ICCJ. Decizia nr. 2694/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2694/2014
Dosar nr. 7897/118/2010
Şedinţa publică din 14 octombrie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 24 iunie 2010, reclamanta C.I. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Constanţa, prin Primar, Primarul Municipiului Constanţa, Primăria Municipiului Constanţa, Consiliul Local al Municipiului Constanţa, Prefectura Judeţului Constanţa şi Prefectul Judeţului Constanţa, revendicarea prin comparare de titluri a imobilelor situate în Constanţa, str. M.B., Constanţa, str. C.G., Constanţa, str. B., Constanţa, str. D., Constanţa, str. C.V., Constanţa, str. T., Constanţa, str. L. şi Constanţa, str. M.A. şi obligarea pârâţilor să-i lase în deplină proprietate şi posesie aceste imobile sau, în situaţia în care restituirea lor în natură nu este posibilă, obligarea pârâţilor la plata contravalorii lor (la valoarea de piaţă) şi a cheltuielilor de judecată.
În motivare s-a arătat, în esenţă, că imobilele au aparţinut autorilor reclamantei şi au fost preluate abuziv de stat în perioada regimului comunist.
Prin întâmpinarea înregistrată la 4 august 2010, pârâţii Prefectura Judeţului Constanţa şi Prefectul Judeţului Constanţa au invocat excepţia lipsei calităţii lor procesuale pasive cu motivarea că nu deţin niciunul dintre imobilele revendicate.
Prin cererea înregistrată la 27 septembrie 2010, reclamanta şi-a precizat acţiunea în sensul că a solicitat, în principal, revendicarea imobilelor prin comparare de titluri şi obligarea pârâţilor la restituirea lor în natură, iar în subsidiar, în situaţia în care restituirea în natură nu este posibilă, obligarea pârâţilor la plata preţului de piaţă stabilit prin expertiză.
Prin concluzii orale, pârâţii Municipiul Constanţa, prin Primar, Primarul Municipiului Constanţa, Primăria Municipiului Constanţa şi Consiliul Local al Municipiului Constanţa au invocat imposibilitatea admiterii acţiunii în revendicare de drept comun după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi au solicitat obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
Prin citaţia comunicată pentru termenul din 8 aprilie 2010, instanţa de fond i-a solicitat reclamantei să-şi precizeze poziţia faţă de această apărare a pârâţilor, prin raportare la Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii.
Prin Sentinţa civilă nr. 1814 din 8 aprilie 2013 Tribunalul Constanţa a respins excepţia de necompetenţă materială a acestei instanţe, excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Prefecturii Judeţului Constanţa şi a Prefectului Judeţului Constanţa, ca neîntemeiate.
A respins ca neîntemeiată acţiunea reclamantei, astfel cum a fost precizată, a obligat reclamanta să plătească pârâtului Municipiul Constanţa suma de 620 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, a revenit asupra încuviinţării probei cu expertiză tehnică imobiliară şi a dispus restituirea către reclamantă a onorariului de expert în cuantum de 2000 lei, achitat potrivit chitanţei din 29 mai 2012.
Excepţia de necompetenţă materială a Tribunalului Constanţa a fost respinsă prin raportare la valoarea obiectului acţiunii, astfel cum a fost precizată de reclamantă la solicitarea instanţei, respectiv aceea de 550.000 lei, şi din perspectiva art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., potrivit căruia tribunalele judecă procesele şi cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 5 miliarde lei, cu excepţiile prevăzute de textul legal, dar neincidente în speţă. S-a apreciat că prevederile art. 181 C. proc. civ. nu sunt aplicabile speţei pentru că reclamanta nu a indicat iniţial nicio valoare a obiectului cauzei, astfel nu se poate considera că în cursul judecăţii ar fi avut loc o modificare a acestei valori.
La respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Prefectura Judeţului Constanţa şi Prefectul Judeţului Constanţa s-a avut în vedere că faptul deţinerii sau nu a imobilelor care formează obiectul acţiunii este o chestiune de fond, care nu poate fi soluţionată pe calea unei excepţii procesuale.
Analizând probele administrate, instanţa de fond a reţinut că în cauză a fost dedusă judecăţii o acţiune în revendicare a unor imobile preluate de stat în perioada regimului comunist, prin care se vizează, în principal, restituirea lor în natură, iar în subsidiar, în cazul imposibilităţii restituirii în natură, obligarea pârâţilor la plata contravalorii acestor imobile, la valoarea de piaţă.
S-a constatat că prin Legea nr. 10/2001 a fost reglementată o procedură specială având aceeaşi finalitate, respectiv restituirea în natură a imobilelor preluate de stat în perioada regimului comunist sau acordarea unor măsuri reparatorii prin echivalent, constând în compensarea cu bunuri şi servicii echivalente valoric cu imobilele preluate de stat ori acordarea de despăgubiri care reflectă valoarea de piaţă actuală a imobilelor, în cazul imposibilităţii de restituire în natură.
Examinând problema legăturii dintre cele două proceduri, care au aceeaşi finalitate, tribunalul a avut în vedere Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 33/2008, pronunţată în procedura recursului în interesul legii, obligatorie pentru instanţe potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ., şi, în raport de statuările instanţei supreme, a apreciat că, de regulă, persoana îndreptăţită are dreptul de a acţiona exclusiv în baza procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001, fără a putea utiliza acţiunea în revendicare de drept comun, care vizează atât lăsarea în deplină proprietate şi liniştită posesie a bunului, cât şi subsidiarul, respectiv obligarea la plata contravalorii bunului în cazul în care lăsarea în deplină proprietate şi liniştită posesie nu este posibilă.
Reţinând că acţiunea în revendicare de drept comun rămâne, însă, aplicabilă cu titlu de excepţie, în situaţiile în care se constată o neconcordanţă între legea internă şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice, tribunalul a apreciat că între Legea nr. 10/2001 şi Convenţie nu există, în principiu, vreo neconcordanţă şi că identificarea unei astfel de contradicţii este posibilă numai în anumite situaţii concrete, în care aplicarea exclusivă a legii speciale ar face imposibilă protecţia dreptului de proprietate în înţelesul Convenţiei.
S-a constatat că în speţă nu se identifică o astfel de situaţie de excepţie şi că situaţia de fapt a litigiului este una circumscrisă regulii, în sensul că persoana îndreptăţită nu a efectuat niciun demers potrivit Legii nr. 10/2001, ignorând complet acest act normativ, dar a acţionat în baza legii generale, prin acţiunea în revendicare de drept comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
În condiţiile în care pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede situaţiile în care aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, s-a apreciat că aplicarea ei în concurs cu dreptul comun nu poate fi susţinută. Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât şi la cele preluate fără titlu valabil (art. 2), precum şi la relaţia dintre persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii şi subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiţii expres prevăzute (art. 18 lit. c), art. 29), aşa încât argumentul potrivit căruia nu ar exista o suprapunere în ceea ce priveşte câmpul de reglementare al celor două acte normative nu poate fi primit. Raportat la art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 s-a reţinut că Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate de stat fără titlu valabil astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispoziţiile legale anterior menţionate nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situaţie.
A mai reţinut instanţa de fond că problema raportului dintre legea specială şi legea generală a fost rezolvată în acelaşi mod de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie atunci când a decis, în interesul legii, că dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică nu se aplică acţiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 (Decizia nr. LIII din 4 iunie 2007) şi că, raportat la statuările acestei decizii şi la considerentele anterioare, concluzia care se impune este aceea că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ.
S-a constatat că adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în măsura în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este efectivă, iar faţă de împrejurarea că reclamanta nu a dat curs procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001 s-a apreciat că lipsa caracterului efectiv al acestei căi de redobândire a imobilelor nu poate fi reclamată întrucât, într-o asemenea situaţie, singura regulă aplicabilă este aceea prevăzută în Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 33/2008, în care concursul dintre legea generală şi cea specială se rezolvă în favoarea legii speciale.
Cum procedura specială instituită de Legea nr. 10/2001 nu a fost utilizată în cauză, s-a reţinut că reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate pierdut în perioada regimului comunist şi că acţiunea acesteia nu este întemeiată deoarece Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu oferă protecţie pentru faptele petrecute anterior ratificării ei de către România, prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994.
În temeiul art. 274 C. proc. civ., reclamanta a fost obligată să plătească pârâtului Municipiul Constanţa (care figurează ca plătitor în chitanţa depusă la dosar) suma de 620 lei, reprezentând cheltuieli de judecată (onorariu de avocat).
Reţinând că proba cu expertiză tehnică imobiliară a devenit inutilă în raport cu soluţia pronunţată, instanţa de fond a revenit asupra acesteia şi a dispus restituirea către reclamantă a onorariului de expert în cuantum de 2.000 lei, achitat potrivit chitanţei din 29 mai 2012.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta C. (fostă G.) I. criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie şi invocând nerespectarea prevederilor art. 20, 21 şi art. 44 din Constituţia României, a art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
A susţinut apelanta că prin art. 2 din Legea nr. 10/2001 s-a instituit o prezumţie legală absolută, potrivit căreia preluările de imobile din perioada 1945 - 1989 au avut caracter abuziv, că dreptul său de proprietate nu a încetat niciun moment să existe şi că, potrivit art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, este preferabil titlului de proprietate invocat de stat, a cărui nevalabilitate a fost consacrată prin legea specială.
S-a pretins că prin hotărârile pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele împotriva României s-a statuat în mod constant că vânzarea de către stat a bunurilor preluate nelegal, chiar anterioară confirmării în justiţie a dreptului de proprietate al adevăratului proprietar, constituie o privare de proprietate în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi că, în raport de aceste precedente judiciare, obligatorii pentru instanţele naţionale, se impunea ca în cadrul acţiunii în revendicare de faţă să se compare titlurile părţilor şi să se constate că cel invocat de reclamanta apelantă este mai bine conturat, fiind mai vechi şi preferabil, şi că titlurile pârâţilor emană de un non dominus, aceştia fiind doar titularii unei posesii nelegitime.
Raportat la aceeaşi jurisprudenţă a Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a arătat că titlul proprietarului iniţial nu a încetat niciun moment să existe şi că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului se aplică prioritar legii naţionale conform art. 11 şi art. 20 alin. (2) din Constituţia României, iar înlăturarea legii speciale se realizează prin efectul aplicării directe a Convenţiei Europene, reclamantei fiindu-i recunoscut accesul la instrumentul specific de apărare a dreptului său de proprietate, care este acţiunea în revendicare.
A fost contestată şi obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată pretinse de intimatul pârât Municipiul Constanţa arătându-se că reprezentarea acestei părţi prin avocat ales nu se justifică în condiţiile în care instituţia astfel reprezentată are consilieri juridici angajaţi.
Prin Decizia civilă nr. 86 C din 23 octombrie 2013, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta C. (fostă G.) I., reţinând, în esenţă, că anterior solicitării de restituire a imobilelor identificate prin acţiunea introductivă, reclamanta nu a mai formulat nicio altă acţiune şi nici nu a uzat de procedura specială reglementată de prevederile Legii nr. 10/2001, iar în raport de această împrejurare, în mod corect a apreciat instanţa de fond că în determinarea normelor legale care reglementează rezolvarea acţiunii trebuie pornit de la principiul generalia specialibus derogant, care guvernează concursul dintre legea generală şi cea specială şi care este pe deplin incident în cazul suprapunerii unor norme care au acelaşi obiect de reglementare, cum este cazul prevederilor art. 480 C. civ. (norma generală în materie de revendicare) şi a celor din Legea nr. 10/2001 (norma specială în materie de restituire a imobilelor preluate abuziv de stat în perioada enunţată).
S-a considerat că problema concursului dintre legea specială şi legea generală a fost tranşată şi prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, în considerentele căreia s-a statuat că aplicarea acestui principiu de drept, recunoscut şi în alte sisteme juridice şi invocat de însăşi Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa, exclude posibilitatea ca, după intrarea în vigoare a prevederilor Legii nr. 10/2001, să mai poată fi fundamentat vreun demers în instanţă pentru imobilele preluate de Statul Român cu sau fără titlu în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau în temeiul Legii nr. 139/1940, pe norma de drept comun instituită prin art. 480 C. civ.
S-a apreciat că soluţionarea acţiunii ce face obiectul dosarului nu putea fi făcută decât în raport cu reglementarea specială pentru că, atâta vreme cât pentru imobilele preluate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care stabileşte condiţiile în care ele pot fi restituite în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate face abstracţie de existenţa sa şi să se aplice regulile specifice acţiunii în revendicare, consacrate pe cale doctrinară şi jurisprudenţială în aplicarea art. 480 C. civ.
S-a apreciat, totodată, ca fiind nefondată şi critica referitoare la obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată pentru că prevederile art. 21 alin. (3) din Legea nr. 215/2001 recunosc primarului dreptul de a împuternici un avocat care să reprezinte interesele unităţii administrativ-teritoriale, precum şi ale autorităţilor administraţiei publice locale în justiţie.
S-a reţinut, în acest context, că norma instituită prin art. I din O.U.G. nr. 26/2012 privind unele măsuri de reducere a cheltuielilor publice şi întărirea disciplinei financiare, nu este incidentă contractului de asistenţă juridică în baza căruia s-a asigurat reprezentarea intimatului la instanţa de fond pentru că este anterior aplicării ordonanţei, fiind perfectat la 19 iulie 2010.
Împotriva deciziei menţionate a declarat recurs, în termenul legal, reclamanta C.I., criticând-o ca nelegală şi solicitând modificarea în sensul admiterii apelului şi schimbării în parte a Sentinţei civile nr. 1814 din 8 aprilie 2013, iar pe cale de consecinţă, admiterea acţiunii astfel cum a fost precizată şi completată.
Dezvoltând motivele de recurs, reclamanta a susţinut că atât instanţa de apel, cât şi cea de fond au încălcat dispoziţiile art. 20, 21 şi 44 din Constituţia României, art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
S-a mai invocat de către recurentă faptul că art. 2 din Legea nr. 10/2001 a instituit o prezumţie legală irefragabilă, conform căreia preluările de imobile din perioada 1945 - 1989 au avut caracter abuziv, astfel încât dreptul său de proprietate nu a încetat să existe şi conform art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului este preferabil comparativ cu titlul invocat de stat, a cărui nevalabilitate a fost consacrată prin legea specială.
Recurenta a susţinut că dreptul său de acces la justiţie, ca moştenitoare a autoarelor E.G. şi R.G., trebuie să fie real, efectiv şi nu formal, îngrădit de vreo lege specială, reclamanta având posibilitatea, în virtutea principiului disponibilităţii, să aleagă calea pe care o consideră cea mai eficientă pentru apărarea şi valorificarea dreptului său asupra imobilelor în litigiu.
O altă critică formulată prin motivele de recurs a vizat faptul că nu s-au justificat cheltuielile de judecată solicitate de pârâţi la prima instanţă, astfel că acestea nu trebuiau acordate.
Examinând criticile invocate de recurenta reclamantă raportat la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., căruia acestea i se circumscriu, Curtea va constata că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Reclamanta a învestit prima instanţă cu acţiunea formulată la 24 iunie 2010, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, prin care a solicitat, în temeiul art. 480 şi 481 C. civ., recunoaşterea dreptului său de proprietate, încălcat prin preluarea abuzivă de către stat a imobilelor situate în Constanţa, str. M.B., str. C.G., str. B., str. D., str. C.V., str. T., str. L. şi str. M.A.
Reclamanta şi-a precizat cererea la 27 septembrie 2010, în sensul că solicită, în principal, revendicarea imobilelor prin comparare de titluri şi obligarea pârâţilor la restituirea lor în natură, iar în subsidiar, obligarea pârâţilor la plata preţului de piaţă stabilit prin expertiză, în situaţia în care restituirea în natură nu este posibilă.
Anterior formulării acţiunii menţionate, reclamanta nu a formulat nicio altă acţiune şi nici nu a uzat de procedura specială reglementată de prevederile Legii nr. 10/2001.
Raportat la această situaţie de fapt, necontestată de părţi, instanţele de fond şi apel au făcut trimitere în mod corect la Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 33/2008, pronunţată în recursul în interesul legii şi obligatorie pentru instanţe, conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ., prin care s-a statuat că, de regulă, persoana îndreptăţită are dreptul de a acţiona exclusiv în baza procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001, fără a putea utiliza acţiunea în revendicare de drept comun, atât în ceea ce priveşte obiectul principal, lăsarea în deplină proprietate şi liniştită posesie a bunului, cât şi cel subsidiar, respectiv obligarea pârâtului la plata contravalorii bunului, în situaţia în care restituirea în natură nu este posibilă.
Acţiunea în revendicare de drept comun rămâne aplicabilă, cu titlu de excepţie, numai pentru situaţiile în care se constată o neconcordanţă între legea internă şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
În speţă, nu s-a identificat o astfel de situaţie de excepţie, dimpotrivă situaţia de fapt fiind circumscrisă regulii, în sensul că persoana îndreptăţită nu a efectuat niciun demers pentru a-şi valorifica drepturile în temeiul Legii nr. 10/2001, ignorând complet acest act normativ.
Adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este efectivă.
Or, în condiţiile în care reclamanta nu a utilizat procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, aceasta nu poate reclama lipsa caracterului efectiv al acestei căi de redobândire a imobilelor.
Prin urmare, în mod corect, aplicând Decizia de recurs în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţele de fond şi apel au rezolvat concursul dintre legea generală şi cea specială în favoarea legii speciale, astfel încât pentru redobândirea imobilelor preluate de stat în perioada regimului comunist, persoana îndreptăţită putea acţiona numai în baza Legii nr. 10/2001, conform procedurii speciale instituite de aceasta.
Soluţia la care s-au oprit instanţele de fond şi apel nu contravine prevederilor art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului pentru că dispoziţiile menţionate "nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general".
Curtea Europeană a lăsat la latitudinea statelor semnatare ale Convenţiei adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviinţă pentru restituirea proprietăţilor preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.
Cu referire la cauza Păduraru împotriva României, s-a reţinut corect că, în materia imobilelor formulate de stat fără titlu valabil în perioada de referinţă, statul a decis că restituirea în natură şi acordarea măsurilor reparatorii au loc în condiţiile impuse de Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005, astfel că reclamanta îşi poate realiza dreptul de proprietate doar în procedura specială reglementată de aceste acte normative.
În examinarea conformităţii privării de proprietate a reclamantei recurente cu cerinţele primului aliniat al art. 1 din parag. 1 la Convenţie s-a avut în vedere în mod legal faptul că nicio instanţă sau autoritate administrativă nu i-a recunoscut acesteia în mod definitiv dreptul la restituirea imobilelor în litigiu, ori în absenţa unei astfel de constatări, anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, revendicarea bunurilor nu poate fi pretinsă pe calea dreptului comun, în temeiul vechilor titluri de proprietate ale autorilor săi.
Incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1 este condiţionată de "întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile speciale de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi" (Hotărârea în cauza Atanasiu ş.a. împotriva României).
Nu se poate pretinde că prin respingerea acţiunii pentru nerespectarea procedurii instituite de Legea nr. 10/2001 i s-ar nega reclamantei recurente dreptul de acces la o instanţă, conform art. 6 parag. 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1, întrucât acest drept nu este unul absolut, ci este compatibil cu limitări implicite, statele dispunând în această materie de o anumită marjă de apreciere.
În acest context, faptul că Legea nr. 10/2001 instituie obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile nu conduce la privarea de dreptul de acces la un tribunal pentru că, împotriva dispoziţiei sau deciziei emise la finalul acestei proceduri, legea prevede calea contestaţiei în instanţă, căreia i se conferă o jurisdicţie deplină, după cum există posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii reglementate de acest act normativ, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluţionare a notificării.
Prin urmare, Curtea va reţine că dreptul de acces la justiţie la care se referă reclamanta prin motivele de recurs nu este unul formal, ci efectiv, în condiţiile în care legiuitorul a adoptat un act normativ special în temeiul căruia persoanele ce se consideră îndreptăţite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de stat, una dintre aceste măsuri fiind restituirea în natură a imobilelor.
Nici ultima critică invocată de recurenta reclamantă, referitoare la greşita sa obligare la plata cheltuielilor de judecată nu poate fi primită.
Instanţa de fond a aplicat corect dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., obligând-o pe reclamantă, care a căzut în pretenţii, la plata cheltuielilor de judecată efectuate de pârâţi în prima instanţă.
Instanţa de apel a reţinut corect că art. I din O.U.G. nr. 26/2012 nu sunt incidente în cauză întrucât contractul de asistenţă juridică în baza căruia s-a asigurat reprezentarea pârâtului la instanţa de fond a fost încheiat la 19 iulie 2010, deci anterior ordonanţei, astfel că sunt aplicabile dispoziţiile art. XVII alin. (1) din acelaşi act normativ, potrivit cărora contractele de consultanţă şi asistenţă sau reprezentare aflate în curs de desfăşurare la data intrării în vigoare a ordonanţei menţionate, rămân valabile în condiţiile în care au fost încheiate.
Pentru toate aceste considerente, Curtea va constata că nu este întrunit motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul reclamantei ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta C.I. împotriva Deciziei nr. 86/C din 23 octombrie 2013 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 octombrie 2014.
Procesat de GGC - AZ
| ← ICCJ. Decizia nr. 2692/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2695/2014. Civil → |
|---|
