ICCJ. Decizia nr. 2617/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Revizuire - Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2617/2014
Dosar nr. 1745/1/2014
Şedinţa publică din 8 octombrie 2014
Analizând cauza de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 18 martie 1994 pe rolul Judecătoriei Piteşti sub nr. 4529/1997, în temeiul art. 498 C. civ., reclamanţii T.I. şi T.S. au chemat în judecată pe pârâţii P.N., P.M., SC Editura V. SRL, P.I. şi P.N. ca prin decizia ce se va pronunţa să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare cumpărare încheiate succesiv cu privire la imobilul apartament nr. 12 situat în Piteşti, B-dul R., judeţul Argeş, respectiv a contractului de vânzare cumpărare încheiat între reclamanţi şi pârâtul P.I. Ia data de 20 octombrie 1993, a contractului de vânzare cumpărare din octombrie –noiembrie 1994 prin care P.I. şi P.M. au înstrăinat dreptul de proprietate asupra apartamentului în discuţie către pârâta SC Editura V. SRL, şi a contractului de vânzare cumpărare din 05 decembrie 1995 prin care pârâţii P.I. şi P.N. au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu.
În motivarea cererii introductive de instanţă, reclamanţii au susţinut că au împrumutat de la pârâta SC Editura V. SRL suma de 2.000.000 RON pe care a înţeles să o garanteze cu apartamentul în discuţie, însă contrar intenţiei părţilor, a fost întocmit un contract de vânzare cumpărare. Ulterior încheierii contractului de vânzare cumpărare, apartamentul a fost înstrăinat pârâtei SC Editura V. SRL, iar ulterior pârâţilor P.I. şi P.N.
Prin sentinţa civilă nr. 416 din 21 ianuarie 1998, menţinută prin decizia Tribunalului nr. 1636 din 12 iunie 1998, a fost admisă acţiunea formulată de reclamanţi şi a fost constatată nulitatea absolută a contractelor de vânzare cumpărare încheiate succesiv cu privire la imobilul în litigiu.
Curtea de Apel Piteşti prin decizia civilă nr. 2123 din 14 octombrie 1998, irevocabilă, a admis recursul declarat de intimaţii P.I. şi P.N. împotriva deciziei civile nr. 1636 din 12 iunie 1998, a casat decizia recurată şi sentinţa civilă nr. 416 din 21 ianuarie 1998 pronunţata de Judecătoria Piteşti cu privire la constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare încheiat între aceştia la 05 decembrie 1995, şi pe fond a respins acţiunea introdusă de reclamanţi împotriva pârâţilor P.I. şi P.N.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel a reţinut că tribunalul a aplicat în mod greşit faţă de pârâţii P.I. şi P.N. principiul "resolutio jure dantis, resolvitur jus accipientis", încălcând principiul ocrotirii bunei credinţe a subdobânditorului unui bun cu titlu oneros, prezumţia de bună credinţă a pârâţilor nefiind înlăturată prin probele administrate în cauză, aceştia devenind proprietari ai imobilului în litigiu la 2 ani după momentul la care reclamanţii au încheiat contractul de vânzare cumpărare cu P.N. şi P.M., perioadă în care reclamanţii nu au întreprins demersuri pentru constatarea nulităţii primelor vânzări succesive, invocând cazul de nulitate absolută abia la 18 aprilie 1997.
Litigiul finalizat prin hotărârea atacată în prezenta cauză a debutat la data de 03 martie 2011, când reclamanţii T.I., T.D.A., T.A.M. şi T.G.C., în contradictoriu cu pârâţii P.I. şi P.N. au solicitat ca, în temeiul art. 480 C. civ., pârâţii să fie obligaţi să lase în deplină proprietate şi posesie imobilul apartament nr. 12 situat în Piteşti, B-dul R., judeţul Argeş.
Învestită cu soluţionarea cauzei, Curtea de Apel Piteşti, prin decizia nr. 747 din 31 martie 2014, a reţinut că reclamanţii care se pretind proprietari în temeiul contractului de vânzare cumpărare încheiat în anul 1991, revendică în temeiul art. 480 C. civ., imobilul în discuţie de la pârâţii care invocă ca titlu de proprietate contractul de vânzare cumpărare încheiat în anul 1995 şi a cărei valabilitate a fost consfinţită prin decizia civilă nr. 2123 din 14 octombrie 1998 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti.
În ceea ce priveşte compararea titlurilor de proprietate ale părţilor, curtea de apel a constat că în mod corect tribunalul a apreciat ca neîntemeiată acţiunea reclamanţilor, întrucât actul de dobândire al dreptului de proprietate de către pârâţii P.I. şi P.N. este pe deplin valabil, în cauză nefiind aplicabil principiul de drept potrivit cu care nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are el însuşi, după cum nu este aplicabil nici principiul potrivit căruia desfiinţarea dreptului transmiţătorului ca urmare a sancţiunii nulităţii duce la desfiinţarea dreptului dobânditorului, aplicabilitatea acestor principii fiind analizate în judecata anterioară, finalizată prin pronunţarea deciziei civile nr. 2123 din 14 octombrie 1998 şi prin care s-a statuat cu putere de lucru judecat că pârâţii sunt dobânditori de bună credinţă şi că au dobândit imobilul prîntr-un titlu valabil.
La data de 30 aprilie 2014, T.I., T.D.A., T.A.M. şi T.G.C., au solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 322 pct. 7 C. proc. civ., revizuirea deciziei civile nr. 747 din 31 aprilie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă.
Au susţinut că cele reţinute prin această decizie sunt contrare celor constatate prin decizia nr. 1632 din 12 iunie 1998 a Tribunalului Argeş, irevocabilă prin decizia civilă nr. 2123 din 14 octombrie 1998 a Curţii de Apel Piteşti, în sensul în care în mod nelegal a fost respinsă acţiunea în revendicare formulată de reclamanţi cu privire la apartamentului care a fost vândut pârâţilor în baza unor contracte de vânzare cumpărare succesive, în mod fraudulos şi lovite de nulitate absolută, aşa cum reiese şi din decizia nr. 1636 din 12 iunie 1998 a Tribunalului Argeş.
La termenul din data de 08 octombrie 2014, Înalta Curte Investită cu cererea de revizuire astfel formulată, a pus în discuţia părţilor, în raport de prevederile art. 326 alin. (3) C. proc. civ., admisibilitatea cererii de revizuire raportat Ia dispoziţiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ.
Examinând admisibilitatea cererii de revizuire din perspectiva dispoziţiilor art. 322 pct. 7 C. proc. civ., chestiune asupra căreia a rămas în pronunţare în şedinţa publică din 08 octombrie 2014, Înalta Curte reţine următoarele:
Revizuirea fiind o cale extraordinară de atac, dispoziţiile legale care o reglementează sunt de strictă interpretare şi aplicare, astfel că exercitarea ei nu poate avea loc decât în condiţiile şi cazurile prevăzute în mod expres de lege.
Raţiunea reglementării revizuirii prevăzute de art. 322 pct. 7 C. proc. civ. se regăseşte în necesitatea de a se înlătura încălcarea principiului puterii lucrului judecat, când instanţele au dat soluţii contrare în dosare diferite, dar având acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi aceleaşi părţi.
Prin urmare, instanţa competentă să se pronunţe asupra revizuirii întemeiate pe dispoziţiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ. nu exercită un control judiciar asupra legalităţii şi temeiniciei hotărârilor pretins a fi contradictorii, ci verifică numai dacă ultima hotărâre a fost pronunţată cu încălcarea principiului puterii lucrului judecat, şi, în caz afirmativ, procedează Ia anularea ultimei hotărâri.
În consecinţă, posibilitatea de a cere revizuirea pentru contrarietate de hotărâri este condiţionată şi de împrejurarea că, în cadrul celui de al doilea proces, să nu se fi invocat prima hotărâre, sau chiar dacă a fost invocată, instanţa să fi omis a se pronunţa asupra obiecţiunilor în legătură cu existenţa acelei hotărâri, în sensul de a nu fi soluţionat excepţia puterii de lucru judecat.
Aceasta deoarece, prin reglementarea art. 322 pct. 7 C. proc. civ., s-a urmărit crearea unei căi de atac de rezolvare a situaţiilor în care, judecându-se separat două sau mai multe cauze şi neobservându-se existenţa lucrului judecat, se ajunge la hotărâri potrivnice ale căror dispozitive nu se pot concilia.
În sensul art. mai sus menţionat, pentru a exista contrarietate de hotărâri este necesar ca această contrarietate să fie între dispozitivele celor două hotărâri, care dobândesc autoritate de lucru judecat.
Aşa cum rezultă din expunerea rezumată a litigiilor purtate între părţi, nu există contrarietate în sensul art. 322 pct. 7 C. proc. civ.
Motivul de revizuire invocat impune ca judecata să aibă loc între aceleaşi părţi, obiect şi cauză, condiţie care nu se regăseşte în speţa dedusă judecăţii întrucât condiţia identităţii de cauză, obiect şi părţi nu este îndeplinită.
Astfel, primul litigiu derulat între părţi, şi soluţionat de Curtea de Apel Piteşti prin decizia civilă, irevocabilă, nr. 2123 din 14 octombrie 1998, a avut ca obiect constatarea nulităţii contractelor de vânzare cumpărare încheiate succesiv cu privire la imobilul în litigiu şi a fost întemeiată, în drept, pe dispoziţiile art. 948 C. civ., în timp ce obiectul litigiului, finalizat cu decizia a cărei revizuire se solicită a avut ca obiect acţiune în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ.
În acest context al analizei, este evident că nu este vorba despre aceiaşi cauză, pe de o parte, în primul litigiu aceasta este reprezentată de dispoziţiile art. 948 C. civ., în timp ce cel de-al doilea proces, de dispoziţiile art. 480 din acelaşi cod.
Este adevărat că obiectul material al celor două. litigii este reprezentat de imobilul apartament nr. 12 situat în Piteşti, B-dul R., judeţul Argeş şi că acestea s-au purtat între T.I., T.D.A., T.M.A. şi T.G.C. în calitate de reclamanţi şi pârâţii P.I. şi P.N., alături de alţi pârâţi, însă aceste împrejurări nu reprezintă condiţii suficiente pentru a statua asupra admisibilităţii unei cereri de revizuire întemeiate pe dispoziţiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ.
Prin urmare, cererea de revizuire apare ca inadmisibilă, nefiind întrunită condiţia identităţii de cauză impusă de art. 322 pct. 7 C. proc. civ.
Nu în ultimul rând, aşa cum s-a arătat, una dintre condiţiile de admisibilitate este aceea ca în cel de-al doilea proces să nu se fi invocate excepţia puterii de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, instanţa să fi omis să se pronunţe asupra ei.
Dacă instanţa sesizată cu cea de-a doua acţiune s-a pronunţat asupra puterii de lucru judecat a primei hotărâri, această apărare nu mai poate fi reiterată pe calea revizuirii, deoarece ar însemna să se nesocotească puterea lucrului judecat rezultând din cea de-a doua hotărâre, ceea ce ar fi contrar finalităţii stabilite de lege.
În litigiul finalizat prin hotărârea a cărei revizuire se solicită, Curtea de Apel Piteşti analizând recursul formulat de reclamanţi, a cercetat puterea de lucru judecat a chestiunilor de drept dezlegate prin decizia civilă nr. 1636 din 12 iunie 1998 pronunţată de Tribunalul Argeş, rămasă irevocabilă prin decizia 2123 din 14 octombrie 1998 a Curţii de Apel Piteşti.
Astfel s-a reţinut că sunt relevante reţinerile instanţelor de fond referitoare la faptul că s-ar fi statuat cu putere de lucru judecat prin decizia civilă nr. 1636 din 12 iunie 1998 pronunţată de Tribunalul Argeş, rămasă irevocabilă prin decizia 2123 din 14 octombrie 1998 a Curţii de Apel Piteşti, că pârâţii P.I. şi P.N. au fost subdobânditori de bună credinţă, iar titlul lor de proprietate asupra imobilului în litigiu este valabil.
Totodată, s-a reţinut ca nu este aplicabil principiul de drept potrivit cu care nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are ei însuşi, după cum nu este aplicabil nici principiul potrivit căruia desfiinţarea dreptului transmiţătorului ca urmare a sancţiunii nulităţii duce la desfiinţarea dreptului dobânditorului.
Aşadar, în cel de-al doilea litigiu au fost analizate efectele puterii de lucru judecat, ca aspect negativ al deciziei invocate, astfel încât părţile în cauză nu o mai pot reitera pe calea revizuirii întrucât se opune principiul autorităţii lucrului judecat care garantează respectarea principiului securităţii raporturilor juridice, în mod expres consacrat, atât în doctrina şi practica judiciară a instanţelor naţionale, cât şi în jurisprudenţa europeană, motiv pentru care revizuirea apare ca inadmisibilă şi din această perspectivă,
În baza art. 316 cu referire la art. 298 şi 274 alin. (3) C. proc. civ., îi va obliga pe revizuenţi, ca părţi căzute în pretenţii, la plata sumei de 500 RON cheltuieli de judecată către intimaţii P.I. şi P.N., reprezentând onorariu de avocat, dovedit conform înscrisurilor aflate la dosar, reţinându-se că în raport de complexitatea cauzei onorariu în cuantumul solicitat nu se justifică, impunându-se reducerea acestuia.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuienţii T.I., T.D.A., T.M.A. şi T.G.C. împotriva deciziei civile nr. 747 din 31 martie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă.
Obligă pe revizuienţi la plata către intimaţii P.I. şi P.N. a sumei de 500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2616/2014. Civil. Asigurări sociale.... | ICCJ. Decizia nr. 2618/2014. Civil. Recalculare pensie.... → |
|---|
