ICCJ. Decizia nr. 2759/2014. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2759/2014
Dosar nr. 2258/1/2014
Şedinţa publică din 16 octombrie 2014
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea introductivă, reclamanta F.I.E. a solicitat, în contradictoriu cu Municipiul Cluj-Napoca şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, să se constate că imobilul situat în Cluj, compus din 1245 mp şi construcţii, proprietatea tabulară a bunicii sale, a fost preluat fără titlu de Statul Român, să se dispună restituirea în natură a imobilului, să se anuleze toate contractele de închiriere încheiate asupra imobilului şi să fie obligaţi pârâţii să-i lase în deplină proprietate şi posesie imobilul.
Prin Sentinţa civilă nr. 244 din 10 mai 2013 a Tribunalului Cluj a fost admisă excepţia nelegalei timbrări şi excepţia inadmisibilităţii invocate din oficiu; a fost anulată, ca netimbrată, acţiunea precizată formulată de către reclamanta F.I.E. în contra pârâtului Municipiul Cluj-Napoca reprezentat prin Primar, privind masa succesorală; a fost respinsă, ca inadmisibilă, acţiunea iniţială formulată de aceeaşi reclamantă împotriva pârâţilor Municipiul Cluj-Napoca, reprezentat prin Primar şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, având ca obiect revendicare; a fost respinsă, ca inadmisibilă, acţiunea precizată în final formulată împotriva pârâtului Municipiul Cluj-Napoca privind compararea de titluri.
Prin Decizia nr. 87 A din 20 septembrie 201, Curtea de Apel Cluj a respins apelul declarat de către reclamantă împotriva sentinţei primei instanţe.
Împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs reclamanta, în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând următoarele:
- în mod eronat, s-a apreciat excepţia de inadmisibilitate ca fiind o excepţie care împiedică judecarea pe fond a cauzei, motiv pentru care nu s-a mai procedat la compararea titlurilor de proprietate prezentate;
- în mod eronat, instanţa a reţinut, argumentat şi dezvoltat doar prima teză enunţată în Decizia nr. 33/2008;
- s-a analizat greşit noţiunea de bun şi s-a nesocotit susţinerea că reclamanta deţine un bun în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului;
- a fost nesocotită statuarea din Decizia nr. 33/2008 - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care impune ca dispoziţiile Convenţiei să se aplice prioritar atunci când legislaţia internă şi cea europeană nu sunt concordante;
- în mod greşit a fost respinsă acţiunea în revendicare în condiţiile în care statul nu a făcut dovada că deţine un titlu valabil de preluare;
- nu a fost analizat certificatul de moştenitor prezentat care dovedeşte calitatea recurentei de moştenitor şi de actual proprietar al imobilului;
- nu a fost analizată susţinerea potrivit căreia autoarea sa, a fost în imposibilitate de a urma procedura legii speciale, din cauza stării de sănătate şi
- nu s-a analizat în ce măsură admiterea acţiunii în revendicare ar aduce atingere altui drept de proprietate sau securităţii raporturilor juridice.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia Înalta Curte civilă, prin Decizia nr. 909 din 19 martie 2014 a respins recursul, ca nefondat.
Instanţa de recurs a reţinut că nu poate fi primită critica referitoare la încălcarea dreptului de proprietate, cât timp reclamanta nu deţine un bun în patrimoniul său, în sensul Convenţiei, în condiţiile în care instanţa naţională nu i-a recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu şi nu a dispus restituirea lui.
Nu au fost reţinute nici susţinerile recurentei, conform cărora aceasta deţinea un bun în sensul Convenţiei şi un titlu valabil la momentul promovării acţiunii.
Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, restituirea imobilelor ca efect al ineficacităţii actelor de preluare a acestora în stăpânirea statului a fost guvernată de dreptul comun, respectiv instituţia revendicării fondată pe dispoziţiile art. 480 - 481 C. civ.
În prezent, dreptul comun a fost înlocuit cu Legea nr. 10/2001, lege specială şi derogatorie de la dreptul comun, ale cărei dispoziţii sunt obligatorii de la data intrării ei în vigoare, în raport de principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială şi legea generală - specialia generalibus derogant - şi care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.
Legiuitorul permite revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada de referinţă numai în condiţiile Legii nr. 10/2001, act normativ cu caracter special, care se aplică cu prioritate faţă de prevederile art. 480 C. civ., care constituie dreptul comun în materia revendicării.
Instanţa de recurs a statuat că o atare interpretare este impusă şi de reglementarea ce s-a dat prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, potrivit căruia "bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţii".
În acord cu soluţiile adoptate de Curtea Constituţională a României privind domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, această lege, în limitele date de dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării, în natură sau în echivalent, a imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Legea nr. 10/2001 suprimă, aşadar, acţiunea dreptului comun al revendicării, dar nu şi accesul la un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecţionează sistemul reparator şi controlul judecătoresc al reparaţiilor, prin accesul deplin şi liber la trei grade de jurisdicţie, în condiţiile art. 21 alin. (1) şi (3) din Constituţie şi ale art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Totodată, a reţinut instanţa de recurs, accesul la justiţie şi dreptul la un proces echitabil sunt asigurate, sub toate aspectele, în cadrul procedurii judiciare prevăzute de capitolul III al Legii nr. 10/2001, deci în condiţiile şi pe căile prevăzute de legea specială, ceea ce înseamnă că nu se aduce atingere nici art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Accesul la justiţie presupune în mod necesar însă ca, după parcurgerea procedurilor administrative, partea interesată să aibă posibilitatea să se adreseze unei instanţe judecătoreşti. În lipsa unei asemenea posibilităţi, dreptul de acces la instanţă ar fi atins în substanţa sa.
În măsura în care aceste exigenţe sunt respectate, dreptul de acces la justiţie nu este afectat.
Prin Legea nr. 10/2001 au fost reglementate nu numai procedurile administrative de restituire, dar şi modalităţile de a ataca în justiţie măsurile dispuse în cadrul acestei proceduri, persoana îndreptăţită având, în consecinţă, posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii prevăzute de lege, inclusiv de a deduce judecăţii însuşi dreptul său de proprietate asupra imobilului în litigiu.
Pe cale de consecinţă, reglementarea cu caracter special din Legea nr. 10/2001 oferă cadrul juridic complet pentru măsuri reparatorii (în natură sau prin echivalent) în cazul imobilelor preluate abuziv de stat, inclusiv prin Decretul nr. 92/1950, ca în speţa de faţă şi, fiind de imediată aplicare, deoarece interesează ordinea publică, prevalează legii generale.
S-a reţinut că, în speţă, reclamanta nu a formulat notificare pentru imobilul în discuţie, conform prevederilor art. 22 din Legea nr. 10/2001, ceea ce înseamnă că nu a înţeles să urmeze procedura prevăzută de legea specială reparatorie pentru restituirea bunului.
Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a stabilit că atunci când există neconcordanţe între Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană, prioritate are aceasta din urmă, însă plecând de la considerentele anterioare, privitoare la posibilitatea limitărilor, implicit admise şi de contenciosul european, se constată că nu există vreo neconcordanţă între cele două acte normative, Legea nr. 10/2001 concretizând această posibilitate conferită de jurisprudenţa Convenţie Europene a Drepturilor Omului, prin instituirea celor două faze - administrativă şi judiciară.
Pe de altă parte, hotărârea pronunţată în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României nu conţine prevederi care, prin interpretare şi aplicare la datele concrete ale speţei, i-ar putea fi favorabile.
Astfel, nici din perspectiva Convenţiei reclamanta nu avea vocaţia restituirii în natură cu privire la imobilul în litigiu, date fiind cele statuate în jurisprudenţa recentă a Curţii Europene, respectiv în Cauza Atanasiu din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778/22.11.2010.
Aprecierea existenţei unui "bun" în patrimoniul reclamantei implică recunoaşterea în conţinutul noţiunii explicitate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui "bun actual", cât şi a unei "speranţe legitime" de valorificare a dreptului de proprietate.
În cadrul unei acţiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuşi dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acţiuni de recunoaştere a posesiei, ca stare de fapt.
În cauza Atanasiu şi alţii contra României se arată că un "bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 şi 143).
În caz contrar, fostul proprietar se poate prevala doar de o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii (parag. 141, 142 şi 143).
Înalta Curte a reţinută că, în speţă, nu se poate considera că reclamanta ar deţine un "bun actual", câtă vreme în favoarea acesteia nu s-a pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie în sensul restituirii imobilului.
Aşadar, proprietarul care nu deţine un "bun actual" nu poate obţine mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel încât se constată, în speţă, chiar dacă principiul specialia generalibus derogant nu s-ar fi opus, reclamanta nu avea un drept la restituire care să o îndreptăţească la redobândirea posesiei bunului, nici pe temeiul evaluărilor presupuse de garanţiile art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie.
Recurenta a susţinut că, în speţă, este aplicabilă teza a doua din Decizia nr. 33/2008 întrucât, în prezent, imobilul se află în proprietatea statului, astfel că nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate, motiv pentru care acţiunea în revendicare este admisibilă.
Speţei îi sunt aplicabile, însă, prevederile primei teze a deciziei motivat de faptul că în considerentele acesteia s-a reţinut că persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării. De asemenea, s-a precizat că numai persoanele exceptate de la procedura legii speciale şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut utiliza această procedură în termenele legale, au deschisă calea acţiunii în revendicare.
În cauză, recurenta nu a dovedit existenţa unui motiv independent de voinţa autoarei sale care să o împiedice să formuleze notificarea în termenul legal care a fost prelungit până la 14 februarie 2002, starea precară a sănătăţii sale neputând constitui o astfel de împrejurare, având în vedere că putea să mandateze o altă persoană pentru a depune notificarea.
Acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun este inadmisibilă şi în situaţia în care imobilul se află încă la stat sau la unitatea deţinătoare.
Întrucât noţiunea de inadmisibilitate vizează nu atât excepţia, cât efectul spre care tinde aceasta, în mod corect instanţa de apel nu a mai analizat fondul cauzei, respectiv nu a mai procedat la compararea titlurilor de proprietate prezentate.
Împotriva acestei decizii a formulat contestaţie în anulare F.I.E., în temeiul dispoziţiilor art. 318 teza a 2-a C. proc. civ.
În motivare a susţinut că instanţa de recurs a analizat doar unele dintre elementele juridice invocate, omiţând să analizeze şi acele aspecte care în opinia sa, erau hotărâtoare în aprecierea sau respingerea excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii în revendicare formulate.
Astfel, instanţa de recurs nu a analizat:
- actul juridic, certificatul de moştenitor, prin care dovedea atât calitatea de proprietară a imobilului revendicat, cât şi cea de persoana îndreptăţită;
- noţiunea de "bun" prin prisma acestui act depus la dosar şi invocat în motivele de recurs, în sensul statuat de hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului şi nici "efectul şi greutatea juridică a unei hotărâri cu privire la un bun imobil, raportat la un act autentic emis de un notar public apt de intabulare";
- efectul constitutiv de drepturi reale al operării în cartea funciară a acestui act juridic, cu putere de act autentic;
- problema situaţiei unor edificate (construcţii) pe terenul unui proprietar, chiar şi neevidenţiate în cartea funciară, raportat la toate datele dosarului şi la principiul raportului teren - construcţii din dreptul civil, respectiv că "proprietatea terenului se întinde şi asupra spaţiului de deasupra terenului";
Întreaga motivarea a instanţei a fost ca şi cum nu s-ar fi dovedit îndreptăţirea de promovare a acţiunii în dosar, respectiv a faptului că este proprietară tabulară asupra terenului din litigiu şi a construcţiei, care figurează în cartea funciară, făcând abstracţie de faptul că obiectul precizat al acţiunii cu care au fost în final învestite instanţele a vizat doar construcţiile neevidenţiate în CF, nu întregul imobil.
Instanţa de recurs nu a analizat şi nu a argumentat în ce măsură admiterea acţiunii promovate ar aduce atingere altui drept de proprietate sau securităţii raporturile juridice, condiţie impusă a fi analizată prin Decizia invocată de subsemnata, nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Instanţa de recurs în motivarea deciziei atacate prin prezenta contestaţie în anulare, toate elementele juridice analizate au fost într-o asemenea manieră tratate ca şi cum reclamanta nu ar fi fost beneficiara unui certificat de moştenitor emis de un notar public, ce a fost operat în cartea funciară.
Recurenta a dezvoltat, apoi, argumente în susţinerea tezei că certificatul de moştenitor din 3 septembrie 2012 eliberat de BNP M.M. face dovada calităţii sale de moştenitor, respectiv de persoană îndreptăţită.
A susţinut că, în condiţiile în care unul dintre titlurile invocate în prezentul dosar, a fost operat în carte funciară în opoziţie cu celălalt nesupus formelor de publicitate imobiliară, operează principiul priorităţii înscrierilor statornicit iniţial de art. 31 din Decretul-lege nr. 115/1938 şi ulterior de disp. art. 30 - 31 din Legea nr. 7/1996 şi de art. 885, 900 din Noul C. civ., în vigoare la data promovării prezentei acţiuni, operaţiune care reprezintă o aplicaţie a vechiului principiu de drept roman "prior tempore potior iure" (mai întâi în timp, mai tare în drept) valabil şi în dreptul modern.
Prin urmare, primul care solicită înscrierea este şi primul în drept.
Cum în speţa de faţă recurenta, în forma în care s-a încheiat în faţa notarului public actul, este cea care şi-a înscris cea dintâi titlul invocat în cartea funciară, beneficiază de principiul forţei probante a înscrierii dobândirii unui drept real imobiliar în favoarea sa şi a forţei probante a naturii juridice a bunului dedus judecăţii.
Instanţa de recurs nu a analizat problema situaţiei unor edificate (construcţii) pe terenul unui proprietar, chiar şi neevidenţiate în cartea funciară, raportat la toate datele dosarului şi la principiul raportului juridic teren - construcţii instituit de normele dreptului civil (disp. art. 559 şi urm. din Noul C. civ.), respectiv că "proprietatea terenului se întinde şi asupra spaţiului de deasupra terenului."
Instanţa de recurs a analizat trunchiat Decizia nr. 33/2008 şi nu a analizat faptul ca imobilul nu a fost înstrăinat, că este închiriat unor societăţi comerciale particulare şi unor cabinete medicale şi, deci, prin acţiunea în revendicare, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice, respectându-se îndrumările date de decizia anterior menţionat, pronunţată în recurs în interesul legii.
Deşi, plenul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a statuat regula potrivit căreia imobilele care au făcut obiectul unei legi speciale de restituire, nu se mai pot solicita pe calea dreptului comun, în completare la această regulă a statuat că ele se pot solicita cu aplicarea prevalentă a normelor dreptului internaţional în situaţia în care nu s-ar aduce atingere vreunui alt drept de proprietate.
A solicitat admiterea contestaţiei în anulare şi pe cale de consecinţă, a recursului promovat, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, cu obligarea instanţei de a intra pe fondul cauzei, a administra probele necesare pentru justa şi legala soluţionare a cauzei.
Prin întâmpinările formulate intimaţii Municipiul Cluj-Napoca şi Ministerul Finanţelor Publice au solicitat respingerea contestaţiei în anulare.
Contestaţia în anulare va fi respinsă pentru considerentele care succed:
Este de reţinut cu prioritate că modul în care instanţa de recurs s-a raportat la o anumită situaţie de fapt nu poate fi analizat din perspectiva unor motive de retractare.
Potrivit prevederilor art. 318 C. proc. civ., "Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare."
Prin intermediul contestaţiei în anulare nu pot fi remediate greşeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor sau de interpretare a unor dispoziţii legale.
În acest context, nu se poate admite ca o cale extraordinară de atac de retractare să se transforme într-un "recurs la recurs", prin care partea nemulţumită să tindă a repune în discuţie aspectele de drept deja dezbătute în cadrul recursului, doar pentru a obţine o nouă rejudecare a cauzei, în sens contrar putând fi afectat principiul securităţii raporturilor juridice, care protejează prezumţia de validitate a hotărârilor judecătoreşti irevocabile (cauza Mitrea contra Românei, hotărârea din 29 iulie 2008).
Prin contestaţia în anulare formulată, ale cărei motive au fost deja redate, contestatoarea invocă faptul că instanţa de recurs nu a analizat toate criticile conţinute în memoriul de recurs, în principal faptul că nu i s-a recunoscut calitatea de moştenitoare a autorului său şi, decurgând din aceasta, calitatea de persoană îndreptăţită.
Mai precis, contestatoare critică, prin prezenta cerere, modalitatea în care a fost soluţionat recursul său, susţinând că în mod greşit instanţa de recurs a interpretat considerentele Decizie nr. 33/2008 pronunţate de Înalta Curte în recursul în interesul legii şi nu a reţinut că ea deţine un "bun" deşi dreptul său de proprietate fusese înscris în CF anterior titlului statului asupra imobilului în litigiu.
Aşa cum rezultă din expunerea rezumată a cauzei, răspunzând la criticile cu care a fost învestită, instanţa de recurs a reţinut că decizia dată în apel este legală întrucât, având în vedere argumentele Deciziei în interesul legii nr. 33/2008, reclamanta nu mai aveau deschisă calea unei acţiuni în revendicare de drept comun, atât timp cât exista o lege naţională specială de reparaţie, respectiv Legea nr. 10/2001, şi, mai mult decât atât, reclamanta nu a utilizat procedura prevăzută de această lege.
Instanţa de recurs, cenzurând legalitatea deciziei atacate a confirmat raţionamentul instanţei de apel, potrivit căruia reclamanta nu are un "bun" în sensul Convenţiei. Aşa fiind, a statuat instanţa de recurs, reclamanta nefiind într-o situaţie de excepţie în care să existe neconcordanţe între legea internă şi Convenţie, nu poate iniţia o acţiune în revendicare de drept comun, ulterioară Legii nr. 10/2001, decât cu încălcarea principiului electa una via.
Cum litigiul a fost analizat şi soluţionat din perspectiva existenţei legii speciale de reparaţie, s-a statuat că acţiunea în comparare de titluri privind un imobil care cade sub incidenţa Legii nr. 10/2001 este inadmisibilă şi că reclamanta nu se poate prevala de dispoziţiile de drept comun, respectiv art. 480 C. civ. din 1865.
Instanţa de recurs a analizat toate aceste critici ale recurentei, în limitele dispoziţiilor art. 304 C. proc. civ., întrucât reaprecierea probelor şi stabilirea unei alte situaţii de fapt reprezintă critici de netemeinicie care nu se mai circumscriu dispoziţiilor ce reglementează motivele de recurs.
În concluzie, susţinerea contestatoarei nu se subsumează cerinţelor art. 318 teza I C. proc. civ., aşa încât Înalta Curte va respinge contestaţia în anulare dedusă judecăţii, ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de contestatoarea F.I.E., împotriva Deciziei civile nr. 909 din 19 martie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2758/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2760/2014. Civil. Contestaţie decizie de... → |
|---|
