ICCJ. Decizia nr. 2636/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2636/2014
Dosar nr. 8173/105/2008
Şedinţa publică din 9 octombrie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova cu nr. 8.173/105 din 17 decembrie 2008, reclamantul B.N. a chemat în judecată pe pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Oraşul Buşteni, prin primar, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să se dispună obligarea pârâţilor să-i recunoască şi să-i lase în deplină proprietate imobilul situat în Buşteni, sat Coştila, jud. Prahova, compus din teren în suprafaţă de 490 mp., lot nr. X, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că autorii săi, B.C. şi B.N., au dobândit în timpul vieţii prin Contractul de vânzare-cumpărare din 23 septembrie 1946 terenul în litigiu, teren pe care l-au stăpânit până în 1948 - 1949, dată de la care nu există un act oficial de preluare a terenului, împrejurare ce reprezintă o preluare abuzivă a acestuia, motiv pentru care statul are obligaţia să-i restituie terenul.
La data de 10 februarie 2009, pârâtul Oraşul Buşteni, prin primar, a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţiile necompetenţei materiale a instanţei şi inadmisibilităţii acţiunii în condiţiile în care terenul nu are o valoare mai mare de 500.000 RON, iar acţiunea în revendicare este inadmisibilă în condiţiile în care a intrat în vigoare Legea nr. 10/2001, în temeiul căreia reclamantul putea să solicite restituirea în natură a terenului.
La data de 10 martie 2009, reclamantul şi-a precizat acţiunea solicitând să se constate că terenul în litigiu a fost preluat fără titlu valabil de către statul comunist, să fie obligaţi pârâţii să-i recunoască şi să-i lase în deplină proprietate imobilul în litigiu, să fie respinsă excepţia necompetenţei materiale, întrucât terenul are o valoare de 959.199,5 RON, precum şi unirea excepţiei inadmisibilităţii cu fondul, fiind necesare probe pentru soluţionarea acestora.
În şedinţa publică din 10 martie 2009, instanţa a respins excepţia necompetenţei materiale faţă de valoarea terenului indicată de către reclamant, ce depăşea suma de 500.000 RON, şi a unit excepţia inadmisibilităţii cu fondul, fiind necesare probe care erau comune fondului.
La data de 21 aprilie 2009 şi la data 16 iunie 2009, reclamantul şi-a completat şi precizat acţiunea, în sensul că a solicitat introducerea în cauză a numiţilor R.G., R.A., Ş.N. şi Ş.A.; obligarea acestora să-i lase în deplină proprietate terenul în litigiu în suprafaţă de 335,6 mp, rezultaţi în urma măsurătorilor, situat în Buşteni; obligarea pârâtului Oraşul Buşteni să-i lase în deplină proprietate diferenţa de teren de până la 490 mp, respectiv 154,4 mp; să se constate preluarea abuzivă a terenului de către stat, iar, în subsidiar, obligarea pârâţilor să-i restituie un teren în echivalent pentru terenul preluat, precum şi introducerea în cauză a numiţilor M.M. şi M.E., care deţin diferenţa de 154,4 mp.
În şedinţa publică din 19 mai 2009 şi în cea din 16 iunie 2009, instanţa a dispus introducerea în cauză, în calitate de intervenienţi, a numiţilor R.G., R.A., Ş.N., Ş.A., M.M. şi M.E., luând act că de pe urma defuncţilor R. au rămas ca moştenitori intervenienţii Ş.N. şi Ş.A., iar la data de 12 octombrie 2010, având în vedere că intervenienta M.E. a decedat, a dispus introducerea în cauză, în calitate de intervenienţi, a moştenitorilor acesteia, respectiv, M.C. şi M.R.
Tribunalul Prahova, prin Sentinţa civilă nr. 136 din 25 ianuarie 2011, a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâtul Oraşul Buşteni, prin primar, şi a respins, ca neîntemeiată, acţiunea precizată şi completată, în totalitate, formulată de reclamant, obligându-l pe acesta din urmă să plătească 2.380 RON cheltuieli de judecată către intervenienţii Ş.N. şi Ş.A.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut, în esenţă, următoarele:
Potrivit actelor existente la dosar, autorii reclamantului, B.N. şi B.C., au dobândit în baza actului de vânzare-cumpărare din 23 septembrie 1946 un teren de cca. 490 mp, situat în Buşteni, teren cu care au figurat în evidenţele fiscale în perioada 1946 - 1948, în timp ce autorii intervenienţilor M.M. şi M.E. au dobândit prin cumpărare, prin actul de vânzare-cumpărare din 20 ianuarie 1933, un teren de 500 mp, situat în Buşteni, teren partajat de moştenitorii acestora şi înstrăinat familiei M. împreună cu construcţiile amplasate pe acesta, în baza actului de partaj voluntar nr. Y/1970 şi a contractului de vânzare-cumpărare nr. Z/1971.
Pe de altă parte, în conformitate cu tabloul din 1947, Decizia nr. 77/1976, Autorizaţia nr. 19/1976, Contractele de vânzare-cumpărare nr. AA/1981, nr. BB/1992, nr. CC/1992, nr. DD/2002, adeverinţele nr. 1.320/1992 şi nr. 545/1991, numiţilor R.G. şi A. li s-au atribuit cu titlul de împroprietărire şi în vederea edificării unei construcţii, realizată în anul 1976 diferite parcele de teren situate în Buşteni, printre care şi parcela de 100 mp, după care aceştia au înstrăinat intervenienţilor Ş.N. şi A. construcţia amplasată pe un teren de 335,60 mp asupra căruia li s-a constituit dreptul de proprietate în urma aplicării Legii nr. 18/1991, astfel încât terenul în litigiu are suprafaţa totală de 490 mp, situat în Buşteni, din care 397 mp reprezintă parcela aparţinând familiei Ş.
Ca atare, atât timp cât autorii reclamantului au dobândit un teren în suprafaţă de 490 mp, la un moment dat în baza actului de vânzare-cumpărare nr. EE/1946, teren pe care l-au deţinut doar în perioada 1946 - 1948, în timp ce, în baza tabloului din 1947, Deciziei nr. 77/1976, a contractelor de vânzare-cumpărare sus-menţionate, intervenienţii Ş.N. şi A., autorii lor R.G. şi A., au dobândit în proprietate un teren de cca. 335,60 mp, în vederea edificării unei construcţii, asupra căruia li s-a reconstituit dreptul de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991, însemnă că în realitate nu există nicio dovadă la dosar privind preluarea terenului de 490 mp, dobândit de autorii reclamantului, în mod abuziv, de către stat sau terţe persoane, deoarece dobândirea la un moment dat a terenului respectiv nu constituie prin însăşi natura sa o dovadă certă care să ateste preluarea efectivă a terenului de către stat de la autorii reclamantului.
De altfel, o dovadă în acest sens a reprezentat-o şi împrejurarea că din terenul de 490 mp, pretins de reclamant, ca aparţinând autorilor săi, o parte se suprapune cu terenul de 500 mp, dobândit de autorii intervenienţilor M.M. şi M.E., respectiv, D.G., în baza actului de vânzare-cumpărare nr. FF/1933, ceea ce demonstrează că în realitate era imposibil, dacă autorii reclamantului ar fi fost proprietarii terenului în litigiu de 490 mp, ca acesta să se suprapună parţial cu terenul de 500 mp, dobândit de D.G. în anul 1933.
Faptul că numiţilor R.G. şi A. li s-a atribuit o parcelă de 100 mp, în folosinţă pentru edificarea unei construcţii, constituindu-li-se dreptul de proprietate asupra unei parcele de 335,60 mp, în temeiul Legii nr. 18/1991, nu înseamnă în mod automat că terenul de 490 mp, revendicat de reclamant, a fost preluat abuziv, fără niciun titlu de către stat, întrucât, pentru a se stabili dacă, într-adevăr, terenul respectiv a fost preluat de către stat sau nu, reclamantul avea obligaţia să facă dovada momentului preluării efective, deţinerii efective în posesie a terenului, actul normativ în baza căruia s-ar fi preluat, mai ales că terenul de 500 mp, ce a aparţinut defunctului D.G. nu a fost preluat de către stat, iar vânzătorii B.E. şi D., de la care au cumpărat autorii reclamantului, dobândiseră la rândul lor terenul în urma unei împroprietăriri de către stat.
Or, atât timp cât nu există nicio dovadă la dosar privind preluarea abuzivă de către stat a terenului în suprafaţă de 490 mp, pretins de către reclamant că ar fi aparţinut autorilor săi, iar intervenienţii au dobândit în mod legal terenurile în suprafaţă de 397 mp, şi de 500 mp, pe care le deţin în temeiul unor contracte de vânzare-cumpărare, înseamnă că reclamantul nu poate pretinde niciun drept de proprietate asupra acestora din urmă.
Având în vedere aceste considerente şi ţinând seama de faptul că nu au fost îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 480 C. civ., prima instanţă a respins, ca neîntemeiată, acţiunea precizată şi completată, în totalitate.
Totodată, instanţa a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, cu motivarea că reclamantul are dreptul în principiu să formuleze o acţiune în revendicare prin intermediul căreia să pretindă un drept de proprietate asupra terenului în litigiu, iar intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu poate să înlăture dreptul reclamantului de a acţiona pe cale judecătorească, prin intermediul unei acţiuni în revendicare împotriva pârâţilor şi a intervenienţilor, mai ales că Legii nr. 10/2001 are un caracter special, fiind aplicabilă în anumite situaţii şi cu îndeplinirea anumitor condiţii prevăzute de lege.
Totodată, în baza dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., reclamantul a fost obligat la plata sumei de 2.380 RON cheltuieli de judecată către intervenienţii Ş.N. şi Ş.A., reprezentând onorariu avocat.
Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, prin Decizia nr. 210 din 25 februarie 2014, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul B.N. şi a obligat pe apelantul reclamant la 2.480 RON cheltuieli de judecată către intervenienţii Ş.N. şi Ş.A., reţinând următoarele:
În ceea ce priveşte inadmisibilitatea acţiunii invocată de către intervenienţi prin întâmpinare, s-a reţinut că această excepţie nu poate fi primită în acest stadiu procesual în condiţiile în care a fost respinsă prin hotărârea instanţei de fond, iar aceasta nu a fost apelată sub acest aspect.
Pe fond, Curtea a constatat că instanţa a fost învestită cu soluţionarea unei acţiuni în revendicare prin care se urmăreşte redobândirea unui imobil preluat de stat în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, lege care nu poate fi ignorată în evaluarea unei acţiuni în revendicarea unui asemenea imobil, formulată în baza dreptului comun după data intrării în vigoare a legii speciale.
Având în vedere cele statuate în cuprinsul Deciziei nr. 33/2008, dar şi principiul de drept civil - "legea specială derogă de la cea generală", precum şi practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Curtea a constatat că soluţionarea acţiunii în revendicare introdusă ulterior apariţiei Legii nr. 10/2001, privind un imobil preluat de stat în perioada de referinţă a acestei legi, nu se mai poate realiza după regulile clasice ale comparării titlurilor de proprietate ale părţilor cu consecinţa preferabilităţii titlului ce provine de la adevăratul proprietar, ci trebuie să fie soluţionată prin compararea titlurilor părţilor din perspectiva normei europene, ţinându-se seama şi de principiul securităţii raporturilor juridice.
Astfel, Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a stabilit că numai persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acţiunii în revendicarea bunului litigios dacă acesta nu a fost cumpărat cu bună-credinţă de terţe persoane.
S-a mai considerat, de asemenea, că instanţele trebuie să analizeze dacă admiterea acţiunii în revendicare nu aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice, cu alte cuvinte să se verifice dacă pârâtul nu are şi el un "bun" potrivit Convenţiei.
În speţă, Curtea a constatat că acţiunea este formulată împotriva unor particulari ale căror drepturi sunt, de asemenea, ocrotite de Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului, iar apelantul-reclamant nu a atacat contractele de vânzare-cumpărare încheiate de pârâţi, deşi, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, avea posibilitatea să o facă, respectiv, să solicite constatarea nulităţii absolute în interiorul termenului special de prescripţie, de un an de la apariţia legii.
La data expirării termenului de prescripţie prevăzut de art. 45 alineatul final din Legea nr. 10/2001 (14 august 2002), dreptul de proprietate dobândit de pârâţi s-a consolidat.
Pârâţii au dobândit astfel speranţa conferită de legea în vigoare, că nefiindu-le anulate contractele de vânzare-cumpărare sunt îndreptăţiţi să păstreze imobilul-teren în litigiu. Această speranţă legitimă reprezintă un "bun" în sensul Convenţiei şi, ca atare, pârâţii se bucură de protecţia şi garanţiile conferite de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Prin urmare, faptul că reclamantul a dobândit imobilul, în calitate de moştenitor de la adevăratul proprietar, nu mai prezintă relevanţă în soluţionarea acţiunii în revendicare de faţă, acesta neputând pretinde aplicarea dreptului comun în materie care ar fi condus la o asemenea soluţie, faţă de dispoziţiile legii speciale care înlătură regulile clasice ale comparării titlurilor de proprietate.
De altfel, această soluţie se impune şi în virtutea securităţii raporturilor juridice, Curtea Europeană a Drepturilor Omului stabilind în jurisprudenţa sa că "speranţa de a se recunoaşte supravieţuirea unui drept de proprietate de multă vreme imposibil de exercitat nu poate fi considerat un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauza Malhous c. Republicii Cehe).
Concluzionând, pentru toate argumentele expuse în precedent, Curtea a constatat ca nefondate criticile apelantului privind compararea titlurilor de proprietate ale părţilor în baza art. 480 C. civ. şi ca nerelevante cele privind problema preluării abuzive a terenului de către stat, astfel încât, în baza dispoziţiilor 296 C. proc. civ., a respins apelul ca nefondat.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul B.N., care, indicând art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., în dezvoltarea criticilor formulate a arătat următoarele:
Hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.) întrucât deşi instanţa de judecată a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de intimaţi prin întâmpinare, prin motivarea pe care a adus-o soluţiei de respingere a apelului formulat de către reclamant, aceasta nu a făcut altceva decât să dea valoarea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii.
Astfel, s-a susţinut că cererea de chemare în judecată este întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., însă, pornind de la ideea că noţiunea de "preluare abuzivă" este una care ar ţine exclusiv de aplicabilitatea Legii nr. 10/2001, instanţa a interpretat acţiunea ca fiind o acţiune care trebuie analizată prin prisma prevederilor speciale ale acestei legi.
Procedând în consecinţă, instanţa de apel a concluzionat că argumentele reclamantului privind compararea titlurilor părţilor în baza art. 480 C. civ., sunt nefondate şi nerelevante, pentru că la data expirării termenului de prescripţie, prevăzut de art. 45 alineatul final din Legea nr. 10/2001 (14 august 2002), dreptul de proprietate dobândit de pârâţi s-a consolidat.
Pe acest aspect, instanţa de apel a conchis că acţiunea reclamantului este admisibilă pentru că inadmisibilitatea nu mai poate fi pusă în discuţie, dar este inadmisibilă pentru că s-a adresat instanţei în temeiul dreptului comun după ce proprietatea subdobânditorilor s-ar fi consolidat.
Practic, prin această motivare contradictorie, instanţa l-a sancţionat pe reclamant pentru că nu ar fi uzat de calea pusă la dispoziţie prin legea specială, dovedită de altfel ineficace. Deşi îi recunoaşte posibilitatea de a acţiona pentru valorificarea dreptului său de proprietate în temeiul dispoziţiilor art. 480 C. civ., aceasta îi blochează toate mecanismele prin care poate să ajungă la valorificarea acestui drept în raport cu actualii deţinători, dobânditori de rea-credinţă ai imobilului.
De asemenea, s-a arătat că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), în sensul că, pronunţând hotărârea recurată, instanţa se face vinovată de încălcarea art. 21 alin. (3) din Constituţie, a art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a art. 1 Primul Protocol adiţional al Convenţiei, raportat la dispoziţiile art. 11 şi art. 20 din Constituţie.
În concret, s-a arătat că, pornind de la interpretarea greşită a Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii, instanţa i-a opus reclamantului un fals drept de proprietate al pârâţilor, consolidat după expirarea termenului de prescripţie instituit de Legea nr. 10/2001.
Potrivit Deciziei nr. 33/2008, obligatorie pentru instanţele de judecată, "concursul dintre legea specială (în speţă Legea nr. 10/2001) şi legea generală (art. 480 C. civ.), se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială".
Totuşi, în măsura în care "sunt sesizate neconcordanţe între legea specială (Legea nr. 10/2001) şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Convenţia are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securităţii raporturilor juridice".
Prin urmare, existenţa Legii nr. 10/2001 nu exclude de plano posibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., iar adoptarea unor reglementări speciale nu echivalează cu privarea unei persoane de dreptul de acces la justiţie decât prin încălcarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Ceea ce trebuie, aşadar, analizat este, pe de o parte, dacă Legea nr. 10/2001 reprezintă sau nu o cale efectivă în vederea valorificării dreptului pretins, iar pe de altă parte, dacă aplicându-se dreptul comun se aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securităţii raporturilor juridice.
Ineficacitatea Legii nr. 10/2001, cu modificările aduse prin Legea nr. 247/2005, a făcut în repetate rânduri obiectul criticilor aduse de către Curtea Europeană datorită inconsecvenţelor şi deficienţelor sale, culminând cu pronunţarea unei hotărâri pilot (Maria Atanasiu şi alţii contra României), pe baza căreia s-a reafirmat expres ineficienţa procedurilor de reconstituire a dreptului de proprietate asupra imobilelor preluate în mod abuziv în perioada comunistă. Pe cale de consecinţă, dovedită fiind inaptitudinea Legii nr. 10/2001 de a oferi o cale efectivă pentru valorificarea dreptului reclamantului, nimic nu-l împiedică pe acesta să recurgă la dispoziţiile dreptului comun în vederea recunoaşterii dreptului exhibat.
Or, atâta vreme cât pe calea Deciziei nr. 33/2008, intervenită după expirarea termenului de prescripţie instituit de Legea nr. 10/2001, se recunoaşte, în condiţii excepţionale, posibilitatea apelării la dreptul comun, înseamnă că simpla împlinire a termenului de prescripţie nu conduce la consolidarea dreptului de proprietate obţinut de către subdobânditorii imobilelor preluate în mod abuziv.
Acest drept pretins de către terţi trebuie să fie unul eficace pentru a fi opus dreptului de proprietate al proprietarului imobilului deposedat abuziv de către stat. Nu se poate justifica încălcarea unui drept de proprietate obţinut de la un veritabil proprietar pentru protejarea dreptului de proprietate al altei persoane, drept care este viciat, întrucât nu provine de la veritabilul proprietar, fiind obţinut prin fraudă.
În ceea ce priveşte titlurile de proprietate pe care le opun pârâţii, s-a arătat că nu pot fi în niciun caz apreciate drept eficace. Mai mult, pentru parte din teren, pârâţii nici nu justifică un titlu şi totuşi instanţa de apel le-a recunoscut un asemenea titlu prin simpla împlinire a termenului de prescripţie instituit de Legea nr. 10/2001.
Titlurile intervenienţilor sunt ineficace, întrucât aceştia încearcă să îşi dovedească dreptul de proprietate pe baza unor contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu persoane care au dobândit terenul de la stat, ca urmare a preluării abuzive de la antecesorii reclamantului.
Trebuie remarcat faptul că fiecare dintre cele două contracte suferă de un viciu apt să pună sub semnul întrebării veridicitatea lor.
Astfel, contractul numiţilor Ş.N. şi Ş.A. se referă la o suprafaţă de 335,6 mp, pe când ei ocupă suprafaţa de 366,5 mp, şi, în plus, trebuie remarcat faptul că acest contract este încheiat cu mătuşa cumpărătorilor, aflată în îngrijirea acestora, la un preţ mult sub preţul pieţei şi dublat şi de un contract de uzufruct viager asupra terenului vândut. După cum rezultă şi din cuprinsul expertizei, dar şi din actele depuse la dosar de către aceşti intervenienţi, prin Decizia nr. 545 din 8 iunie 1992 a Prefecturii Jud. Prahova, suprafaţa de 335,60 mp, din terenul reclamantului, preluat în mod abuziv, a fost atribuită în proprietate indiviză, comună, familiei R. şi familiei Ş., în temeiul Legii nr. 18/1991.
Aceasta după ce, în anul 1976, prin Decizia Biroului Executiv al Consiliului Popular al Oraşului Buşteni, suprafaţa de 100 mp din teren a fost atribuită familiei R. ca ajutor pentru edificarea unei locuinţe. Prin actele de înstrăinare subsecvente, terenul pe care s-a edificat şi o construcţie a trecut în proprietatea exclusivă a familiei Ş.
În ceea ce priveşte contractul numiţilor M.M. şi M.M.A., s-a arătat că acesta vizează doar cota-parte din suprafaţa de 500 mp, învecinată cu terenul reclamantului, astfel încât nu poate reprezenta un veritabil titlu de proprietate pentru suprafaţa de 123 mp, pe care aceştia o deţin din terenul său, ocupată în plus faţă de cei 500 mp, pentru care îşi justifică parţial titlu; că actul de vânzare-cumpărare depus în probaţiune de către intervenient nu poate reprezenta un titlu (şi cu atât mai puţin un titlu valabil) pentru suprafaţa de 123,50 mp, deţinută din terenul reclamantului, şi că, din coroborând aceste aspecte tehnice cu faptul că M.M. a fost primar al Oraşului Buşteni între anii 1968 - 1984 şi a participat în această calitate inclusiv la parcelarea şi atribuirea terenurilor, se poate concluziona fără dubiu că terenul este ocupat de către aceşti intervenienţi fără titlu, astfel încât se impune restituirea sa în natură în favoarea reclamantului, întrucât această suprafaţă nu a făcut obiectul împroprietăririi în temeiul vreunei legi speciale.
S-a mai arătat că prin Decizia nr. 33/2008 pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a concluzionat clar că "intrarea în vigoare a legii speciale nu exclude de plano valorificarea dreptului de proprietate în temeiul dispoziţiilor dreptului comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securităţii raporturilor juridice", iar în cazul de faţă, în mod evident, nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate pentru că nu există un alt drept de proprietate justificat de către o altă persoană cu privire la suprafaţa de teren în discuţie.
S-a concluzionat că, printr-o gravă încălcare a dispoziţiilor art. 480 C. civil, instanţa de apel nu a procedat la compararea titlului reclamantului cu cele existente sau presupuse ale intervenienţilor, încălcându-i astfel nu doar dreptul de acces la justiţie, dar şi dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat, şi că aceasta nu s-a pronunţat cu privire la problema restituirii prin echivalent bănesc a imobilului.
S-a solicitat, în subsidiar, că în măsura în care instanţa ar aprecia că prin restituirea în natură a imobilului în favoarea reclamantului sau a unei părţi din acesta, s-ar aduce atingere dreptului de proprietate al altor persoane, să se dispună restituirea terenului prin echivalent bănesc la valoarea de piaţă de la data introducerii cererii de chemare în judecată.
Examinând decizia în limita criticilor de nelegalitate, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., instanţa constată că recursul declarat de reclamantul B.N. este nefondat, pentru următoarele considerente:
În dezvoltarea criticilor întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. s-a arătat că decizia recurată cuprinde motive contradictorii, în sensul că, deşi instanţa de apel a reţinut în considerentele deciziei pronunţate că acţiunea reclamantului este admisibilă, respingând excepţia inadmisibilităţii acesteia invocată de intervenienţi prin întâmpinare, cu motivarea că această excepţie nu mai poate fi pusă în discuţia părţilor, acţiunea reclamantului a fost respinsă tot ca inadmisibilă cu motivarea că acesta s-a adresat instanţei pe dreptul comun după ce proprietatea subdobânditorilor s-ar fi consolidat.
Aceste critici sunt nefondate întrucât decizia recurată nu cuprinde motive contradictorii, ceea ce ar echivala cu nemotivarea acesteia.
Astfel, instanţa de apel a reţinut, în ceea ce priveşte inadmisibilitatea acţiunii, invocată de către intervenienţi prin întâmpinare, că această excepţie nu poate fi primită în acest stadiu procesual "în condiţiile în care a fost respinsă prin hotărârea instanţei de fond, iar hotărârea nu a fost apelată pe acest aspect".
Acţiunea promovată de reclamantă a fost analizată de instanţa de apel atât din perspectiva Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, pronunţată în recurs în interesul legii, a dispoziţiilor convenţionale - art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cât şi a dreptului intern - art. 480 C. civ., concluzionând că, în speţă, pentru toate argumentele expuse în conţinutul deciziei recurate, "criticile apelantului privind compararea titlurilor de proprietate ale părţilor sunt nefondate".
Prin urmare, hotărârea recurată cuprinde considerente clare, precise, pertinente, ceea ce permite efectuarea controlului judiciar pe calea prezentului recurs, şi nu contradictorii sau confuze, astfel că în speţă nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., formulat de recurentul reclamant, este, de asemenea, nefondat pentru cele ce succed:
S-a susţinut în dezvoltarea acestui motiv de recurs, în esenţă, că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile Deciziei nr. 33/2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, în recurs în interesul legii, întrucât Legea nr. 10/2001 nu reprezintă o cale efectivă în vederea valorificării dreptului pretins; că, prin decizia pronunţată în recurs în interesul legii, reclamantului i s-a recunoscut posibilitatea apelării la dreptul comun pentru revendicarea imobilului preluat abuziv de stat, câtă vreme dreptul terţilor asupra imobilului în litigiu nu este eficace, întrucât nu provine de la veritabilul proprietar; că titlurile intervenienţilor sunt ineficace şi pentru că aceştia au încercat să îşi dovedească dreptul de proprietate pe baza unor contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu persoane care au dobândit terenul de la stat, ca urmare a preluării abuzive a acestuia de la antecesorii reclamantului, iar pentru o parte din teren pârâţii nici nu deţin vreun titlu de proprietate.
Se constată, că s-a invocat nelegalitatea deciziei recurate, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin prisma încălcării dispoziţiilor art. 11, art. 20 şi art. 21 alin. (3) din Constituţie, art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 480 C. civ., şi a dispoziţiilor Deciziei nr. 33/2008, pronunţată de Înalta Curte, în recurs în interesul legii.
În raport de cadrul procesual stabilit prin cererea de chemare în judecată, se constată că reclamantul a formulat prezenta acţiune în revendicarea terenului în suprafaţă de 490 mp, situat în Buşteni, sat Coştila, jud. Prahova, în contradictoriu cu pârâţii - persoane juridice şi intervenienţii - persoane fizice, în temeiul art. 480 C. civ. şi art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Prima instanţă, soluţionând cauza pe fond, a respins acţiunea reclamantului, iar, în apel, cu privire la soluţionarea capătului de cerere în revendicarea suprafeţei de teren de 490 mp, pe dreptul comun, potrivit art. 480 C. civ., se constată că analiza s-a realizat din perspectiva Deciziei nr. 33/2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, atât în contradictoriu cu pârâţii, cât şi în contradictoriu cu intervenienţii.
Cu privire la soluţia instanţei de apel, privind acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., în contradictoriu cu pârâţii - persoane juridice, se constată că aceasta este legală, pentru următoarele considerente:
În ceea ce priveşte starea de fapt reţinută de instanţa de apel şi care nu poate fi reevaluată în recurs, faţă de structura art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., se constată că instanţa de apel a reţinut că reclamantul se află în situaţia de a fi iniţiat acţiunea în revendicarea terenului în litigiu pe dreptul comun, iar în dovedirea dreptului de proprietate a invocat titlul originar al autorilor săi, B.N. şi B.C., respectiv Contractul de vânzare-cumpărare din 23 septembrie 1946.
Cu privire la acţiunea pendinte, deşi nu a arătat expres că aceste considerente îi vizează exclusiv pe intimaţii pârâţi persoane juridice, se constată că instanţa de apel a reţinut că legea specială, nr. 10/2001, nu poate fi ignorată în evaluarea acţiunii în revendicarea unui imobil pe dreptul comun după intrarea sa în vigoare şi că "Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a stabilit că numai persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acţiunii în revendicarea bunului litigios dacă acesta nu a fost cumpărat cu bună-credinţă de terţe persoane".
Cu alte cuvinte, instanţa de apel, constatând că reclamantul nu are deschisă calea acţiunii în revendicare în contradictoriu cu pârâţii - persoane juridice, deoarece nu a dovedit că nu a uzat din motive independente de voinţa sa de prevederile Legii nr. 10/2001, nu a analizat pe fond acţiunea în revendicare formulată pe dreptul comun în contradictoriu cu intimaţii pârâţi - persoane juridice.
Această soluţie este legală, pentru cele ce succed:
Potrivit Deciziei nr. 33/2008, pronunţată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu privire la acţiunile întemeiate pe dreptul comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea celei speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut în legea specială.
Potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998, "Bunurile preluate de stat fără titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.".
Prin urmare, se constată că analiza cererii de faţă în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Oraşul Buşteni, prin primar, nu poate opera pe calea dreptului comun, deoarece potrivit principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea generală şi legea specială se realizează în favoarea celei din urmă, cât şi în raport de dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, întrucât regimul juridic al imobilului în litigiu cade sub incidenţa legii speciale, nr. 10/2001.
Aşadar, se constată că, legal, instanţa de apel a menţinut soluţia primei instanţe, în contradictoriu cu pârâţii persoane juridice, de respingere a acţiunii în revendicare pe calea dreptului comun, potrivit art. 480 C. civ.
În ceea ce priveşte criticile formulate de reclamant potrivit cărora titlul său de proprietate asupra imobilului în litigiu este mai bine caracterizat faţă de titlurile intervenienţilor, persoane fizice, care au dobândit imobilul în litigiu de la stat, care, la rândul său, l-a deţinut fără titlu valabil, intrând astfel sub protecţia art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, se constată caracterul nefondat al acestora, pentru cele ce urmează:
Instanţa supremă, prin Decizia nr. 33/2008, pronunţată în recurs în interesul legii, a mai statuat că în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.
Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Se reţine că decizia dată de instanţa supremă în recurs în interesul legii este pe deplin aplicabilă în cauză, deoarece analizează şi situaţia acţiunilor în revendicare, prin comparare de titluri, în raporturile juridice create între foştii proprietari şi actualii proprietari ai imobilelor preluate de stat abuziv.
Astfel, Înalta Curte a reţinut că este necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, ocrotit, de asemenea, de Convenţie, sau de principiul securităţii raporturilor juridice.
Prin decizia amintită, Înalta Curte a observat că în cadrul unei acţiuni în revendicare este posibil ca ambele părţi să se prevaleze de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, instanţele fiind puse în postura de a da preferabilitate unui titlu în defavoarea celuilalt, cu respectarea principiului securităţii raporturilor juridice.
În ceea ce priveşte noţiunea de "bun", Curtea Europeană a decis că poate să cuprindă atât bunurile existente, cât şi valori patrimoniale, respectiv creanţe cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puţin o speranţă legitimă de a le vedea concretizate.
Conform principiilor ce se degajă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, "bunul actual" presupune existenţa unei decizii administrative sau judecătoreşti definitive, prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate.
În schimb, Curtea Europeană a statuat că nu vor fi considerate bunuri în sensul articolului menţionat speranţa de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp, ori o creanţă condiţională care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiţiei.
Însă, jurisprudenţa Curţii Europene este extrem de nuanţată şi a cunoscut evoluţii cu fiecare cauză pronunţată, în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărui caz, iar în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, Curtea a afirmat că o hotărâre prin care s-a constatat nelegalitatea naţionalizării nu constituie titlu executoriu pentru restituirea unui imobil (Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 12 octombrie 2010).
Faţă cele expuse, rezultă că reclamantul, care în dovedirea dreptului său de proprietate a invocat dreptul autorilor săi, nu deţine un bun şi un drept la restituirea în natură a imobilului în litigiu, astfel cum acesta pretinde, pe calea acţiunii în revendicare, potrivit art. 480 C. civ., ci ar fi putut avea un drept de creanţă (dreptul la despăgubiri), stabilit în procedura Legii nr. 10/2001, de natură să excludă incidenţa dreptului comun care să permită promovarea cu succes a acţiunii în revendicare, în măsura în care ar fi uzat de procedura specială prevăzută de acest act normativ.
De precizat că, până la data pronunţării hotărârii pilot împotriva României, era posibilă recunoaşterea unui drept la restituire chiar în condiţiile în care o instanţă de judecată nu se pronunţase explicit în acest sens anterior cererii în revendicare, deoarece privarea de proprietate, operată prin transmiterea în proprietate de către stat unui terţ a imobilului aparţinând autorilor reclamantului, combinată cu lipsa totală a despăgubirii şi ineficienţa mecanismului de despăgubire conceput prin intermediul Fondului "Proprietatea", nu putea fi înlăturată decât prin dreptul de a redobândi însăşi posesia imobilului, ce urma a fi comparat cu dreptul de proprietate înfăţişat de către intervenienţi, în condiţiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi.
Însă, urmare a hotărârii Curţii din cauza Atanasiu, circumstanţele factuale de natura celor din speţă nu permit recunoaşterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanţă ce putea fi valorificat în procedura Legii nr. 10/2001, în măsura în care reclamantul uza de procedurile prevăzute de acest act normativ, care reglementează inclusiv accesul la justiţie, pentru valorificarea efectivă a dreptului pretins, în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Schimbarea de abordare în analiza cerinţei bunului este justificată de aplicarea procedurii hotărârii-pilot, prin instituirea în sarcina Statului Român a obligaţiei de a adopta măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei Atanasiu.
Stabilirea obligaţiei statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire existent şi instituirea de proceduri simplificate şi eficiente (parag. 232) echivalează, în acelaşi timp, cu validarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în situaţia când bunul nu se poate restitui în natură, ceea ce s-a realizat prin Legea nr. 165/2013.
Dată fiind importanţa deosebită a hotărârii-pilot din perspectiva procedurii declanşate în vederea schimbării esenţiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de către instanţele naţionale, impunându-se a fi aplicată şi în cauza pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Referitor la preferabilitatea titlului intervenienţilor, se constată că, într-adevăr, aceştia justifică titluri de proprietate, consolidate prin neatacarea lor înăuntrul termenului prevăzut de lege, astfel că nevalabilitatea acestora nu poate fi invocată nici pe calea excepţiei în cadrul prezentului litigiu, titluri şi drepturi ce pot fi astfel opuse oricărei persoane, inclusiv fostului proprietar, ceea ce corespunde nevoii de securitate şi stabilitate a raporturilor juridice, ce se degajă imperativ şi din jurisprudenţa Curţii Europene.
Prin urmare, reclamantul, care nu deţine un "bun actual", nu are un drept la restituire care să-l îndreptăţească la redobândirea posesiei, motiv pentru care este inutilă evaluarea cerinţei existenţei unui "bun" şi în patrimoniul intervenienţilor, precum şi compararea titlurilor pe baza criteriilor arătate în Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi.
Faţă de considerentele mai sus expuse, criticile formulate de reclamant referitoare la interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, ale art. 480 C. civ., cât şi ale art. 11, art. 20 şi art. 21 alin. (3) din Constituţie, se constată că sunt nefondate.
Celelalte critici formulate de recurentul reclamant, aşa cum au fost expuse mai sus, vizează netemeinicia deciziei recurate şi nu pot fi încadrate în niciunul din motivele de recurs strict şi limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., iar sancţiunea este aceea a neanalizării lor.
Pentru considerentele expuse, instanţa, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B.N. şi, constatând culpa procesuală a acestuia, în temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., va dispune obligarea sa la cheltuieli de judecată către intimaţii reclamanţi Ş.N., Ş.A., M.M.A. şi A.J.C.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B.N. împotriva Deciziei nr. 210 din 25 februarie 2014 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă.
Obligă recurentul B.N. la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 3.000 RON către intimaţii Ş.N. şi Ş.A. şi în sumă de 2.000 RON către intimaţii M.M.A. şi A.J.C.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2632/2014. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2637/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
