ICCJ. Decizia nr. 2692/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2692/2014
Dosar nr. 1001/2/2014
Şedinţa publică din 14 octombrie 2014
Asupra recursului civil de faţă;
Prin cererea formulată la 14 februarie 2014 S.I. a solicitat revizuirea Deciziei civile nr. 304A din 12 septembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în temeiul art. 322 pct. 10 şi 5 C. proc. civ. în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
În motivarea cererii s-a arătat că prin acţiunea înregistrată sub nr. 52357/3/2011, în temeiul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 650.000 RON, cu titlu de despăgubiri băneşti pentru imobilul teren în suprafaţă de 2.202,00 mp situat în str. P., sector 4, Bucureşti.
Prin Sentinţa civilă nr. 521 din 5 martie 2012, prima instanţă a admis excepţia inadmisibilităţii, invocată din oficiu, urmare a Deciziei Înaltei Curţi nr. 27 din 14 noiembrie 2011, prin care s-a stabilit că "acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 13 din această convenţie sunt inadmisibile".
Împotriva sentinţei pronunţate de instanţa de fond a declarat apel reclamanta, apel respins prin Decizia nr. 304A din 12 septembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Prin Decizia nr. 1679 din 26 martie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a respins ca nefondat recursul formulat de reclamantă împotriva Deciziei civile nr. 304A din 12 septembrie 2012, reţinând faptul că "în decizie se regăsesc argumente, cu referire şi la dispoziţiile art. 330 alin. (4) C. proc. civ., în sensul că nu se poate cenzura în acest cadru procesual o decizie în interesul legii, iar aceasta nu poate fi înlăturată de la aplicare".
Pe de altă parte, prin Încheierea din data de 20 februarie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată de reclamantă, având ca obiect dispoziţiile Legii nr. 247/2005 - Titlul VII, aşa cum au fost interpretate prin Decizia nr. 27/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Prin Decizia nr. 257 din 1 februarie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 7996/2/2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, admiţând recursul împotriva Încheierii din data de 20 februarie 2012, a admis cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 247/2005 - Titlul VII, aşa cum au fost interpretate prin Decizia nr. 27/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Prin Decizia nr. 466 din 14 noiembrie 2013 (publicată M. Of. nr. 35/16.01.2014), pronunţată în Dosarul nr. 433D/2013, Curtea Constituţională s-a pronunţat în sensul respingerii excepţiei de neconstituţionalitate "ca inadmisibilă", având în vedere faptul că "nu are competenţa de a se pronunţa asupra deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ca act jurisdicţional, dar se poate pronunţa, asupra actului de reglementare primară, astfel cum a fost interpretat prin decizia acestei instanţe de judecată". Însă, faţă de faptul că "prin Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a realizat o interpretare a conţinutului normativ al Titlului VII din Legea nr. 247/2005, în vederea aplicării unitare a acestuia de către instanţele judecătoreşti, interpretare care, în acord cu jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale, să fie susceptibilă de a face obiectul unui control de constituţionalitate. (...) Instanţa de contencios constituţional este competentă să analizeze inclusiv deciziile în interesul legii pronunţate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dacă prin aceasta s-ar da unui act normativ o interpretare susceptibilă de a intra în coliziune cu prevederile Constituţiei. Or, Curtea reţine că Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, nu a realizat o interpretare a conţinutului normativ a Titlului VII din Legea nr. 247/2005, astfel încât, în temeiul art. 146 din Legea fundamentală, Curtea nu are competenţa să se pronunţe asupra constituţionalităţii unei hotărâri judecătoreşti, excepţia de neconstituţionalitate astfel cum a fost formulată urmând a fi respinsă ca inadmisibilă".
Au fost invocate ca temei de drept dispoziţiile art. 322 pct. 10 C. proc. civ. din 1865, raportate la Decizia nr. 466/2013 pronunţată de Curtea Constituţională asupra excepţiei invocate în prezenta cauză. Deşi prin decizia respectivă nu s-a declarat neconstituţională prevederea atacată, totuşi revizuirea este admisibilă.
Pe de altă parte, prin Decizia nr. 206/2013, analizând excepţia de neconstituţionalitate a art. 4145 alin. (4) C. proc. pen., care reglementează obligativitatea deciziilor pronunţate în recursuri în interesul legii în materie penală, Curtea Constituţională a reţinut cu efect obligatoriu problema competenţei instanţelor judecătoreşti de a analiza deciziile în interesul legii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie atunci când acestea nu privesc interpretarea şi aplicarea unitară a conţinutului dispoziţiilor legale.
S-au mai invocat ca temei al revizuirii şi disp. art. 322 pct. 5 C. proc. civ. din 1865, potrivit cărora: "dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor (...)".
Prevederile art. 322 pct. 5 teza I C. proc. civ. din 1865 stabileşte trei condiţii de admisibilitate: descoperirea unui înscris după darea hotărârii atacate, înscrisul să fie doveditor şi să nu fi putut fi prezentat dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţii.
Înscrisul nou este reprezentat de Decizia Curţii Constituţionale nr. 466/2013, care s-a publicat în M. Of. nr. 35/16.01.2014, reclamanta luând cunoştinţă la data publicării, care este evident ulterioară hotărârii atacate, şi neputând prezenta înscrisul instanţei de apel din împrejurări evident mai presus de voinţa sa.
Prin Decizia nr. 115 A din 7 aprilie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă pentru cauze cu minori şi familie, a respins ca inadmisibilă cererea de revizuire formulată de revizuenta S.I., împotriva Deciziei civile nr. 304 A din 12 septembrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în Dosarul nr. 52357/3/2011, în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut că, potrivit art. 322 pct. 10 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanţa de apel se poate cere dacă, după ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională legea,ordonanţa ori o dispoziţie dintr-o lege sau ordonanţă care a făcut obiectul acelei excepţii ori alte dispoziţii din actul atacat, care în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile menţionate în sesizare.
Cererea de revizuire a fost întemeiată şi pe dispoziţiile art. 322 pct. 5 teza I C. proc. civ., argumentele invocate fiind însă aceleaşi cu ipoteza prevăzută la pct. 10 al art. 322 C. proc. civ.
În dovedirea cererii de revizuire s-a invocat Decizia nr. 466 din 14 noiembrie 2013 a Curţii Constituţionale pronunţată în Dosarul nr. 7996/2/2012 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, la sesizarea revizuentei S.I.
Prin Decizia nr. 466/2013 a Curţii Constituţionale s-a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor Titlului VII intitulat "Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv" din Legea nr. 247/2005, astfel cum aceasta a fost stabilită prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 27/2011.
Pentru a fi incident art. 322 pct. 10 C. proc. civ. este necesar ca, soluţionând excepţia invocată în acea cauză, Curtea Constituţională să fi declarat neconstituţională legea, ordonanţa ori o dispoziţie dintr-o lege sau ordonanţă care a făcut obiectul acelei excepţii ori alte dispoziţii din actul atacat, care în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile menţionate în sesizare.
Ori, în prezenta cauză, Curtea Constituţională a respins ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor Titlului VII intitulat "Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv" din Legea nr. 247/2005, astfel cum aceasta a fost stabilită prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 27/2011.
Curtea nu a primit opinia revizuentei sprijinită pe argumentele potrivit cărora şi în situaţia în care excepţia a fost respinsă cererea de revizuire în temeiul art. 322 pct. 10 C. proc. civ. este admisibilă în raport de considerentele sale, considerente ce fac corp comun cu dispozitivul şi în întregul lor, sunt general obligatorii.
Invocând Decizia nr. 206/2013 a Curţii Constituţionale pronunţată cu ocazia examinării art. 4145 alin. (4) C. proc. pen., petenta apreciază că instanţa constituţională a dezlegat cu efect obligatoriu problema competenţei instanţelor judecătoreşti de a analiza deciziile în interesul legii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, atunci când acestea nu privesc interpretarea şi aplicarea unitară a conţinutului dispoziţiilor legale.
Nici în Decizia nr. 206/2013 şi nici în Decizia nr. 466/2013 Curtea Constituţională nu a ajuns la această concluzie.
În considerentele Deciziei nr. 466/2013 se arată: "Curtea Constituţională nu are competenţa de a se pronunţa asupra deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ca act jurisdicţional, dar se poate pronunţa asupra actului de reglementare primară, astfel cum a fost interpretat prin decizia acestei instanţe de judecată. Curtea a constatat că prin Decizia nr. 27/2011 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a realizat o interpretare a conţinutului normativ al Titlului VII din Legea nr. 247/2005, în vederea aplicării unitare a acestuia de către instanţele judecătoreşti, interpretare care, în acord cu jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale, să fie susceptibilă de a face obiectul unui control de constituţionalitate.
Prin Decizia 27/2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit aplicarea unitară a unui principiu general al dreptului, statuând că legea specială - Titlul VII din Legea nr. 247/2005 - se aplică prioritar faţă de legea generală, în virtutea principiului general de drept, potrivit căruia legile speciale derogă de la cele generale - specialia generalibus derogant.
Instanţa de contencios constituţional este competentă să analizeze inclusiv deciziile în interesul legii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dacă prin acestea s-ar da unui act normativ o interpretare susceptibilă de a intra în coliziune cu prevederile Constituţiei.
Or, Curtea a reţinut că Decizia nr. 27/2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, nu a realizat o interpretare a conţinutului normativ al Titlului VII din Legea nr. 247/2005, astfel încât nu are competenţa de a se pronunţa asupra constituţionalităţii unei hotărâri judecătoreşti.
Prin urmare, Curtea Constituţională a respins ca inadmisibilă excepţia invocată de petenta S.I., reţinând că prin Decizia nr. 27/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a stabilit aplicarea principiului specialia generalibus derogant, cum de altfel s-a şi pronunţat în fond prima instanţă când a respins acţiunea, ca inadmisibilă.
În consecinţă, instanţele judecătoreşti, cu atât mai mult nu pot cenzura deciziile în interesul legii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, atunci când nu realizează o interpretare a conţinutului normativ al unei legi, în speţă Titlul VII din Legea nr. 247/2005 - în condiţiile în care nici Curtea Constituţională nu are asemenea competenţă.
Din această perspectivă, nici dispoziţiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ. nu sunt aplicabile cauzei, deoarece înscrisul nou - Decizia nr. 466/2013 a Curţii Constituţionale - nu este determinant, în sensul că dacă ar fi fost cunoscut de instanţă cu ocazia judecării fondului soluţia ar fi fost alta decât cea pronunţată.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs revizuenta S.I., criticând-o din perspectiva prevederilor art 304 pct. 9 C. proc. civ.
O primă critica vizează condiţiile de admisibilitate ale revizuirii care sunt diferite în cele două cazuri prevăzute de art. 322 pct. 5 şi pct. 10 C. proc. civ. În realitate, instanţa s-a limitat să analizeze o singură condiţie de admisibilitate comună - dacă înscrisul invocat - Decizia nr. 466/2013 a Curţii Constituţionale are caracter determinant în soluţionarea cauzei, respectiv dacă ar fi condus la pronunţarea unei alte soluţii.
Această concluzie rezultă din faptul că singura motivare pentru care s-a respins cererea de revizuire întemeiată pe art. 322 pct. 10 C. proc. civ. este că instanţele judecătoreşti nu pot cenzura deciziile în interesul legii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, atunci când nu realizează o interpretare a conţinutului normativ al unei legi.
Singura motivare pentru care s-a respins cererea de revizuire întemeiată pe art. 322 pct. 5 C. proc. civ. este că: "înscrisul nou - Decizia nr. 466/2013 a Curţii Constituţionale - nu este determinant, în sensul că dacă ar fi fost cunoscut de instanţă cu ocazia judecării fondului, soluţia ar fi fost alta decât cea pronunţată".
Instanţa arată că "nici în Decizia nr. 206/2013 şi nici în Decizia nr. 466/2013 a Curţii Constituţionale nu a ajuns la această concluzie", respectiv că instanţele judecătoreşti sunt competente să analizeze deciziile în interesul legii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie atunci când acestea nu privesc interpretarea şi aplicarea unitară a conţinutului dispoziţiilor legale".
Prin urmare, singurele argumente ale instanţei sunt în sensul că pe de o parte Curtea Constituţională nu ar fi reţinut că instanţele sunt competente să analizeze Decizia nr. 27/2011, iar pe de altă parte că, de vreme ce Curtea Constituţională nu are asemenea competenţă, "cu atât mai mult" instanţele nu sunt competente.
O a doua critică vizează, în esenţă, faptul că în raport de interpretările date de Curtea Constituţională în Deciziile nr. 2/2011, 206/2013, nr. 466/2013, raportate la Decizia nr. 27/2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţele judecătoreşti sunt competente să statueze dacă pot fi înlăturate dispoziţiile legale de drept intern cu consecinţa aplicării dispoziţiilor convenţionale.
Se invocă în sprijinul acestui argument mecanismul constituţional intern: art. 20, art, 126 alin. (3), art. 147 alin. (4) şi art. 148 din Constituţia României.
Pe de o parte, faptul că Înalta Curte şi Curtea Constituţională au competenţe specifice în soluţionarea recursurilor în interesul legii şi respectiv excepţiilor de neconstituţionalitate nu înlătură competenţa instanţelor judecătoreşti de a aplica, în funcţie de cadrul specific fiecărei cauze, atât dispoziţiile interne, cât şi tratatele internaţionale.
Pe de altă parte, competenţa Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor în interesul legii este limitată la interpretarea şi aplicarea unitară a legii, ceea ce nu s-a întâmplat prin Decizia nr. 27/2011, care nu realizează o interpretare a conţinutului normativ al unei legi.
Recursul este nefondat.
Examinând susţinerile recurentei, Înalta Curte reţine că acestea se subsumează dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând să le analizeze din această perspectivă.
Sunt neîntemeiate criticile formulate de recurentă referitoare la aplicarea dispoziţiilor legale privind admisibilitatea revizuirii.
Astfel, în ceea ce priveşte temeiul de drept invocat de revizuentă, art. 322 pct. 10 C. proc. civ. din 1865, în mod corect a constatat Curtea de Apel Bucureşti că aceste prevederi legale nu sunt incidente în cauză.
Textul menţionat devine aplicabil numai dacă, după pronunţarea hotărârii definitive, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională legea, ordonanţa sau o dispoziţie dintr-o lege sau ordonanţă care au făcut obiectul acelei excepţii.
Or, în speţă, pentru a susţine argumentul de admisibilitate al cererii de revizuire, se invocă Decizia nr. 466/2013 a Curţii Constituţionale, prin care s-a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Au mai fost reţinute ca argumente şi statuările instanţei de contencios constituţional din Deciziile nr. 2/2011 şi 206/2013.
Se arată că, nu numai dispozitivul se aplică, dar şi considerentele deciziilor, care sunt în mod egal obligatorii şi care dau competenţă instanţei să înlăture Decizia nr. 27/2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, permiţându-i să aplice direct mecanismul prevăzut de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
Argumentele sunt lipsite de relevanţă juridică pentru că, atâta timp cât prin decizia Curţii Constituţionale s-a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate, decizia respectivă şi nici considerentele sale nu mai puteau constitui temei pentru cererea de revizuire.
Dacă cererea de revizuire este inadmisibilă, în raport de dispoziţiile art. 322 pct. 10 C. proc. civ., atunci este evident că instanţa nu mai poate analiza nicio altă susţinere, inclusiv cea referitoare la aplicarea directă a dispoziţiilor convenţionale.
În consecinţă, instanţele nu pot analiza în ce măsură Decizia nr. 27/2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este compatibilă cu dispoziţiile din Convenţie sau din protocoalele sale adiţionale.
Sunt neîntemeiate şi susţinerile privind incidenţa dispoziţiilor art. 322 pct. 5 C. proc. civ., deoarece Decizia nr. 466/2013 a Curţii Constituţionale nu poate constitui un înscris doveditor în sensul prevăzut de prevederile legale menţionate.
Astfel, atât în doctrină, cât şi în jurisprudenţă s-a reţinut că în revizuire înscrisul înseamnă o probă scrisă în sensul strict al cuvântului, respectiv de înscris constatator al manifestării de voinţă - instrumentam prohationis - spre exemplu, înscrisurile autentice, înscrisurile sub semnătură privată, certificatele, adeverinţele, etc. În niciun caz, o hotărâre a Curţii Constituţionale nu poate constitui un înscris nou, aşa cum este reglementat de dispoziţiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ.
Că este aşa rezultă şi din faptul că legiuitorul a înţeles să reglementeze un motiv distinct de revizuire care se întemeiază pe o hotărâre pronunţată de instanţa de contencios constituţional, şi anume cel prevăzut de art. 322 pct. 10 C. proc. civ.
Aşadar, în mod corect a constatat curtea de apel că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ. şi că cererea de revizuire este inadmisibilă şi sub acest aspect.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează să respingă recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuenta S.I., împotriva Deciziei nr. 115/A din 7 aprilie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 octombrie 2014.
Procesat de GGC - AZ
| ← ICCJ. Decizia nr. 2691/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2694/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
