ICCJ. Decizia nr. 2623/2014. Civil. Contestaţie decizie de concediere. Revizuire - Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2623/2014
Dosar nr. 3315/1/2014
Şedinţa publică din 8 octombrie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrata pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 22 septembrie 2014, sub nr. 3315/1/2014, petenta B.I. a solicitat revizuirea deciziei nr. 274 din 20 august 2014 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, în Dosarul nr. 9073/118/2013.
În motivare, a arătat că hotărârea mai sus menţionată este potrivnică altei decizii pronunţate într-o pricină similară, având ca obiect contestaţia formulată împotriva dispoziţiei de concediere emisă de intimata Compania Naţională Poşta Română SA, în privinţa altui salariat al acesteia.
Astfel, prin decizia nr. 800 din 29 mai 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în Dosarul nr. 2375/116/2013, a fost admis apeîui declarat de o fostă angajată a intimatei, disponibilizată în cursul procedurii de concediere colectivă; a fost admisă cererea de chemare În judecată şi, pe cale de consecinţă, a fost anulată decizia de concediere, dispunându-se reintegrarea contestatoarei în funcţia deţinută anterior, pârâta fiind obligată la plata către reclamantă a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi actualizate, precum şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat aceasta din urmă, de la data concedierii şi până Ia reintegrarea efectivă.
În acest context, petenta a menţionat că dispoziţiile deciziei supuse revizuirii încalcă autoritatea de lucru judecat a hotărârii rnai sus menţionate, deşi cauzele au acelaşi obiect, iar cererile de apel formulate în cele două pricini sunt identice.
Contrarietatea dintre cele două decizii rezultă din interpretarea în mod diferii a dispoziţiilor art. 69-74 C. muncii.
Astfel, Curtea de Apel Constanţa, făcând abstracţie de autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 800 din 29 mai 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, a îmbrăţişat hotărârea instanţei de fond cu privire la încălcarea normelor cuprinse în C. muncii, prin trimitere la dispoziţiile Legii dialogului social, omiţând că Ia momentul adoptării Legii nr. 53/2003, ultimul act normativ nu fusese încă adoptat.
În opinia revizuentei, problema de drept care trebuia dezlegată de instanţa de apel consta în interpretarea normelor legale, menite să asigure protecţia salariatului, membru de sindicat. În cauza de faţă, în procedura de concediere colectivă, angajatul, fiind membru al altui sindicat decât cel consultat de către angajator, nu a beneficiat de protecţia şi de garanţiile oferite de lege.
Petenta a menţionat că singurul criteriu avut în vedere de legiuitor a fost cel al apartenenţei salariatului ce urma a fi concediat la organizaţia sindicală, în dispoziţiile art. 68-74 şi urm. C. muncii nefiind stipulate prevederi care să reglementeze că, în cazul concedierilor colective, obligaţiile angajatorului subzistă în raport de organizaţiile sindicale reprezentative.
Din această perspectivă, revizuenta a precizat că actul normativ mai sus menţionat statuează că organizaţia sindicală consultată de angajator este cea al cărei membru urmează să fie concediat. Această dispoziţie nu intră în contradicţie cu normele Legii dialogului social care reglementează condiţiile care trebuie îndeplinite în vederea obţinerii reprezentativităţii de către organizaţiile sindicale, pentru a câştiga dreptul de a participa la negocierea şi la semnarea contractelor colective de muncă.
Revizuenta a mai arătat că, în susţinerea contestaţiei pe care a formulat-o, a invocat mai multe aspecte referitoare la nerespectarea procedurii concedierii colective, precum şi elemente de fapt care demonstrau nelegalitatea deciziei prin care a fost disponibilizată.
Concluzionând, petenta a precizat că, prin hotărârea a cărei revizuire o solicită, Curtea de Apel Constanţa a apreciat, în mod greşit, că, în cauză, sunt incidente prevederile art. 69-74 C. muncii. Astfel, instanţa de apel a reţinut, eronat, că în urma desfăşurării procedurii de concediere colectivă, care a condus ia desfacerea contractului individual de muncă al revizuentei, intimata avea obligaţia să consulte sindicatul reprezentativ şi nu pe cel din care făcea parte salariatul vizat de această măsură.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Prin decizia nr. 274/CM din 20 august 2014 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta B.I. împotriva sentinţei nr. 339 din 17 februarie 2014 a Tribunalului Constanţa, secţia I civilă.
În motivare, instanţa, analizând prevederile art. 69 alin. (1) C. muncii, a reţinut că premisa consultărilor este reprezentată de intenţia angajatorului de a efectua concedieri colective, care nu poate rezulta din exprimări echivoce, ci numai dintr-o manifestare fermă a intenţiei acestuia de a lua această măsură.
Consultarea sindicatului, în scopul şi în condiţiile reglementate de prevederile art. 69 alin. (1) C. muncii are loc din perspectiva unei posibile schimbări, totale sau parţiale a intenţiei angajatorului de a efectua concedieri colective, care poate interveni datorită forţei argumentelor prezentate de sindicat ori a viabilităţii soluţiilor alternative propuse de acesta.
Instanţa a reţinut că, în speţă, nu au fost încălcate dispoziţiile legale mai sus menţionate, referitoare la consultarea sindicatului, pe motiv că hotărârea privind concedierea colectivă a fost luată prin hotărârea consiliului de administraţie nr. 175 din 14 iunie 2013, întrucât aceasta a aprobat planul de disponibilizare, iar angajatorul şi-a exprimat intenţia de a efectua concedieri colective potrivit art. 69 alin. (1) C. muncii.
Legea nu a prevăzut necesitatea consultării tuturor sindicatelor existente la nivelul angajatorului, ci a unui singur sindicat, care nu poate fi altul decât cei reprezentativ, respectiv Sindicatul Lucrătorilor Poştali din România, care, de altfel, a fost consultat.
Fiind vorba despre sindicatul reprezentativ, Curtea a constatat că în mod corect, instanţa de fond s-a raportat la prevederile Legii nr. 62/2011, întrucât reprezentativitatea se analizează la momentul iniţierii consultării, cu menţiunea că, indiferent de legea aplicabilă în timp, reclamanta nu a prelins că sindicatul din care făcea parte ar fi fost reprezentativ prin raportare la vreun act normativ, la nivelul angajatorului.
În ceea ce priveşte procesul-verbal din 13 august 2013, modificat prin procesul-verbal din 14 august 2013, s-a reţinut că acesta a fost încheiat în baza actului adiţional Ia contractul colectiv de muncă, înregistrat la Ministerul Muncii din 14 iunie 2013. Faţă de această împrejurare, s-a reţinut că procesul-verbal a fost perfectat în considerarea art. 31.7 din contractul colectiv de muncă, prin care a fost reglementată o procedură de selecţie, constând într-un concurs.
Această procedură este prevăzută în subsidiar faţă de evaluarea obiectivelor de performanţă şi de opţiunea salariaţilor, şi, în raport de acestea, au fost reglementate abaterile disciplinare din ultimele 12 luni şi criteriile minimale prevăzute de art. 31.6 din contractul colectiv de muncă.
Referitor la ordinea de priorităţi, s-a reţinut că instanţa de fond a apreciat, în mod corect, că reclamanta nu a făcut nicio afirmaţie concretă care să conducă la constatarea încălcării vreunei prevederi legale sau contractuale şi nici că, fiind aplicată o altă ordine de priorităţi decât cea folosită de angajator, acele criterii pretins prioritare i-ar fi creat un avantaj.
Examinând cererea de revizuire sub aspectul admisibilităţii acesteia, în raport de dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constata următoarele:
Potrivit textului legal mai sus menţionat, revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondid poate fi cerută dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.
Prin urmare, pentru ca cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. să fie admisibilă, se impune îndeplinirea condiţiilor impuse de acest text de lege, şi anume existenţa triplei identităţi cu privire la părţile, obiectul şi cauza litigiilor.
Motivul reglementării revizuirii prevăzute de textul legal mai sus menţionat constă în necesitatea de a se înlătura încălcarea principiului puterii lucrului judecat, când instanţele au pronunţat hotărâri definitive potrivnice diferite în dosare distincte, având acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi aceleaşi părţi. În asemenea cazuri, punerea în executare a hotărârilor nu este posibilă, deoarece fiecare parte are interesul să se prevaleze de hotărârea care îi este favorabilă.
În speţă, revizuenta pretinde că decizia nr. 274/CM din 20 august 2014 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă, a cărei revizuire o solicită, este potrivnică deciziei nr. 800 din 29 mai 2014 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, în Dosarul nr. 2375/116/2013, care are obiect identic cu litigiul de, faţă, cea din urmă hotărâre fiind dată în procesul declanşat de un alt angajat al intimatei Compania Naţională Poşta Română SA.
În raport de această împrejurare, condiţiile de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile art. 513 alin. (3) C. proc. civ. nu sunt întrunite în cauză, întrucât acestea stipulează că judecata trebuie să aibă loc între aceleaşi părţi, situaţie care nu se regăseşte în speţă. De altfel, această ipostază a fost evidenţiată chiar de petentă în cererea de revizuire dedusă judecăţii. Prin urmare, în cauză, nu este îndeplinită condiţia existenţei triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză, care configurează existenţa puterii de lucru judecat între decizia nr. 274/CM din 20 august 2014 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă, dată în Dosarul nr. 9073/118/2013 şi decizia nr. 800 din 29 mai 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIl-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, în Dosarul nr. 2375/116/2013.
Aspectul referitor la rezolvarea în mod diferit a unei situaţii juridice similare de către instanţele de acelaşi grad reprezintă o problemă de practică neunitară a acestora, care nu poate fi soluţionată pe calea procedurală reglementată de dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât prevederile legale în materie nu reglementează un motiv de revizuire în acest sens.
O asemenea chestiune ar putea fi rezolvată numai prin pronunţarea unei decizii în interesul legii, însă chiar şi în această situaţie, hotărârea astfel pronunţată nu ar avea nicio înrâurire asupra ceiei a cărei revizuire se solicită, întrucât soluţiile date în condiţiile art. 517 alin. (2) C. proc. civ. nu au efecte asupra celor deja examinate şi nici în privinţa situaţiei părţilor din acele procese.
În concluzie, pentru argumentele arătate în precedent, Înalta Curte constată că, în cauză, nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. privind admisibilitatea cererii de revizuire şi, în consecinţă, va dispune respingerea acesteia, ca inadmisibilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuenta B.I., domiciliată în Techirghiol, str. A.V., jud. Constanţa, împotriva deciziei nr. 274 din 20 august 2014 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă, pronunţată în Dosarul nr. 9073/118/2013.
Cu recurs în termen de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, la completul de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 8 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2622/2014. Civil. Asigurări sociale.... | ICCJ. Decizia nr. 2643/2014. Civil → |
|---|
