ICCJ. Decizia nr. 2632/2014. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2632/2014
Dosar nr. 2555/109/2008*
Şedinţa publică din 8 octombrie 2014
După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 17 iulie 2008 pe rolul Tribunalului Argeş, secţia civilă, reclamantul G.G. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii P.M., executor bancar, şi Banca R.D. – G.S.G. Bucureşti, să se dispună repararea prejudiciului patrimonial şi moral cauzat de aceştia, evaluat la suma de 650,000 euro, compusă din: 140.000 euro, reprezentând valoarea apartamentului confort 1 cu trei camere, două balcoane, situat în Piteşti, str. F., judeţul Argeş, conform preţului de piaţă actual; 15.000 euro, constând în contravaloarea bunurilor mobile distruse prin evacuarea forţată, efectuată de către executorul judecătoresc la data de 25 ianuarie 2007; 5.000 de euro, reprezentând chiria pe care reclamantul a achitat-o locatorului, de la data evacuării până în prezent; 500.000 euro, daune morale pentru suferinţele cauzate de faptul că, urmare a evacuării, nu a mai fost solicitat să efectueze activităţi de contabilitate la societăţile comerciale cu care colabora, întrucât nu a mai putut fi contactat de clienţii săi la noua adresă, precum şi de şocul emoţional care a fost produs membrilor familie sale, şi care persistă şi în prezent.
În motivare, a arătat că, la data de 05 ianuarie 2004, reclamantul a contractat de la Banca R.D. - G.S.G. Argeş un împrumut de nevoi personale în cuantum de 6.000 RON, cu termen de rambursare de 3 ani, cuprins între 05 ianuarie 2004 şi 05 ianuarie 2007, fără a garanta restituirea acestuia cu apartamentul în care locuia împreună cu familia sa. Din valoarea totală a creditului, nu a ridicat decât suma de 5.394,35 RON, diferenţa până la 6.000 RON fiind reţinută de bancă, aceasta reprezentând comision de acordare şi prima de asigurare.
Reclamantul a arătat că a achitat debitul către bancă, în mod periodic, acest, aspect fiind atestat de adeverinţa din 05 ianuarie 2007 emisă de creditoare la cererea sa. Începând cu luna februarie 2005, executorul bancar P.M. a solicitat Primăriei Piteşti eliberarea unei copii de pe titlul de proprietate deţinut de reclamant asupra apartamentului situat în Piteşti, str. F., judeţul Argeş, care, prin adresa din 04 martie 2005 a menţionat că valoarea de impozitare a acestuia este de 355.918,433 RON. Acest înscris, precum şi adresa din 04 februarie 2005 emisă de aceeaşi instituţie, au fost folosite de către executorul bancar în procedura execuţională silită mobiliară, iniţiată prin cererea nr. 3457/2005, admisă la data de 01 aprilie 2005. Ulterior, la 30 septembrie 2005, a fost admisă cererea de executare nr. 9752/2005, formulată de acelaşi executor, pe baza evidenţelor fiscale şi a procesului-verbal de situaţie al imobilului din 09 noiembrie 2005, comunicate de Primăria Piteşti.
Intre timp, în mod nelegal şi în lipsa unui raport de evaluare autorizat, au fost organizate licitaţii asupra imobilului, despre desfăşurarea cărora reclamantul nu a fost încunoştiinţat. Reclamantul a arătat că procesul-verbal de licitaţie încheiat la data de 11 august 2006, în Dosarul nr. 153/2005 al executorului bancar P.M. a fost anulat în mod irevocabil. Creditoarea a înaintat dosarul de executare, pentru instrumentare, Biroului executorului judecătoresc M.A., care, la data de 25 ianuarie 2007 a dispus evacuarea reclamantului din imobil, chiar în ziua în care obţinuse, prin hotărâre judecătorească, suspendarea executării silite.
Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată în drept, pe dispoziţiile art. 998-1000 C. civ.
Prin cererile formulate la data de 30 martie 2009, reclamantul, conform dispoziţiilor art. 57 C. proc. civ., a chemat în judecată pe numitele T.E. şi G.G. (fosta şi actuala soţie), arătând că pot pretinde aceleaşi drepturi, şi anume cota de câte 1/2 din apartament şi din bunurile mobile, precum şi din restul sumelor de bani, întrucât reprezintă bunuri comune, dobândite în căsătoriile încheiate, pe rând, cu G.G.
Conform prevederilor art. 58 C. proc. civ., persoanele mai sus menţionate au fost citate în cauză, în calitate de intervenienle în interes propriu.
Prin încheierea de şedinţă din data de 08 decembrie 2009 a Tribunalului Argeş s-a luat act de renunţarea reclamantului la judecata cauzei, în contradictoriu cu pârâtul P.M.
Prin sentinţa nr. 19 din 1 februarie 2010, Tribunalul Argeş, secţia civilă, a respins cererea de chemare în judecată şi cererile de intervenţie formulate de T.E. şi G.G.
În motivare, s-a reţinut că la data de 05 ianuarie 2004 reclamantul a încheiat cu pârâta contractul de credit pentru suma de 6.000 RON (60.000.000 ROL). Având în vedere că acesta nu a respectat clauzele contractuale în ceea ce priveşte plata, cel mai târziu la scadenţă, a ratei creditului împreună cu dobânda aferentă, aşa după cum s-a obligat prin convenţie, pârâta a declanşat procedura executării silite, mobiliară şi, mai apoi, imobiliară, pentru valorificarea creanţei, ajungându-se la scoaterea la licitaţie publică a apartamentului situat în Piteşti, judeţul Argeş.
În acest sens, la data de 11 august 2006 s-a încheiat procesul-verbal de licitaţie publică, iar patru zile mai târziu bunul a fost adjudecat în favoarea lui l.R.M. S-a mai reţinut de către instanţa de fond că din acesi moment, au început să se deruleze două ipostaze diferite, paralele, care au determinat situaţia în care se află în prezent reclamantul, astfel: pe de-o parte, după adjudecare, şi în condiţiile în care actul de adjudecare a rămas valabil, acesta nefiind niciodată atacat, bunul a imral în circuitul civil, fiind înstrăinat către terţi, atât adjudecatarul, cât şi subdobânditorii fiind apreciaţi, definitiv şi irevocabil, ca fiind de bună-credinţă; pe de altă parte, prin sentinţa civilă nr. 4677 din 20 septembrie 2007 a Judecătoriei Piteşti, irevocabilă prin decizia civilă nr. 573/R din 27 martie 2008 a Tribunalului Piteşti, secţia civilă, s-a dispus anularea procesului-verbal de licitaţie încheiat la data de 11 august 2006, emis în Dosarul nr. 153/2005 de executorul bancar P.M., cu motivarea că bunul supus urmăririi silite, pentru o datorie personală a debitorului, reprezenta bun comun al soţilor.
Instanţa de fond a mai reţinut că, la momentul pronunţării sentinţei mai sus menţionate, atât adjudecarea, cât şi înstrăinarea imobilului erau executate, astfel încât nu se poate reţine culpa adjudecatarului ori a terţilor, ci mai degrabă a reclamantului care, înştiinţat fiind de primele acte de executare, respectiv procesui-verbal de situaţie din 09 noiembrie 2005, a rămas în pasivitate şi nu a continuat demersul juridic pe care l-a iniţiat, acesta rămânând fără deznodământ favorabil.
Una din aceste consecinţe a fost pierderea proprietăţii bunului imobil vândut la licitaţie publică, a cărui valoare pretinsă prin cererea de chemare în judecată nu a fost probată de către reclamant, întrucât nici acesta şă nici intervenienta T.E. (fosta soţie cu care reclamantul a achiziţionat apartamentul în timpul căsătoriei), nu au solicitat administrarea în cauză a probei eu expertiză. O altă consecinţă o reprezintă actele de executare, care şi-au urmat cursul prevăzut de lege, ajungându-se, prin punerea în executare silită imobiliară directă a actului de adjudecare necontestat, la evacuarea reclamantului din imobilul adjudecat, împreună cu bunurile mobile dobândite împreună cu intervenienta G.G., actuala soţie a acestuia.
De asemenea, instanţa de fond a arătat că, prin probele administrate în cauză, reclamantul nu a putut dovedi cu exactitate care dintre bunuri au fost deteriorate sau distruse şi nici contravaloarea acestora. Cât despre chiria pe care reclamantul pretinde că ar fi achitat-o locatorului său, oricare ar fi fost acesta, instanţa a constatat ca nu au fost depuse la dosarul cauzei chitanţe prin care să ateste plata sumelor cu acest titlu, ci doar un contract de închiriere încheiat cu un terţ, fără dată certă. Tribunalul a mai reţinut că atingerea adusă imaginii profesionale şi scăderea încrederii în propriile capacităţi pe reclamantul a pretins că le-a suferit nu au fost probate în cauză. Dacă acestea s-ar putea deduce, la un moment dat, printr-o interpretare într-un sens prea larg a celor două concepte şi a condiţiilor cerute de lege pentru ca, în cauză, să fie privită, ca admisibilă, cererea de acordare a daunelor morale, având în vedere şi situaţia financiară pe care o are reclamantul la acest moment, atunci, s-a apreciat, că se poate concluziona că acestea reprezintă rezultatul conduitei reclamantului care, deşi a beneficiat de creditul în sumă de 6,000 RON, nu l-a restituit, răspunzând, astfel, cu bunurile sale.
Prin decizia nr. 133/A din 3 noiembrie 2010, Curtea de Apel Piteşti, secţia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamantul G.G. şi de intervenientele G.G. şi T.E., împotriva sentinţei nr. 19 din 1 februarie 2010, Tribunalul Argeş, secţia civilă.
Reclamantul G.G. şi intervenienta G.G. au declarat recurs, în termen legal, împotriva deciziei mai sus menţionate, care, prin decizia nr. 7306 din 19 octombrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a fost admis, dispunându-se casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la Tribunalul Argeş.
Pentru a decide astfel, s-a reţinut că răspunderea comitentului pentru fapta prepusului există ori de câte ori sunt dovedite condiţiile generale ale răspunderii civile delictuale, şi anume fapta ilicită a prepusului, prejudiciul, raportul de cauzalitate şi vina prepusului. Instanţa a reţinut că persoana vătămată are posibilitatea de a obţine satisfacţie fie de la comitent, conform dispoziţiilor art. 1000 alin. (3) C. civ., fie de la prepus (art. 998 - 999 C. civ.) fie de la comitent şi prepus, în solidar [art. 1000 alin. (3) coroborat cu art. 998 - 999 C. civ.].
Ceea ce este definitoriu pentru calitatea de comitent şi prepus este existenţa unui raport de subordonare, care îşi are temeiul în împrejurarea că, pe baza acordului lor de voinţă, o persoană fizică sau juridică a încredinţat unei persoane fizice, o anumită funcţie sau însărcinare. Din această încredinţare decurge posibilitatea, pentru comitent, de a direcţiona, îndruma şi controla activitatea prepusului. Din interpretarea dispoziţiilor art. 7, 12 şi 18 din Statutul corpului executorilor bancari rezultă că aceştia sunt încadraţi pe bază de contract de muncă, şi sunt învestiţi să îndeplinească orice activităţi legale în scopul realizării voluntare sau, când este cazul, prin executare silită a obligaţiilor stabilite prin titlurile executorii ce aparţin băncilor, între bancă şi executorul bancar existând un raport de prepuşenie.
Înalta Curte a arătat că răspunderea civilă a executorului bancar poate fi angajată, în condiţiile legii, pentru cauzarea prejudiciului prin încălcarea obligaţiilor sale profesionale. Răspunderea civilă a executorului bancar trebuie analizată din perspectiva dispoziţiilor art. 2 din Statut, potrivit cărora executorul bancar are îndatorirea să-şi execute atribuţiile şi să efectueze orice act necesar îndeplinirii executării silite, cu respectarea strictă a dispoziţiilor C. proc. civ. şi a celorlalte reglementări aplicabile în materie.
S-a mai apreciat de către instanţa de control judiciar că ambele instanţe de fond nu au analizat existenţa sau inexistenţa faptei ilicite şi a vinovăţiei din perspectiva actelor procesuale încheiate de executor în cadrul executării silite imobiliare, respectiv dacă au fost încheiate cu respectarea dispoziţiilor art. 488-561 C. proc. civ., ci s-au mărginit să analizeze poziţia procesuală a reclamantului faţă de actele de executare încheiate, reţinând că acesta este în culpă exclusivă pentru că nu a exercitat căile de atac prevăzute de lege. Totodată, s-a reţinut că această analiză a instanţelor este greşită şi străină de natura juridică a pricinii, întemeiată pe dispoziţiile art. 1000 alin. (3) C. civ., constituind, în fapt, o necercetare a fondului cauzei, impunându-se, din acest punct de vedere, să se analizeze faptele şi vinovăţia executorului bancar şi nu a reclamantului. S-a concluzionat de către instanţa de control judiciar că se impune să se examineze activitatea executorului bancar, începând cu primele sale acte de executare, când a formulat mai multe cereri de încuviinţare a executării silite şi când a avut reprezentarea că imobilul este deţinut în coproprietate, continuând procedura executării, deşi prin încheierea din 31 septembrie 2006 a Judecătoriei Piteşti, pronunţată în Dosarul nr. 9696/2006, s-a dispus suspendarea provizorie a executării silite. De asemenea, s-a apreciat că trebuie să se analizeze dacă actele de executare au fost încheiate cu respectarea termenelor prevăzute de lege.
În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş la data de 12 septembrie 2012, sub nr. 2555110912008*, care, prin sentinţa nr. 100 din 3 aprilie 2013, a admis, în parte, cererea de chemare în judecată, precizată, formulată de reclamantul G.G.: a admis, în parte, cererea de intervenţie în interes propriu formulată de întervementa T.E. şi a obligat pe pârâta Banca R.D.-G.S.G. - SA, prin Grup Piteşti, la plata către aceştia a sumei de 158.500 RON; au fost respinse, ca neîntemeiate, celelalte capete de cerere din cererea de chemare în judecată şi din cererea de intervenţie; a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de intervenţie formulată de întervenienta G.G.; a fost admisă, în parte, cererea reclamantului şi a intervenientei T.E. de acordare a cheltuielilor de judecată şi a fost obligată pârâta Banca R.D.-G.S.G.-SA, prin Grup Piteşti, la plata sumei de 1.320 RON către reclamantul G.G. şi a sumei de 553 RON către întervenienta T.E., reprezentând cheltuieli de judecată; în temeiul art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008 a fost obligată pârâta Banca R.D.-G.S.G.-SA, prin Grup Piteşti, la plata către stat a sumei de 9.562 RON, reprezentând ajutor public judiciar acordat de stat reclamantului G.G., proporţional cu pretenţiile admise, precum şi a sumei de 507 RON, reprezentând ajutor public acordat de stat intervenientei T.E.; conform art. 19 din O.U.G. nr. 51/2008, ajutorul public acordat, de stat reclamantului G.G. în cuantum de 27.862,8 RON, constând în scutirea de piaţa taxei de timbru, s-a dispus să rămână în sarcina statului.
În motivare, Tribunalul a reţinut că, pentru angajarea răspunderii civile delictuale este necesar, conform art. 998 C. civ., să fie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: existenţa unei fapte ilicite, existenţa unei legături de cauzalitate şi existenţa unui prejudiciu.
În ceea ce priveşte existenţa unei fapte ilicite s-a reţinut că, potrivit art. 42 alin. (1) din Legea nr. 188/2000, în forma în vigoare la data executării silite, răspunderea civilă a executorului judecătoresc poate fi angajată, în condiţiile legii civile, pentru cauzarea de prejudicii prin încălcarea obligaţiilor sale profesionale, iar conform art. 51 din Legea nr. 188/2000, executorul judecătoresc îşi îndeplineşte atribuţiile cu respectarea dispoziţiilor prezentei legi, a statutului profesiei şi a regulamentului de aplicare a prezentei legi, precum şi ale C. proc. civ. şi ale altor legi aplicabile în materie. Faţă de creditor, răspunderea executorului este de natură contractuală, fiind una corespunzătoare nerespectărn regulilor ce derivă din contractul de mandat. În raport cu terţii, în a căror categorie intră şi debitorul, răspunderea executorului, atunci când ea intervine, nu poate fi decât delictuală. Condiţiile răspunderii trebuie adecvate însă, în toate cazurile, la nerespectarea obligaţiilor de ordin profesional ale executorului judecătoresc. Dispoziţiile art. 51 din Legea nr. 188/2000 consacră principiul legalităţii, şi impune, ca, în activitatea lor, executorii judecătoreşti să se conformeze tuturor reglementărilor de drept substanţial şi procesual aplicabile în materie de urmărire silită. Practic, paleta obligaţiilor ce revin executorilor judecătoreşti şi care decurge din principiul analizat, este extrem de largă, ele acoperind şi toate formele de procedură ce trebuie urmărite în activitatea de executare silită. Legalitatea implică şi cerinţa de maximă importanţă a respectării tuturor drepturilor participanţilor la executarea silită, respectiv nu numai promovarea intereselor creditorilor, care sunt şi cei care solicită executarea şi achită onorariul datorat pentru activitatea prestată, ci şi a drepturilor legitime ale debitorilor. Acesta este şi spiritul prevederilor art. 5 din Legea nr. 188/2000, potrivit căruia activitatea executorilor se înfăptuieşte în condiţiile legii, cu respectarea drepturilor şi a intereselor legitime ale părţilor şi ale altor persoane interesate. În consecinţă, se poate vorbi despre o faptă ilicită a executorului ori de câte ori, cu vinovăţie, efectuează acte de executare silită, prin care se încalcă principiul legalităţii, cauzându-se prejudicii persoanelor implicate în procedura exeeuţiortală.
În speţă, prin contractul de împrumut din 5 ianuarie 2004 reclamantul G.G. a contractat un credit de nevoi personale în cuantum de 6.000 RON (60.000.000 ROL), prevăzându-se la art. 8 din contract posibilitatea băncii de a declara scadent creditul în cazul neachitării ratelor.
Prin încheierea din data de 01 aprilie 2005 a Judecătoriei Piteşti, pronunţată în Dosarul nr. 3457/2005 s-a încuviinţat executarea silită mobiliară împotriva debitorului G.G. pentru suma de 74.741.000 ROL. Prin încheierea de şedinţă din data de 06 mai 2005 a Judecătoriei Piteşti, pronunţată în Dosarul nr. 4783/2005 s-a respins cererea de executare silită imobiliară formulată de creditoarea Banca R.D., prin executor bancar, asupra apartamentului situat în Piteşti, str. F., jud. Argeş, reţinându-se că acesta este bun comun şi că este necesar, în condiţiile în care datoria este proprie, ca pârâta să recurgă la procedura partajului conform art. 493 C. proc. civ.
Prin încheierea de şedinţă din data de 30 septembrie 2005 a Judecătoriei Piteşti, pronunţată în Dosarul nr. 9752/2005 a fost admisă cererea de încuviinţare a executării silite formulată de creditoarea Banca R.D., prin executorul bancar, şi s-a dispus încuviinţarea executării silite asupra apartamentului situat în Piteşti, str. F. jud. Argeş. Prin urmare, este cert că la data demarării celei de-a doua proceduri execuţionale imobiliare, executorul bancar P.M., precum şi creditoarea Banca R.D., aveau cunoştinţă de faptul că apartamentul ce face obiectul executării silite reprezintă un bun comun şi că, potrivit legii, trebuiau să recurgă, în prealabil, la procedura partajului judiciar, iar ulterior să continue executarea. În Ioc să urmeze această procedură legală, încălcând dispoziţiile legale, pârâta Banca R.D., prin executorul bancar, a formulat o nouă cerere de încuviinţare a executării silite imobiliare, ceea ce denotă reaua credinţă a acestora. Prin urmare, nu a fost reţinută apărarea conform căreia creditoarea Banca R.D. şi executorul bancar au fost de bună-credinţă, întemeindu-se, în procedura executării silite, pe adresa din 4 martie 2005 a Primăriei Piteşti, în condiţiile în care acest înscris nu era de natură să elimine prezumţia de comunitate a bunurilor prevăzută de art. 30 C. fam., întrucât înscrierea dreptului de proprietate asupra unui bun comun doar în favoarea unuia din soţi, în evidenţele fiscale sau de publicitate imobiliară, nu este de natură a atrage înlăturarea acestui caracter. În plus, la data de 06 mai 2005, executorul bancar P.M. şi creditoarea Banca R.D. aflaseră de impedimentul la executare, derivat din existenţa unei codevălmăşii asupra bunului comun, astfel că nu mai puteau proceda, în mod legal, la continuarea executării silite.
În baza încheierii mai sus menţionate s-a format dosarul de executare silită nr. 153/2005 al executorului bancar P.M. în care s-a întocmit procesul verbal de situaţie a imobilului din data de 09 noiembrie 2005, ocazie cu care a fost identificată intervenienta G.G., soţia debitorului. De asemenea s-a întocmit publicaţia de vânzare din data de 07 martie 2006, imobilul fiind evaluat la suma de 120.000.000 ROL, şi, ulterior, procesul-verbal din data de 10 aprilie 2006, când s-a amânat licitaţia pentru lipsă de ofertanţi, pentru ca, după mai multe termene acordate în acest scop, imobilul să fie adjudecat la 11 august 2006, de către numitul ioniţă R.M., pentru suma de 65.100 RON, potrivit actului de adjudecare din 15 august 2006. Astfel după cum rezultă din analiza procesului-verbal de licitaţie din data de 11 august 2006, reclamantul G.G. mai datora creditoarei Banca R.D. suma de 4.835,51 RON. Conform istoricului din 5 ianuarie 2007, la dala de 11 august 2006 acesta mai achitase suma de 2.035,51 RON, astfel că datoria supusă executării silite se diminuase. Prin procesul-verbat din 10 februarie 2011 s-a realizat distribuţia preţului de 65.100 RON, astfel: 6.889,02 RON către creditoarea Asociaţia de proprietari Piteşti; 58.210,98 RON s-au consemnat la C., la dispoziţia debitorului G.G.
Prin încheierea de şedinţă din 31 august 2006 a Judecătoriei Piteşti, pronunţată în Dosarul nr. 9696/2006, s-a dispus suspendarea executării silite imobiliare indirecte desfăşurate în Dosarul nr. 153/2005 al executorului bancar P.M. Prin sentinţa civilă nr. 5064 din 23 noiembrie 2006 a Judecătoriei Piteşti, pronunţată în Dosarul nr. 9807/280/2006, s-a admis excepţia tardivităţii contestaţiei formulată de contestatorul G.G. împotriva executării silite înseşi, precum şi excepţia lipsei de interes a contestaţiei la executare formulată împotriva procesului-verbal de licitaţie din data de 11 august 2006, apreciindu-se că numai soţia contestatorului se poate prevala de calitatea de bun comun a apartamentului ce face obiectul executării silite.
Prin decizia civilă nr. 581 din 16 aprilie 2007 a Tribunalului Argeş, pronunţată în Dosarul nr. 9807/280/2006, s-a admis recursul formulat împotriva sentinţei civile nr. 5064 din 23 noiembrie 2006 pronunţate de Judecătoria Piteşti, dispunând-se casarea sentinţei şi rejudecarea cauzei, apreciindu-se că a fost soluţionată în mod greşit excepţia lipsei de interes. Pricina a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Piteşti la data de 29 iunie 2007, fiind soluţionată prin sentinţa civilă nr. 4677 din 20 septembrie 2007, pronunţată în Dosarul nr. 9807/280/2006, irevocabilă prin decizia civilă nr. 573 din 27 martie 2008 a Tribunalului Argeş, dată în Dosarul nr. 3405/109/2007, prin care s-a admis contestaţia la executare formulată împotriva procesului-verbal de licitaţie din 11 august 2006, reţinându-se că bunul este deţinut în comun de debitorul G.G. şi de fosta soţie a acestuia, T.E., apreciindu-se că pârâta trebuia să solicite mai întâi împărţirea apartamentului şi apoi să recurgă la procedura executării silite. Prin urmare, actul de executare, reprezentat de procesul-verbal de licitaţie din data de 11 august 2006 a fost anulat pentru acelaşi considerent pentru care a fost respinsă cererea de încuviinţare a executării silite din data de 06 mai 2005, confirmându-se cu putere de lucru judecat nelegalitatea actelor de executare întocmite de executorul bancar P.M. împotriva debitorului G.G.
În concluzie, Tribunalul a constatat că fapta executorului bancar de a continua executarea silită imobiliară, în condiţiile în care luase cunoştinţă de impedimentul la executare prevăzut de art. 492-493 C. proc. civ., în baza încheierii de şedinţă din data de 06 mai 2005 a Judecătoriei Piteşti pronunţată în Dosarul nr. 4783/2005, executarea silită fiind anulată pentru acest considerent potrivit sentinţei civile nr. 4677 din 20 septembrie 2007 a Judecătoriei Piteşti, din Dosarul nr. 9807/280/2006, irevocabilă prin decizia civilă nr. 573 din 27 martie 2008 a Tribunalului Argeş, dată în Dosarul nr. 3405/109/2007, constituie o faptă ilicită în accepţiunea art. 998 C. civ., raportat la art. 5 din Legea nr. 188/2000, coroborat cu art. 51 din Legea nr. 188/2000.
Cu privire la cea de-a doua condiţie a existenţei unei legături de cauzalitate, instanţa a reţinut că, în cauză, pierderea apartamentului s-a realizat în baza actului de adjudecare emis la data de 15 august 2006 în favoarea numitului l.R.M. Prin sentinţa civilă nr. 999 din 4 februarie 2009 a Judecătoriei Piteşti, pronunţată în Dosarul nr. 6771/280/2008, irevocabilă prin decizia civilă nr. 64/R din 15 ianuarie 2010 a Tribunalului Argeş, s-a respins cererea de restabilire a situaţiei anterioare în ceea ce priveşte executarea efectuată de executorul bancar P.M. în dosarul de executare nr. 153/2005, reţinându-se, în esenţă, buna credinţă a terţilor dobânditori. Prin urmare, rezultă că pierderea apartamentului s-a aflat într-o legătură de cauzalitate directă cu fapta executorului bancar de a demara procedura executării silite cu nerespectarea impedimentului la executare prevăzut în art. 492 şi 493 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte celelalte pretenţii solicitate de către reclamant, Tribunalul a apreciat că acestea au fost cauzate de fapte distincte, care nu fac parte din complexul cauzal, care a determinat pierderea apartamentului. Astfel, din procesul-verbal de executare silită întocmit de B.E.J. N.A.G., rezultă că evacuarea reclamantului G.G. şi a familiei acestuia din apartament, s-a realizat la cererea creditorului l.R.M., astfel că pârâta Banca R.D. nu poate fi ţinută de eventuala nelegalitate a actelor de executare efectuate de acest executor judecătoresc. În plus, astfel după cum a rezultat din depoziţia martorilor B.C. şi R.V., deteriorarea bunurilor mobile este cauza activităţii defectuoase desfăşurate de executorul judecătoresc, astfel că prejudiciul nu poate fi imputat executorului bancar P.M.
Totodată, s-a reţinut că prin încheierea de şedinţă din data de 25 mai 2009 a Tribunalului Argeş, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Banca R.D. pe capătul de cerere privind acordarea sumei de 15.000 euro reprezentând contravaloarea bunurilor mobile distruse ca urmare a evacuării forţate, iar acest aspect nu a făcut obiectul apelului conform art. 295 alin. (1) C. proc. civ. În ceea ce priveşte celelalte prejudicii invocate de către reclamant, s-a constatat că nu a fost făcută dovada că acestea se află în legătură de cauzalitate cu executarea silită efectuată în Dosarul nr. 153/2005 de către executorul bancar.
Referitor la prejudiciu, pentru ca acesta să fie susceptibil de reparare, s-a arătat că este necesară întrunirea a două condiţii; să fie cert şi să nu fi fost reparat încă. Prejudiciul cert presupune atât existenţa lui sigură, neîndoielnică, cât şi posibilitatea evaluării lui în prezent. Prejudiciul cert este întotdeauna cel actual, adică cel produs. De asemenea este cert şi prejudiciul viitor, care este sigur că se va produce şi este susceptibil de evaluare. Dacă nu este sigur că prejudiciul există, nu se poate şti nici dacă s-a născut un drept la reparaţie, iar dacă incertitudinea planează asupra determinării întinderii pagubei, obiectul creanţei în despăgubire nu poate fi stabilit. Un al criteriu de determinare a certitudinii prejudiciului îl reprezintă caracterul direct al acestuia, adică pagubele să fie consecinţa directă a faptei păgubitoare. Caracterul direct al prejudiciului este dedus din dispoziţiile art. 1086 C. civ.
Potrivit contractului de construcţie din 25 august 1972 şi a procesului-verbal de predare-primire din 01 septembrie 1972, reclamantul G.G. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Piteşti, jud. Argeş. Aşa după cum s-a reţinut prin sentinţa civilă nr. 4677 din 20 septembrie 2007 a Judecătoriei Piteşti pronunţată în Dosarul nr. 9807/280/2006, irevocabilă prin decizia civilă nr. 573 din 27 martie 2008 a Tribunalului Argeş, dată în Dosarul nr. 3405/109/2007, apartamentul ce a format obiectul executării silite imobiliare, realizată de executorul P.M. era bun comun, aspect recunoscut şi de reclamant, în răspunsul la interogatoriu. Prin raportul de expertiză realizat de expertul C.C., s-a stabilit valoarea de circulaţie a apartamentului ce a format obiectul executării silite ca fiind de 220.000 RON, cu privire la care părţile nu au formulat obiecţiuni.
Conform sentinţei civile nr. 5238 din 16 noiembrie 2004 a Judecătoriei Piteşti pronunţată în Dosarul nr. 4378/2005, reclamantul G.G. a fost obligat la plata către Asociaţia de Proprietari T. a sumei de 5.416,22 RON, care a fost acoperită în urma distribuirii preţului conform procesului-verbal din data de 10 februarie 2011, împreună cu suma de 1.472,81 RON, datorată în baza sentinţei civile nr. 289 din 21 ianuarie 2004 a Judecătoriei Piteşti. Instanţa nu a reţinut apărarea reclamantului conform căreia o asemenea plată nu ar fi fost valabilă, ca urmare a întervenirii prescripţiei extinctive, constatată prin sentinţa civilă nr. 12458 din 21 decembrie 2011 a Judecătoriei Piteşti pronunţată în Dosarul nr. 18674/280/2010, întrucât s-a considerat că hotărârea mai sus menţionată vizează pretenţii ale Asociaţiei de Proprietari pe perioada iulie 2006 - ianuarie 2007, ulterioare debitului reţinut prin sentinţele judecătoreşti mai sus menţionate. În plus, reclamantul G.G. nu a făcut contestaţie la distribuţia preţului, astfel că plata acestor creanţe a fost valabilă conform art. 1092 C. civ., neintrând în sfera prejudiciului solicitat de acesta şi de intervenienta T.E.
Astfel după cum rezultă din analiza procesului-verbal de distribuţie din 10 februarie 2011, suma de 58.210,98 RON a fost consemnată la dispoziţia reclamantului G.G., aspect confirmat şi prin adeverinţa din 9 martie 2011 emisă de C., astfel că Tribunalul a apreciat că nu se impune includerea acesteia în calcul prejudiciului cauzat prin executarea silită.
În concluzie, instanţa de fond a constatat că prejudiciul cauzat reclamantului G.G. şi intervenientei T.E., ca urmare a faptei ilicite a executorului bancar P.M., este reprezentat de suma de 158.500 RON, diferenţa dintre suma de 220.000 RON (evaluarea imobilului realizată de expert C.C.) şi suma de 61.500 RON, rezultată în urma organizării licitaţiei, conform procesului-verbal încheiat cu această ocazie la 11 august 2006. Cât priveşte celelalte sume de bani solicitate de reclamant, care reprezintă prejudicii indirecte, întrucât acestea nu se află într-o legătură de cauzalitate directă cu fapta culpabilă a executorului bancar P.M., s-a arătat că nu pot fi solicitate de la pârâta Banca R.D., în calitate de comitent, urmând să fie solicitate de la persoanele direct responsabile, dacă este cazul.
Cu referire la cererea de intervenţie formulată de T.E., s-a reţinut că apartamentul ce a format obiectul executării silite imobiliare era bun comun al acesteia şi al reclamantului G.G., urmând ca părţile, pe baza unui partaj convenţional sau judiciar, să-şi stabilească cotele ce le revin din acest bun. Deşi această intervenientă nu a exercitat caiea de atac a apelului şi a recursului împotriva hotărârilor judecătoreşti prin care i s-au respins pretenţiile, Tribunalul a apreciat că această intervenientă beneficiază de dispoziţiile art. 48 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere existenţa stării de devălmăşie asupra apartamentului ce a format obiectul executării silite.
În ceea ce priveşte cererea de intervenţie a numitei G.G., instanţa de fond a arătat că aceasta nu are calitatea de coproprietar asupra apartamentului supus executării silite, şi că celelalte pretenţii nu se află în legătură de cauzalitate cu fapta ilicită a executorului bancar.
Prin decizia art. 154 din 11 decembrie 2013 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă, au fost respinse, ca nefondate, apelurile formulate de reclamantul G.G., de intervenientă G.G., şi de pârâta Banca R.D. – G.S.G. SA., prin Grup Piteşti.
În motivare, cu privire la apelul formulat de reclamant şi de intervenientă G.G. s-a reţinut, faţă de considerentele arătate în motivarea sentinţei, că instanţa de fond a stabilit, în mod corect, situaţia de fapt, că probele administrate în cauză au fost corect interpretate şi valorificate, şi că a făcut o aplicare corespunzătoare a legii la situaţia de fapt stabilită, având în vedere şi decizia de casare pronunţată în primul ciclu procesual.
În acest sens, s-a apreciat că, în mod just, instanţa de fond a respins celelalte capete de cerere din cererea de chemare în judecată şi din cererea de intervenţie, privind contravaloarea bunurilor mobile, contravaloarea chiriei, suma virată către Asociaţia de Proprietari T. şi daunele morale solicitate, în raport de considerentele reţinute în motivarea sentinţei, care nu pot fi înlăturate în apel, faţă de motivele şi apărările formulate de părţi.
Capătul de cerere privind contravaloarea bunurilor mobile a fost respins corect pentru că, din situaţia de fapt reţinută în cauză de instanţa de fond şi însuşită şi de instanţa de apel, rezultă în mod clar că, aceste despăgubiri au fost cauzate de alte fapte, distincte, faţă de cele reţinute în sarcina pârâtei, fiind vorba de eventuala nelegalitate a unor acte de executare efectuate de executorul judecătoresc, în baza unui alt titlu executoriu şi la cererea unei alte persoane, respectiv adjudecatarul apartamentului, neputându-se reţine culpa pârâtei în producerea despăgubirilor.
Practic, prin apelul reclamantului şi al intervenientei, s-a reţinut că nu a fost criticată sentinţa sub acest aspect, ci s-a solicitat doar modificarea, în sensul acordării şi a acestor despăgubiri, produse din culpa pârâtei, aspect ce nu a fost dovedit în cauza de faţă.
În ceea ce priveşte capătul de cerere privind plata contravalorii chiriei achitate în perioada 2007-2009 s-a reţinut că acesta a fost respins, în mod corect, întrucât, astfel după cum a reţinut şi instanţa de fond, nu s-a făcut dovada legăturii de cauzalitate directe între acest prejudiciu indirect şi fapta culpabilă a executorului bancar, pentru care trebuie să răspundă comitentul său, respectiv pârâta, în baza art. 1000 alin. (3) C. civ.
Referitor la petitul privind suma virată de pârâtă către Asociaţia de proprietari T., s-a constatat că acesta a fost respins, în mod corect, în condiţiile în care instanţa de fond a analizat apărările reclamantului, respectiv intervenţia prescripţiei extinctive şi lipsa unui titlu executoriu, reţinând că există un asemenea titlu executoriu, iar reclamantul nu a făcut contestaţie la distribuţia preţului, astfel că plata acelor creanţe a fost valabilă. Or, prin apel nu s-au făcut dovezi în sensul contrar celor reţinute de instanţa de fond.
Şi capătul de cerere privind plata daunelor morale s-a apreciat că a fost respins corect, ca nefondat, în condiţiile în care prima instanţă a reţinut că despăgubirile solicitate cu acest titlu reprezintă un prejudiciu indirect, neaflându-se într-o legătură directă de cauzalitate cu fapta executorului bancar pentru care este ţinută să răspundă pârâta, în calitate de comitent, iar prin apel nu s-au invocat şi nu s-au făcut dovezi contrare aspectelor reţinute de instanţa de fond.
Faţă de aceste considerente, criticile formulate de apelanţi, potrivit cărora pârâta trebuia obligată la plata tuturor despăgubirilor solicitate au fost constatate ca nefiind fondate, neputându-se lua în considerare nici susţinerea apelanţilor în sensul că, potrivit considerentelor sentinţei, s-a reţinut culpa pârâtei pentru toate pagubele suferite de apelanţi. Neîncasarea de către pârâtă a niciunei sume de bani rezultate din vânzarea apartamentului, nu se datorează culpei acesteia, ci a reclamantului, care a achitat, între timp, creditul, făcându-se distribuirea preţului în baza titlului depus Ia dosar, respectiv cel depus de asociaţia de proprietari.
Şi critica reclamantului şi a intervenientei referitoare la acordarea greşită, în parte, a cheltuielilor de judecată solicitate s-a reţinut că este nefondată, faţă de hotărârea primei instanţe, de admitere, în parte, a acţiunii şi tot în parte a cererii de intervenţie şi de dispoziţiile art. 274 şi 276 C. proc. civ., care permit instanţei să aprecieze în ce măsură pot fi obligate acestea la plata cheltuielilor de judecată.
Referitor la motivele formulate de pârâtă, în apel s-a reţinut că, din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, respectiv în Dosarul nr. 5807/280/2006 al Judecătoriei Piteşti, anexat celui de faţă, rezultă foarte clar că, atât în contractul din 25 august 1972 pentru construirea de locuinţe proprietate personală, cât şi în contractul de împrumut din 01 septembrie 1972, sunt menţionaţi, în calitate de beneficiari, atât reclamantul G.G., cât şi soţia acestuia de la acea dată, intervenienta T.E., înscrisuri semnate de ambii soţi.
Faţă de menţiunile din aceste contracte şi considerentele sentinţei, toate criticile formulate de pârâtă, în sensul reţinerii greşite a culpei acesteia de către instanţa de fond, conform cărora aceasta nu ar fi avut cunoştinţă de calitatea de bun comun a apartamentului scos la vânzare, au fost apreciate ca nefiind fondate.
Şi critica formulată în subsidiar, referitoare la necesitatea reţinerii culpei concurente a reclamantului şi a intervenientei s-a reţinut că este nefondată, în raport de decizia de casare, prin care s-a trimis cauza spre rejudecare pentru a se analiza, faţă de dispoziţiile art. 1000 alin. (3) C. civ., activitatea executorului bancar, impunându-se examinarea faptelor şi a vinovăţiei executorului bancar şi nu a reclamantului. Mai mult, prin aceeaşi decizie de casare s-a reţinut că analiza făcută de instanţele de fond şi de apel în primul ciclu procesual, privind culpa reclamantului faţă de actele de executare încheiate este greşită şi străină de natura juridică a pricinii, întemeiată pe dispoziţiile art. 1000 alin. (3) C. civ.
Motivul de apel al pârâtei cu privire la lipsa oricăror pretenţii ale iniervenientei T.E. şi la contribuţia minimă a acesteia la dobândirea apartamentului a fost constatat ca nefiind fondat, faţă de calitatea indiscutabilă de bun comun a apartamentului supus vânzării şi de poziţia intervenientei pe parcursul procesului, în sensul invocării acestei calităţi de bun comun a acelui imobil, situaţie în care contribuţia sa la dobândirea bunului nu are niciun fel de relevanţă juridică în prezenta cauză. Şi critica privind necesitatea efectuării unei noi expertize tehnice în rejudecarea apelului, pentru evaluarea apartamentului, s-a reţinut că este nefondată, faţă de considerentele reţinute de instanţa de fond, în sensul că, în primul ciclu procesual, părţile nu au formulat obiecţiuni la raportul de expertiză contabilă întocmit de expertul C.C.
Împotriva acestei decizii au formulat recurs, în termen legal, reclamantul G.G., intervenienta G.G. şi pârâta Banca R.D., G.S.G. SA, prin Grup Piteşti.
Prin criticile formulate, reclamantul G.G. şi intervenienta G.G. au arătat următoarele:
I. În mod greşit instanţele de fond şi de apel au reţinut că pierderea bunurilor imobile, ca urmare a evacuării forţate, este rezultatul culpei executorului judecătoresc N.A.G., întrucât evacuarea a fost efectuată în baza dosarului de executare nr. 153/2005, instrumentat de executorul bancar P.M., care a continuat procedura executării silite a imobilului, deşi cunoştea că acesta este deţinut în devălmăşie de reclamant şi fosta sa soţie. De asemenea, calea de atac vizează şi aspectul conform căruia, în mod eronat, instanţele anterioare nu au reţinut că asupra bunurilor mobile deteriorate şi distruse în urma evacuării din imobil, sunt coproprietari intervenienta G.G. şi cei doi copii majori ai acestora. În ceea ce priveşte această critică, recurenţii susţin că, la dosarul cauzei, există suficiente probe din care rezultă culpa pârâtei, care trebuia să stopeze procedura executării silite încă de la data de 06 mai 2005, evitându-se astfel, evacuarea din imobii şi, implicit, distrugerea bunurilor mobile.
II. Cu privire la contravaloarea chiriei plătite de către recurentul-reclamant şi de recurenta-intervenienta, în cuantum de 6.120 euro, adică 26.975 RON, aceştia au arătat că, din declaraţia locatorului, audiat ca martor în cauză, rezultă că au achitat chiria pentru o perioadă de 3 luni, restul sumei fiind compensată cu materialele de construcţie şi prin prestarea muncii în vederea extinderii construcţiei din curtea acestuia. Din această perspectivă, au menţionat că, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut că, pentru dovedirea sumei pretinse, recurentul-reclamant şi reeurenta-intervenientă trebuiau să prezinte chitanţe prin care să ateste achitarea sumei pretinse, cu titlu de chirie.
III. Referitor la suma de 6.889,02 RON, tranferată, în mod abuziv de către pârâtă în contul bancar al Asociaţiei de Proprietari T. - Piteşti, prin procesul-verbal de distribuire a preţului, recurenţii au menţionat că instanţele de fond i-au pus în vedere acesteia să prezinte un titlu executoriu, în conformitate cu dispoziţiile art. 372 şi urm. C. proc. civ., în care să se specifice, în mod expres, că Banca trebuie să vireze suma arătată în contul Asociaţiei. De asemenea, recurenţii G. au mai susţinut că, în mod eronat, instanţa de apel a reţinut că aceştia nu au formulat contestaţie împotriva procesului-verbal de distribuire a preţului.
IV. Cât priveşte daunele morale pretinse, recurentul-reclamant a arătat că, din culpa pârâtei, a fost nevoit să renunţe la lucrările de contabilitate pe care le avea în curs de derulare la peste douăzeci de societăţi comerciale, iar starea de sănătate a recurentei-interveniente a fost afectată, în mod substanţial, din culpa pârâtei şi a executorului bancar, care au vândut imobilul sub preţul de piaţă, din care Banca nu a încasat nicio parte, în scopul acoperirii debitului restant.
Recursul a fost întemeiat, în drept, pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin cererea de recurs, pârâta Banca R.D. G.S.G., prin Grup Piteşti, a invocat următoarele critici:
I. În cauză, nu sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale şi nu există legătură de cauzalitate între activitatea executorului bancar, prepusul băncii, şi rezultatul păgubitor produs în patrimoniul reeurentului-reclamant G.G. şi a intimatei-interveniente T.E. Sub acest aspect, pârâta a menţionat că executorul bancar s-a aflat în eroare atunci când a solicitat, în prima fază, încuviinţarea executării silite imobiliare asupra apartamentului, considerând că acesta a fost dobândit de reclamant împreună cu actuala lui soţie, G.G. De aceea, ulterior, executorul a făcut demersuri pentru a afla situaţia juridică a imobilului, iar pe baza noilor relaţii obţinute de la primăria Piteşti a solicitat din nou, încuviinţarea executării silite, care a fost admisă de Judecătoria Piteşti prin încheierea din 30 septembrie 2005, pronunţată în Dosarul nr. 9752/2005. Sub acest aspect, nu se poate reţine culpa executorului bancar, care nu a avut reprezentarea faptului că apartamentul este bun comun al reclamantului cu prima sa soţie.
II. Cu referire la legătura de cauzalitate dintre fapta executorului şi rezultatul păgubitor adus recurenţilor, pârâta a arătat că acesta din urmă s-a produs nu numai ca urmare a procedurii efectuate de executorul P.M., ci şi de atitudinea debitorului, care a formulat contestaţie la executare doar în momentul în care a fost emis actul de adjudecare. De asemenea, pârâta a specificat, că intervenienta T.E. a fost introdusă în proces la cererea reclamantului, însă aceasta nu şi-a exprimai poziţia procesuală, aspect ce denotă că toate ratele apartamentului au fost achitate de către reclamant, cu atât mai mult cu cât, de la desfacerea căsătoriei acestora au trecut peste 30 de ani.
În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Analizând recursul declarat în cauză de reclamantul G.G. şi de intervenienta G.G., prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestuia, pentru următoarele argumente:
Potrivit dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pe care recurenţii şi-au fundamentat recursul, modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere, numai pentru motive de nelegalitate, când decizia pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Prin urmare, în raport de prevederile legale mai sus menţionate, două sunt ipotezele în care decizia pronunţată în apel poate fi modificată, şi anume atunci când considerentele acesteia nu permit identificarea normelor juridice, care susţin rezolvarea dată litigiului sau când aceasta nu este motivată în drept, precum şi în cazul în care instanţa, evocă normele de drept substanţial incidente situaţiei de fapt în cauză, însă le încalcă sau le aplică greşit, ca o consecinţă a interpretării eronate a legii.
În ceea ce priveşte hotărârea instanţei de apel, obiect al cererilor de recurs, se constată ca aceasta conţine argumentele juridice care au determinat pronunţarea soluţiei în cauză, nefiind incidente niciuna dintre ipotezele mai sus menţionate, care să conducă la modificarea deciziei pronunţate de instanţa de apel, conform dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Aşa fiind, primul motiv de recurs formulat de către reclamantul G.G. şi de intervenienta G.G., care vizează atragerea răspunderii civile delictuale a executorului bancar pentru deteriorarea şi distrugerea bunurilor mobile, consecinţă a evacuării forţate a acestora, este nefondat. Astfel, din cuprinsul procesului-verbal de executare silită întocmit de B.E.J. N.A.G. la data de 25 ianuarie 2007, rezultă că evacuarea silită a recurenţilor G. a fost făcută de către executoriii judecătoresc, la solicitarea adjudecatarului imobilului I.M.R., ipostază reievată chiar de către reclamant în cererea de chemare în judecată, astfel după cum aceasta a fost precizată.
În raport de această împrejurare, în cauză, nu poate fi antrenată răspunderea pârâtei Banca R.D. G.S.G. SA, întrucât aceasta nu este responsabilă de eventuala nelegalitate a actelor de executare sau a activităţii defectuoase desfăşurate de executorul judecătoresc.
Răspunderea civilă delictuală a acesteia a fost stabilită prin decizia supusă recursului, care a menţinut dispoziţiile sentinţei ce au vizat obligarea pârâtei la plata sumei de 158.500 RON către recurentul-reclamant şi către intimata-intervenientă T.E., ca urmare a instrumentării defectuoase a dosarului de executare silită nr. 153/2005 de către executorul bancar.
Aspectul referitor la faptul că acesta a efectuat procedura executării silite, deşi avea cunoştinţă că imobilul este deţinut în stare de devălmăşie de către recurentul-reclamant G.G. şi intervenienta T.E., a fost reţinut de către instanţa de apel în mod corect, care a constatat reaua-credinţă a recurentei-pârâtei şi a executorului bancar, care, prin fraudarea legii, au formulat o nouă cerere de încuviinţare a executării silite, în loc să recurgă, în prealabil, la procedura partajului judiciar.
Susţinerea recurenţilor G. cu privire la faptul că bunurile mobile erau deţinute în coproprietate de aceştia împreună cu copiii lor este lipsită. În acest moment, de relevanţă juridică, deoarece, aşa după cum, în mod corect, a constatat şi instanţa superioară de fond, aceştia nu au formulat, în apel, critici împotriva sentinţei, sub acest aspect, ci numai în mod formal au solicitat acordarea despăgubirilor derivate din maniera defectuoasă în care a fost realizată procedura evacuării silite.
În raport de aceste considerente, potrivit principiului legalităţii căilor de atac şi efectului devolutiv al apelului, recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce au fost supuse analizei de către instanţa anterioară, menţionate în memoriul de apel. Numai în acest fel se respectă principiul dubiului grad de jurisdicţie, deoarece în ipoteza contrară, s-ar ajunge îa situaţia ca anumite susţineri ale părţilor să fie analizate pentru prima oară în recurs.
Critica adusă deciziei instanţei de apel referitoare la faptul că, în mod greşit, s-a respins cererea privind acordarea contravalorii chiriei achitate de către recurenţii G. în perioada 15 februarie 2007-15 decembrie 2009, în cuantum de 6.120 euro, adică 26.975 RON, este nefondată, întrucât, în cauză, nu s-a făcut dovada existenţei legăturii de cauzalitate directe între acest prejudiciu indirect şi fapta culpabilă a executorului bancar, pentru care ar putea fi antrenată răspunderea recurentei-pârâte, conform dispoziţiilor art. 1000 alin. (3) C. civ. Mai mult decât atât, s-a constatat că recurenţii nu au dovedit îndeplinirea obligaţiei de plată a chiriei, deşi, conform dispoziţiilor art. 1169 C. civ. şi art. 129 alin. (1) C. proc. civ. le incumba sarcina acestei probe. În plus, aceste critici reprezintă motive de netemeincie, reglementate de art. 304 pct. 10 şi 11 C. proc. civ., şi care, în urma abrogării prin O.U.G. nr. 138/2000, nu mai pot fi supuse examinării în recurs.
Susţinerea recurenţilor G. ce vizează aspectul că, în mod abuziv, pârâta a achitat în contul Asociaţiei de Proprietari T. - Piteşti suma de 6.889,02 RON este, de asemenea, nefondat. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 569 alin. (1) C. proc. civ. eliberarea sau distribuirea sumei rezultate din executare se face de către executor, cu citarea părţilor şi a creditorilor care şi-au depus titlurile. Din procesul-verbal din 10 februarie 2011, de distribuire a preţului obţinut în urma valorificării imobilului, întocmit de executorul bancar P.M., reiese că repartizarea sumelor s-a făcut între Asociaţia de Proprietari T.-Piteşti, conform titlurilor executorii reprezentate de sentinţa civilă nr. 5238 din 16 noiembrie 2004, pronunţată de Judecătoria Piteşti în Dosarul nr. 4378/2004 şi a sentinţei civile nr. 289 din 21 ianuarie 2004, dată de aceeaşi instanţă în Dosarul nr. 5097/2003, şi între debitorul G.G.
În acest context, instanţa reţine că, în mod corect, executorul bancar a procedat la eliberarea sumei reprezentând debite restante ale recurenţilor G. faţă de Asociaţia de Proprietari. De altfel, reeurentul-reclamant nu a fost prezent la desfăşurarea acestei proceduri, pentru ca nemulţumirile sale cu privire la modalitatea de distribuire a preţului să fie consemnate în procesul-verbal, şi nici nu a formulat contestaţie în condiţiile reglementate de dispoziţiile art. 570 alin. (2) C. proc. civ., aspect reţinut, în mod corect şi de către instanţa de apel.
Critica privind neacordarea daunelor morale pretinse este nefondată, întrucât despăgubirile solicitate cu acest titlu reprezintă un prejudiciu indirect adus recurenţilor, ca urmare a desfăşurării procedurii executării silite. Din acest punct de vedere, se constată că nu există legătură de cauzalitate directă între prejudiciul reclamat de către recurenţii G. şi fapta executorului bancar, nefiind îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, care să atragă răspunderea acestuia.
Examinând recursul declarat în cauză de pârâta Banca R.D. G.S.G. SA, în raport de motivele formulate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestuia, pentru considerentele ce succed:
Potrivit dispoziţiilor art. 998 C. civ., orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara. În afară de răspunderea pentru fapta proprie, prin art. 1000 din acelaşi act normativ s-a reglementat răspunderea unor categorii de persoane pentru fapta ilicită săvârşită de o altă persoană, iar alin. (3) al acestui text legal, stipulează că stăpânii şi comitenţii sunt responsabili de prejudiciul cauzat deprepuşii lor, în funcţiile ce li s-au încredinţat.
Conform normelor legale mai sus menţionate, se constată că fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu declanşează răspunderea civilă delictuală, al cărei obiect constă în obligaţia de reparare a pagubei cauzate.
În raport de aspectele relevate, critica formulată în memoriul de recurs de către recurenta-pârâtă referitoare Ia faptul că, în cauză, nu se poate reţine culpa executorului bancar, care nu a avut reprezentarea faptului că apartamentul este bun comun al reclamantului G.G. şi al fostei sale soţii, T.E., este nefondată.
În acest sens, se reţine că, prin încheierea din 6 mai 2005 a Judecătoriei Piteşti, pronunţată în Dosarul nr. 4783/2005, a fost respinsă cererea de executare silită imobiliară formulată de pârâta Banca R.D. G.S.G. SA, prin executorul bancar P.M., asupra imobilului situat în Piteşti, str. F., jud. Argeş, întrucât s-a constatat că acesta este bun comun, iar, în condiţiile în care debitul faţă de creditoare este o datorie proprie a reclamantului G., se impune parcurgerea procedurii partajului judiciar, conform prevederilor art. 493 C. proc. civ.
În loc să procedeze în modalitatea indicată de către instanţă, crediloarea, prin executorul bancar, a formulat o nouă cerere de încuviinţare a executării silite, care a fost admisă prin încheierea din 30 septembrie 2005 a Judecătoriei Piteşti, pronunţată în Dosarul nr. 9752/2005. La data formulării celei de-a doua cerere de încuviinţare a executării silite, executorul bancar, pe baza informaţiilor obţinute de la Primăria Piteşti, în care s-a specificai faptul că imobilul este bun comun, nu a depus diligenţele necesare pentru identificarea coproprietarului apartamentului, ci s-a rezumat să presupună, eronat, că acesta este în persoana recurentei-interveniente G.G. De altfel, în contractul de împrumut din 01 septembrie 1972, adiţional contractului de construire a locuinţei din 25 august 1972, se menţionează că împrumutaţii sunt G.G. şi G.E. (fostă T.), şi că aceştia sunt căsătoriţi. Ipoteza emisă de recurenta-pârâtă potrivit căreia, având în vedere că cei doi au divorţat în anul 1975, şi că, cei mai probabil, doar recurentul-rectamant a achitat ratele aferente împrumutului, nu este justificată, întrucât aceasta nu a fost susţinută prin niciun mijloc de probă administrat în faţa instanţelor de fond.
Totodată, executorul bancar a persistat în realizarea procedurii execuţionale, contrar dispoziţiilor art. 493 C. proc. civ., aspect ce denotă reaua-credinţă a acestuia, reţinută, în mod corect şi de instanţa de apel.
Prin urmare, în cauză, se constată existenţa faptei ilicite a executorului bancar P.M. şi legătura de cauzalitate directă între fapta acestuia şi prejudiciul produs recurenţilor G., constând în suma de 158.500 RON, acordată de instanţa de fond şi menţinută de Curtea de Apel Piteşti, aspect ce antrenează răspunderea recurentei-pârâte, conform dispoziţiilor art. 1000 alin. (3) C. civ.
Cu privire la critica ce vizează faptul că prejudiciul suferit de recurenţii G. este cauzat şi din culpa acestora, aceasta nu mai poate fi supusă analizei, în raport de dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., întrucât, prin decizia nr. 7306 din 19 octombrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a stabilit că examinarea făcută de instanţa de apel, în primul ciclu procesual, cu privire la poziţia procesuală a reclamantului, faţă de actele de executare este greşită şi străină de natura pricinii, întemeiată pe dispoziţiile art. 1000 alin. (3) C. civ. şi că aceasta constituie, în fapt, o necercetare a fondului cauzei.
În ceea ce priveşte aserţiunea recurentei-pârâte potrivit căreia intervenienta T.E. a rămas în pasivitate pe parcursul desfăşurării litigiului, fără a-şi exprima poziţia procesuală, este lipsită de relevanţă juridică, întrucât aceasta figurează, în calitate de coproprietar al imobilului supus executării silite, aspect pe care executorul bancar trebuia să-l aibă în vedere la momentul demarării acestei proceduri, aşa după cum s-a arătat, deja. În concluzie, pentru toate considerentele menţionate, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ambele recursuri declarate în cauză, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D I S P U N E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarale de reclamantul G.G., intervenienta G.G., şi de pârâta Banca R.D. – G.S.G. SA, prin Grup Piteşti, împotriva deciziei nr. 154 din 11 decembrie 2013 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 8 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2620/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2636/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
