ICCJ. Decizia nr. 2620/2014. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2620/2014
Dosar nr. 268/2/2013
Şedinţa publică din 08 octombrie 2014
Asupra recursului civil de faţă:
Prin acţiunea formulată la data de 22 decembrie 2008, reclamanţii C.B.M. şi C.E., au solicitat în contradictoriu cu pârâţii D.V., R.E., D.M., D.H., SC H.N. SA, ca mandatar al Primăriei Municipiului Bucureşti şi Ministerul Finanţelor Publice, obligarea acestora la plata sumei de 150.000 RON, reprezentând cheltuieli pentru întreţinere şi reparaţii necesare şi utile aduse apartamentului nr. 2, situat în Bucureşti, sector 1, şi constituirea unui drept de retenţie în favoarea reclamanţilor până la achitarea acestor sume.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că prin Decizia civilă nr. 965A/2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti a fost anulat Contractul de vânzare-cumpărare nr. X/1997 încheiat între ei şi Primăria Municipiului Bucureşti reprezentata prin SC H.N. SA ca mandatar, dar ei au continuat să locuiască în acest imobil. Au susţinut că reclamantul s-a născut în acest imobil, în care locuieşte de peste 60 ani, timp în care, atât părinţii săi, cât şi el au efectuat numeroase renovări, schimbând coloanele de apă şi canalizare, instalaţiile de încălzit electrice şi sanitare, au reparat acoperişul.
În drept acţiunea nu a fost motivată.
La data de 30 martie 2009, reclamanţii au formulat cerere completatoare şi precizatoare a acţiunii, prin care au arătat că înţeleg să se judece cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi SC H. SA şi au solicitat obligarea acestor pârâţi, în solidar, la plata contravalorii îmbunătăţirilor aduse imobilului, acordarea unui drept de retenţie şi obligarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor la plata diferenţei dintre preţul de piaţă al apartamentului şi preţul actualizat în cuantum de 26.335.177 ROL, acordat prin Decizia civilă nr. 965A/2005, pronunţată de Tribunalul Bucureşti.
În drept au fost invocate disp. art. 1345 - 1346 C. civ., art. 1344 C. civ., Legea nr. 10/2001, art. 50 şi 501 din Legea nr. 1/2009.
Prin Sentinţa civilă nr 1715 din 10 octombrie 2012, Tribunalul Bucureşti a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor şi acţiunea ca neîntemeiate. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:
Prin Contractul de vânzare-cumpărare nr. X/1997, în baza dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, Municipiul Bucureşti prin Primar General prin mandatar SC H.N. SA a înstrăinat reclamanţilor dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, sector 1, compus din scară, holl, 3 camere, degajament, baie, bucătărie, boxă, mansardă, balcon, pivniţă şi spaţiile comune în suprafaţă utilă de 111,55 mp, reprezentând o cotă indiviză de 49,31% din imobil.
Sub aspectul temeiniciei obligării pârâtului la plata acestor sume de bani, se reţine că într-adevăr potrivit regulilor generale, din materia contractului de vânzare-cumpărare, obligaţia de garanţie pentru evicţiune revine vânzătorului, care în speţă este Municipiul Bucureşti. Pe de altă parte, contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 au o situaţie specială, ele neconstituind pentru unitatea deţinătoare o expresie a libertăţii contractuale, ci executarea unei obligaţii legale exprese, cea corelativă dreptului chiriaşului de a cumpăra, drept prevăzut de art. 9 alin. (1) din acest act normativ. De asemenea, faptul că unităţile deţinătoare acţionau ca mandatari fără reprezentare ai statului, rezultă şi din împrejurarea că sumele încasate din aceste vânzări nu intrau în patrimoniul lor, ci într-un fond extrabugetar la dispoziţia Ministerului Finanţelor constituit prin disp. art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.
Tocmai de aceea, prin art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 s-a prevăzut că restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, se face de către M.E.F. din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.
Legea nr. 10/2001 a instituit un debitor unic pentru cumpărătorii imobilelor în baza Legii nr. 112/1995 ale căror titluri de proprietate au fost desfiinţate în mod irevocabil, respectiv Ministerul Finanţelor Publice, reglementându-se un caz special de răspundere pentru evicţiune, sub aspectul restituirii preţului plătit, care derogă de la dreptul comun reprezentat de art. 1337 şi urm. C. civ.
Un argument invocat în susţinerea acestui aspect îl constituie şi faptul că preţul încasat din vânzarea apartamentelor în temeiul legii nu a intrat în patrimoniul Municipiului Bucureşti, ci era virat, prin intermediul prestatorului de servicii, după reţinerea comisionului, în fondul special extrabugetar, conform art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.
S-a reţinut în considerente prin Decizia civilă nr. 965A din 22 decembrie 2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. 3055/2005 a fost admis apelul apelanţilor-reclamanţi D.V., R.E. şi D.H. împotriva Sentinţei civile nr. 2194 din 10 martie 2005 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în Dosarul nr. 15911/2004 în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi C.B.M., C.E., D.S. şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi cu intimaţii-chemaţi în garanţie Ministerul Finanţelor Publice şi SC H.N. SA, a fost schimbată în parte sentinţa apelată în sensul că a fost admisă cererea de chemare în judecată şi s-a constatat nulitatea absolută şi a Contractului de vânzare-cumpărare nr. X/1997, fiind admisă în parte cererea de chemare în garanţie şi fiind obligat chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice să restituie pârâţilor C.B.M. şi C.E. preţul actualizat de 26.335.177 RON. Această decizie a rămas irevocabilă prin Decizia civila nr. 235 din 6 februarie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin care a fost respins recursul.
Din motivarea deciziei respective reiese că vânzătorul P.M.B. şi SC H.N. SA au vândut imobilul prin fraudarea art. 1 din Legea 112/1995, cu rea-credinţă, dar şi a art. 9 din Legea 112/1995, întrucât exista cerere de restituire în natură a imobilului nr. 986/1996 şi o eventuală vânzare către chiriaşi putea avea loc în mod valabil doar după expirarea termenului prev. de art. 14 din lege.
Prin Sentinţa civilă nr. 8674 din 14 mai 2012 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, în Dosarul nr. 15135/299/2010, a fost admisă acţiunea formulată de reclamanţii D.V., R.E., D.M. şi D.H. în contradictoriu cu pârâţii C.B.M., C.E., C.M.V., C.M.D., C.M.A., dispunându-se evacuarea pârâţilor din imobilul situat în Bucureşti, sector 1, şi fiind obligaţi pârâţii la plata către reclamanţi suma de 48.034 RON reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului pentru perioada 26 martie 2010 - aprilie 2012. Totodată, a fost admisă în parte cererea reconvenţională şi au fost obligaţi reclamanţii să plătească pârâţilor suma de 45.493,34 RON reprezentând valoarea îmbunătăţirilor necesare şi utile efectuate la acel imobil.
Conform art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.
Tribunalul a reţinut că potrivit disp. art. 50 alin. (2) din Legea 10/2001, chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate au dreptul la restituirea preţului actualizat, iar potrivit alin. (21) cei ale căror contracte au fost încheiate cu respectarea disp. Legii nr. 112/1995 au dreptul la restituirea preţului de piaţă.
Prin raportarea acestor dispoziţii la disp. art. 20 alin. (2) şi (21) din Legea nr. 10/2001 reiese că noţiunea de desfiinţare prevăzută de art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu include şi situaţia evicţiunii în urma admiterii unei acţiuni în revendicare în care s-au comparat titlurile părţilor, deoarece din economia textului rezultă că acesta are în vedere numai contractele desfiinţate pentru că au fost încheiate cu nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995. Or, desfiinţarea pentru nerespectarea unor condiţii de validitate la încheierea actului juridic nu se poate produce decât prin declararea nulităţii, aceasta fiind singura sancţiune de drept civil care intervine în acest caz.
Concluzia este întărită şi de modificările ulterioare ale Legii nr. 10/2001 intervenite în temeiul Legii nr. 1/2009 care a introdus art. 501 care se referă la contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995. Chiar dacă şi acest text foloseşte noţiunea de desfiinţare a contractelor de vânzare cumpărare, aceasta este relativ impropriu folosită, deoarece este evident că de această dată situaţia avută în vedere este cea a evicţiunii, întrucât contractele încheiate cu respectarea condiţiilor de validitate nu sunt lovite de nulitate.
Prin urmare, având în vedere că în cauză sunt incidente disp. Legii nr. 10/2001, care derogă de la dreptul comun în privinţa condiţiilor şi întinderii despăgubirilor în cazul evicţiunii, conform principiului specialia generalibus derogant, instanţa a constatat că în speţă nu sunt incidente disp. art. 1341 - 1343 C.civ, precum şi ale art. 1344 C .civ.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii.
Prin Decizia nr. 54A din 21 februarie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanţii-reclamanţi C.B.M. şi C.E., împotriva Sentinţei civile nr. 1715 din data de 10 octombrie 2011, pronunţată de către Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în Dosarul nr. 28105/3/2010*, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi SC H.N. SA, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul Bucureşti prin primarul general.
Cu privire la calitatea procesuală a pârâtului (fiind prima chestiune pusă în discuţia primei instanţe), prin raportare la faptul că nu a fost parte la încheierea contractului şi la prevederile dreptului comun, Curtea porneşte în analiza acestei chestiuni de la temeiul juridic al acţiunii introductive şi constată că reclamanţii au solicitat obligarea pârâtului la plata preţului real de circulaţie a imobilului, întemeindu-se exclusiv pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Din această perspectivă, Curtea a constatat că sunt incidente în cauză prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care statuează că restituirea preţului de piaţă al imobilelor, respectiv cel reactualizat, se face de către Ministerul Finanţelor Publice, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Curtea a apreciat că obligaţia de plată a despăgubirilor prevăzute de dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 incumbă Ministerului Finanţelor Publice, în virtutea prevederilor alin. (3) al acestui text de lege. Curtea consideră că legiuitorul a urmărit să instituie o reglementare specială, derogatorie de la dreptul comun sub aspectul regimului juridic, în ceea ce priveşte obligaţia de plată a despăgubirilor, care revine, potrivit acestor norme speciale Ministerului Finanţelor Publice, deşi nu are calitatea de vânzător al imobilului. Motivul pentru care legiuitorul a recurs la această derogare rezidă în faptul că, potrivit dispoziţiilor art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, preţul plătit de foştii chiriaşi, la cumpărarea imobilelor a fost conservat într-un fond extrabugetar, constituit la dispoziţia Ministerului Finanţelor Publice.
Aşa cum rezultă din cererea de chemare în judecată, reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea (sub aspectul acestui petit) pe dispoziţiile legii speciale (art. 50 şi art. 501 din Legea nr. 10/2001) fără a se raporta şi la dispoziţiile dreptului comun, prima instanţă considerând, în mod corect, că sunt aplicabile normele legii speciale de reparaţie. Având în vedere că răspunderea pentru dezdăunarea foştilor chiriaşi care au cumpărat imobilele în temeiul Legii nr. 112/1995 şi au pierdut dreptul de proprietate asupra acestora în favoarea foştilor proprietari, are o reglementare specială prin prevederile Legii nr. 10/2001, care se aplică cu întâietate faţă de dispoziţiile dreptului comun (potrivit regulii specialul derogă de la general şi se aplică cu prioritate), Curtea a constatat că legitimitatea procesuală pasivă revine Ministerului Finanţelor Publice.
În privinţa art. 501 din Legea nr. 10/2001, Curtea a reţinut că îndreptăţirea fostului chiriaş de a primi preţul de piaţă al imobilului este recunoscută în situaţia în care contractul de vânzare-cumpărare a fost desfiinţat, potrivit terminologiei folosite de legiuitor. Din această perspectivă, se impune precizarea că ipoteza pierderii proprietăţii de către fostul chiriaş în urma admiterii acţiunii în revendicare este asimilată desfiinţării contractului de vânzare-cumpărare, prin interpretarea extensivă a acestor prevederi legale, iar condiţiile impuse de textul art. 501 din Legea nr. 10/2001 sunt pe deplin aplicabile şi-n ipoteza revendicării.
Din examinarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate în acţiunea în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, în special Decizia civilă nr. 965/2005, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, irevocabilă prin respingerea recursului prin Decizia civilă nr. 235 din 6 februarie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, Curtea a constatat că s-a reţinut cu putere de lucru judecat faptul că imobilul în litigiu a fost vândut reclamanţilor din prezenta cauză cu nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, în sensul că actul de înstrăinare a fost perfectat anterior soluţionării notificării formulate de foştii proprietari, prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilului.
Întrucât aceste aspecte au deja examinate şi tranşate prin decizia civilă anterior menţionată, instanţa de fond nu putea avea în vedere decât cele statuate cu putere de lucru judecat, stabilind, în aceste limite, în ce măsură dispoziţiile Legii nr. 112/1995 au fost sau nu respectate, în mod corect ajungând la concluzia că reclamanţii nu sunt îndreptăţiţi la acordarea preţului de piaţă al imobilului.
Având în vedere cele reţinute de prima instanţă, Curtea a apreciat că tribunalul a dat în mod corect eficienţă juridică puterii de lucru judecat a acestei hotărâri judecătoreşti.
În condiţiile în care s-a statuat prin această hotărâre în mod definitiv şi irevocabil, pe aspectele legate de reaua-credinţă a foştilor chiriaşi cumpărători în baza Legii nr. 112/1995, precum şi de existenţa notificării fostului proprietar, având ca obiect retrocedarea în natură a imobilului, aspecte care constituie totodată cerinţe prevăzute de dispoziţiile Legii nr. 112/1995 pentru încheierea valabilă a actelor de înstrăinare, orice analiză a acestora apare ca fiind inutilă, neputând duce la un rezultat care să contrazică cele deja intrate în puterea lucrului judecat.
De asemenea, trebuie menţionat că intră în puterea lucrului judecat, nu numai cele statuate prin dispozitiv, ci şi considerentele care explică dispozitivul şi care susţin în mod necesar soluţia consacrată în acesta. Puterea de lucru judecat este un efect al hotărârii judecătoreşti, care este ataşat în principal dispozitivului, dar care se extinde şi asupra considerentelor, sub rezerva îndeplinirii cumulative a condiţiilor anterior arătate.
Pe cale de consecinţă, Curtea a reţinut că nu au fost respectate dispoziţiile Legii nr. 112/1995 la perfectarea contractului de vânzare-cumpărare al reclamanţilor, ceea ce face să nu poată fi reţinută incidenţa prevederilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, astfel că nu se poate reţine îndreptăţirea reclamanţilor de a primi decât preţul reactualizat al apartamentului, şi nu cel de piaţă.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii C.B.M. şi C.E., criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate şi invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În esenţă, reclamanţii au arătat că, atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel au apreciat eronat că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009. Această greşită interpretare a legii a generat respingerea nejustificată a cererii având ca obiect plata preţului de piaţă a imobilului situat în sector 1, Bucureşti, imobil pierdut ca urmare a admiterii de către instanţă a acţiunii în revendicare a foştilor proprietari ai acestui apartament.
Este de necontestat faptul că acest apartament a fost dobândit prin vânzare-cumpărare, de la Statul Român, prin instituţiile abilitate, calitatea sa de adevărat proprietar neputând fi pusă la îndoială la momentul încheierii actului de vânzare-cumpărare şi nici respectarea dispoziţiilor legale în vigoare privind încheierea contractelor.
Statul Român trebuie să răspundă pentru prejudiciile cauzate chiriaşilor cumpărători care au fost deposedaţi de bunurile dobândite prin contracte de vânzare-cumpărare, ulterior desfiinţate.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat în mod constant în sensul acordării de despăgubiri cumpărătorilor care au pierdut dreptul de proprietate ca urmare a admiterii acţiunilor în revendicare promovate de către foştii proprietari, apreciind că restituirea preţului plătit conform contractului, chiar reactualizat cu rata inflaţiei, nu este o măsură echitabilă care ar putea repara prejudiciul suferit de către chiriaşii cumpărători ( în acest sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia civilă nr. 8370 din 12 decembrie 2007).
Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, nu face decât să aplice instituţia răspunderii pentru evicţiune într-un domeniu particular, cel al imobilelor preluate abuziv de stat şi înstrăinate unor chiriaşi de bună-credinţă în temeiul Legii nr. 112/1995.
În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că titlul de proprietate al subdobânditorului de bună-credinţă, constituit în baza Legii nr. 112/1995, este protejat prin art. 1 din Protocolul la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prin mecanismul prevăzut de art. 20 alin. (2) din Constituţia României.
În acest sens este şi practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care a apreciat, în situaţii similare, că restituirea preţului de cumpărare indexat nu este în măsură a-l compensa pe cumpărătorul evins, astfel încât se impune plata preţului de piaţă al imobilului la data evicţiunii.
Recursul este nefondat.
Examinând susţinerile recurenţilor-reclamanţi C.B.M. şi C.E., Înalta Curte constată că acestea se subsumează dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând să fie analizate din această perspectivă.
Susţinerea reclamanţilor că li se cuvine diferenţa dintre preţul plătit, cu reactualizări şi preţul de piaţă al imobilului în litigiu, în temeiul dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001 este nefondată.
Astfel, în mod corect a statuat instanţa de apel că prin Decizia civilă nr. 965A din 22 decembrie 2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost admis apelul apelanţilor-reclamanţi D.V., R.E. şi D.H., împotriva Sentinţei civile nr. 2194 din 10 martie 2005 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi C.B.M., C.E., D.S. şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi cu intimaţii-chemaţi în garanţie Ministerul Finanţelor Publice şi SC H.N. SA, a fost schimbată în parte sentinţa apelată în sensul că a fost admisă cererea de chemare în judecată şi s-a constatat nulitatea absolută şi a Contractului de vânzare-cumpărare nr. X/1997. A fost admisă în parte cererea de chemare în garanţie şi fiind obligat chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice să restituie pârâţilor C.B.M. şi C.E. preţul actualizat de 26.335.177 RON, soluţie menţinută în căile de atac.
Prin Sentinţa civilă nr. 8674 din 14 mai 2012 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, a fost admisă acţiunea formulată de reclamanţii D.V., R.E., D.M. şi D.H. în contradictoriu cu pârâţii C.B.M., C.E., C.M.V., C.M.D., C.M.A., dispunându-se evacuarea pârâţilor din imobilul situat în Bucureşti, sector 1, şi fiind obligaţi pârâţii la plata către reclamanţi suma de 48.034 RON reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului pentru perioada 26 martie 2010 - aprilie 2012. Totodată, a fost admisă în parte cererea reconvenţională şi au fost obligaţi reclamanţii să plătească pârâţilor suma de 45.493,34 RON reprezentând valoarea îmbunătăţirilor necesare şi utile efectuate la acel imobil.
Aşadar, din hotărârile judecătoreşti depuse la dosarul cauzei rezultă cu putere de lucru judecat că actul de vânzare-cumpărare al imobilului în litigiu, încheiat de reclamanţi cu Statul Român, a fost constatat nul şi în acest context sunt incidente dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Aşa fiind, în litigiile menţionate anterior, recurenţilor-reclamanţi li s-au acordat despăgubiri constând în preţul actualizat al imobilului, ceea ce înseamnă că nu mai pot reitera o cerere care are acelaşi temei de fapt cu cel disputat în litigiul anterior, întrucât s-ar ajunge la încălcarea statuărilor din hotărâri judecătoreşti irevocabile.
Este adevărat că în cauza de faţă, reclamanţii au invocat un alt temei de drept şi anume dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, însă acestea nu sunt incidente, deoarece contractul de vânzare-cumpărare a fost anulat, astfel încât, aşa cum s-a statuat în mod constant în jurisprudenţă, cumpărătorii sunt îndreptăţiţi la despăgubiri constând în preţul actualizat al imobilului, nu la preţul de piaţă.
Prevederile actului normativ nu folosesc în mod expres termenul de anulare a contractelor, pentru a fi incidente în acest caz, utilizând termenul generic de "desfiinţare", care include orice situaţie de ineficacitate a contractului, creată ca urmare a eludării prevederilor Legii nr. 112/1995, aşadar şi în situaţia admiterii irevocabile a unei acţiuni în revendicare.
Aşa fiind, cuvântul "desfiinţare" are în vedere aspectul că nu se mai produc efectele contractului chiriaşului, fără a distinge în raport de cauza acestei situaţii.
Prin urmare, chiriaşul al cărui titlu de proprietate a fost anulat are dreptul la acordarea preţului actualizat, iar în cazul în care titlul său nu a fost anulat, ci doar a fost evins printr-o acţiune în revendicare, are dreptul doar la valoarea de circulaţie a imobilului.
Întrucât prin decizie irevocabilă contractul de vânzare-cumpărare a fost anulat, respectiv acesta fiind încheiat cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, instanţa constată că solicitarea reclamanţilor de obligare la plata diferenţei dintre preţul actualizat şi preţul de piaţă, este neîntemeiată.
Este neîndoielnic că reclamanţii au dreptul să primească numai preţul actualizat şi contravaloarea îmbunătăţirilor aduse imobilului, drepturi care au fost consfinţite prin hotărâri judecătoreşti irevocabile.
Referirile la dispoziţiile art. 1 din Protocolul 1, adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi la jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg nu sunt relevante, deoarece recurenţii au primit despăgubiri, dispoziţiile legii fiind în concordanţă cu cele convenţionale. În consecinţă, nu poate fi invocat mecanismul constituţional prevăzut de art. 20 alin. (2) din Constituţie, pentru a aplica direct dispoziţiile din tratatele internaţionale.
Este adevărat că Statul Român trebuie să răspundă pentru prejudiciile cauzate chiriaşilor cumpărători care au fost deposedaţi de bunurile dobândite prin contracte de vânzare-cumpărare, ulterior desfiinţate, însă acest lucru s-a realizat deja potrivit dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, aşadar există temei legal de drept intern.
Este nerelevantă invocarea aspectelor de jurisprudenţă referitoare la acordarea despăgubirilor la data producerii evicţiunii, deoarece referinţele citate privesc evicţiunea de drept comun, reglementată potrivit dispoziţiilor art. 1344 şi urm. C. civ. din 1864. Or, în speţă sunt aplicabile dispoziţiile legii speciale, care înlătură de la aplicare legea generală, potrivit principiilor generale de drept, astfel încât nu subzistă temeiurile de drept şi de fapt invocate de reclamanţi, criticile formulate în recurs fiind neîntemeiate.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ, urmează să respingă recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii C.B.M. şi C.E. împotriva Deciziei civile nr. 54A din 21 februarie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 8 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2619/2014. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2632/2014. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
