ICCJ. Decizia nr. 2678/2014. Civil. Obligatia de a face. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 2678/2014
Dosar nr. 49044/3/2012
Şedinţa publică din 24 septembrie 2014
Deliberând asupra cererii de recurs de faţă, din actele şi lucrările dosarului, a constatat următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 4244 din 23 mai 2013, instanţa a respins ca neîntemeiată acţiunea formulata de reclamanta SC R. SA în contradictoriu cu parata A.D.S.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa a reţinut următoarele:
Între părţi s-a încheiat, în urma adjudecării la licitaţie, contractul din 17 noiembrie 2009 - având ca obiect transmiterea dreptului de folosinţă a unui teren cu destinaţie agricolă în suprafaţă totală de 163,89 ha (arabil, pasuni, livezi) respectiv a unui teren neagricol in suprafaţă de 26,50 ha vegetaţie forestieră, terenuri neproductive şi drumuri tehnologice - . Reclamanta susţine că, deşi s-a încheiat procesul verbal pe 16 decembrie 2009, nu au fost predate integral locaţiile, invocând incidenţa unui pact comisoriu de grad 4, potrivit art. 3.5 din contract.
Excepţia prematurităţii capătului doi din acţiune pentru nerespectarea procedurii prevăzute de art. 7201 C. proc. civ. a fost respinsă ca neîntemeiată pentru argumentele menţionate în încheierea din 21 martie 2013, fiind un capăt accesoriu condiţionat de soluţia asupra petitului principal al acţiunii.
Deşi reclamanta a invocat prevederile art. 3.5 din contract pentru a considera că a intervenit rezilierea de drept, s-a constatat că nu există un pact comisoriu de grad 4 cu privire la situaţia din acţiune, pentru a se putea constata intervenită rezilierea de plin drept a contractului din 2009, în condiţiile susţinute de reclamantă.
Pe de altă parte, deşi aceasta a arătat că procesul verbal din 16 decembrie 2009 s-a întocmit scriptic, nu a dovedit cu certitudine care este suprafaţa care putea fi exploatată efectiv şi pentru care ar fi existat obligaţia de plată a redevenţei întrucât, prin cerere, reclamă faptul că nu s-au putut identifica integral locaţiile.
Totodată, nu s-a precizat dacă aspectele învederate în cerere, de pildă, lipsa suprafeţelor cu destinaţie de păşuni, livezi, retrocedări parţiale s-ar fi regăsit în documentaţia de licitaţie, situaţii anterioare a judecării caz, în care ar fi trebuit analizate condiţiile de nulitate ale operaţiunii.
În cazul în care pârâta şi-ar fi respectat parţial obligaţiile de predare în parte a suprafeţelor de teren contractate, se menţine obligaţia corelativă a reclamantei de plata redevenţelor corespunzătoare, pârâta nefiind îndreptăţită a pretinde mai mult decât a executat, suprafaţa predată efectiv.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, reclamanta SC R. SA, care a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. nr. 479 din 27 noiembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
S-a reţinut că în mod greşit instanţa de judecată a arătat că „nu există un grad comisoriu de grad IV cu privire la situaţia din acţiune pentru a se putea constata intervenită rezilierea de plin drept a contractului, însă îndeplinirea întocmai sau neîndeplinirea obligaţiei de predare, obligaţie ce cădea în sarcina A.D.S., urma a fi analizată în funcţie de procesul verbal de predare-primire încheiat între părţi la 16 decembrie 2009 şi ar fi trebuit să rezulte expres refuzul pârâtei A.D.S. de predare efectivă (nu doar scriptică) a terenului ce a format obiectul concesiunii.
Calificarea clauzei 3.5. din contractul părţilor are importanţă, întrucât codul civil astfel cum era în vigoare la data încheierii contractului prevedea expres şi făcea distincţie la situaţiile în care se putea cere rezilierea contractului (art. 1020-1021 C. civ.) şi situaţiile în care se putea constatat încetat de drept contractul, reclamanta având posibilitatea faţă de împrejurările cauzei să fi solicitat rezilierea contractului pentru neexecutarea obligaţiei de a preda terenul de către A.D.S.
Întrucât instanţa este ţinută de calificarea, respectiv de temeiul de drept invocat de reclamantă, conform principiului disponibilităţii părţilor, temeiul de drept invocat fiind art. 111 C. proc. civ., nu poate schimba natura juridică a cererii.
În aceste condiţii, instanţa de fond a făcut o corectă interpretare a dispoziţiilor contractuale (art. 3.5. din contract) şi a dispoziţiilor legale (art. 969 C. civ.) astfel încât apelul declarat a fost respins ca nefondat.
Împotriva deciziei pronunţate în apel, reclamanta a declarat recurs.
În susţinerea recursului, recurenta arată că instanţa de apel a a avut în vedere o problemă falsă, deoarece relevanţa gradului pactului comisoriu există numai atunci când nu este învestită instanţa pentru a se pronunţa asupra desfiinţării contractului, scopul pactelor comisorii fiind acela de a reduce sau înlătura rolul instanţei judecătoreşti în pronunţarea rezoluţiunii contractelor. Pactele comisorii pot să producă efecte mai mult sau mai puţin energice, diferenţele constând în posibilitatea instanţei judecătoreşti sesizate de a acorda un termen de graţie debitorului sau de a aprecia asupra oportunităţii pronunţării rezoluţiunii. Aptitudinea de a constitui un pact comisoriu de ultim grad a unei clauze contractuale se interpretează funcţie de ceea ce rezultă din voinţa părţilor, şi nu faţă de inserarea sau nu a unui anumit cuvânt în cuprinsul dispoziţiei contractuale. în opinia recurentei, clauza cuprinsă în art. 3.5 din contract este una care permite refuzul preluării terenului, cu consecinţa desfiinţării contractului, chiar în lipsa culpei vreunei părţi.
Folosind principiul de interpretate „a fortiori", dacă refuzul preluării conduce la desfiinţarea contractului, cu atât mai mult imposibilitatea preluării determinată de circumstanţele concrete ale cauzei trebuie să conducă la aceeaşi consecinţă juridică care nu reprezintă neapărat o sancţiune pentru cocontractant.
Or, nici măcar în cursul judecăţii partea adversă nu a susţinut că s-ar fi preluat terenul şi nici nu a probat vreun alt moment în care au fost individualizate suprafeţele de teren, decât cel din momentul încheierii procesului verbal din 16 decembrie 2009.
Instanţa de apel face o distincţie formala între o acţiune in constatare şi una în realizare, cu consecinţa respingerii apelului, fără a se pune, eventual, în discuţia pârtilor excepţia inadmisibilităţii acţiunii în
Recurenta solicită să se constate că dispoziţiile contractuale invocate sunt clare şi permit, chiar în lipsa vreunei explicaţii sau atitudini culpabile, rezilierea de plin drept ca urmare a refuzului preluării; acţiunea promovată se raportează la contract care foloseşte sintagma reziliere de drept, care nu poate avea caracter subsidiar faţă de altă acţiune în reziliere.
Recurenta mai arată că instanţa anterioară a interpretat greşit dispoziţiile art. 969, 1020, 1021 C. civ. şi art. 111 C. proc. civ. în drept, recurenta invocă motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
De asemenea, în finalul cererii de recurs, recurenta învederează că, în ce priveşte dispoziţiile legale aplicabile, instanţa trebuia să constate că există o clauză prin care părţile au convenit desfiinţarea contractului în situaţia în care nu este preluat terenul, fără sancţiuni, cu excepţia redevenţelor calculate conform articolului respectiv.
Problema de drept derivată din calificarea clauzei ca fiind sau nu un pact comisoriu de ultim grad nu putea fi valorificată în interesul pârâtei, câtă vreme nu s-a solicitat un termen de graţie, nu s-a pus problema preluării viitoare a suprafeţelor ce fac obiectul contractului, din ansamblul cauzei rezultând chiar că acest lucru nu este posibil.
Înalta Curte examinând cererea de recurs din perspectiva criticilor invocate şi reţine nemotivarea în drept a acesteia în raport de reglementarea cuprinsă în art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. pentru următoarele considerente:
Recurenta îşi circumscrie criticile în mod global şi formal motivelor de identificare prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., raportându-se la hotărârea supusă controlului judiciar, din perspectiva contractului de concesiune.
Astfel, recurenta indică interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, respectiv contractul de concesiune din 2009, cu referire la art. 3.5, însă, după cum se poate observa, acesta nu este motivat, adică nu aduce argumente care să combată soluţia contestată, din perspectiva căii de atac exercitată, care impune anumite rigori, pe care recurenta nu Ie-a motivat. Calificarea clauzei invocată de recurentă vizează aspecte de netemeinicie, deşi aparent se referă la interpretarea actului juridic dedus judecăţii.
Practic recurenta indică formal, motivul de nelegalitate, fără să le argumenteze în drept în lumina controlului judiciar al recursului în considerarea motivelor de nelegalitate prevăzute strict şi limitativ de pct. 1 - 9 ale art. 304 C. proc. civ.
Cum criticile formulate nu pot fi încadrate în nici unul dintre motivele de nelegalitate prevăzute expres şi limitativ de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., în limita cărora să se poată exercita controlul judiciar în recurs, situaţie în care se va aplica sancţiunea nulităţii recursului.
În considerarea celor ce preced, constatând că recurenta nu s-a conformat obligaţiei reglementate de dispoziţiile art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. potrivit cărora cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de recurs şi dezvoltarea lor, Înalta Curte, având în vedere şi inexistenţa motivelor de ordine publică care să inducă aplicarea art. 306 alin. (2) C. proc. civ., va constata nulitatea cererii de recurs, conform art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată nulitatea cererii de recurs formulată de reclamanta SC R. SA împotriva Deciziei civile nr. 479 din 27 noiembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în temeiul art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 septembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2676/2014. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2679/2014. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
