ICCJ. Decizia nr. 2740/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2740/2014
Dosar nr. 1461/3/2012
Şedinţa publică din 16 octombrie 2014
Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la data de 18 iunie 2010, reclamanţii N.D.I.M.C. şi B.E. au chemat în judecată pe pârâţii R.I. şi R.F. şi au solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâţii să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilului situat în Bucureşti.
La data de 17 ianuarie 2011, reclamanţii au depus la dosar o cerere de modificare a acţiunii iniţiale, prin care au solicitat introducerea în cauză în calitate de pârâţi a numiţilor H.N. şi M.J. şi scoaterea din cauză a pârâţilor R.F. şi R.I., menţionând că revendicarea poartă asupra imobilului situat în Bucureşti.
În motivare, reclamanţii au arătat că pârâţii iniţiali au vândut imobilul în cauză pârâţilor H.N. şi M.J. prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 11 septembrie 2007 încheiat la BNP R.D.B..
Prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 18 mai 2011, pârâţii H.N. şi M.J.A. au solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată. Pe cale de excepţie, au invocat netimbrarea cererii de chemare în judecată, lipsa calităţii procesuale active precum şi inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată.
La aceeaşi dată, respectiv la 18 mai 2011, pârâţii H.N. şi M.J.A. au formulat cerere de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice, solicitând ca, în ipoteza în care acţiunea principală va fi admisă, să se dispună obligarea chematului în garanţie la plata preţului de piaţă al imobilului situat în Bucureşti, preţ ce urmează a fi stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare precum şi obligarea chematului în garanţie la plata cheltuielilor de judecată efectuate în prezentul litigiu.
Prin Sentinţa civilă nr. 139 din 11 ianuarie 2012, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Prin încheierea de la termenul de judecată din data de 2 noiembrie 2012, Tribunalul Bucureşti a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de către pârâţi şi a dispus, în temeiul art. 137 alin. (2) C. proc. civ., unirea cu fondul a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor invocată de către pârâţi.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesual active a reclamanţilor, tribunalul a considerat că aspectele învederate de către pârâţi în susţinerea acesteia sunt veritabile apărări de fond, prin care se tinde la respingerea cererii de chemare în judecată întrucât reclamanţii nu ar fi titularii dreptului subiectiv dedus judecăţii.
Prin urmare, reţinând această împrejurare şi faptul că în cadrul acţiunii în revendicare lipsa calităţii procesuale active se confundă practic cu netemeinicia cererii de chemare în judecată, această cerere în justiţie neputând fi formulată decât de către proprietarul neposesor al imobilului în contradictoriu cu posesorul neproprietar, prima instanţă a calificat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor drept o apărare de fond, ce urmează a fi analizată ca atare.
În ceea ce priveşte fondul cererii de chemare în judecată, tribunalul a reţinut următoarele:
Obiectul prezentului dosar îl reprezintă o acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 şi urm. C. civ., ce vizează un bun imobil preluat în perioada comunistă, în baza Legii nr. 119/1948 pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de transporturi, iar soluţionarea unei astfel de acţiuni se face cu luarea în considerare a tuturor reglementărilor în această materie, având în vedere Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii, obligatorie pentru instanţe, potrivit prevederilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., dar şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Făcând aplicarea dispoziţiilor art. 23 şi a art. 24 din Legea nr. 10/2001, tribunalul a constatat că reclamanţii justifică legitimare procesuală activă în cadrul acţiunii în revendicare, ei pretinzând existenţa în patrimoniul lor a unui drept de proprietate asupra imobilului în litigiu, în calitate de moştenitori ai fostului proprietar. Prima instanţă a reţinut, totodată, că prin înscrisurile administrate în cauză, reclamanţii au făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat în persoana autorului lor.
Prin hotărârea-pilot pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că existenţa unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.
Raportând aceste consideraţii desprinse din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului la situaţia din cauza de faţă, tribunalul a constatat că reclamanţii nu au în patrimoniul lor un "bun actual". Dreptul de proprietate asupra imobilului litigios a ieşit din patrimoniul autorului lor ca urmare a preluării de către stat, nemaifiind posibilă restituirea efectivă a acestuia şi reintrarea în patrimoniul fostului proprietar; acesta poate beneficia doar de un drept la despăgubire, în măsura în care a urmat procedurile prevăzute de legislaţia cu caracter reparator adoptată în materia imobilelor naţionalizate.
Reclamanţii nu au făcut dovada că ar fi formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 sau că ar fi efectuat vreun alt demers în vederea recuperării apartamentului în litigiu, apartament ce nu a fost niciodată restituit în natură.
Tribunalul a reţinut ca fiind fără relevanţă susţinerile reclamanţilor referitoare la nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în condiţiile Legii nr. 112/1995 de stat cu familia R. şi a contractului subsecvent încheiat de către aceasta cu pârâţii din prezenta cauză, având în vedere că nulitatea putea fi invocată doar într-un anumit interval de timp, respectiv în termen de un an de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 pentru imobilele vândute anterior acestei date, invalidarea unui act juridic intrat deja în circuitul civil nemaiputându-se realiza nici direct şi nici indirect, pe cale de apărare, ca efect al prescripţiei intervenite.
În condiţiile în care dreptul de a cere constatarea nulităţii sau anularea contractului de vânzare-cumpărare ce reprezintă titlul autorilor pârâţilor, respectiv al pârâţilor, s-a prescris, dreptul de proprietate al acestora din urmă s-a consolidat, aceştia la rândul lor deţinând un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, respectiv o "speranţă legitimă" de a păstra bunul, speranţă derivată din aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 20/2001 referitoare la modalitatea de retrocedare a bunurilor ce au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995.
Prin urmare, prima instanţă a respins, ca neîntemeiată acţiunea formulată şi ca rămasă fără obiect cererea de chemare în garanţie, având în vedere că pârâţii nu au căzut în pretenţii în prezenta cauză.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanţii, iar prin Decizia civilă nr. 164 A din 14 aprilie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Reclamanţii au învestit instanţa cu o acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ.
Făcând aplicarea Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Secţiile Unite şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv a hotărârii pronunţate în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, instanţa de apel a reţinut că, în cauză, nicio instanţă sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut reclamanţilor în mod definitiv un drept de a li se restitui imobilul în litigiu. Rezultă că acest imobil nu reprezintă un "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamanţii s-ar putea prevala.
În consecinţă, curtea de apel a constatat că demersul judiciar al reclamanţilor se situează în timp după intrarea în vigoare a legii speciale şi se rezolvă potrivit acestei legi, astfel cum s-a statuat cu efect obligatoriu prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Acordarea măsurilor reparatorii către persoana îndreptăţită are loc în cadrul procedurii speciale şi este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi, căi pe care reclamanţii nu au înţeles să le utilizeze.
Neîntrunind cerinţele legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie, reclamaţii nu pot invoca în favoarea lor o valoare patrimonială care să fie protejată de art. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Reclamanţii B.E. şi N.D.I.M.C. au declarat recurs împotriva Deciziei civile nr. 164 A din 14 aprilie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Prin motivele de recurs, reclamanţii formulează următoarele critici, pe care le întemeiază pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
Autorul reclamanţilor nu a transmis dreptul de proprietate către S.T., ci doar dreptul de folosinţă privind anumite spaţii de la parterul imobilului. Prin urmare, preluarea acestei părţi din clădire odată cu naţionalizarea societăţii în anul 1948 nu poate constitui un titlul de proprietate în favoarea statului, iar vânzările ulterioare către chiriaşi nu au avut la bază un titlu valabil de proprietate, cât timp preluarea imobilului a fost una abuzivă.
Nelegalitatea actului de naţionalizare este atrasă atât de încălcarea art. 481 C. civ. şi a Constituţiei României din anul 1948, cât şi de încălcarea art. 17 din Declaraţii Universală a Drepturilor Omului, care ocrotea, de asemenea, dreptul de proprietate.
Titlul pârâţilor este obţinut cu încălcarea art. 960, art. 966 şi art. 968 C. civ., iar în cauză se opun titlul de proprietate al reclamanţilor, care nu a fost nici până acum desfiinţat, şi titlu de proprietate al pârâţilor, încheiat în condiţii de ilegalitate vădită, prin fraudarea legii.
Statul, care nu a fost niciodată proprietarul imobilului, a înstrăinat apartamentul chiriaşilor cumpărători R.I. şi R.L., deşi aceştia nu aveau nici un drept de a-l cumpăra întrucât mai posedau un apartament în oraşul Călăraşi, pe care îl dobândiseră cu mult înaintea apariţiei Legii nr. 112/1995.
După cumpărare, chiriaşii R. au înstrăinat imobilul intimaţilor pârâţi, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 11 septembrie 2007, care este un act juridic ilegal, bunul fiind dobândit de pârâţi cu rea-credinţă, de conivenţă cu soţii R.. Acest titlu nu poate fi considerat ca fiind preferabil celui opus de reclamanţi şi care nu a fost desfiinţat până în prezent.
Constatând că motivele de recurs pot fi încadrate în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. raportat la art. 480 C. civ. şi la art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte va respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimaţi.
Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:
1. Imobilul în litigiu a aparţinut autorului reclamanţilor, C.A., şi a trecut în proprietatea statului în baza Legii nr. 119/1948 pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de transporturi.
Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. y din 18 decembrie 1996, în baza Legii nr. 112/1995, Municipiul Bucureşti a vândut numiţilor R.I. şi R.L. apartamentul din Bucureşti, împreună cu o cotă indiviză de 25,8% din părţile de folosinţă comună şi cu suprafaţa de 44,39 mp teren situat sub construcţie.
Ulterior, în baza contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 11 septembrie 2007, aceştia au înstrăinat apartamentul situat în Bucureşti, şi terenul în suprafaţă de 44,39 mp intimaţilor din prezenta cauză.
Pentru restituirea apartamentului din imobilul situat în Bucureşti, la data de 10 iunie 2010, reclamanţii au formulat prezenta acţiune în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile de drept comun în materie - art. 480 şi următoarele C. civ - prin care au solicitat obligarea pârâţilor H.N. şi M.J.A. să le lase în deplină proprietate şi posesie acest imobil.
Prin Decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008, Înalta Curte a analizat problema existenţei unei opţiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referinţă, Legea nr. 10/2001, şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, şi anume C. civ.
S-a concluzionat că opinia unor instanţe, în sensul că o astfel de opţiune există pentru că nu este exclusă şi că acele persoane care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau care nu au declanşat în termenul legal o atare procedură ori care, deşi au urmat-o, nu au obţinut restituirea în natură a imobilului, au deschisă calea acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., este greşită, deoarece ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială şi legea generală - specialia generalibus derogant - şi care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.
S-a reţinut în decizia pronunţată de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi că, atâta timp cât pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.
Totodată, s-a argumentat că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acţiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios.
În consecinţă, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ.
Prin urmare, printr-o decizie pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii, Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, admiţând recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi soluţionate neunitar de instanţele judecătoreşti, au stabilit în privinţa concursului dintre legea specială şi legea generală că acesta se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
Aşa cum rezultă din considerentele anterior expuse ale acestei decizii în interesul legii, Legea nr. 10/2001 are, în privinţa imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, caracterul unei legi speciale, care, după intrarea sa în vigoare, exclude posibilitatea promovării unor acţiuni întemeiate pe normele de drept comun prin care se urmăreşte restituirea bunurilor ce cad în sfera sa de reglementare.
Faţă de prevederile art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora dezlegarea dată problemelor de drept judecate în procedura recursului în interesul legii este obligatorie pentru instanţe, hotărârea instanţei de apel este legală.
Împrejurarea că Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu înseamnă privarea de dreptul la un tribunal în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, pentru că, împotriva dispoziţiei sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestaţiei în instanţă (art. 26), actul normativ asigurând astfel o jurisdicţie deplină.
În plus, prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, s-a recunoscut competenţa instanţelor de judecată de a soluţiona pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi notificarea persoanei pretins îndreptăţite, în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.
În consecinţă, aşa cum s-a reţinut şi în considerentele Deciziei în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008, întrucât persoana îndreptăţită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se adoptă în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluţionare a notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul la justiţie.
Este adevărat că, prin Decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008, s-a stabilit că în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. S-a decis că această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
În analiza recursului în interesul legi cu care a fost sesizată şi în limitele acestei sesizări, Înalta Curte a avut în vedere ipoteze în care, ulterior preluării bunului de către stat, acesta a fost înstrăinat unui terţ dobânditor, ambele părţi prevalându-se de existenţa unui bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
În cauză însă, reclamanţii nu se pot prevala de existenţa unui "bun" în accepţiunea dată de normele convenţionale şi de jurisprudenţa instanţei europene acestei noţiuni.
Aceasta deoarece, în jurisprudenţa actuală a Curţii Europene a intervenit o schimbare în ceea ce priveşte interpretarea atribuită noţiunii de "bun" în înţelesul art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În practica anterioară a instanţei europene, simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti, chiar nedefinitivă, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil anterior anului 1989, era calificată ca o privare nejustificată de proprietate. Această privare de proprietate era apreciată ca fiind incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1, din cauza imposibilităţii exercitării de către proprietari a dreptului lor de proprietate asupra bunurilor vândute de stat unor terţi coroborată şi a lipsei unei despăgubiri la valoarea de piaţă a bunului.
Însă, prin hotărârea pilot pronunţată în cauza Atanasiu şi alţii contra României, Curtea Europeană a reţinut că existenţa unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu doar dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii s-a dispus în mod expres restituirea bunului (parag. 140 şi 143).
În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului asupra imobilului, poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv a dreptului de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia declanşării procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii (parag. 141 - 143).
Prin urmare, câtă vreme reclamanţii nu beneficiază de o hotărâre definitivă şi executorie prin care să le fi fost recunoscută calitatea de proprietari ai bunului în litigiu şi care să cuprindă dispoziţia expresă de restituire a imobilului, ei nu sunt titularii unui bun în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Hotărârea pilot pronunţată de Curtea Europeană nu poate fi ignorată de instanţele naţionale, aplicarea acestei decizii în interpretarea art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie fiind obligatorie.
Prin urmare, constatând că reclamanţii nu deţin un "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană şi că, din acest motiv ei nu pot beneficia de un drept de restituire care să-i îndreptăţească la redobândirea posesiei, Înalta Curte apreciază că este inutilă verificarea legalităţii titlului de proprietate al statului, a existenţei unui bun în patrimoniul pârâţilor, compararea titlurilor de proprietate, viciile titlului opus de pârâţi şi, pe cale de consecinţă, analiza criticilor formulate prin motivele de recurs sub aceste aspecte.
În consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat, iar în temeiul art. 274 C. proc. civ., va obliga recurenţii la plata sumei de 2.000 lei către intimaţii-pârâţi H.N. şi M.J.A. reprezentând cheltuieli de judecată (onorariul de avocat) efectuate în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimaţii pârâţi H.N. şi M.J.A.
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii B.E. şi N.D.I.M.C. împotriva Deciziei civile nr. 164 A din 14 aprilie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Obligă recurenţii reclamanţi la plata sumei de 2.000 lei cheltuieli de judecată către intimaţii pârâţi H.N. şi M.J.A.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2739/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 2753/2014. Civil → |
|---|
