ICCJ. Decizia nr. 2618/2014. Civil. Recalculare pensie. Revizuire - Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2618/2014
Dosar nr. 1780/2/2014
Şedinţa publică din 8 octombrie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată Ia 12 mai 2014 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, P.P.V. a solicitat, în contradictoriu cu intimata Casa de Pensii Teleorman, revizuirea deciziei nr. 462 R din 19 februarie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze, privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale, susţinând că există practică neunitară a Curţii de Apel Bucureşti în ceea ce priveşte interpretarea dată dispoziţiilor art. II alin. (1) din O.U.G. nr. 100/2008 şi art. 169 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 în raport cu aplicarea sau, după caz, inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 3/1977 şi considerarea stagiului prevăzut de acest din urmă articol ca făcând parte sau nu dintr-un act normativ cu caracter special.
În dezvoltarea motivelor revizuirii, s-a arătat că datorită acestei practici neunitare, Curtea de Apel Bucureşti a pronunţat hotărâri potrivnice menţinând pe de o parte hotărârile instanţei de fond prin care au fost acordate punctele suplimentare prevăzute de dispoziţiile O.U.G. nr. 100/2008 şi de art. 169 din Legea nr. 163/2010, cum ar fi decizia civilă nr. 42 din 11 februarie 2014 pronunţată în Dosarul nr. 2687/87/2013, iar pe de altă parte modificând sentinţele Tribunalului Teleorman în sensul respingerii acţiunii, cum este cazul revizuientului, au fost încălcate principiile nediscriminării şi ale egalităţii de tratament, temeiurile de drept în baza cărora au fost formulate acţiunile fund aceleaşi, dar interpretarea diferită, nu numai la nivelul completelor de judecată ci chiar şi în interiorul aceluiaşi complet de judecată, în majoritatea cauzelor neexistând o unanimitate în luarea unei hotărâri.
Invocă în susţinerea cererii de revizuire încălcarea de către Curtea de Apel a drepturilor fundamentale ale omului, astfel cum acestea sunt reglementate prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cum ar fi dreptul al un proces echitabil prevăzut de art. 6. Critică decizia atacată şi din perspectiva în care instanţa de recurs nu a analizat efectiv motivele şi argumentele probate prin înscrisuri, precum şi hotărârile pronunţate în fazele procesuale anterioare, motive pentru care apreciază ca netemeinică şi neiegală hotărârea pronunţată de curtea de apel.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ.
Analizând aspectele deduse judecăţii, Înalta Curte constată următoarele:
Fundamentul juridic al cererii de revizuire promovate este dat de dispoziţiile art. 322 pct. 7 din C. proc. civ. care sancţionează situaţia în care este nesocotită autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri prin pronunţarea altei hotărâri care statuează în sens contrar primei judecăţi.
Astfel, potrivit textului procedural menţionat, revizuirea unei hotărâri se poate cere „dacă există hotărâri definitive potrivnice date de instanţe de acelaşi grad sau de grade deosebite, în una şi aceeaşi pricina, între aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate".
În speţă, revizuentul a indicat două hotărâri, respectiv decizia nr. 462 din 19 februarie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti - a cărei anulare a cerut-o - şi sentinţa civilă nr. 42 din 11 februarie 2014 pronunţată de Tribunalul Teleorman în Dosarul nr. 2627/87/2013 în care au fost acordate punctele suplimentare prevăzute de dispoziţiile O.U.G. nr. 100/2008 şi ale art. 169 din Legea nr. 263/2010, contrazisă ulterior prin hotărârea a cărei revizuire s-a pretins.
Deşi promovarea unei căi extraordinare de atac presupune exigenţe procedurale specifice, cu indicarea şi dezvoltarea elementelor care să facă posibilă anularea celor statuate irevocabil de o instanţă şi reluarea judecăţii, se constată că revizuentuî nu s-a conformat acestor cerinţe.
În realitate, cererea de revizuire conţine critici aduse deciziei din recurs (nr. 462 din 19 februarie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti), arătându-se că ea se bazează pe o interpretare şi aplicare eronată a actelor normative în materie, respectiv a dispoziţiilor referitoare la valorificarea punctajelor suplimentare prevăzute de O.U.G. nr. 100/2008 pentru completarea Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale şi ale art. 169 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice.
Tot astfel, contrar reglementării stricte a căilor extraordinare de atac, revizuentul redă în motivarea cererii sale aspecte legate de neanalizarea de către instanţa de recurs a motivelor şi a argumentelor probate prin înscrisuri, critici subsumate celor de nelegalitate şi de neterneinicie ale deciziei ale cărei revizuire o solicită.
Rezultă că, în afara cadrului procesual creat prin promovarea cererii de revizuire, sunt aduse judecăţii elemente străine care nu pot face obiect de analiză, constituindu-se într-o critică de nelegalitate şi neterneinicie împotriva unei hotărâri irevocabile a instanţei de recurs.
Reiese, potrivit celor arătate anterior, că revizuentul nu a dedus judecăţii aspecte care să permită anularea unei decizii irevocabile sub motiv că ar fi nesocotit autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri anterioare.
În realitate, promovând calea de atac a revizuirii, prin motivele dezvoltate în susţinerea acesteia, revizuentul şi-a exprimat nemulţumirea faţă de soluţia conţinută de decizia din recurs, formulând critici de nelegalitate împotriva acesteia de o manieră procedurală inadmisibilă.
Un asemenea demers (care deghizează un recurs împotriva deciziei din recurs) a fost sancţionat în mod constant în jurisprudenţa instanţei de contencios european care a statuat că „securitatea juridică implică respectul pentru principiul res indicata, care decurge din caracterul definitiv al hotărârilor judecătoreşti. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive şi obligatorii doar pentru a obţine o nouă rejudecare a cauzei (cauza Mitrea împotriva României, publicată în M. Of. nr. 455/01.12.2010, par. 24).
De asemenea, aceeaşi curte, în alte decizii de speţă recente (cauza Iordan Iordanov şi alţii contra Bulgariei din 2 iulie 2009) a statuat asupra faptului că divergenţele de jurisprudenţă nu pot justifica o intervenţie prin intermediul căilor extraordinare de atac prin care să se desfiinţeze hotărâri judecătoreşti intrate în puterea lucrului judecat. Cu toate că în aceste cauze a fost admisă nevoia de a corecta erorile judiciare şi de a asigura o jurispmdenţă unitară a instanţelor judecătoreşti, aceeaşi curte europeană a considerat că aceste scopuri nu trebuie atinse cu orice preţ, şi mai ales cu încălcarea principiului securităţii juridice. A constatat astfel că, în aceste situaţii nu se urmăreşte unificarea jurisprudenţei, ci mai degrabă, anularea unor hotărâri judecătoreşti ce nu erau favorabile celor care le promovau, nefiind vorba despre un veritabil demers judiciar întreprins în scopul armonizării practicii instanţelor şi care ar fi condus la pronunţarea unor soluţii general vaiabîle şi obligatorii pentru restul sistemului judiciar. În realitate, soluţiile astfel pronunţate, rămân Ia nivel de speţă, fără să "lege" în niciun fel instanţele de judecată, servind numai la desfiinţarea unor precedente nefavorabile pentru cei care uzează de această cale extraordinară de atac. Prin urmare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului pare să fie reticentă în a îndrepta "un rău", respectiv divergenţele de jurispmdenţă prin intermediul altor mijloace care sunt de natură să aducă atingere principiului securităţii juridice în aceeaşi măsură.
În temeiul legii prin "una şi aceeaşi pricină" se înţelege întrunirea condiţiilor triplei identităţi, de obiect, de cauză şi de părţi cu privire la două cereri de chemare în judecată, astfel încât soluţionarea celei de a doua să aducă atingere puterii de lucru judecat a celei dintâi, consecinţa în acest caz fiind, potrivit art. 327 alin. (1) C. proc. civ., anularea celei de a doua hotărâri. Or, în cauza pendinte nu se verifică niciuna dintre condiţiile enunţate, prima hotărâre fiind pronunţată între reclamantul C.C.I. şi pârâta Casa Judeţeană de Pensii Teleorman şi având ca obiect contestaţie împotriva deciziei nr. 85884 din 18 ianuarie 2011 prin care au fost stabilite drepturile de pensie, cea de a doua hotărâre având ca părţi pe revizuentul P.C.V. şi pârâta Casa Judeţeană de Pensii Teleorman şi având ca obiect contestaţie împotriva deciziei nr. 149363 din 10 ianuarie 2011, motiv pentru care calea de atac exercitată de către revizuientă apare ca inadmisibilă.
În consecinţă, potrivit considerentelor expuse, se constată că prin intermediul căii extraordinare de atac formulate, revizuentul a tins la punerea în discuţie a autorităţii de lucru judecat a unei hotărâri irevocabile deşi nu subzistă cerinţele procedurale reglementate expres de art. 322 pct. 7 C. proc. civ., aşa încât revizuirea va fi respinsa ca inadmisibilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuientui P.P.V. împotriva deciziei civile nr. 462R din 19 februarie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2617/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 2619/2014. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
