ICCJ. Decizia nr. 2911/2014. Civil. Expropriere. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2911/2014
Dosar nr. 2284/30/2012
Şedinţa publică din 29 octombrie 2014
Asupra cauzei constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Timiş la 27 martie 2012, sub numărul 2284/30 din 29 martie 2012, reclamanţii P.Io. şi P.I. au chemat în judecată pârâţii Municipiul Timişoara, prin Primar, şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligaţi pârâţii la emiterea deciziei de expropriere a terenului situat în Timişoara, str. L., înscris în CF nr. xx Timişoara, nr. top. AA şi la plata despăgubirilor convenite pentru exproprierea terenului, conform procesului verbal de negociere din data de 09 aprilie 2008, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii lor, reclamanţii au arătat că administraţiile locale timişorene au adoptat o serie de hotărâri de consiliu local care au avut drept scop modernizarea structurii arhitecturale la nivelul Municipiului Timişoara, prin hotărâre a Consiliului Local aprobându-se Planul Urbanistic General care, în zona de sud a Municipiului Timişoara, prevedea o prelungire a B-ului Sudului.
La solicitarea Direcţiei Patrimoniu din cadrul Primăriei Timişoara s-a constituit, în urma adreselor nr. A1, A2, A3 din 17 martie 2008, o Comisie de negociere a preţului despăgubirilor aferente terenurilor afectate de proiectul în cauză.
Aceeaşi solicitare a fost folosită de arhitectul şef al Municipiului Timişoara prin adresa din 16 aprilie 2008.
A avut loc la 9 aprilie 2008 o întâlnire între Comisia de negociere a Municipiului Timişoara şi proprietarii terenurilor, respectiv a reclamaţiilor, iar în urma negocierilor s-a convenit exproprierea suprafeţei de teren deţinută de reclamanţi, suprafaţă înscrisă în CF nr. xx Timişoara, la preţul de despăgubire de 350 euro/m.p., plata convenită urmând a se efectua până la data de 31 decembrie 2010.
Deşi s-a întocmit întreaga documentaţie aferentă emiterii unei hotărâri de consiliu local în sensul celor mai sus petrecute (există referatul consiliilor din 24 aprilie 2008 a primarului Municipiului Timişoara şi procesul-verbal al Comisiei de negociere din data de 09 aprilie 2008) şi deşi s-a propus emiterea hotărârii cu conţinutul înscris în proiectul acestei hotărâri (anexa 1), proiectul nu a mai fost pus în discuţia plenului Consiliului Local al Municipiului Timişoara, nu s-a mai emis o hotărâre de expropriere şi nici nu s-a efectuat plata acestor despăgubiri.
În toată această perioadă terenul reclamanţilor a fost indisponibilizat, similar unei exproprieri de fapt, menţinându-se în toată perioada 2005-2012 scopul şi intenţia pârâţilor de aplicare în practică a planului urbanistic general aprobat, acesta nesuferind modificări, însă autorităţile refuză a demara procedurile obligatorii şi constituţionale privind garantarea dreptului de proprietate pentru demararea trecerii terenului în proprietatea statului.
Reclamanţii au justificat cererea formulată prin încălcarea dreptului de proprietate suferită, decurgând din împiedicarea de a dispune de bunul imobil ce le aparţine.
În drept, au fost indicate dispoziţiile art. 1073, 1081, 1084 C. civ., respectiv art. 480 şi 555 C. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 2369 din 09 octombrie 2013 pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosar nr. 2284/30/2012, s-a respins acţiunea civilă formulată de reclamanţi ca neîntemeiată, observându-se că aceştia invocă, drept justificare a dreptului lor de a obţine obligarea pârâţilor la îndeplinirea obligaţiei asumate, procesul verbal al şedinţei Comisiei de negociere cu terţii constituită în baza H.C.L. 257/2007 din data de 09 aprilie 2008. Acest proces-verbal, precum şi toate celelalte acte juridice invocate de reclamanţi, au fost emise pentru punerea în aplicare a legislaţiei speciale în materia exproprierii terenurilor, condiţii în care s-a apreciat că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile de drept comun din materia obligaţiilor civile, ci dispoziţiile legii speciale din materia exproprierii.
S-a avut în vedere şi faptul că s-a statuat deja printr-o hotărâre judecătorească anterioară pronunţată între aceleaşi părţi (decizia nr. 13 din 01 februarie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara), cu putere de lucru judecat, faptul că „atâta timp cât nu s-a adoptat de către pârâtă o hotărâre prin care să aprobe declanşarea procedurii de expropriere şi suma globală a despăgubirilor pe baza unui raport de evaluare, reclamanţii intimaţi nu pot pretinde despăgubiri în condiţiile legii speciale, respectiv Legea nr. 198/2004, care potrivit art. 9 alin. (3), se completează în privinţa procedurii cu dispoziţiile art. 21-27 din Legea nr. 33/1994, care constituie legea generală”.
Instanţa care a pronunţat această hotărâre a reţinut că nu este competentă să se pronunţe asupra oportunităţii exproprierii, ci numai, după aprobarea prin hotărâre a deschiderii procedurii de expropriere, asupra întrunirii condiţiilor cerute de lege pentru expropriere şi asupra cuantumului despăgubiri.
Apelul declarat de reclamanţi împotriva acestei sentinţe a fost respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 37/A din 27 martie 2014, prin care s-a reţinut că reclamanţii solicită obligarea pârâţilor la emiterea hotărârii de stabilire a despăgubirilor în cuantumul cuvenit prin procesul-verbal de negociere din data de 09 aprilie 2008 şi de plată efectivă a acestora, alegând calea dreptului comun prin formularea prezentei acţiuni având ca obiect - obligaţia de a face.
Or, în mod nelegal reclamanţii au formulat o acţiune în obligaţia de a face, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, deşi se urmăreşte obligarea pârâţilor la finalizarea unei proceduri administrative reglementate de legea specială în materia exproprierii.
Legea nr. 255/2010, ce reglementează şi faza administrativă a procedurii exproprierii, prevede în mod expres că această fază se încheie după emiterea de către comisie a unei hotărâri de stabilire a valorii despăgubirii precum şi a modalităţii de plată a acesteia.
Legiuitorul, în aceste situaţii, a prevăzut şi reglementat în mod expres etapele şi termenele ce trebuie parcurse într-o ipoteză de expropriere, şi care, evident, se circumscriu dispoziţiilor legii speciale.
Este adevărat că reclamanţii au mai iniţiat şi parcurs, anterior, litigiul ce a făcut obiectul dosarului civil nr. 15242/30/2009, prin care au solicitat obligarea pârâţilor Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi Municipiul Timişoara prin Primar la plata despăgubirilor cuvenite pentru exproprierea terenului, convenite la nivelul sumei de 2.027.200 euro, în temeiul Legii nr. 33/1994.
Această acţiune a fost respinsă irevocabil cu motivarea pertinentă că, atâta timp cât nu s-a adoptat de către pârâtă o hotărâre prin care să aprobe declanşarea procedurii de expropriere şi suma globală a despăgubirilor pe baza unui raport de evaluare, reclamanţii intimaţi nu pot pretinde despăgubiri în condiţiile legii speciale, respectiv Legea nr. 198/2004, care, potrivit art. 9 alin. (3), se completează în privinţa procedurii cu dispoziţiile art. 21-27 din Legea nr. 33/1994, care constituie legea generală.
Acea instanţă a reţinut că nu este competentă să se pronunţe asupra oportunităţii exproprierii, ci numai, după aprobarea prin hotărâre a deschiderii procedurii de expropriere, asupra întrunirii condiţiilor cerute de lege pentru expropriere şi asupra cuantumului despăgubirii.
Or, în litigiul civil anterior, circumscris în mod corect dispoziţiilor speciale în materia exproprierii, reclamanţii au solicitat doar obligarea pârâţilor la plata despăgubirilor cuvenite de părţi asupra exproprierii terenului în suprafaţă de 5792 m.p., fără a se solicita, în prealabil (conform etapelor administrative reglementate în mod strict de legiuitor şi obligatorii de parcurs), obligarea pârâţilor la emiterea hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirilor.
Astfel fiind, pretenţiile concrete ale reclamanţilor, ce fac obiectul prezentului litigiu, nu pot face obiectul unei acţiuni civile de drept comun, în obligaţia de a face, ele supunându-se regimului general al legilor speciale în materia exproprierii, în condiţiile art. 20 din Legea nr. 255/2010, unde se poate verifica parcurgerea efectivă de către reclamanţi a procedurii a cărei finalizare o solicită, în vederea stabilirii modalităţii în care pârâtul şi-a executat obligaţiile legale existente în sarcina sa. Împrejurarea că art. 19 din Legea nr. 255/2010 nu stabileşte un termen pentru emiterea hotărârii de despăgubire şi, respectiv, pentru consemnarea despăgubirilor la dispoziţia persoanei expropriate nu echivalează cu posibilitatea expropriatorului de a amâna sine die această obligaţie, dispoziţiile art. 9 alin. (4) coroborat cu art. 19 alin. (4) şi (5) din lege, impunând o anumită conduită expropriatorului ce trebuie realizată într-un termen rezonabil, înainte de operarea transferului de drept al proprietăţii de la persoana expropriată la expropriator.
De aceea, pretenţiile concrete ale reclamanţilor astfel cum sunt formulate în cauza de faţă, cu cele două petite, nu pot face obiectul unei acţiuni civile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ele decurgând şi fiind reglementate în mod expres prin legile speciale în materia exproprierii.
Instanţa de apel a apreciat, în consecinţă, că apelul declarat de reclamanţi este nefondat, în mod corect instanţa de fond statuând că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile de drept comun în materia obligaţiilor civile, ci dispoziţiile legii speciale din materia exproprierii.
Împotriva acestei decizii, în termene legal, au declarat recurs reclamanţii P.Io. şi P.I.
În motivarea recursului declarat, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 404 pct. 9 C. proc. civ., recurenţii au susţinut următoarele critici de nelegalitate a deciziei atacate:
- în mod greşit reţine instanţa de apel că temeiul legal al exproprierii este dat de prevederile Legii nr. 255/2010, în condiţiile în care negocierea preţului şi toate facilităţile anterioare s-au efectuat înainte de anul 2008, când legea menţionată nici nu exista. Astfel, întreaga motivare a deciziei recurate are la bază premisa greşită privind aplicarea procedurii Legii nr. 255/2010.
- apreciind că acţiunea prezentă, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, nu este admisibilă, instanţa de apel dovedeşte că a ignorat cu desăvârşire starea de fapt care a generat litigiul, respectiv pasivitatea pârâţilor din 2008 până în prezent, timpul de 6 ani de zile cât reclamanţii au fost afectaţi în dreptul lor de proprietate.
În plus, raţionamentul este şi greşit întrucât, terenul fiind indisponibilizat în fapt şi aflat la dispoziţia pârâţilor, iar preţul său negociat conform procesului-verbal din 9 aprilie 2008, obligarea de a emite decizia de expropriere apare ca singura soluţie raţională şi legală de a debloca o situaţie care persistă din culpa pârâţilor.
Recurenţii au mai precizat că prin acordul de voinţă al părţilor, concretizat în procesul-verbal din 9 aprilie 2008, s-a convenit transferul proprietăţii de la proprietar la Municipiul Timişoara. Acest acord nu mai poate fi modificat unilateral de părţi, deşi contractul în forma prevăzută de lege nu s-a materializat, părţile convenind sub aspectul obiectului şi valorii obiectului convenţiei. Autoritatea locală şi-a menţinut interesul de a edifica pe terenul reclamanţilor investiţiile aprobate, după cum rezultă din toate actele emanate de la aceasta în perioada 2008-2014, dar nu a procedat şi la emiterea hotărârii de consiliu local prin care să dispună exproprierea şi nici la plata preţului.
Recurenţii susţin că au reclamat abuzul de poziţie dominantă pe care pârâta îl manifestă în raporturile cu ei, pe de o parte, ca autoritate competentă sub aspectul emiterii documentelor de expropriere - aflate exclusiv la dispoziţia sa, a căror efectuare o întârzie la bunul său plac, iar, pe de altă parte, ca autoritate cu atribuţii în emiterea actelor administrative, refuzând să permită proprietarilor utilizarea şi folosirea proprietăţilor în limitele prerogativelor dreptului de proprietate.
Sub aspectul obligaţiei de „a face”, acţiunea este admisibilă, instanţa fiind îndreptăţită a dispune obligarea pârâtei la emiterea HCL privind exproprierea terenului reclamanţilor, iar sub aspectul preţului, îndreptăţirea decurge din acordul de voinţă intervenit între părţi şi consemnat prin procesul-verbal din 9 aprilie 2008 (350 euro/m.p.).
- instanţa de apel, după cum şi prima instanţă, au ignorat jurisprudenţa C.E.D.O. furnizată la dosar chiar de către reclamanţi, referitoare la cazuri similare, în care instanţa europeană a obligat statele la plata de despăgubiri aferente exproprierii de fapt a unor imobile, în privinţa cărora formalităţile de expropriere nu au mai fost finalizate. Aceste hotărâri sunt obligatorii.
La data de 15 septembrie 2014, intimaţii-pârâţi au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat şi judecarea cauzei şi în lipsă.
Recurenţii au depus răspuns la întâmpinare, iar în recurs nu au fost administrate probe suplimentare.
Analizând recursul declarat, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat în considerarea următoarelor argumente.
Cea dintâi critică a recursului a contestat legitimitatea întemeierii soluţiei instanţei de apel pe dispoziţiile cuprinse în Legea nr. 255/2010, motivat de împrejurarea că atât negocierea preţului pentru terenul ce aparţine recurenţilor, cât şi toate celelalte acţiuni ale autorităţilor publice locale datează dinaintea anului 2008, când procedura de expropriere era reglementată de Legea nr. 198/2004, recurenţii susţinând că, din această cauză, întreaga motivare a instanţei de apel are la bază o premisă greşită.
Critica este nefondată în condiţiile în care actualul demers al reclamanţilor, spre deosebire de cel precedent care a făcut obiectul Dosarului nr. 1524.2/30/2009 şi care a avut ca temei Legea nr. 33/1994, a fost întemeiat pe dispoziţiile dreptului comun - art. 1073, 1081, 1084, art. 480 şi art. 555 C. civ. - şi a urmărit, în primul rând, obligarea pârâţilor la emiterea deciziei de expropriere a terenului ce le aparţine, situat la adresa din str. L. din Timişoara, ca „obligaţie de a face” ce revine pârâţilor chemaţi în judecată.
Aşadar, solicitându-se obligarea la emiterea unei decizii de expropriere care, prin ipoteză, avea a produce efecte pentru viitor, apare ca firesc demersul instanţei de apel de a observa conţinutul reglementării speciale actuale, contemporane analizei sale judecătoreşti, în ceea ce priveşte procedurile, etapele de parcurs şi competenţele în materie de expropriere, iar nu pe acela al legii anterioare, sub regimul de reglementare al căreia s-au concretizat anumite acte premergătoare exproprierii, efectuate de către autorităţile administraţiei publice locale.
Critica este nefondată şi întrucât respingerea celei dintâi solicitări a cererii reclamanţilor nu a fost argumentată pe conţinutul în sine al Legii nr. 255/2010, pentru a se justifica în vreun fel interesul recurenţilor de a critica aplicarea altei legi decât cea considerată de ei ca fiind incidentă, ci pe aprecierea de principiu a instanţei de apel că, atâta timp cât face obiectul unei legi speciale, exproprierea imobiliară nu poate fi solicitată şi obţinută pe calea dreptului comun, prin constrângerea autorităţii publice la îndeplinirea unei „obligaţii de a face”, similar unei obligaţii din sfera raporturilor de drept privat pentru îndeplinirea căreia se recurge la forţa de coerciţie a statului.
Aşadar, trimiterea pe care instanţa de apel o face în considerentele hotărârii sale la conţinutul Legii nr. 255/2010 nu este nici greşită, faţă de contextul procesual arătat, dar nici aptă să genereze în sine soluţia litigiului, pentru a se putea susţine de către recurenţi că, plecând de la aceasta, decizia atacată are la bază premisa greşită privind aplicarea procedurii Legii nr. 255/2010 litigiului pendinte.
Cea de-a doua critică a recursului a criticat raţionamentul instanţei de apel privind imposibilitatea formulării acţiunii pe calea dreptului comun, susţinând că acesta este greşit întrucât terenul este indisponibilizat în fapt, iar preţul a fost negociat conform procesului-verbal de negociere din 8 aprilie 2008.
Potrivit recurenţilor, acest proces-verbal concretizează acordul de voinţă al părţilor asupra transferului proprietăţii şi asupra preţului acestui transfer, acordul neputând fi modificat unilateral de părţi (chiar dacă contractul nu s-a încheiat în forma prevăzută de lege) întrucât s-a convenit asupra obiectului şi preţului convenţiei.
Critica este însă nefondată, Înalta Curte reţinând, ca şi cele două instanţe de fond anterioare ce au soluţionat pricina, că se impun prezentei cauze, în virtutea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat de care se bucură decizia nr. 13 din 1 februarie 2012 a Curţii de Apel Timişoara (rămasă irevocabilă prin respingerea recursului în baza deciziei nr. 7296 din 28 noiembrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), dezlegările jurisdicţionale din litigiul precedent disputat între aceleaşi părţi prin care instanţa ce a pronunţat această hotărâre, observând conţinutul Legii nr. 33/1994 şi Legii nr. 198/2004 (cea apreciată de recurenţi ca fiind aplicabilă speţei), a statuat la modul general că „instanţa nu este competentă să se pronunţe asupra oportunităţii exproprierii, ci numai după aprobarea prin hotărâre a deschiderii procedurii de expropriere, asupra întrunirii condiţiilor cerute de lege pentru expropriere şi asupra cuantumului despăgubirii”, aspect, de altfel, agreat şi de recurenţi, aşa cum se deduce din această a doua critică a recursului lor, ce invocă abuzul de putere al autorităţii administrative pe motivul competenţei exclusive a acesteia în îndeplinirea procedurilor de expropriere.
Această dezlegare de principiu este deplin valabilă, indiferent care act normativ particular din materia exproprierii s-ar aplica, în considerarea naturii juridice speciale a acestei instituţii juridice, a cărei esenţă se regăseşte în puterea de decizie a autorităţii publice (de stat sau locale).
Chiar văzută ca o vânzare forţată, exproprierea rămâne o operaţiune juridică formală şi complexă, beneficiind de o reglementare specială, în care persoanei expropriate nu i se recunoaşte decât dreptul de a contesta cuantumul despăgubirii iar nu şi dreptul de a o iniţia, care aparţine statului sau unităţii administrative locale, prin organele sale reprezentative, fiind aşadar străină principiului autonomiei de voinţă care guvernează operaţiunea vânzării-cumpărării între particulari, reglementată de C. civ.
Pentru acest motiv, acte premergătoare procedurii de expropriere a cărei iniţiere nici nu s-a realizat de către autoritatea publică locală, cum ar fi procesul - verbal din 9 aprilie 2008, nu au putut fi valorificate în prezenta acţiune întemeiată pe dreptul comun, astfel cum s-a solicitat de către reclamanţi, respectiv ca înscris ce concretizează acordul de voinţă al părţilor litigante asupra obiectului şi valorii (preţului) convenţiei, acord asupra căruia acestea nu mai pot reveni în mod unilateral.
Actele premergătoare procedurii exproprierii ori cele îndeplinite în cursul acesteia nu pot fi valorificate ca acte juridice civile pe tărâmul dreptului comun, o atare „evadare” din sfera reglementării speciale a exproprierii nefiind permisă, după cum în mod corect au apreciat ambele instanţe de fond atunci când au reţinut că pretenţiile concrete ale reclamanţilor, astfel cum au fost formulate prin cele două petite, nu pot face obiectul unei acţiuni civile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ele decurgând şi fiind în mod expres reglementate prin legile speciale din materia exproprierii.
Înalta Curte apreciază că aceste dezlegări nu contravin celor ce au stat la baza pronunţării deciziei civile nr. 13 din 1 februarie 2012 a Curţii de Apel Timişoara ce a soluţionat precedenta acţiune în despăgubiri introdusă de către reclamanţi împotriva aceloraşi părţi, dar întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 33/1994.
Respectiva acţiune prin care reclamanţii urmăreau obţinerea aceloraşi daune, de 350 euro/m.p., stabilite prin procesul-verbal din 9 aprilie 2008 a fost respinsă de către instanţă cu motivarea că acordarea de despăgubiri pentru exproprierea imobilului nu se justifică atâta timp cât reclamanţii nu au fost încă supuşi procedurii exproprierii şi a cărei iniţiere nu poate fi dispusă de către instanţa de judecată.
Curtea de Apel Timişoara a mai precizat că reclamanţii sunt îndreptăţiţi să ceară pe tărâmul dreptului comun (art. 998-999 C. civ.) despăgubiri pentru prejudiciile decurgând din indisponibilizarea bunului imobil ce le aparţine.
Instanţa de recurs constată însă că, deşi au continuat să se plângă şi în actualul demers judiciar, întemeiat pe dispoziţiile dreptului comun, de prejudiciile decurgând din indisponibilizarea terenului, reclamanţii nu au înţeles să ceară repararea unor atare prejudicii (pe care, de altfel, ar fi trebuit să le şi dovedească), ci au pretins să fie despăgubiţi pentru exproprierea terenului la nivelul stabilit prin procesul-verbal din 9 aprilie 2008.
Or, prejudiciile decurgând din limitările aduse în exerciţiul dreptului de proprietate ori al atributelor acestuia, cum ar fi interdicţia de a ridica pe teren construcţii industriale - singura limitate despre care au făcut vorbire reclamanţii şi care a rezultat din înscrisul aflat la dosar fond şi din certificatele de urbanism din 15 noiembrie 2005 şi din 5 noiembrie 2007 - nu pot fi identice ori egale cu despăgubirea ce se cuvine pentru însăşi preluarea forţată a proprietăţii care are loc în cazul exproprierii, pentru ca dovedindu-le pe cele dintâi, să poată fi despăgubit proprietarul vătămat ca şi cum ar fi expropriat.
Se observă însă că exact în acest mod a fost concepută actuala acţiune a reclamanţilor prin care aceştia, deşi au cerut acordarea de despăgubiri pentru exproprierea terenului în suprafaţă de 5.792 m.p., în cuantumul stabilit prin procesul-verbal din 9 aprilie 2008, şi-au justificat această pretenţie, printre altele, acuzând faptul indisponibilizării imobilului pe o durată importantă de timp (2005-2012), prin împiedicarea lor de a dispune de bunul ce le aparţine în deplinătatea atributelor dreptului de proprietate (invocând, aşadar, o limitare adusă în exerciţiul dreptului de proprietate).
Prin urmare, fără ca în mod real să ceară repararea eventualelor prejudicii decurgând din limitările aduse în exerciţiul/atributele dreptului de proprietate - acţiunea a cărei utilizare a fost admisă ca posibilă prin considerentele ce au fundamentat decizia nr. 13/2012 a Curţii de Apel Timişoara - pe calea prezentei acţiuni reclamanţii nu au făcut decât să transfere pe tărâmul dreptului comun problematica exproprierii nerealizate a terenului lor din str. L., încercând să obţină în acest cadru ceea ce li s-a refuzat în procedura precedentă, pe baza legislaţiei speciale din materia exproprierii.
În ceea ce priveşte situaţia exproprierii de facto (o altă ipoteză în care reclamanţii ar fi avut deschisă calea acţiunii în despăgubiri pe calea dreptului comun, şi pe care aceştia au invocat-o atât în motivarea acţiunii lor, dar pe care au continuat să o susţină şi în recurs, pretinzând că bunul imobil a fost indisponibilizat în fapt), nu se poate considera că aceasta se regăseşte în datele cazului dedus judecăţii.
Ipoteza exproprierii de fapt corespunde acelei situaţii în care, în absenţa oricărui cadru legal şi în lipsa oricărei despăgubiri, proprietatea unui particular ajunge a servi utilităţii publice prin exploatarea şi utilizarea directă ori indirectă a unei autorităţi publice (ceea ce implică în mod necesar faptul deposedării particularului), chiar în absenţa îndeplinirii oricăror forme ale transferului dreptului de proprietate.
Or, această ipoteză nu se regăseşte în cauza de faţă, teza exproprierii de fapt fiind contrazisă de înşişi cei ce au acuzat-o, reclamanţii, care au invocat încălcarea dreptului lor de proprietate de către pârâţi nu prin deposedarea lor de bun, ci prin împiedicarea de a dispune de imobilul ce le aparţine, în limitele prerogativelor conferite de acesta, respectiv prin impunerea interdicţiei de a edifica unităţi cu caracter industrial de către autorităţile administraţiei publice locale, împrejurare ce presupune că bunul se află în posesia acestora, aspect ce a fost confirmat şi în recurs, recurenţii declarând că intenţionează să dezvolte o afacere pe teren, prin ridicarea unei noi construcţii.
De altfel, pe parcursul judecăţii a rezultat că reclamanţii sunt proprietarii imobilului din str. L. din Timişoara - pe care se află casa şi anexe, 2 garaje, curtea şi grădina, terenul în suprafaţă totală de 5.792 m.p., conform extrasului de CF din 24 august 2007 - pe care îl stăpânesc nestingheriţi şi cu care au garantat restituirea unui împrumut acordat de bancă, singura limitare a exerciţiului dreptului de proprietate adusă de autorităţi, ce decurge din includerea bunului în planul de modernizare a oraşului, constând în interdicţia de a ridica construcţii industriale (nu şi familiale, potrivit înscrisului de la dosarul de fond şi a celor două certificate de urbanism emise în 2005 şi 2007 pentru imobilul în cauză), exproprierea în fapt a bunului imobil ori indisponibilizarea în fapt a acestuia rămânând doar afirmaţii ale reclamanţilor lipsite de suport factual, pe care le-au utilizat în proces într-un mod confuz şi impropriu, cu referire, în realitate, la limitele aduse prerogativelor dreptului de proprietate.
Pentru aceste considerente nu pot fi văzute ca relevante şi nici incidente cazului dezlegările date de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin hotărârile de care reclamanţii au înţeles să se prevaleze în această procedură, cea pronunţată în cauza Papanicholopoulos ş.a. împotriva Greciei corespunzând cazului unei exproprieri de facto, în care instanţa de contencios european a constatat că reclamanţii - ale căror terenuri au fost incluse într-un complex hotelier, pe care s-au construit o bază navală şi o staţiune de vacanţă - nu au mai fost în măsură să aibă folosinţă, dar nici dispoziţia de fapt şi de drept a bunului proprietatea lor, aceştia nemaiputându-se folosi de bunul ce le aparţinea, în beneficiul lor, nemaiputându-l vinde, dona, testa, ipoteca, situaţie în care, precum s-a arătat, reclamanţii nu se regăsesc.
Spre deosebire de aceasta, în cauza Sporrong şi Lönnroth împotriva Suediei, Curtea Europeană a recunoscut dreptul proprietarilor unor imobile de a fi despăgubiţi pentru prejudiciile suferite din limitările de lungă durată aduse dreptului lor de proprietate, limitări decurgând din emiterea autorizaţiilor de expropriere de către autorităţile locale.
Cum s-a reţinut prin cele arătate în precedent, deşi în motivarea acţiunii lor reclamanţii s-au referit la faptul indisponibilizării bunului ce le aparţine, pe o durată îndelungată de timp, ca urmare a limitărilor impuse de autorităţile locale în exercitarea atributelor de proprietar, scopul şi obiectul acţiunii promovate au fost totuşi acelea de a se obţine despăgubiri pentru exproprierea terenului, expropriere care nu a avut loc nici în fapt, dar nici în drept. Or, despăgubirea reclamanţilor pentru preluarea forţată a proprietăţii lor nu este posibilă pe tărâmul legilor speciale în materie de expropriere pentru considerentele reţinute prin decizia nr. 13 din 1 februarie 2012 a Curţii de Apel Timişoara, iar pe tărâmul dreptului comun, pentru considerentele expuse în cele de mai sus, menite să completeze parţial motivarea hotărârii recurate.
Pentru toate aceste motive, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii P.Io. şi P.I. împotriva deciziei nr. 37/A din 27 martie 2014 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2698/2014. Civil. Actiune in raspundere... | ICCJ. Decizia nr. 3114/2014. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
