentele deja expuse fiind ajutătoare în acest sens.
Trebuie reamintit, astfel, că dreptul de acces la un tribunal independent şi imparţial, cu deplină jurisdicţie, este o componentă materială, esenţială a dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Astfel, în lumina jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, în ipoteza în care există o ingerinţă în dreptul de acces la un tribunal independent şi imparţial, instituit de lege, această ingerinţă nu doar că trebuie să fie legală, să urmărească un scop legitim şi să fie necesară într-o societate democratică, dar ea trebuie să fie şi proporţională, proporţionalitate ce se apreciază prin balansul dintre măsura dispusă şi interesele aflate în joc, dintre mijloacele folosite şi scopul vizat (a se vedea în acest sens cauza Lungoci împotriva României, Hotărârea din 26 ianuarie 2006, definitivă la 26 aprilie 2006, parag. 36).
Or, dacă sancţiunea suspendării judecăţii este prevăzută de lege, respectiv art. 1551 C. proc. civ., urmăreşte un scop legitim - respectarea unor formalităţi şi buna administrare a justiţiei (a se vedea cauza Roseiro Bento împotriva Portugaliei, Hotărârea din 23 octombrie 2003) - totuşi, în considerarea structurii căii de atac a apelului, aceea de a fi o cale de atac devolutivă, Înalta Curte apreciază că această sancţiune nu era necesară şi nici proporţională în cauză.
Astfel, din desfăşurarea procesului, amânat de mai multe ori, exclusiv pentru efectuarea rapoartelor de expertiză dispuse în cauză, sancţiunea suspendării judecăţii cererii de apel şi respingerea cererii de repunere pe rol a apelului, cu consecinţa constatării perimării acestuia, nu puteau fi previzibile pentru partea interesată, care declarase că toate actele au fost depuse în original la dosar şi nu mai are alte înscrisuri de administrat ca probe, astfel încât se impunea fie individualizarea înscrisurilor ce ar fi trebuit depuse, în copie certificată sau legalizată, şi a celor care ar fi trebuit apostilate, conform Convenţiei de la Haga din 5 octombrie 1961, fie judecarea cauzei în temeiul celor deja existente, cu consecinţele procesuale asumate de partea interesată.
Neprocedând în acest mod, i s-a produs reclamantei o vătămare procesuală esenţială, constând în aplicarea sancţiunii perimării apelului, perimare ce nu a mai permis cercetarea pe fond a motivelor de apel, într-o cauză a cărei complexitate este dată de obiectul său şi de miza acestei valori pentru reclamantă, ceea ce echivalează cu împiedicarea dreptului părţii de acces la calea de atac a apelului exercitat împotriva Sentinţei civile nr. 546 din 11 aprilie 2007, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, măsură ce nu este necesară în cauză şi nu păstrează un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul vizat, mijloacele utilizate şi interesul reclamantei de a-şi vedea protejat pretinsul drept de proprietate.
În acest context, instanţa de recurs apreciază că singurul remediu efectiv în cauză, pentru a garanta dreptul părţii la un proces echitabil, între care dreptul de acces nu este decât un aspect, dar unul esenţial, este acela al casării deciziei recurate şi continuării judecării căii de atac a apelului, fără ca instanţa de recurs să speculeze, la acest moment procesual, asupra soluţiei ce se va pronunţa în cauză.
Pentru considerentele expuse, constatând operante motivele de recurs reglementate de art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamanta Ş.A. împotriva Deciziei nr. 121A din 21 martie 2014, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă; va casa decizia recurată şi va trimite cauza aceleiaşi curţi de apel, care, cu respectarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ. şi, în egală măsură, a garanţiilor procesului echitabil reglementat de art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, va proceda la soluţionarea apelului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţiile nulităţii şi tardivităţii recursului invocate de intimatul pârât Ministerul Internelor şi Reformei Administrative.
Admite recursul declarat de reclamanta Ş.A. împotriva Deciziei nr. 121A din 21 martie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează decizia recurată şi trimite cauza în vederea continuării judecaţii aceleiaşi curţi de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2600/2014. Civil. Conflict de muncă.... | ICCJ. Decizia nr. 2615/2014. Civil. Legea 10/2001. Revizuire -... → |
|---|
