ICCJ. Decizia nr. 2753/2014. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2753/2014
Dosar nr. 44930/3/2011*
Şedinţa publică din 16 octombrie 2014
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la data de 31 mai 2011 reclamanţii B.V.-A. şi S.A., cetăţeni germani, au chemat în judecată pe pârâţii Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, Municipiul Bucureşti, reprezentat prin Primarul General, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, S.C.M.M.-C. şi SC K.E. SRL, în temeiul dispoziţiilor art. 480, 481 şi urm. C. civ., solicitând să se constate nevalabilitatea titlurilor de proprietate ale statului asupra imobilului situat în Bucureşti, sector 5 şi asupra imobilelor situate în Bucureşti, sector 4; să se dispună, în urma comparării titlurilor de proprietate opuse în cauză, obligarea pârâţilor să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilele menţionate; să se dispună obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
La data de 6 decembrie 2011 pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului - A.V.A.S. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive.
La data de 7 decembrie 2011 pârâta SC K.E. SRL a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului S.A., iar pe fond a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.
Pe fondul cauzei, a arătat că nu s-a făcut dovada că şi imobilul situat la adresa C.V. ar fi fost preluat de stat fără titlu.
Prin cererea depusă la termenul din 8 februarie 2012 reclamanţii au precizat valoarea imobilelor revendicate la suma de 7.417.260 lei, echivalent al sumei de 1.800.000 euro.
Pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Municipiul Bucureşti, prin Primar General şi S.C.M.M.-C. nu au formulat întâmpinare.
În şedinţa de la 30 mai 2012 tribunalul a invocat, din oficiu, excepţia lipsei de interes pe capătul de cerere vizând constatarea nevalabilităţii titlului statului, iar la termenul din 27 iunie 2012 a reţinut cauza în vederea soluţionării acestei excepţii şi a excepţiei inadmisibilităţii cererii de revendicare, invocată de pârâtele Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului şi SC K.E. SRL, conform dispoziţiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ.
Prin Sentinţa civilă nr. 1375 din 27 iunie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis excepţia inadmisibilităţii cererii de revendicare, a respins ca inadmisibilă cererea de revendicare formulată de reclamanţii B.V.-A., prin reprezentant S.A., şi S.A., în contradictoriu cu pârâţii Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice, Municipiul Bucureşti prin Primar General, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului - A.V.A.S., S.C.M.M.C. şi SC K.E. SRL şi a respins capătul de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului, ca lipsit de interes.
Din examinarea situaţiei de fapt, tribunalul a constatat că în cauza dedusă judecăţii este vorba de imobile trecute în patrimoniul statului în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001 şi, prin urmare, a apreciat că sunt incidente dispoziţiile acestei legi speciale de reparaţie, dispoziţii ce se aplică prioritar în raport cu dreptul comun, respectiv cu dispoziţiile art. 480 - 481 C. civ. de la 1864, invocate de reclamanţi în acţiune.
Tribunalul a avut în vedere că potrivit Deciziei nr. 33/2008, dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în interesul legii, în ipoteza concursului între legea specială şi cea generală, acest act normativ consacră prioritatea acţiunii în revendicare de drept comun numai în măsura în care nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice, situaţie care, însă, nu se regăseşte în speţă.
În cauza dedusă judecăţii reclamanţii nu se găsesc în niciuna din situaţiile de excepţie ce ar justifica posibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare, neavând un "bun" în sensul Convenţiei, iar accesul la justiţie le este asigurat prin parcurgerea procedurii reglementate de legea specială, în condiţiile în care au formulat şi notificare.
Tribunalul a mai reţinut că prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat, cu caracter obligatoriu, că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ.
Existenţa Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţie în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este una efectivă.
Aşa fiind, tribunalul a apreciat capătul de cerere având ca obiect revendicarea, ca inadmisibil, astfel că a admis excepţia invocată de pârâte şi a respins cererea de revendicare, ca inadmisibilă.
Analizând excepţia lipsei de interes a capătului de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului, tribunalul a constatat că este întemeiată, întrucât interesul este o condiţie de fond pentru exercitarea unei acţiuni în justiţie, iar cerinţele pe care acesta trebuie să le îndeplinească sunt de a fi născut, actual, determinat şi legitim.
În speţă, tribunalul a apreciat că verificarea caracterului preluării în proprietatea statului a imobilului revendicat se impune a fi făcută în cadrul acţiunii în revendicare, în vederea aprecierii asupra titlurilor de proprietate aflate în conflict, în scopul stabilirii celui preferabil. A constatat ca fiind lipsită de finalitate admiterea acestui capăt de cerere, respectiv lipsa vreunui efect direct în patrimoniul reclamanţilor ca urmare a constatării nevalabilităţii titlului statului, atât timp cât cererea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun a fost apreciată ca inadmisibilă.
În continuare, a reţinut că urmare a schimbării jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României), nu se mai recunoaşte în patrimoniul foştilor proprietari deposedaţi un "bun", respectiv un vechi drept de proprietate asupra bunului preluat abuziv, ci este adusă în discuţie existenţa unui nou drept de proprietate, care îşi are originea în temeiul unei legislaţii adoptate de către un stat, prin care se urmăreşte restituirea totală sau parţială a unor bunuri confiscate anterior (parag. 136 din cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României). Dacă în jurisprudenţa anterioară anului 2010, Curtea a subliniat în toate cauzele împotriva României că în patrimoniul fostului proprietar se afla un drept de proprietate vechi şi că hotărârile judecătoreşti prin care se constată nelegalitatea naţionalizării reprezintă o recunoaştere explicită şi retroactivă a supravieţuirii vechiului drept, în cursul anului 2010 şi-a schimbat viziunea, fără a mai recunoaşte în favoarea fostului proprietar un drept de proprietate vechi, referindu-se la existenţa unui nou drept ce se naşte în temeiul legislaţiei adoptate de către statele membre, situaţie în raport de care nu mai este suficient să se constate preluarea abuzivă printr-o hotărâre judecătorească, ci trebuie să se urmeze modalitatea de restituire, în natură sau prin echivalent, stabilită de către statul membru, respectiv Legea nr. 10/2001.
Împotriva sentinţei primei instanţe au formulat apel reclamanţii B.V.-A. şi S.A., înregistrat iniţial pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale. Prin rezoluţia din data de 28 februarie 2014, urmare a desfiinţării secţiei sus-menţionate, cauza a fost înaintată secţiei a III-a civile şi pentru cauze cu minori şi de familie a Curţii de Apel Bucureşti.
Reclamanţii au dezvoltat în apel critici prin care reclamau faptul că în mod greşit instanţa a admis excepţia inadmisibilităţii şi a respins cererea în revendicare precum şi faptul că în mod greşit a fost respins capătul de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului, ca lipsit de interes.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia nr. 131A din 9 aprilie 2014 a admis apelul reclamanţilor, a desfiinţat în parte sentinţa apelată, a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare şi a trimis cauza spre rejudecarea acţiunii în revendicare tribunalului, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate.
Curtea a apreciat că prima critică, vizând greşita admitere a excepţiei inadmisibilităţii prezentei acţiuni în revendicare, este întemeiată, întrucât respingerea acţiunii în revendicare de drept comun ar însemna o încălcare a dreptului la acces în justiţie a reclamanţilor.
Adoptarea Legii nr. 10/2001 nu constituie prin sine un "fine de neprimire" pentru acţiunea în revendicare de drept comun, în măsura în care, persoanele care se consideră adevăraţii proprietari al imobilului preluat abuziv de stat, urmăresc recunoaşterea dreptului de proprietate şi redobândirea efectivă a posesiei imobilului, în contradictoriu cu subdobânditorii acestui imobil.
Adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţie, în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este efectivă. Faptul că această cale este sau nu una efectivă poate fi constatat printr-o analiză în concret a fiecărei cauze.
Acţiunea în revendicare este pe deplin admisibilă în speţă, fiind necesară o analiză în concret a titlurilor de proprietate exhibate de păţi, reclamanţi şi pârâţi, analiză ce nu poate fi făcută decât în acest cadru procesual.
În acest din urmă caz, chiar recursul în interesul legii, stabileşte că este necesar să se verifice, pe fond, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, dacă reclamanţii se pot prevala, de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional, dacă pârâţii nu au la rândul lor, un bun în sensul Convenţiei şi, trebuie să li se asigure accesul la justiţie, aceste aspecte urmând a fi verificate în cadrul acţiunii în revendicare.
Pe de altă parte, corect a reţinut tribunalul că, acţiunea în revendicare prin care se urmăreşte redobândirea unui imobil preluat de stat în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, introdusă după intrarea în vigoare a legii, nu poate fi soluţionată potrivit criteriilor de comparaţie a titlurilor stabilite de dreptul comun, ci trebuie soluţionată numai cu respectarea prevederilor imperative ale legii speciale, care, altfel, ar fi eludate. Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate face abstracţie de existenţa sa.
În aceste caz, urmează ca prima instanţă să analizeze, pe fond acţiunea în revendicare dar, şi cu aplicarea prevederilor substanţiale ale Legii nr. 10/2001, care reprezintă legea specială în materia revendicării imobilelor naţionalizate de stat. Curtea a reţinut că dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu determină, de plano o inadmisibilitate a acţiunii în revendicare, fiind necesar a analiza circumstanţele concrete ale fiecărui litigiu, fără a face totală abstracţie de efectele create prin aplicarea legii speciale.
Cu privire la cea de a doua critică privind greşita soluţionare a excepţiei lipsei de interes în ceea ce priveşte constatarea nevalabilităţii titlului statului, Curtea a considerat că nu este întemeiată, considerentele primei instanţe fiind legale şi temeinice.
Reclamanţii nu mai au un interes legitim de a solicita instanţei să constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu, având în vedere că legiuitorul, prin art. 2 din Legea nr. 10/2001, a declarat abuzive toate modalităţile prin care statul a preluat, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, imobilele din proprietatea privată a persoanelor fizice. Pe de altă parte, în raport de expirarea termenului de formulare a notificării în baza Legii nr. 10/2001, nemaiexistând posibilitatea solicitării în justiţie a măsurilor reparatorii în natură sau prin echivalent, reclamanţii nu mai justifică interes să solicite constatarea faptului că bunul a trecut fără titlu în proprietatea statului, interesul fiind definit ca fiind folosul practic pe care o parte îl urmăreşte prin punerea în mişcare a procedurii judiciare.
Această verificare reprezintă o chestiune de fond şi implică respectarea prealabilă a condiţiilor de exerciţiu ale acţiunii, inclusiv din perspectiva admisibilităţii promovării demersului judiciar.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În esenţă, a criticat faptul că instanţa de apel nu a considerat incidentă excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare de drept comun.
A susţinut că instanţa de apel în mod eronat a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă reţinând că acţiune în revendicare formulată de reclamanţi nu este inadmisibilă faţă de dispoziţiile legale incidente.
Recurentul a susţinut că acţiunea reclamanţilor este inadmisibilă având în vedere obiectul cererii şi temeiul de drept invocat, respectiv prevederile dreptului comun - art. 480 C. civ., în condiţiile în care în speţă sunt aplicabile prevederile legii speciale, respectiv Legea nr. 10/2001.
Dispoziţiile Legii nr. 10/2001 instituie o procedură administrativă prealabilă şi obligatorie pentru restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, procedură care se finalizează prin emiterea deciziei sau a dispoziţiei motivate de soluţionare a notificării.
Astfel, în mod greşit instanţa de apel a apreciat că prezenta acţiune este admisibilă având în vedere faptul că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acţiunile în revendicare având ca obiect astfel de imobile, introduse direct la instanţele de judecată sunt inadmisibile fără îndeplinirea procedurii prealabile obligatorii.
Recurentul, în susţinerea acestei critici, preia argumente din Decizia în interesul legii nr. 33/20008 a Înaltei Curţi.
În final, a solicitat admiterea recursului şi modificarea deciziei civile atacate în sensul respingerii apelului reclamanţilor şi menţinerea sentinţei instanţei de fond ca temeinică şi legală.
Prin întâmpinarea formulată, intimaţii-reclamanţi B.V.-A. şi S.A., au invocat excepţia nulităţii recursului, întrucât criticile formulate nu se constituie în critici de nelegalitate încadrabile în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi excepţia lipsei de interes în promovarea recursului, având în vedere că Statul Român avea calitate procesuală pasivă numai în ceea ce priveşte primul capăt al cererii de chemare în judecată - constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra imobilelor în litigiu -, ce a fost soluţionat irevocabil, în sensul respingerii ca lipsit de interes.
La termenul de judecată din data de 16 octombrie 2014 au fost supuse dezbaterii contradictorii cele două excepţii invocate.
Analizând, în conformitate cu dispoziţiile art. 137 C. proc. civ., cu prioritate excepţia lipsei de interes a pârâtului în promovarea prezentului recurs, Înalta Curte o găseşte incidentă cauzei în considerarea celor ce urmează:
Se reţine că excepţia lipsei de interes este o excepţie de fond, absolută şi peremptorie, care, în caz de admitere, face de prisos cercetarea pe fond a cererii, motiv pentru care, având în vedere dispoziţiile art. 137 C. proc. civ., instanţa are obligaţia să se pronunţe cu prioritate asupra acesteia.
Astfel, interesul, ca şi condiţie de exerciţiu a acţiunii civile, reprezintă folosul pe care îl are o persoană, pentru a justifica punerea în mişcare a procedurii judiciare, iar în cvasitotalitatea doctrinei, s-a statuat că interesul trebuie să fie legitim, respectiv corespunzător cerinţelor legii materiale şi procesuale; actual, respectiv să existe la momentul la care a fost formulată cererea şi, nu în ultimul rând, direct şi personal, respectiv să aparţină celui care a formulat cererea.
Interesul procesual este o condiţie de exerciţiu a acţiunii civile, în timp ce apelul şi/sau recursul sunt forme de manifestare a acţiunii civile ce presupun exercitarea dreptului de a face uz de căile de atac şi se înscriu în ansamblul mijloacelor procesuale prevăzute de lege, prin care se urmăreşte protecţia unui drept subiectiv ori a unui interes legitim şi pentru a căror realizare recurgerea la instanţă este obligatorie.
Ca atare, interesul procesual actual, legitim şi personal este o condiţie de exerciţiu ce trebuie să se justifice în fiecare etapă procesuală, aşadar, şi în recurs.
Aşa cum rezultă din expunerea rezumată a cauzei, prima instanţă a admis excepţia lipsei de interes a capătului de cerere privind nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului, invocată din oficiu.
Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice s-a legitimat procesual pasiv în cauză numai în raport de acest petit al cererii introductive.
Instanţa de apel a reţinut, în considerentele deciziei atacate prin prezentul recurs, că reclamanţii nu au un interes legitim să constate nevalabilitatea titlului statului atât timp cât prin dispoziţiile exprese ale art. 2 din Legea nr. 10/2001 au fost declarate abuzive toate modalităţile prin care statul a preluat în perioada de referinţă a legii (6 martie 1945 - 22 decembrie 1989) imobilele din proprietatea privată a persoanelor fizice.
Recurentul-pârât nu a criticat nici în apel şi nici în recurs soluţia dată de instanţele de fond excepţiei lipsei de interes, acesta rămânând, în ceea ce îl priveşte, în puterea lucrului judecat.
De altfel, calitatea de parte în proces nu este suficientă pentru declararea căii de atac, fiind necesar ca cel care critică hotărârea să justifice şi interesul de a o ataca, acesta reprezentând o condiţie de exerciţiu a acţiunii civile.
Or, pârâtul a criticat prin recurs doar faptul că instanţa de apel nu a menţinut soluţia tribunalului de respingere a acţiunii în revendicare de drept comun, ca inadmisibilă, fără a aduce argumente în justificarea interesului său în a ataca această rezolvare juridică. Aceasta, cu atât mai mult cu cât recurentul nu este prejudiciat prin hotărârea judecătorească atacată cu prezentul recurs, deoarece nu s-a stabilit în sarcina sa vreo obligaţie, decurgând dintr-un raport juridic dintre pârât şi reclamanţi.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că recursul pârâtului este lipsit de interes, sens în care, în temeiul art. 312 C. proc. civ., îl va respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca lipsit de interes, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva Deciziei nr. 131A din 9 aprilie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2740/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 2757/2014. Civil. Rectificare carte funciară.... → |
|---|
