ICCJ. Decizia nr. 2672/2014. Civil. Acţiune în anulare. Obligatia de a face. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA a ll-a CIVILĂ
Decizia nr. 2672/2014
Dosar nr. 1647/99/2012
Şedinţa publică de la 24 septembrie 2014
Deliberând asupra recursului de faţă, din actele şi lucrările dosarului constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 955/civ din 18 iunie 2013 pronunţată de Tribunalul laşi s-a admis excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de către pârâtă şi, în consecinţă, s-a respins acţiunea formulată de reclamanta SC D. SRL Suceava în contradictoriu cu pârâta A.B.A. Prut Bârlad.
A fost obligată reclamanta să plătească pârâtei suma de 2.000 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă tribunalul a reţinut următoarele:
În speţă, s-a constatat că între părţi a mai existat o judecată în Dosarul nr. 4495/99/2010 al Tribunalului laşi, având acelaşi obiect şi în care au fost invocate aceleaşi motive ca şi în prezenta cauză, dosar în care a fost pronunţată sentinţa civilă nr. 2677 din 15 noiembrie 2011, devenită irevocabilă şi din care rezultă fără putinţă de tăgadă că instanţa a analizat şi capătul de cerere, precizat ulterior de reclamantă prin cererea completatoare, privind nulitatea absolută a actului adiţional nr. 1/2009 de modificare a contractului din 2007, capăt de cerere ce face obiectul principal şi al prezentului dosar.
Raportat celor prezentate excepţia a fost admisă şi pe cale de consecinţă acţiunea reclamantei a fost respinsă.
Reclamanta SC D. SRL Botoşani a declarat apel şi a criticat sentinţa tribunalului ca fiind nelegală, în motivarea căruia a susţinut că în cauză nu operează autoritatea de lucru judecat.
Prin memoriul intitulat „completare a motivelor de apel", depus la 23 octombrie 2013, reclamanta-apelantă a reluat argumentele inexistenţei autorităţii de lucru judecat şi prin raportare la considerentele deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţiei.
Prin Decizia civilă nr. 148 din 18 noiembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel laşi, secţia civilă, a fost respins ca nefondat apelul reclamantei şi a fost obligată la plata sumei de 4.000 lei efectuate de către intimată în apel.
În prezentul Dosar nr. 1647/99/2012, reclamanta SC D. SRL Botoşani a chemat în judecată pe pârâta A.B.A. Prut Bârlad şi a solicitat:
1.- constatarea nulităţii absolute a anexei nr. 1/2009 încheiată la contractul din 2007;
2.- obligarea pârâtei la plata prejudiciului cauzat în cazul acumulării Pârcovaci privind nefolosirea acesteia pe o perioadă de 10 ani;
3.- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor făcute de către SC D. SRL privind plata concesiunii pentru acumularea Pârcovaci.
În motivarea cererii reclamanta a descris situaţia de fapt, dar nu a indicat ca şi temei juridic nici un act normativ.
La solicitarea instanţei, la data de 4 aprilie 2012, reclamanta a făcut precizări la cererea de chemare în judecată, în sensul că a indicat ca şi temei juridic dispoziţiile art. 966, 998, 999 C. civ., iar ca motive de nulitate absolută a anexei nr. 1 : lipsa cauzei, caracterul ilicit/imoral al acesteia, frauda legii (filele 54-58 dosar apel). La alin. (3) de la fila 57 din dosarul de apel, reclamanta a susţinut că, la data preluării acumulării Pârcovaci, nu avea cunoştinţă că această acumulare are regim de rezervaţie naturală.
Instanţa de apel a constatat că în Dosarul nr. 4495/99/2010 reclamanta SC D. SRL în contradictoriu cu pârâta A.B.A. Prut Bârlad a solicitat constatarea nulităţii absolute a anexei nr. 1/2009 la contractul din 2007, deoarece anexa s-a încheiat prin fraudă la lege, acumularea Pârcovaci fiind rezervaţie naturală şi nu se putea concesiona.
Prin sentinţa civilă nr. 2677 din 15 noiembrie 2011 pronunţată de Tribunalul laşi, în Dosarul nr. 4495/99/2010 păstrată prin Decizia nr. 42 din 18 aprilie 2012 a Curţii de Apel laşi, s-a respins acest capăt de cerere.
Tribunalul laşi a reţinut că anexa nr. 1 la contractul din 2007 este încheiată cu respectarea condiţiilor de fond şi de formă, cât şi cu respectarea dispoziţiilor imperative.
În apelul declarat împotriva sentinţei nr. 2677/2011 pronunţată de Tribunalul laşi, reclamanta SC D. SRL a invocat faptul că actul adiţional din 2009 a fost încheiat peste voinţa sa, acumularea Pârcovaci este rezervaţie naturală şi nu a cunoscut că nu poate exploata lacul.
În considerentele deciziei pronunţată în apel, instanţa de apel a reţinut că nu s-a dovedit încheierea actului adiţional din 2009 cu încălcarea normelor de ordine publică. Comunicarea Gărzii de Mediu la solicitarea reclamantei este ulterioară încheierii contractului, în speţă, a actului adiţional. Actul normativ nu impune, ca o condiţie de validitate, un aviz emis de Garda de Mediu.
Instanţa de apel a mai reţinut că reclamanta, cu minime diligente (actele normative fiind publicate) putea obţine informaţiile ce-i erau utile. Semnarea actului adiţional şi încheierea procesului-verbal de predare a acumulării Pârcovaci constituie înţelegerea prin care părţile litigante din Dosarul nr. 803/99/2011 au aprobat să fie soluţionat.
De altfel, şi în încheierea de şedinţă din 12 iunie 2012 (fila 177 dosar apel), reprezentantul reclamantei a invocat frauda la lege care constă în faptul că acumularea Pârcovaci este rezervaţie naturală.
Instanţa de apel a reţinut că atât în prezenta cauză, cât şi în Dosarul nr. 4495/99/2010 reclamanta a solicitat constatarea nulităţii absolute a anexei nr. 1/2009 prin raportare la frauda la lege motivat de faptul că la momentul încheierii anexei reclamanta nu a cunoscut că acumularea Pârcovaci este rezervaţie naturală, fiind înştiinţată de acest fapt prin adresa din 22 octombrie 2010 a Gărzii Naţionale de Mediu.
În atare condiţii, instanţa de apel a constatat că există identitate de părţi, obiect şi cauză (art. 1201 C. civ.) cu privire la primul capăt de cerere între prezenta acţiune şi cea soluţionată în Dosarul nr. 4495/99/2010, aşa încât motivul de apel referitor la lipsa identităţii de cauză a fost respins ca nefondat.
Referirea instanţei de apel în Decizia nr. 42/2012 la dispoziţiile O.U.G. nr. 54/2006 şi O.U.G. nr. 34/2006 s-a făcut pentru calificarea obiectului contractului din 2007 şi stabilirea competenţei materiale a instanţei şi nu pentru stabilirea temeiului juridic al acţiunii.
Cu privire la motivul de apel referitor la faptul că instanţa de fond nu s-a pronunţat cu privire la celelalte două capete de cerere, instanţa de apel a reţinut că instanţa de fond nu a intrat în cercetarea fondului, conform art. 297 C. proc. civ., deoarece s-a pronunţat numai asupra primului capăt de cerere.
Or, instanţa de apel ar fi putut trimite cele două capete de cerere spre rejudecare dacă prin motivele de apel sau prin întâmpinare vreuna din părţi ar fi solicitat în mod expres acest lucru.
Raportat speţei de faţă, instanţa de apel a reţinut că motivul de apel este întemeiat în sensul că instanţa de fond nu a analizat legalitatea şi temeinicia capetelor de cerere nr. 2 şi 3.
Cu privire la capătul nr. 2 de cerere, reclamanta a precizat că valoarea prejudiciului suferit este de 25.000 lei, urmând ca prejudiciul real să fie stabilit printr-o expertiză tehnică de specialitate (fila 54 dosar apel).
Însă, soluţionarea acestui capăt de cerere depinde de soluţia dată în capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a anexei nr. 1/2009 la contractul din 2007.
Cum acest înscris este valabil (aspect reţinut cu autoritate de lucru judecat), culpa pentru un eventual prejudiciu pe care l-ar fi suferit reclamanta nu aparţine pârâtei, astfel că acest capăt de cerere a fost respins ca nefondat.
Autoritatea de lucru judecat există însă cu privire la capătul de cerere referitor la plata cheltuielilor efectuate pentru concesiunea acumulării Pârcovaci.
În Dosarul nr. 4495/99/2010, reclamanta a formulat această cerere, efectuându-se în cauză şi o expertiză.
Tribunalul laşi, prin sentinţa nr. 2677/2011, a respins acest capăt de cerere.
Prin motivele de apel formulate împotriva sentinţei nr. 2677/2011 a Tribunalului laşi, reclamanta a criticat şi valoarea pretenţiilor stabilită prin expertiza întocmită de S.V.
În considerentele Deciziei nr. 42/2012 se menţin argumentele instanţei de fond în respingerea acestui capăt de cerere motivat de faptul că prejudiciul calculat este ipotetic.
Constatând că în cauză există identitate de părţi, obiect, cauză cu privire la obligarea pârâtei la plata concesiunii acumulării Parcovaci între prezenta cauză şi Dosarul nr. 4495/99/2010, aşa încât instanţa de apel a constatat ca fiind întemeiată excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de pârâta-intimată.
Împotriva deciziei pronunţate în apel, reclamanta a declarat recurs. Recurenta susţine că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată cu greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1201 C. civ., în speţă neexistând identitate de obiect şi cauză între cererea de chemare în judecata ce face obiectul prezentului dosar şi acţiunea soluţionată în cadrul Dosarului nr. 4495/99/2010.
Recurenta sub acest aspect, precizează că nu există identitate de obiect, deoarece în Dosarul nr. 4495/99/2010 la termenul din 30 noiembrie 2010 SC D. SRL a renunţat la plata despăgubirilor în cazul acumulării Parcovaci lucru recunoscut chiar de pârâtă în întâmpinarea depusa din 22 octombrie 2013. De asemenea, recurenta precizează că prin cererea depusă la termenul din 25 septembrie 2012 pârâta A.B.A. Prut -Bârlad a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat a două dintre capetele de cerere formulate de reclamantă respectiv: constatarea nulităţii absolute a actului adiţional încheiat la contractul din 2009 încheiat la contractul din 2007 şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor făcute de SC D. SRL privind concesiunea în cazul acumulării Parcovaci.
În considerarea dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, rezultă că nu există autoritate de lucru judecat, atunci când între elementele acţiunii pendinte şi o altă acţiune soluţionată definitiv, nu există tripla identitate prevăzuta de lege, întrucât diferă cauza celor doua acţiuni cât şi obiectul dedus judecăţii.
Prin hotărârea atacata a fost analizata autoritatea de lucru judecata doar prin prisma identităţii de părţi şi de obiect, judecătorul fondului omiţând a analiza cauza fiecărei cereri de chemare în judecata în parte.
Astfel, prin Decizia civila nr. 1835 din 25 aprilie 2013 pronunţata de secţia a II-a civilă, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 4495/99/2010 s-a reţinut ca „aspectul legat de nerespectarea dispoziţiilor legale in materia contractelor de concesiune si a achiziţiilor publice a fost invocat direct in calea de atac a apelului instanţa de judecata fiind ţinută în analiza sa de limitele de judecată impuse de art. 294 C. proc. civ., neputându-se cenzura valabilitatea actului juridic atacat prin prisma acestei cauze de nulitate absolută.
Or, prin cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar s-a solicitat constatarea nulităţii absolute tocmai pentru nerespectarea procedurilor legale în materia contractelor de concesiune şi a achiziţiilor publice indicând în mod expres, la fila 4 din cererea de chemare în judecată nesocotirea dispoziţiilor O.G. nr. 34/2006.
Este evident ca nu există autoritate de lucru judecat în condiţiile în care cele două instanţe învestite cu verificarea legalităţii actului adiţional din 2009 de modificare a contractului din 2007 sunt chemate a cerceta cauze de nulitate diferite.
În acest sens, recurenta arată că prin hotărârile pronunţate in Dosarul nr. 4495/99/2010 nu a fost analizată nici lipsa cauzei actului juridic a cărui nulitate absoluta s-a solicitat a fi constatată, relevante fiind în acest sens considerentele hotărârii precitată a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Obiectul contractului din 2007, astfel cum a fost modificat prin actul adiţional din 2009 nu se poate îndeplini, scopul contractului fiind fondat pe o cauză ilicită; acumularea Pârcovaci constituie rezervaţie naturală şi nu poate fi afectată activităţii de acvacultura şi piscicultura - activităţi ce constituie chiar obiectul contractului menţionat mai sus - conform relaţiilor comunicate de autorităţile din domeniul protecţiei mediului.
Recurenta mai arată că pârâta i-a creat mari prejudicii, iar cu privire la lipsa cauzei actului adiţional nr. 1 la contractul din 2007, menţionează că s-a aflat în eroare, referitor la statutul de rezervaţie naturala a acumulării Pârcovaci.
Recurenta reproşează instanţei de apel faptul că a confirmat susţinerile păţii adverse cu referire la avizul de mediu, iar pârâta se face vinovată pentru lipsa menţiunilor privind rezervaţia naturală a acumulării Pârcovaci - interdicţiile de a ceda folosinţa acestei rezervaţii - întrucât prin lipsa acestor menţiuni i s-a creat convingerea în ce priveşte acumularea Pârcovaci, invocă procesul - verbal din 06 martie 2009 şi actele normative în materie.
Recurenta precizează şi faptul că, prin actul adiţional din 2009 încheiat la contractul de concesiune din 2007 s-a modificat doar obiectul contractului, celelalte prevederi ale contractului rămânând valabile în forma în care au fost redactate.
Recurenta susţine că în realitate este vorba de Dosarul nr. 803/99/2008, dosar în care A.B.A. Prut-Barlad şi SC D. SRL au avut calitate de pârâte.
La termenul din 08 iulie 2009 în acest dosar instanţa a luat act de tranzacţia încheiată la 07 mai 2009 între A.B.A. Prut-Barlad şi SC M. SRL. Vaslui, iar SC D. SRL prin consilier juridic H.P., s-a opus renunţării la judecată atâta vreme cât nu a fost lămurită situaţia celor doua contracte, iar în urma declarării recursului de către SC D. SRL instanţa a dispus detaşarea cererii de recurs de unde rezultă că SC D. SRL s-a împotrivit înţelegerii dintre A.N.A. Prut-Barlad şi SC M. SRL Vaslui, sens în care anexează menţionata încheiere.
Recurenta susţine că, instanţa de apel face confuzie între motivarea făcută prin Decizia nr. 42/2012 a Curţii de Apel laşi pronunţată în Dosarul nr. 4495/99/2010 şi motivarea făcută prin încheiere de şedinţa din 22 mai 2012 în Dosarul nr. 1647/99/2012.
În Dosarul nr. 1647/99/2012 şi nu în Dosarul nr. 4495/99/2010 instanţa a pus în discuţie natura juridica a contractului din 2007 încheiat între A.B.A. Prut-Barlad şi SC D. SRL constatând ca din conţinutul contractului nu reies dispoziţiile legale, în baza cărora a fost încheiat acest contract, iar întreaga procedură de licitaţie nu face referire la nici un act normativ faţă de care instanţa l-a calificat ca drept un contract asimilat unui contract de concesiune încheiat în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 54/2006.
De asemenea, recurenta critică reţinerea instanţei potrivit căreia reclamanta SC D. SRL prin motivele de apel formulate împotriva sentinţei civile nr. 2677/2011 pronunţată în Dosarul nr. 4495/99/2010 ar fi criticat valoarea pretenţiilor stabilite prin expertiza.
Faţă de această susţinere a instanţei precizează că SC D. SRL nu a făcut obiecţiuni la raportul de expertiză deoarece nu a avut nici un motiv să facă acest lucru, raportul fiind favorabil SC D. SRL
Instanţa de apel a omis să arate că s-a dispus efectuarea unei expertize piscicole în urma căreia s-a stabilit că societăţii SC D. SRL i s-a adus un prejudiciu în sumă de 8.059.448 lei.
Atâta timp cât instanţa de fond prin încheierea de şedinţa din 22 mai 2012 a asimilat contractul cu din 2007 încheiat între A.B.A. Prut-Barlad şi SC D. SRL ca fiind un contract de concesiune conform art. 53 pct. 2 şi 3 din O.U.G. nr. 54/2006 SC D. SRL este îndreptăţită a primi fără întârziere o justă despăgubire conform raportului de expertiză întocmit în cauză având în vedere şi faptul ca societatea recurentă şi-a respectat toate obligaţiile asumate prin contract şi actul adiţional.
Referitor la actul adiţional din 2009 recurenta solicită să se constate că SC D. SRL în condiţiile modificării regimului juridic al acumulării Pârcovaci avea un drept de preemţiune în ceea ce priveşte administrarea, exploatarea, folosinţa şi utilizarea acestei acumulări inclusiv practicarea activităţii de piscicultura şi acvacultura.
În consecinţă, recurenta solicită admiterea recursului aşa cum a fost formulat.
Prin întâmpinare, partea adversă a invocat excepţia netimbrării şi excepţia tardivităţii recursului.
Trebuie precizat că intimata referitor la excepţiile invocate prin întâmpinare, apărătorul intimatei a declarat, în şedinţa publică, că renunţă la excepţia timbrării, iar în ceea ce priveşte excepţia tardivităţii, apărătorul intimatei a susţinut-o şi pe fondul cauzei a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Înalta Curte a luat act de susţinerile părţilor referitor la excepţia tardivităţii şi a rămas în pronunţare atât pe această excepţie, cât şi pe fondul cauzei.
Referitor la excepţia tardivităţii recursului, Înalta Curte urmează să o respingă pentru următoarele considerente:
Din examinarea dovezii de comunicare a deciziei atacate cu recurenta, după cum se poate observa, decizia i-a fost comunicată recurentei la data de 31 decembrie 2013, iar la data de 14 ianuarie 2014 a declarat recursul - data poştei de pe plicul cu care a fost expediat recursul aflat pe versoul filei 63 dosar recurs - adică în termenul prevăzut de 15 zile.
De altfel, intimata prin excepţia tardivităţii recursului prin întâmpinare precizează numai data de 03 februarie 2014, dată care nu este conformă cu data declarării recursului, care este de 14 ianuarie 2014, data poştei - data expedierii recursului - cum s-a arătat la alineatul anterior.
În ce priveşte recursul declarat de recurentă, înalta Curte constată că este nefondat conform considerentelor ce se vor arăta în continuare:
Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizează lipsa temeiului legal al hotărârii criticate sau încălcarea ori aplicarea greşită a legii.
Altfel spus, motivul de recurs invocat statuează trei ipoteze distincte - prima vizând lipsa temeiului legal, situaţie în care urmează a se demonstra lipsa de bază legală a soluţiei cu argumente din care să rezulte că, din conţinutul deciziei atacate, nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată, a doua ipoteză se referă la încălcarea unei norme de drept substanţial, iar ultima vizează interpretarea eronată a unei norme juridice.
Pentru a fi în prezenţa celei de-a doua ipoteze - încălcarea unei norme de drept substanţial - trebuie îndeplinite următoarele condiţii: norma încălcată să existe şi să fie în vigoare la momentul judecăţii, să existe o contradicţie între considerentele şi dispozitivul hotărârii, viciul să se afle în dispozitivul hotărârii, iar acesta să contravină dispoziţiilor legale.
Pentru a fi în prezenţa ultimei ipoteze - interpretarea eronată a unei norme juridice - trebuie ca instanţa recurgând la un text de lege, să-i fi dat o greşită interpretare sau faptul reţinut să fi fost greşit calificat, în raport cu exigenţele unui anumit text de lege.
De asemenea, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este incident şi atunci când, în dezlegarea pricinii, instanţa face aplicarea unei norme generale nesocotind existenţa unei norme speciale.
Autoritatea de lucru judecat este nu numai o prezumţie legală, dar şi una absolută, în sensul că un proces odată judecat, între aceleaşi părţi, având acelaşi obiect şi aceeaşi cauză, nu poate fi reluat, asigurându-se prin aceasta stabilitatea şi securitatea raporturilor juridice încheiate
Puterea lucrului judecat, reglementată prin art. 1201 C. civ., are la bază regula că o acţiune nu poate fi judecată decât o singură data.
Principiul puterii lucrului judecat împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, având acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi fiind purtat între aceleaşi părţi, ci şi contrazicerile dintre două hotărâri judecătoreşti, în sensul că drepturile recunoscute unei părţi sau constatările făcute printr-o hotărâre definitive să nu fie contrazisă printr-o altă hotărâre posterioară, data într-un alt proces.
Deci, pentru ca să existe autoritate de lucru judecat este suficient ca din cuprinsul acţiunilor să rezulte că scopul final urmărit este acelaşi, chiar dacă se discută numai pe cale incidentală dreptul pretins de una sau cealaltă parte, astfel că soluţia pronunţată de instanţă într-un prim process are putere de lucru judecat în noua acţiune în care se încearcă valorificarea aceluiaşi drept.
În cauză, în mod corect, instanţa de apel a aplicat dispoziţiile legale privind incidenţa art. 1201 C. civ. de la 1864, constatând existenţa triplei identităţi între prezenta cauză şi cauza ce a format obiectul Dosarului nr. 4495/99/2010, soluţionată irevocabil în recurs de către instanţa supremă.
Astfel, în speţă, s-a constatat că între părţi a mai existat o judecată în Dosarul nr. 4495/99/2010 al Tribunalului laşi, având acelaşi obiect şi în care au fost invocate aceleaşi motive ca şi în prezenta cauză, dosar în care a fost pronunţată sentinţa civilă nr. 2677 din 15 noiembrie 2011, devenită irevocabilă şi din care rezultă fără putinţă de tăgadă că instanţa a analizat şi capătul de cerere, precizat ulterior de reclamantă prin cererea completatoare, privind nulitatea absolută a actului adiţional din 2009 de modificare a contractului din 2007, capăt de cerere ce face obiectul principal şi al prezentului dosar.
În acelaşi context, este de observat că, instanţa anterioară a statuat că în Dosarul nr. 4495/99/2010 reclamanta SC D. SRL în contradictoriu cu pârâta A.B.A. Prut Bârlad a solicitat constatarea nulităţii absolute a anexei nr. 1/2009 la contractul din 2007 deoarece anexa s-a încheiat prin fraudă la lege, acumularea Pârcovaci fiind rezervaţie naturală şi nu se putea concesiona.
Mai mult decât atât, instanţa de apel a reţinut că nu s-a dovedit încheierea actului adiţional din 2009 cu încălcarea normelor de ordine publică. Comunicarea Gărzii de Mediu la solicitarea reclamantei este ulterioară încheierii contractului, în speţă, a actului adiţional. Actul normativ nu impune, ca o condiţie de validitate, un aviz emis de Garda de Mediu.
De asemenea, cu privire la dosarul evocat de recurentă, nr. 803/99/2011 s-a constatat că, contractul din 2006 a fost supus controlului judiciar în Dosarul nr. 803/99/2008 al Tribunalului laşi, prin care s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 1208/Com irevocabilă, contractul fiind prelungit până la 30 decembrie 2019, iar acţiunea în nulitate promovată de reclamantă la acel moment, disjunsă, a fost finalizată pe cale de excepţie, fiind anulată ca netimbrată; s-a reţinut că reclamanta nu a indicat cauzele de nulitate absolută la prima instanţă şi nu le poate invoca direct în apel, iar dispoziţiile O.U.G. nr. 34/2006 şi O.U.G. nr. 54/2006 nu sunt incidente şi nu sunt nici motive de ordine publică pe care să le invoce instanţa din oficiu, astfel încât soluţia de respingere pronunţată la fond este legală şi temeinică.
Prin urmare, susţinerile recurentei cu privire la pretinsa confuzie referitoare la considerentele reţinute în Dosarul nr. 4495/99/2010 şi Dosarul nr. 1647/99/2012 (încheierea de şedinţă din 22 mai 2012) şi că, de fapt în realitate este vorba de Dosarul nr. 803/99/2011, Înalta Curte urmează să le respingă ca nefondate, având în vedere considerentele expuse mai sus.
De asemenea, în mod corect, instanţa de apel a reţinut că atât în prezenta cauză, cât şi în Dosarul nr. 4495/99/2010 reclamanta a solicitat constatarea nulităţii absolute a anexei nr. 1/2009 prin raportare la frauda la lege motivat de faptul că la momentul încheierii anexei reclamanta nu a cunoscut că acumularea Pârcovaci este rezervaţie naturală, fiind înştiinţată de acest fapt prin adresa din 22 octombrie 2010 a Gărzii Naţionale de Mediu.
Aşa încât, fără a mai enumera modul în care s-a constatat existenţa triplei identităţi reglementată de art. 1201 C. civ. - ceea ce ar duce la antamarea situaţiei de fapt ce nu poate constitui analizarea controlului judiciar în recurs - Înalta Curte constată că, instanţa anterioară a aplicat corect dispoziţiile legale incidente.
De altfel, criticile recurentei cu privire la neanalizarea cauzei actului juridic a cărui nulitate s-a solicitat, vizează de fapt împrejurarea că obiectul contractului din 2007 modificat prin actul adiţional nr. 1/2009 nu îşi poate îndeplini scopul contractului, deoarece este întemeiat pe o cauză ilicită, ceea ce înseamnă că recurenta antamează modul în care a fost judecat acest capăt de cerere, prin cele arătate recurenta nu face decât să susţină cauza ilicită a contractului.
Toate susţinerile recurentei cu privire la cauza ilicită a actului adiţional, în sensul că nu poate executa activităţi tocmai datorită regimului juridic al rezervaţiei naturale Pârcovaci, a fost soluţionată şi în primul proces şi în cel de-al doilea, în cauză operând autoritatea de lucru judecată.
În afară de această împrejurare, reţinută corect de instanţa anterioară, după cum se poate observa, în prezentul recurs, recurenta tinde spre aspecte de reapreciere a probelor administrate în cauză şi restabilirea situaţiei de fapt, adică aspecte de netemeinicie, ce nu pot forma obiectul controlului judiciar în calea de atac a recursului, întrucât acesta se realizează numai din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.
Având în vedere considerentele anterior expuse, Înalta Curte urmează să respingă şi celelalte critici ale recurentei vizând actul adiţional, deoarece recurenta readuce în discuţia aspecte de netemeinicie, în sensul că este nemulţumită de modul în care a fost calificat actul adiţional din perspectiva dispoziţiilor legale indicate de recurentă în motivarea recursului şi, care, de asemenea, nu pot fi examinate, ştiut fiind că, în recurs, controlul judiciar asupra deciziei atacate se face numai pentru motivele de nelegalitate prevăzut expres şi limitativ de pct. 1 - 9 ale art. 304 C. proc. civ.
În mod legal a admis instanţa de apel excepţia autorităţii lucrului judecat şi în ceea ce priveşte cel de-al treilea capăt de cerere referitor la plata cheltuielilor efectuate pentru concesiunea acumulării Pârcovaci.
Criticile recurentei referitoare la confuzia instanţei în motivarea făcută în Decizia nr. 42/2012 a Curţii de Apel laşi, în Dosarul nr. 4495/99/2010 şi încheierea de şedinţă din 22 mai 2012 în Dosarul nr. 1647/99/2012, sunt nefondate, întrucât după cum se poate observa, recurenta antamează situaţia de fapt stabilită în cele două dosare, şi, care nu pot forma obiectul cenzurii în calea de atac a recursului, nefiind motive de nelegalitate. Practic, recurenta în criticile arătate se referă la probele administrate în cauză cu referire la prejudiciul suferit şi la calificarea juridică a contractului din 2007, precum şi la dreptul de preemţiune invocat. Acest din urmă drept pretins de recurentă nu constituie un motiv de nelegalitate, ci aspecte care tind la restabilirea situaţiei de fapt, iar presupusa omitere a instanţei potrivit căreia prin efectuarea expertizei piscicole dispusă în cauză i s-a stabilit un prejudiciu în sumă de 8.059.448 lei, de asemenea, se readuce în discuţie reaprecierea probelor administrate în cauză şi restabilirea situaţiei de fapt deja stabilită.
Prin urmare, în mod corect şi cu aplicarea dispoziţiilor legale incidente în cauză a art. 1201 C. civ., instanţa anterioară a constatat existenţa autorităţii de lucru judecat.
În consecinţă, Înalta Curte constată că instanţa anterioară a aprecit în mod corect şi legal incidenţa art. 1201 C. civ., în sensul existenţei autorităţii de lucru judecat.
În temeiul art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să oblige recurenta să plătească intimatei pârâte A.B.A. Prut - Bârlad suma de 5.819 lei cheltuieli de judecată, dovedite cu actele justificative depuse la dosarul cauzei la filele 121 - 124 dosar recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia tardivităţii recursului invocată de intimata -pârâtă A.B.A. Prut - Bârlad prin întâmpinare, ca nefondată.
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC D. SRL Suceava împotriva Deciziei civile nr. 148 din 18 noiembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel laşi, secţia civilă.
Obligă recurenta să plătească intimatei pârâte A.B.A. Prut - Bârlad suma de 5.819 lei cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 septembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2671/2014. Civil. Pretenţii. Suspendare... | ICCJ. Decizia nr. 2674/2014. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
