ICCJ. Decizia nr. 2797/2014. Civil. Constatare nulitate act. Nulitate act juridic, pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 2797/2014
Dosar nr. 11954/3/2012
Şedinţa publică de la 30 septembrie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 3529 din 12 martie 2012 pronunţată de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti în Dosarul nr. 5895/300/2011 a admis excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a.
Pe rolul Tribunalului Bucureşti cauza a fost înregistrată la data de 10 aprilie 2012 sub nr. 11954/3/2012.
Prin Sentinţa nr. 3020 din 15 aprilie 2013 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a a admis în parte cererea de chemare în judecată, a admis în parte petitul 1.A şi a constatat caracterul abuziv al pct. 3 lit. d) din Condiţiile speciale privind data ajustării dobânzii prin care banca îşi rezervă dreptul de a revizui unilateral rata dobânzii curente în cazul apariţiei unor modificări semnificative pe piaţa monetară, comunicând noua rată a dobânzii, a admis petitul 1.B şi a constatat caracterul abuziv al clauzelor referitoare la comisionul de risc, pct. 5 lit. a) din Condiţiile speciale, a admis petitul 1.C şi a constatat caracterul abuziv al clauzei referitoare la comisionul de rezervă minimă obligatorie, art. 4 lit. e) din Condiţiile Speciale, a admis în parte petitul 1.D şi a constatat caracterul abuziv al clauzelor referitoare la declararea scadenţei anticipate a creditului şi la situaţiile în care banca declară soldul creditului ca fiind scadent anticipat, art. 8.1 lit. a) liniuţa a doua şi liniuţa a treia din Condiţiile generale, art. 8.1 lit. c) şi d) din Condiţiile generale, a admis petitul 1.E "Costuri suplimentare" Secţiunii 10 din Condiţiile Generale ale Convenţiilor de credit, a admis petitul 2 B şi a constatat caracterul abuziv art. 3 pct. 5.1 lit. a) referitor la comisionul de risc redenumit comision de administrare, a constatat nulitatea absolută a clauzelor menţionate, a respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate, a obligat societatea pârâtă la plata sumei de 32.982,2 lei (10.578 CHF) comision de risc redenumit comision de administrare prin actul adiţional, sumă actualizată cu indicele de inflaţie la data achitării efective şi, în final, a obligat societatea pârâtă la plata sumei de 4.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a ajunge la această soluţie a reţinut următoarele:
În vederea analizării caracterului abuziv al clauzelor invocate s-au avut în vedere dispoziţiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, Directiva 13/93/CEE, O.G. nr. 21/1992, Legea nr. 286/2004, Legea nr. 363/2007.
Instanţa a constatat că actul normativ specificat este incident raportului juridic stabilit între părţi, având în vedere că reclamantul are calitatea de consumator, în înţelesul dispoziţiilor art. 2 alin. (1), iar pârâta este comerciant, perfectând contractul de credit în cadrul unei activităţi comerciale, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din această lege.
În conformitate cu dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.
Prin urmare, o clauză contractuală este abuzivă dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: 1. clauza să nu fi fost negociată direct cu consumatorul, 2. clauza să încalce exigenţele bunei-credinţe; 3. clauza, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.
Pentru determinarea caracterului negociat al clauzei, la alin. (2) al art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 se prevede că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.
Potrivit disp. art. 2 alin. (3) din lege, faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidenţiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens. Prin art. 77 - 78 din C. consumului (Legea nr. 286/2004) se stipulează - în caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului. Se interzice comercianţilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. Art. 2 pct. 16 din O.G. nr. 21/1992 defineşte clauza abuzivă ca fiind o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul şi care prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.
Relaţiile contractuale dintre părţi au fost materializate prin asumarea unor Condiţii Generale de Creditare şi Condiţiile Speciale. Condiţiile Generale ale Contractului sunt aceleaşi pentru un anumit produs bancar şi reprezintă corpul comun care dă specificitate produsului bancar, adeziunea vizând clauzele preformulate cuprinse în Condiţiile Generale. Potrivit susţinerilor societăţii pârâte, Condiţiile generale prezintă clauze preformulate, fiind o adeziune, iar detaliile specifice fiecărui contract de credit - deci obiectul negocierii - sunt stabilite de Bancă împreună cu fiecare client în cadrul Condiţiilor Speciale. Odată cu agrearea acestora, clientul a negociat cu societatea bancară elementele individuale consacrate în Condiţiile speciale ca elemente esenţiale ale contractului. În acest sens se vor avea în vedere disp. art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, caracterul abuziv al clauzelor contractuale fiind prezumat în cazul contractelor de adeziune-standard preformulate sau condiţiile generale. Statuând asupra aplicării dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 în cazul convenţiei de credit încheiate între părţi, instanţa a constatat indiscutabil că acest act juridic are caracterul unui contract de adeziune, raportat la modul de exprimare al voinţei părţilor, întrucât clauzele sale nu au fost negociate direct cu reclamanţii, ci au fost preformulate de către bancă. Instanţa nu a putut considera că actul juridic încheiat între părţi este un contract negociat, din moment ce în cazul acestuia părţile discută şi negociază toate clauzele sale, fără ca din exteriorul voinţei lor să li se impună cu caracter obligatoriu vreo dispoziţie contractuală. Aflat pe poziţie diametral opusă, contractul de adeziune este un act juridic redactat în întregime sau parţial numai de către una dintre părţile contractante, cocontractantul neavând posibilitatea de modificare a acestor clauze, ci numai pe aceea de a adera sau nu la un contract preredactat. În opinia tribunalului negocierea directă cu consumatorul nu este echivalentă cu prezentarea pachetului de către bancă şi cu obligaţia de informare, negocierea având drept efect posibilitatea consumatorului în sensul modificării clauzelor. Potrivit art. 3 şi art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000, societăţii pârâte îi revenea sarcina probei în sensul de a demonstra că s-a negociat individual o clauză standard, în sensul că, deşi clauza a fost redactată prealabil, consumatorul a avut posibilitatea de a influenţa conţinutul acesteia, mai ales în cazul unui contract de adeziune. Tot în legătură cu condiţia negocierii, tribunalul apreciază că prin Condiţiile generale sunt stipulate şi definite comisioanele, iar prin Condiţiile speciale, reclamanţii au putut influenţa cel mult cuantumul acestora comisioane, reclamanţii contestând însăşi existenţa lor, în condiţiile inexistentei unei contraprestaţii. Pe de altă parte, faptul că reclamanţii - consumatori - indiferent de calitatea lor - au acceptat să semneze un astfel de contract sau că aveau de ales între ofertele mai multor bănci nu este de natură a înlătura caracterul abuziv al clauzelor sau aplicabilitatea dispoziţiilor Legii nr. 193/2000. În ceea ce priveşte dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor s-a reţinut că achitarea unei dobânzi modificate în mod unilateral sau a unui comision, lunar, cu o valoare deloc neglijabilă în raport de costurile creditului creează o sarcină în plus în detrimentul consumatorului, un dezechilibru semnificativ. Referitor la condiţia încălcării exigenţelor bunei credinţe şi la condiţia privind dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, instanţa a procedat la verificarea separată a fiecărei clauze contestate. Analizând apărările societăţii pârâte privitor la inadmisibilitatea aprecierii privind caracterul abuziv al clauzelor legate de definirea obiectului principal s-a constatat că potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil. Reglementarea din dreptul naţional este în consens cu cea din dreptul european, art. 4 alin (2) din Directiva nr. 13/93 potrivit CJUE, Directiva privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii (Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii (JO L 95, p. 29, Ediţie specială, 15/vol. 2, p. 273) este aplicabilă, în principiu, tuturor clauzelor contractuale care nu au fost negociate individual. Cu toate acestea, directiva prevede două excepţii privind aprecierea caracterului abuziv al clauzelor contractuale. Astfel, aceasta apreciere nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil.
În urma acestei interpretări, în speţa de faţă trebuie analizat în primul rând dacă se pune în discuţie definirea obiectului contractului - obiectului principal al contractului - sau caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei - calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, iar pe de altă parte dacă aceste aspecte fac obiectul cererii de faţă, dacă clauzele referitoare la aceste aspecte sunt exprimate în mod clar şi inteligibil - exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.
Se constată că în prezenta cauză, instanţa nu analizează preţul creditului astfel cum a fost agreat de părţi şi nu se substituie acestora, ci doar constată că o anumită clauză - art. 3 lit. d) Condiţiile speciale - îi permite uneia din părţi să modifice în tot obiectul unei obligaţii. Prin art. 4 alin. (2) din Directivă se prevede că evaluarea caracterului inechitabil al condiţiilor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici justeţea preţului sau a remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de mărfurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, dacă aceste condiţii sunt exprimate în mod clar şi inteligibil. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut în Hotărârea din 3 iunie 2010, în cauza C-484/08 că, de fapt, clauzele vizate de art. 4 alin. (2) din Directivă sunt exceptate de la aprecierea caracterului lor abuziv numai în măsura în care instanţa naţională competentă consideră, în urma unei analize de la caz la caz, că acestea au fost redactate de vânzător sau furnizor în mod clar şi inteligibil. Susţinerea pârâtei în sensul că anularea clauzelor ar duce la nerespectarea dreptului la proprietate privată şi la libertate economică nu pot fi reţinute. Astfel, atât dreptul de proprietate cât şi libertatea comerţului sunt garantate constituţional. Ca orice libertăţi, ele nu pot fi însă absolute, ci trebuie exercitate în limitele legale. În cazul în care pârâta încheie acte juridice care contravin dispoziţiilor legale în materie, acestea sunt supuse nulităţii, fără a reprezenta o încălcare a dreptului ei la proprietate sau la libertatea economică, ci o sancţiune aplicabilă, în mod general, oricărui subiect de drept care încalcă dispoziţiile legale.
Pârâta învederează prin întâmpinare că nu se poate dispune restituirea prestaţiilor, contractele de credit fiind cu prestaţii succesive. În opinia tribunalului, ipoteza invocată de către pârâta ar subzista în cazul în care ar exista o imposibilitate obiectivă de restituire a prestaţiei (exemplul clasic fiind cel al imposibilităţii de restituire a folosinţei acordate în temeiul unui contract de locaţiune anulat), însă în prezenta cauză nu există o asemenea situaţie obiectivă de restituire a prestaţiilor, deoarece ceea ce trebuie să restituie pârâta este o sumă de bani, ceea ce este întotdeauna posibil, faţă de caracterul fungibil al banilor.
Prin cerere, reclamanţii au solicitat constatarea nulităţii absolute a unor clauze cuprinse în convenţia de credit din 12 septembrie 2008.
A) Nulitatea clauzei abuzive prevăzute de art. 3 lit. d) din Condiţiile speciale ale Convenţiei privind data ajustării dobânzii prin care banca îşi rezervă dreptul de a revizui unilateral rata dobânzii curente în cazul apariţiei unor modificări semnificative pe piaţa monetară, comunicând noua rată a dobânzii.
Tribunalul a apreciat că potrivit raportului dintre clauzele generale/speciale, pct. 3 lit. a) din Condiţiile Speciale are prevalentă asupra art. 3.2.1 din Condiţiile Generale, acestea din urmă trimiţând ele însele, pentru lămurirea clauzelor contractuale, la regulile speciale. Astfel, dacă V.R. SA poate acorda, potrivit regulilor generale, împrumuturi fie cu rată fixă, fie cu rată variabilă, în cazul de faţă părţile au încheiat un contract cu rata dobânzii fixă, de 3,99% p.a. Art. 3 lit. d) din Condiţiile Speciale prevede că banca îşi rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piaţa monetară. Or, instanţa reţine că banca nu a inserat şi interpretat această clauză în contextul schimbărilor intervenite pe piaţa monetară, ci a nesocotit drepturile consumatorului, prin introducerea unei clauze abuzive.
Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, în caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului (ca o aplicaţie a principiului de drept comun in dubio pro reo, art. 983 C. civ.). Cu toate acestea, Banca a interpretat art. 3 lit. d) din Condiţiile Speciale în sensul dreptului său de a modifica unilateral rata dobânzii, fără informarea în mod transparent şi complet a consumatorului cu privire la cauzele ce au determinat o asemenea măsură. Această clauză creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, oferind pârâtei dreptul discreţionar de a revizui rata dobânzii curente şi, implicit dreptul de a o încasa în detrimentul reclamanţilor fără ca noua rată să fie negociată cu acesta, deşi efectele manifestării unilaterale de voinţă a pârâtei se repercutează în mod esenţial asupra patrimoniului reclamantului. Astfel, în timp ce banca are dreptul de a stabili în mod unilateral o dobândă majorată şi de a solicita plata acesteia, singurul drept al reclamanţilor este acela de a fi informat asupra acestui fapt, urmând a se conforma, pe cale de consecinţă, prescripţiilor clauzei, fără a avea posibilitatea de a se opune sau de a modifica cuprinsul acesteia. Potrivit dispoziţiilor lit. a) din anexa Legii nr. 193/2000, clauza care dă dreptul comerciantului de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv, specificat în contract şi acceptat de consumator prin semnarea acestuia, este considerată abuzivă ex lege.
Instanţa apreciază că motivul apariţiei unor schimbări semnificative pe piaţa monetară, ce conferă dreptul băncii de a revizui unilateral structura ratei dobânzii, fără prezentarea altor elemente de identificare, nu este redactat în termeni clari şi neechivoci, astfel încât se considera că acesta nu respectă exigenţele bunei-credinţe. Pentru a reţine stipularea în contract a unui motiv de natură a conduce la revizuirea ratei dobânzii este necesară prezentarea unei situaţii clare, corespunzător descrisă, care să ofere clientului posibilitatea de a cunoaşte, din momentul încheierii contractului, aspectul majorării ratei dobânzii, în ipoteza producerii situaţiei vizate. Plecând de la premisele cerinţei de previzibilitate a actelor normative şi a regulii de drept civil potrivit căreia actul juridic se impune părţilor întocmai ca legea, având forţă obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 969 alin. (1) C. proc. civ., se deprinde concluzia că şi actul juridic trebuie caracterizat prin previzibilitate, clauzele contractuale fiind necesar a fi formulate astfel încât consumatorul să poată anticipa producerea consecinţei în ipoteza producerii situaţiei. Având în vedere că, pe de-o parte, piaţa financiară evoluează diferit în funcţie de indicele la care se raportează, precum şi că, pe de altă parte, cuvântul "semnificativ", caracterizând amplitudinea schimbării intervenite, nu conferă un criteriu determinat în mod obiectiv, nefiind de natură de acorde posibilitatea unui observator independent de a aprecia asupra incidenţei situaţiei vizate, instanţa consideră că motivul "apariţiei unor schimbări semnificative pe piaţa monetară" nu este obiectiv determinat sau determinabil, astfel încât se poate susţine că prevederea contractuală analizată menţionează dreptul exclusiv şi discreţionar al băncii de a modifica rata dobânzii, fără stipularea unui motiv ce poate fi acceptat de consumator în deplină cunoştinţă de cauză.
B) Nulitatea clauzei abuzive prevăzuta de art 5.1 lit. a) din Condiţii speciale ale Convenţiei privind perceperea de către VBR a unui comision de risc aplicat în procent de 0,22% la soldul creditului pe toata perioada de derulare a Convenţiei (~ 500 CHF/lună).
Prevederile contractuale referitoare la comisionul de risc prevăzute în convenţia de credit, respectiv art. 5 lit. a) din Condiţii Speciale şi art. 3.5 din Condiţii generale reprezintă clauze abuzive, constatându-se nulitatea absolută a acestora. Prin dispoziţiile art. 5 lit. a) din Condiţiile Speciale ale Convenţiei de credit menţionate, s-au stipulat următoarele: "comision de risc: 0,22%, aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadenţă, pe toată perioada de derulare a Convenţiei de credit".
Potrivit art. 3.5 din Condiţiile generale ale Convenţiei de credit, "pentru punerea la dispoziţie a creditului, împrumutatul datorează băncii un comision de risc, aplicat la soldul creditului, care se plăteşte lunar, pe toată perioada creditului; modul de calcul şi scadenţa/scadenţele plăţii acestuia se stabilesc în Condiţiile speciale". În cauză, astfel cum rezultă din probele administrate, sunt îndeplinite toate condiţiile menţionate mai sus, astfel: 1) clauza contractuală în litigiu să nu fi fost negociată; 2) prin ea însăşi creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor; 3) dezechilibrul creat este în detrimentul consumatorului, nefiind respectată cerinţa bunei credinţe.
Astfel, clauzele în discuţie nu au fost negociate de părţi, eventuala negociere putea privi, cel mult, doar cuantumul comisionului de risc. Or, în cauză, nu cuantumul acestui comision este criticat de reclamanţi, ci însuşi existenţa lui, susţinându-se că se percepe în absenţa unei contraprestaţii din partea pârâtei, condiţii în care şi proba testimonială solicitată de pârâtă era neconcludentă. În consecinţă, reţinând că art. 5 lit. a) din Condiţiile speciale şi art. 3.5 din Condiţiile generale privind comisionul de risc sunt clauze standard, stipulate în mod obişnuit de pârâtă în contractele de credit încheiate (chiar şi numerotarea clauzelor este identică în diferite contracte încheiate cu diverse persoane, astfel cum rezultă din sentinţele judecătoreşti depuse la dosar), în condiţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele apar ca nefiind negociate cu reclamanţii, care nu puteau avea posibilitatea de a influenţa natura ei (reclamanţii nu puteau obţine excluderea acestei clauze din convenţia de credit).
Condiţia privind existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor este de asemenea îndeplinită. Astfel, achitarea unui comision, lunar, cu o valoare deloc neglijabilă în raport de costurile creditului creează un dezechilibru semnificativ. Clauzele în discuţie nu respectă nici exigenţele bunei credinţe, deoarece inserarea comisionului de risc a vătămat interesele legitime, patrimoniale ale reclamanţilor prin majorarea considerabilă a ratei lunare. Potrivit considerentului nr. 16 al Directivei nr. 93/13/CEE la evaluarea bunei-credinţe, trebuie acordată o atenţie deosebită autorităţii poziţiilor de negociere ale părţilor, dacă consumatorul a fost influenţat să fie de acord cu condiţia în cauză şi dacă mărfurile sau serviciile au fost vândute sau furnizate la cererea expresă a consumatorului; întrucât condiţia de bună-credinţă poate fi îndeplinită de vânzător sau furnizor dacă acesta acţionează corect şi echitabil faţă de cealaltă parte, ale cărei interese legitime trebuie să le ia în considerare". Practic, prin inserarea comisionului de risc pârâta a urmărit să obţină un avantaj disproporţionat în detrimentul părţii reclamante, astfel încât dezechilibrul contractual s-a rupt, nefiind îndeplinită cerinţa bunei-credinţe. Tribunalul a reţinut totodată că în cuprinsul contractului, pârâta nu a definit "riscul" pentru care percepe comision. Menţiunea din art. 3.5 din Condiţiile generale, respectiv "pentru punerea la dispoziţie a creditului" nu este deloc de natură a lămuri aspectele legate de acest comision. Practic, potrivit acestei ultime clauze, se lasă de înţeles că, de fapt, comisionul de risc nu are nicio legătură cu posibilele riscuri financiare, fiind legat exclusiv de acordul pârâtei de a acorda creditul. Instanţa a apreciat că aceste clauze contractuale sunt nule şi din perspectiva dreptului comun, deoarece sunt lipsite de cauză juridică, neexistând nicio contraprestaţie a pârâtei care să justifice perceperea acestui comision. Ca atare, în condiţiile în care sunt îndeplinite toate condiţiile anterior expuse, tribunalul a constatat caracterul abuziv şi, pe cale de consecinţă, nulitatea absolută a clauzelor referitoare la comisionul de risc, respectiv art. 5 lit. a) din Condiţii Speciale.
C) Nulitatea clauzei abuzive referitoare la comisionul de rezervă obligatorie prevăzută de art. 5 lit. e) din Condiţii speciale ale Convenţiei. Clauza prevăzută la pct. 5 lit. e) din Contract - Condiţii speciale - Comision de rezervă minimă obligatorie - are următorul conţinut: "0% p.a. aplicat la soldul creditului, până la data de 31 decembrie 2008, plătibil lunar odată cu dobânda, la scadenţa anuităţilor prevăzute la pct. 6 Rambursare. Valoarea comisionului se va modifica în mod corespunzător în condiţiile pct. 3.12 -comision de rezervă minimă obligatorie - din Condiţiile Generale în cazul rambursării în avans sau la modificării scadentei finale. Banca îşi rezervă dreptul de a modifica în mod corespunzător valoarea sau perioada de aplicare a acestui comision, în cazul în care obligaţiile sau condiţiile impuse de BNR cresc/se diminuează/se elimină, aducând acest lucru la cunoştinţa împrumutatului. De asemenea, clauza prevăzută la pct. 3.12 din Contract -Condiţii Generale - reglementează aspecte privind comisionul de rezervă minimă obligatorie şi are următorul conţinut: "Comisionul datorat ca urmare a obligaţiei băncii de a constitui rezerva minimă obligatorie la BNR. Valoarea comisionului de rezervă minimă obligatorie este stabilită în funcţie de valoarea obligaţiei băncii. Banca îşi rezervă dreptul de a modifica în mod corespunzător valoarea sau perioada de aplicare a acestui comision, în condiţiile în care obligaţia băncii faţă de BNR creşte/se diminuează/se elimină. Pentru perioada care se aplică, comisionul se acumulează zilnic la soldul creditului pentru un număr de zile calendaristice începând cu data primei trageri. În perioada de calcul a comisionului de rezervă minimă obligatorie se include prima zi şi se exclude ziua până la care se face calculul. Comisionul de rezervă minimă obligatorie datorat lunar, se calculează după formula: soldul creditului x rata comisionului x numărul efectiv de zile). Rata comisionului este exprimată în procente valoarea sa fiind menţionată în Condiţiile Speciale".
Ambele clauze mai sus menţionate reglementează comisionul de rezervă minimă obligatorie, iar din motivaţia acestui comision (expusă la pct. 3.12 Condiţii Generale) rezultă că a fost instituit pentru executarea de către banca ca obligaţiei sale de a constitui o rezervă minimă obligatorie în monedă naţională şi în valută la BNR. Obligaţia oricărei societăţi ce desfăşoară activităţi bancare, pe teritoriul României, de a constitui o rezervă minimă este instituită de Regulamentul BNR nr. 6/2002, care prevede de altfel că pentru sumele depuse cu titlul de rezervă minimă obligatoriu, instituţiile de credit primesc şi dobândă (art. 15 din Regulament).
În acest context, instanţa a constatat că acest comision nu reprezintă preţ pentru serviciile prestate de pârâtă în temeiul convenţiei deoarece reclamanţii nu privesc în contrapartidă nici un serviciu ci reprezintă, în realitate o dobândă mascată, care se adaugă la dobânda stabilită pentru credit pentru satisfacerea propriilor obligaţii instituite de către legiuitor în sarcina exclusivă a băncii. De asemenea, se constată faptul că banca îşi rezervă dreptul de a modifica acest comision dacă obligaţia sa legală creşte sau se diminuează. Faptul că prin condiţiile speciale comisionul este 0% nu prezintă relevanţă în condiţiile în care nu s-a contestat cuantumul comisionului, ci clauza ca atare, mai ales în raport de art. 3.12 din Condiţiile generale prin care Banca îşi rezervă dreptul de a modifica în mod corespunzător valoarea sau perioada de aplicare a acestui comision. Astfel, instanţa a reţinut că în contradicţie cu cerinţele bunei-credinţe, clauzele prevăzute la pct. 5 lit. e) din Contract - Condiţii speciale şi pct. 3.12 din Contract - Condiţii Generale creează un dezechilibru între dreptul pârâtei de a cere plata unui comision fără a presta un serviciu în schimb şi obligaţia reclamanţilor de a plăti acel comision fără a exista o contraprestaţie din partea băncii.
D) Nulitatea clauzei abuzive prevăzute de art. 8.1 lit. a) liniuţa a 2-a şi a 3-a, art. 8.1 lit. c), art. 8 lit. d) din Convenţie referitoare la "Scadenţa anticipată" şi la situaţiile în care banca declară soldul creditului ca fiind scadent anticipat. Declararea scadenţei anticipate a obligaţiei de plată anterior termenului contractual are valoarea unei rezilieri, însă rezilierea contractului sinalagmatic este incidentă în cazul neexecutării obligaţiilor esenţiale născute din respectivul contract, încălcarea "oricăror alte obligaţii" neputând conduce în mod imperios la declararea scadentei anticipate. Clauza nu au făcut obiectul negocierii şi face parte din condiţiile generale de creditare uzitate de pârâtă în raporturile juridice încheiate cu clienţii săi. Pârâta, căreia îi incumba sarcina probei faptului pozitiv contrar - nu a demonstrat negocierea clauzelor sus precizate. Dezechilibrul creat este semnificativ prin prisma sumelor ce trebuie rambursate de către reclamanţi. Clauza prevăzută la pct. 8.1 lit. c) şi d) din Convenţie - Condiţii Generale - scadenţa anticipată - are următorul conţinut: "banca va avea dreptul, pe baza unei notificări transmise împrumutatului şi codebitorului/garantului să declare soldul creditului ca fiind scadent anticipat, rambursabil imediat împreună cu dobânda acumulată şi toate celelalte costuri datorate băncii conform convenţiei: c) în cazul apariţiei unei situaţii neprevăzute care, în opinia băncii, face să devină improbabil ca împrumutatul să-şi poată îndeplini obligaţiile asumate conform convenţiei, d) în cazul apariţiei unei situaţii neprevăzute conform căreia, în opinia băncii, creditul acordat nu mai este garantat corespunzător." Aceste clauze nu au făcut obiectul negocierii şi fac parte din condiţiile generale de creditare uzitate de pârâtă în raporturile juridice încheiate cu clienţii săi. Pârâta, căreia îi incumba sarcina probei faptului pozitiv contrar - nu a demonstrat negocierea clauzelor sus precizate. Instanţa apreciază că, prin formulările evazive şi nedefinite de tipul "situaţie neprevăzută", "în opinia băncii", "improbabil", "garantat corespunzător", lăsate spre interpretare exclusiv la aprecierea băncii, banca poate interveni în derularea contractului, riscul contractului fiind exclusiv în sarcina consumatorului. Nu sunt stipulate criterii obiective pe baza cărora banca să purceadă la intervenţia unilaterală constând în declararea scadenţei anticipate a creditului, fiind stipulat un drept exclusiv şi discreţionar ce contrazice echilibrul contractual ce trebuie să existe între drepturile şi obligaţiile ambelor părţi, fiind de natură să producă prejudicii consumatorului. Dezechilibrul este evident deoarece permite societăţii bancare, printr-o simplă apreciere, să declare scadenţa anticipată a creditului, fiind încălcate şi cerinţele bunei credinţe, în raport de efectul direct al declarării scadenţei anticipate şi împrejurarea că nu sunt circumstanţiate condiţiile intervenţiei unilaterale.
E) Nulitatea clauzei abuzive referitoare la "Costuri suplimentare" prevăzuta de Secţiunea 10 din Condiţii generale ale Convenţiei.
Potrivit disp. art. 10 din Condiţiile Generale ale convenţiei de credit la care se face trimitere în clauza considerată abuzivă, "Referitor la convenţie pot apărea, la data semnării sau ulterior, modificări de interpretare ale oricărei legi, prevederi sau reglementări aplicabile, care: lit. a) supun banca la orice impozit, taxă cu privire la creditele acordate sau la obligaţiile sale de a acorda credite sau care schimbă baza de impozitare pentru suma principală şi dobânzi la creditele acordate sau care se referă la orice alte sume datorate rezultând din convenţie, cu privire la creditele acordate sau la obligaţia sa de a acorda credite, în conformitate cu prevederile legale în baza cărora funcţionează şi este organizată banca; lit. b) impun, modifică sau consideră aplicabile orice rezerve, depozit special sau orice cerinţă similară (de exemplu, în corelaţie/legătură cu propunerea noului Acord de la Basel privind capitalul propus de către Comitetul de Supraveghere a Băncilor Basel) afectează activele băncii, constituite cu sau pentru costurile băncii, sau care impun băncii orice altă condiţie care afectează creditele acordate sau obligaţia sa de a acorda credite; lit. c) al căror rezultat este: i. creşterea costurilor băncii legate de acordarea sau de punerea la dispoziţie a oricărui credit; ii. reducerea cuantumului oricărei sume primite sau a oricărei creanţe a băncii, în baza convenţiei". În principal, fiind vorba de o clauză care implică un drept exclusiv de interpretare, sunt incidente disp. pct. 1 lit. g) din Anexa la Legea nr. 193/2000 "sunt abuzive clauzele care dau dreptul exclusiv comerciantului să interpreteze clauzele contractuale". Instanţa a constatat că prin clauza menţionată anterior, în ipoteza în care costurile suportate de bancă sunt majorate, indiferent dacă această majorare are sau nu legătură cu împrumutul ce face obiectul contractului analizat, ea va fi suportată exclusiv de către consumator, prin plata unor sume suplimentare, nedeterminate la momentul încheierii convenţiei, pentru a acoperi orice daună de natură a se produce în patrimoniul băncii. Reaua - credinţă constă în faptul că societatea bancară a stipulat o clauză pentru a-şi asigura repararea oricărui prejudiciu suferit, provenit inclusiv din relaţiile sale stabilite cu alte persoane fizice sau juridice, fără a lua în considerare aspectul prejudicierii inerente a consumatorului prin obligarea acestuia la plata unor sume suplimentare neimputabile conduitei sale contractuale.
2. În ceea ce priveşte constatarea nulităţii absolute a clauzelor cuprinse în Actul Adiţional primit în schiţa (nenominalizat şi definitivat) din data de 10 septembrie 2010: în principal s-a solicitat instanţei de judecată să constate nulitatea absolută totală a Actul Adiţional primit în schiţa (nenominalizat şi definitivat) din data de 10 septembrie 2010 întrucât reclamanţii şi-au manifestat refuzul expres de a semna acest document. În subsidiar, s-a solicitat nulitatea parţială, adică a anumitor clauze ale Actului Adiţional. În ceea ce priveşte nulitatea clauzei abuzive prevăzută de Actul Adiţional art. 3 pct. 5.1 lit. a) privind perceperea abuzivă a unui comision de risc pe care banca l-a redenumit comision de administrare. Prin art. 95 alin. (4) se interzice introducerea în actele adiţionale a altor prevederi decât cele din prezenta ordonanţă de urgenţă. Introducerea în actele adiţionale a oricăror altor prevederi decât cele impuse de prezenta ordonanţă de urgenţă sunt considerate nule de drept. Potrivit art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010.
(1) Pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai: comision de analiză dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensaţie în cazul rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor şi, după caz, dobânda penalizatoare, alte costuri percepute de terţi, precum şi un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor.
(2) Comisionul de analiză dosar şi cel unic vor fi stabilite în sumă fixă, aceeaşi sumă fiind percepută tuturor consumatorilor cu acelaşi tip de credit în cadrul aceleiaşi instituţii de credit.
(3) Comisionul de administrare se percepe pentru monitorizarea/înregistrarea/efectuarea de operaţiuni de către creditor în scopul utilizării/rambursării creditului acordat consumatorului. În cazul în care acest comision se calculează ca procent, acesta va fi aplicat la soldul curent al creditului. Prin art. 40 din O.U.G. nr. 50/2010: (1) Sunt interzise clauzele contractuale care dau dreptul creditorului să modifice unilateral clauzele contractuale fără încheierea unui act adiţional, acceptat de consumator. (2) Creditorul trebuie să poată face dovada că a depus toate diligentele pentru informarea consumatorului cu privire la semnarea actelor adiţionale. (3) În cazul modificărilor impuse prin legislaţie, nesemnarea de către consumator a actelor adiţionale prevăzute la alin. (1) este considerată acceptare tacită. În acest caz se interzice introducerea în actele adiţionale a altor prevederi decât cele impuse prin legislaţie. Introducerea în actele adiţionale a oricăror altor prevederi decât cele impuse prin legislaţie sunt considerate nule de drept. (4) Se interzice introducerea în contractele de credit a clauzelor prin care: a) consumatorul este obligat să păstreze confidenţialitatea prevederilor şi a condiţiilor contractuale; b) creditorul poate declara scadent sau denunţa unilateral contractul ori poate penaliza consumatorul în cazul afectării reputaţiei creditorului;
Astfel, din analiza O.U.G. nr. 50/2010 se constată că se impune eliminarea comisionului de risc - clauza abuzivă în convenţiile de credit. Transformarea comisionului de risc în comision de administrare reprezintă tot o clauză abuzivă şi echivalează în fapt cu eludarea disp. O.U.G. nr. 50/2010. Nefiind enumerat printre comisioanele ce pot fi percepute rezultă că voinţa legiuitorului este în sensul interzicerii comisionului de risc, în consecinţă orice clauză ce are ca efect perceperea unui astfel de comision, chiar sub altă denumire, inserată într-un act adiţional, este nulă de drept. În ceea ce priveşte celelalte clauze a căror nulitate s-a solicitat - nulitatea clauzei abuzive prevăzuta de art. 1 din Actul Adiţional privind modificarea tipului de dobândă din dobânda fixă în dobânda variabilă; nulitatea clauzei abuzive prevăzută de art. 1 lit. d) - "data ajustării ratei dobânzii curente" prin introducerea un nou paragraf cu privire la data ajustării ratei dobânzii ca urmare a modificării tipului de dobândă; nulitatea clauzei abuzive prevăzută de art. 1 lit. e) - "Dobânda anuală efectivă" privind modificarea dobânzii anuale efective - DAE ca urmare a includerii unor costuri suplimentare care nu au fost indicate în Convenţia iniţială semnată de părţi cât şi de modificarea tipului de dobândă în dobândă variabilă; nulitatea clauzei abuzive conţinută de prevederile art. 3 alin. (52) parag. 2 din actul adiţional (ce modifică art. 5 din Condiţiile Speciale ale Convenţiei) privind perceperea în mod abuziv de către VBR a unor costuri adiacente creditului fără ca aceasta să informeze reclamanţii exact care sunt acele costuri; nulitatea clauzei abuzive conţinute de art. 7 alin. (4) din Actul Adiţional referitoare la acceptarea tacită a unui nou act adiţional care ar putea interveni între Părţi ca urmare a modificărilor legislative ce pot interveni, act adiţional care presupune perceperea unor noi costuri contractuale - din cercetarea lor tribunalul apreciază ca sunt conforme cu disp. O.U.G. nr. 50/2010. Totodată se vor avea în vedere şi disp. art. 95 alin. (5) din O.U.G. nr. 50/2010 în vigoare la acel moment - septembrie 2010 şi disp. Art. II al Legii nr. 288/2010, Lege ce a modificat O.U.G. nr. 50/2010 - "(2) Actele adiţionale nesemnate de către consumatori, considerate acceptate tacit până la data intrării în vigoare a prezentei legi, îşi vor produce efectele în conformitate cu termenii în care au fost formulate, cu excepţia cazului în care consumatorul sau creditorul notifică cealaltă parte în sens contrar, în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi." Aşadar, în temeiul Legii nr. 288/2010 reclamanţii în termen de 60 de zile începând cu data de 2 ianuarie 2011 puteau notifica Banca dacă nu doreau ca actul adiţional de implementare a O.U.G. nr. 50/2010 să îşi producă efectele. Pârâta învederează prin întâmpinare faptul că reclamanţii nu au depus notificarea în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a Legii nr. 288/2010. Potrivit susţinerilor reclamanţilor, actul adiţional în schiţa le-a fost comunicat la data de 10 septembrie 2010, notificarea fiind înregistrată la bancă - Ag. Banu Manta în 17 septembrie 2010, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 288/2010. Ca o consecinţă a constatării caracterului abuziv a clauzelor menţionate şi potrivit disp. art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 instanţa va constata nulitatea absolută a respectivelor clauze, clauze care, în temeiul art. 6 din Legea nr. 193/2000 nu mai produc efecte asupra consumatorilor, contractul de credit putând continua şi în absenţa clauzelor considerate abuzive.
3. Obligarea pârâtei la plata sumei de 32.982,2 lei echivalentul sumei de 10.578 CHF, reprezentând comision de risc (redenumit comision de administrare prin Actul Adiţional primit de subsemnaţii reclamanţi în data de 10 septembrie 2010 în schiţă) suma ce urmează să fie actualizată în funcţie de indicele de inflaţie la data plăţii sale efective, comision perceput în mod ilegal astfel cum s-a constatat la petitul 1A. În ceea ce priveşte petitul referitor la rambursarea către reclamanţi a sumelor plătite nedatorat în temeiul - clauzelor nule, principiul restituito in integrum impune ca tot ceea ce s-a executat în temeiul unui act juridic inexistent sau lovit de nulitate să fie restituit. Acest principiu decurge din cel al retroactivităţii efectelor nulităţii; numai prin revenirea la situaţia anterioară emiterii actului nul, părţii vătămate îi este reparat întreg prejudiciul. Constatând nulitatea absolută a clauzelor referitoare la comisionul de risc prevăzut la convenţia de credit din 12 septembrie 2008, respectiv art. 5 lit. a) din Condiţii Speciale (art. 3.5 din Condiţii generale), inclusiv a clauzei 5.1 lit. a) privind perceperea abuzivă a unui comision de risc pe care banca l-a redenumit comision de administrare, tribunalul va obliga pârâta să plătească reclamanţilor suma de 32.982,2 lei (10.578 CHF) comision de risc - redenumit comision de administrare prin actul adiţional, suma actualizată cu indicele de inflaţie la data achitării efective.
Împotriva acestei sentinţe la data de 9 august 2013 au declarat apel reclamanţii şi pârâta.
Prin Decizia civilă nr. 457 din 21 noiembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-pârâtă V.R. SA. A fost admis apelul formulat de apelanţii-reclamanţi E.A.C., E.B.L. şi schimbată în parte sentinţa apelată în sensul că a fost admisă acţiunea şi în consecinţă a fost admis petitul 1A (privitor la constatarea caracterului abuziv al pct. 3 lit. d) din Condiţiile speciale), petitul 1D privitor la constatarea caracterului abuziv al art. 8.1 lit. a) liniuţa a doua şi liniuţa a treia, art. 8.1 lit. c) şi d din Condiţiile generale) şi petitul 2 (principal) şi constată nulitatea absolută totală a actului adiţional.
În motivarea deciziei instanţa a reţinut următoarele:
Neîndeplinirea de către sentinţa apelată a cerinţelor procedurale a fost invocată în apelul reclamanţilor care au susţinut existenţa unor vicii de motivare, fie în sensul inexistenţei motivării unor soluţii date asupra unor capete de cerere (este de fapt vorba de analiza clauzelor din actul adiţional, analiza solicitată în subsidiar faţă de un capăt de cerere ce viza nulitatea totală a acestui act), fie în sensul unei neconcordanţe între dispozitiv şi considerente (susţinându-se că nu se poate înţelege de ce soluţiile menţionate pe clauzele atacate din convenţia iniţială au fost de admitere în parte).
Netemeinicia soluţiei adoptate de prima instanţă a fost pusă în discuţie în ambele apeluri. În esenţă reclamanţii au ridicat problema acceptării/neacceptării tacite a actului adiţional la contractul de credit bancar, caracterul abuziv al unor clauze din actul adiţional, iar pârâta, în apelul său, a susţinut (detaliat pentru fiecare în parte) că niciuna din clauzele din contractele dintre părţi nu este abuzivă.
Trebuie subliniat că apelurile de faţă nu pun în discuţie în mod direct modul în care au fost soluţionate capetele de cerere nr. 3 şi 4.
Neîndeplinirea de către sentinţa apelată a cerinţelor procedurale:
a) Lipsa motivării: dat fiind principiul efectului devolutiv al apelului, faptul că în cauza de faţă prin apelurile formulate s-a pus în discuţie însăşi soluţia dată în urma judecăţii în primă instanţă asupra capetelor de cerere despre care se pretinde că sunt nemotivate, faptul că nu s-a cerut de niciuna din părţi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe conform art. 297 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel va proceda la o nouă judecată a cauzei în fond independent de reţinerea lipsei motivării unor capete de cerere. Aşadar este inutil a se analiza existenţa acestei nelegalităţi înainte şi independent de analiza temeiniciei soluţiei pronunţate de prima instanţă. Oricum, dată fiind evocarea fondului în apelurile de faţă, eventuala reţinere a lipsei motivării sentinţei atacate vizavi de aspectele devoluate nu poate aduce în vreun fel lumină asupra soluţiei din apel.
b) Neconcordanţa dintre dispozitiv şi considerente: analizând cu atenţie cuprinsul alegaţiilor apelanţilor-reclamanţi pe acest aspect se observă că de fapt nu se invocă o necorelare a considerentelor cu soluţia din dispozitiv, ci o ilogicitate intrinsecă a soluţiei din dispozitiv. Adică expresia din dispozitiv referitoare la petitele 1A şi 1D, "admite în parte", intră în contradicţie cu sensul dat chiar de prima instanţă în dispozitiv acestei admiteri parţiale deoarece în ambele cazuri se constată caracterul abuziv al clauzelor la care se referă aceste petite, exact în formularea cuprinsă în cererea de chemare în judecată. Altfel spus nu există o parte a petitelor respective care să nu fi fost admisă. Însă, chiar dacă într-adevăr, menţiunile din dispozitiv privitoare la admiterea în parte a petitelor, punctelor, 1A şi 1D ale cererii de chemare în judecată sunt contrare constatărilor că acele clauze sunt abuzive (fapt ce înseamnă de fapt admiterea în tot a acelor capete de cerere), dat fiind principiul efectului devolutiv al apelului, faptul că în cauza de faţă prin apelurile formulate s-a pus în discuţie însăşi soluţia asupra acelor capete de cerere, faptul că nu s-a cerut de niciuna din părţi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe conform art. 297 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel va proceda oricum la o nouă judecată a punctelor 1A şi 1D în fond independent de reţinerea acestor "inexactităţi" în dispozitivul hotărârii apelate.
În concluzie, dat fiind că dacă s-ar reţine neregulile pretinse efectul ar fi evocarea fondului, aspect care oricum se produce în faţa instanţei de apel rezultă că de fapt soluţionarea apelurilor de faţă depinde cu necesitate de analiza pe fond a acţiunii deduse judecăţii.
Pentru analiza pe fond a acţiunii, trebuie lămurită întâi problema acceptării tacite/neacceptării actului adiţional de către reclamanţi.
În ceea ce priveşte problema acceptării tacite/neacceptării actului adiţional de către reclamanţi, instanţa a observat că la 17 septembrie 2010 aceştia şi-au exprimat dezacordul faţă de actul adiţional înregistrând o notificare în acest sens la Agenţia Banu Manta din Bucureşti (aspect necontestat practic de către pârâtă). Actul adiţional (proiectul propus de pârâtă) le fusese înmânat la data de 10 septembrie 2010 la aceeaşi agenţie.
Acceptarea tacită a actelor adiţionale la contractele de credit este o instituţie de excepţie, are natură legală şi în septembrie 2010 era prevăzută în art. 40 alin. (3) din O.U.G. nr. 50/2010 (în forma aplicabilă la acea dată anterioară Legii nr. 288/2010) şi presupunea într-adevăr, prin opoziţie faţă de acceptarea expresă şi aşa cum reiese chiar din litera textului de lege amintit mai sus, lipsa semnăturii din partea consumatorului-împrumutat. Însă acceptarea tacită presupune în toate cazurile lipsa unui refuz pentru că ea nu poate însemna o obligaţie de acceptare, o acceptare forţată. În acest sens art. 41 din O.U.G. nr. 50/2010 în forma aplicabilă în septembrie 2010 arăta expres că partea - consumator are o opţiune de acceptare sau de neacceptare a condiţiilor propuse prin actul adiţional pe care trebuie să şi-o exercite în 15 zile, iar lipsa răspunsului expres al consumatorului nu poate valora acceptare tacită art. 41 alin. (3). Rezultă că, cu atât mai mult în cazul în care răspunsul în termen al consumatorului a fost un refuz explicit, nu se poate reţine acceptarea tacită a actului adiţional în baza art. 40 - 41 din O.U.G. nr. 50/2010 şi pe cale de consecinţă nici aplicarea art. II din Legea nr. 288/2010 care prin ipoteză se referă la actele considerate a fi fost acceptate tacit.
Odată stabilit că actul adiţional invocat de către pârâtă nu poate fi considerat acceptat tacit, văzându-se lipsa semnăturii reclamanţilor pe acest act (adică lipsa acceptării exprese tipice a unui act juridic ce îmbracă forma unui înscris), se impune concluzia că acest act juridic (îl numim astfel pentru că creează o aparenţă de drept dovadă fiind chiar disputa din cauza de faţă) este lovit de nulitate absolută pentru lipsa totală a consimţământului reclamanţilor (aşa cum şi aceştia au arătat prin cererea lor). Nulitatea aceasta nu poate fi decât una totală, pentru că lipsa consimţământului afectează întregul act adiţional, iar nu doar părţi ale acestuia.
Această nulitate absolută şi totală a actului adiţional face să fie inutilă analiza existenţei în cuprinsul acestuia a unor clauze abuzive, adică face inutil a se analiza pe fond capătul de cerere subsidiar formulat în acest sens de către reclamanţi sau argumentele pârâtei vizavi de "lipsa obiectului" judecăţii.
Caracterul abuziv al clauzelor din contractul de credit (contractul iniţial) menţionate în acţiune:
Curtea a considerat abuzive aceste clauze contractuale. Fără a mai relua argumentele primei instanţe, argumente pe care instanţa de apel le consideră în esenţă corecte, fără a mai reanaliza calitatea de consumator a reclamanţilor (aspect care oricum nu este contestat), Curtea a procedat la o analiză a caracterului abuziv a fiecărei clauze la care se referă acţiunea de faţă punctând sintetic motivele pentru care înlătură argumentele esenţiale ale pârâtei şi cele pentru care acceptă susţinerile reclamanţilor.
Există şi argumente care se aplică însă pentru toate clauzele în discuţie.
Este vorba de lipsa negocierii clauzelor contractuale. Deşi însăşi pârâta acceptă că în speţă este vorba de un contract de adeziune, consideră că acesta a fost negociat prin simpla posibilitate a consumatorilor de a refuza încheierea contractului dacă clauzele contractuale nu erau potrivite intereselor lor. Această susţinere a pârâtei este frapant contradictorie. Contractele de adeziune prin definiţie înseamnă contracte ale căror clauze nu sunt negociate, ci impuse de una din părţi (sau în anumite cazuri impuse chiar de lege). Aşadar dacă pârâta acceptă că un contract de împrumut bancar de tipul celui din cauza de faţă este un contract de adeziune evident că acceptă implicit şi aspectul că nu au fost negociate clauzele contractuale. Lipsa negocierii clauzelor contractuale este tocmai ceea ce a reţinut şi instanţa de fond, fiind fără relevanţă faptul că în baza libertăţii contractuale reclamanţii erau liberi să încheie sau nu contractul respectiv. Tocmai diferenţa dintre negociere şi libertate contractuală este aspectul juridic nesocotit de către pârâtă care pune în mod nejustificat egalitate între aceste două noţiuni juridice distincte.
a) pct. 3 lit. d) din Condiţiile speciale
Această clauză are următoarea formulare: banca îşi rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul apariţiei unor schimbări semnificative pe piaţa monetară, comunicând împrumutatului noua rată a dobânzii. Rata dobânzii astfel modificată se va aplica de la data comunicării.
Instanţa a reţinut că prevederea unui drept de modificare unilaterală a ratei dobânzii (deci a nivelului dobânzii) în contractul de credit din cauza de faţă înseamnă arogarea de către pârâta-profesionist a dreptului de a modifica preţul contractului. Această posibilitate nu este în sine abuzivă atât timp cât cauzele modificării sunt definite contractual în mod transparent şi nu depind discreţionar numai de voinţa profesionistului. Sintagma "schimbări semnificative pe piaţa monetară" nu este de natură să semnifice definirea clară a cauzelor de modificare a dobânzii pentru că nu arată nici în ce constau aceste schimbări, nici ce înseamnă o schimbare "semnificativă", nici modul de modificare (care include nivelul potenţial al modificărilor).
Tocmai această putere discreţionară a profesionistului de a schimba preţul contractului este cea care creează un dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorului. Este un dezechilibru semnificativ pentru că rata dobânzii este un element presant pentru consumator fiind cea mai importantă obligaţie de plată asumată (în afară de cea privind restituirea sumei împrumutate). Este contrar cerinţelor bunei-credinţe ca profesionistul să aibă posibilitatea de a modifica efectiv după bunul plac (sub singura formalitate a invocării unor schimbări semnificative) preţul contractului convenit, acest lucru fiind vădit şi pentru profesionist dacă şi-ar imagina că puterea de modificare pentru aceste "schimbări semnificative" nedefinite ar aparţine consumatorului.
Instanţa poate aprecia că această clauză este abuzivă pentru că prin aceasta nu se afectează natura sau obiectul contractului (adică nu se transformă contractul dintr-un împrumut oneros într-un împrumut cu titlu gratuit nu se schimbă valoarea împrumutului) şi nu se dispune asupra unui anumit nivel al dobânzii (adică instanţa nu stabileşte arbitrar o dobândă ce ar trebui plătită în baza clauzei respective sau în lipsa ei).
b) pct. 5 lit. a) din Condiţiile speciale
Această clauză are următoarea formulare: Comision de risc: 0,22% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadenţă, pe toată perioada de derulare a prezentei Convenţii de credit.
Instanţa a observat că prin valoarea acestei clauze, prin obligarea consumatorului la plata comisionului de risc pe toată durata convenţiei se creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile contractuale ale părţilor. Aceasta deoarece acestei obligaţii nu îi corespunde niciun drept corelativ, ci drepturile consumatorului rămân aceleaşi cu sau fără acest comision de risc.
Singura discuţie pertinentă care se poate pune sub aspectul comisionului de risc este cel privitor la respectarea cerinţelor bunei credinţe. Nu este contrar bunei credinţe ca preţul unui împrumut bancar să fie corelat cu riscurile financiare de pe piaţa respectivă, dar şi cu cele date de trăsăturile consumatorului în chestiune (de fapt aceasta este în esenţă şi susţinerea pârâtei). Este însă contrar bunei credinţe ca preţul împrumutului să fie disimulat (adică constituit, aşa cum arată cu seninătate chiar pârâta, din dobândă plus un comision de risc). Disimularea rezultă chiar şi din terminologia folosită: comision de risc. Termenul "comision" este un termen specific unui alt contract (contractul de comision, vezi art. 2043 Noul C. civ.) şi semnifică preţul acelui contract. Oricum un comision presupune un serviciu prestat, or profesionistul nu a prestat pentru acest comision niciun alt serviciu decât acordarea împrumutului pentru care a stabilit dobânda. Această disimulare este contrară bunei credinţe pentru că inclusiv dobânda bancară este calculată, după cum afirmă chiar pârâta, în funcţie de piaţa monetară, adică de riscurile economice ale contractului, dar şi pentru că, din motive psihologice, poate contribui la îngreunarea înţelegerii valorii contractului de către consumator.
Aşadar şi această clauză este abuzivă (relaţia garanţie juridică-risc economic pusă în discuţie de reclamanţi este efectiv în afara discuţiei de faţă).
Instanţa poate aprecia că această clauză este abuzivă pentru că nici prin aceasta nu se afectează natura sau obiectul contractului (adică nu se transformă contractul dintr-un împrumut oneros într-un împrumut cu titlu gratuit nu se schimbă valoarea împrumutului) şi nu se dispune asupra unui anumit nivel al dobânzii (adică instanţa nu stabileşte arbitrar o dobândă ce ar trebui plătită în baza clauzei respective sau în lipsa ei). Este interesant de urmărit în motivarea apelului pârâtei că acest comision de risc este parte a preţului contractului dacă se pune problema limitării intervenţiei instanţei în materia clauzelor abuzive, dar apoi este parte a comisionului de administrare când se pune problema scopului urmărit sau a naturii juridice a acestui comision.
c) art. 5 lit. e) din Condiţiile speciale
Această clauză are următoarea formulare: Comision de rezervă minimă obligatorie: 0% p.a. aplicat la soldul creditului, până la data de 31 decembrie 2008, plătibil lunar odată cu dobânda, la scadenţa anuităţilor prevăzute la pct. 6 Rambursare. Valoarea comisionului se va modifica în mod corespunzător în condiţiile pct. 3.12 - comision de rezervă minimă obligatorie - din Condiţiile Generale în cazul rambursării în avans sau la modificării scadenţei finale. Banca îşi rezervă dreptul de a modifica în mod corespunzător valoarea sau perioada de aplicare a acestui comision, în cazul în care obligaţiile sau condiţiile impuse de BNR cresc/se diminuează/se elimină, aducând acest lucru la cunoştinţa împrumutatului.
Vizavi de caracterul abuziv al acestei clauze devin aplicabile argumentele arătate mai sus privitoare la puterea discreţionară a profesionistului de a schimba preţul contractului. Instanţa de fond a reţinut că acest comision nu face parte din preţul contractului, dar reprezintă dobândă mascată. Cum dobânda este preţul unui împrumut oneros rezultă că doar teza finală este corectă. Nu se schimbă însă prin aceasta corectitudinea soluţiei instanţei de fond. Într-adevăr în condiţiile în care acest comision poate fi aplicat discreţionar de către pârâtă, clauza contractuală este abuzivă. Obligaţia de constituire a unei rezerve minime la BNR a băncilor nu are legătură cu abuzivitatea acestei clauze. Caracterul abuziv al acestei clauze rezultă din puterea discreţionară de impunere a plăţii unui astfel de comision într-un mod total netransparent.
Art. 8.1 lit. a) liniuţele 2 şi 3 din Condiţiile generale
Aceste prevederi se referă la declararea scadenţei anticipate a împrumutului şi tuturor comisioanelor datorate în baza contractului de împrumut în ipoteza neîndeplinirii de către împrumutat a oricărei obligaţii de plată ce izvorăşte dintr-o altă convenţie de împrumut, fie între aceleaşi părţi, fie între consumator şi altă societate financiară de credit.
Cum termenul într-un astfel de contract de împrumut pe durată lungă este un element esenţial al contractului, rezultă că o clauză contractuală prin care consumatorul pierde beneficiul termenului este de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante. Ipotezele vizate de aceste prevederi contractuale nu sunt identice cu cele legale referitoare la pierderea beneficiului termenului suspensiv de către debitor. Desigur că pârâta susţine că ele vizează în esenţă acelaşi scop, anume sancţionarea unui debitor de rea-credinţă (scop legitim de altfel), însă modul de reglementare determină caracterul abuziv al clauzei. Astfel, în opinia Curţii, determinant este faptul că prevederile contractuale nu fac referire la vreo vinovăţie a debitorului (fie şi sub forma contractării mai multor împrumuturi decât i-ar permite situaţia financiară), ci se referă la orice neplată în baza unei convenţii cu pârâta sau cu alte instituţii financiare, nu fac nicio circumstantiere a naturii convenţiilor respective. Cu alte cuvinte, dacă ar exista un litigiu între consumator şi un terţ sau chiar şi cu pârâta vizavi de un alt contract în care s-ar disputa chiar existenţa plăţii, în baza prevederilor contractuale amintite, pârâta ar putea declara scadent anticipat împrumutul şi accesoriile. Este cert că acest lucru contravine cerinţelor bunei credinţe şi reprezintă un dezechilibru semnificativ între drepturile părţilor contractuale.
Art. 8.1 lit. c) şi d din Condiţiile generale
Aceste prevederi se referă la declararea scadenţei anticipate a împrumutului şi tuturor comisioanelor datorate în baza contractului de împrumut în ipoteza în care pârâta ar considera că împrumutatul (reclamanţii) nu îşi poate îndeplini obligaţiile conform convenţiei sau că împrumutul nu mai este garantat corespunzător.
Instanţa a observat şi în aceste prevederi puterea discreţionară a pârâtei de a înlătura beneficiul termenului în situaţii nedeterminate, care ţin de liberul arbitru al pârâtei, fără nicio limitare (textul contractual chiar foloseşte expresia "în opinia Băncii" ceea ce lasă să se vadă cu claritate cele exprimate mai sus). Dezechilibrul astfel creat este semnificativ şi contrar cerinţelor bunei credinţe (pentru că nu există practic nicio protecţie pentru consumator contra unor modificări esenţiale ale condiţiilor contractuale convenite din partea profesionistului).
Instanţa a mai observat că în apelul său pârâta nu critică modul în care a fost soluţionat capătul de cerere privitor la aplicarea efectelor nulităţii şi plata pârâtei la plata sumelor reprezentând comision de risc încasate în baza clauzei abuzive referitoare la comisionul de risc.
Faţă de cele expuse Curtea a observat că apelul pârâtei este neîntemeiat iar apelul reclamanţilor este întemeiat drept pentru care a admis acţiunea astfel cum a fost formulată.
Împotriva Deciziei civile nr. 457 din 21 noiembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a declarat recurs recurenta-pârâtă V.R. SA Bucureşti, solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate, respingerea apelului reclamanţilor şi admiterea apelului propriu şi schimbării în parte a sentinţei apelate, în sensul respingerii în tot a cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.
Recurenta susţine că decizia atacată este lipsită de temei legal şi a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor întemeiate pe acest temei, recurenta susţine că, clauzele contestate din convenţia de credit nu au caracter abuziv întrucât nu sunt îndeplinite niciuna dintre condiţiile prevăzute de lege pentru ca o clauză să aibe caracter abuziv respectiv: să nu fi fost negociată, să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor ca o consecinţă a abuzului şi să nu se asocieze cu definirea obiectului principal al contractului. Recurenta arată că, având în vedere că reclamanţii au semnat convenţia de credit şi au stabilit împreună cu reprezentantul băncii condiţiile speciale aferente contractului, nu se poate considera că aceste clauze nu au fost negociate întrucât, în toate cazurile, numai condiţiile generale bancare au natura juridică a unor contracte de adeziune nu şi condiţiile speciale, care se discută şi se negociază cu fiecare client în parte. Art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 reţine prezumţia inexistenţei negocierii clauzelor numai în ceea ce priveşte condiţiile standard preformulate nu şi în cazul condiţiilor speciale, faţă de care eventuala probă a inexistenţei negocierii cade în sarcina consumatorului.
În ceea ce priveşte solicitarea reclamanţilor de constatare a caracterului abuziv al clauzei privind dobânda prevăzută de art. 3 lit. d) din convenţia de credit, recurenta arată că aceasta nu este abuzivă întrucât, prin semnarea convenţiei de credit, aceştia au declarat că expres că sunt de acord cu costurile contractului şi cunosc şi acceptă drepturile şi obligaţiile ce le revin.
Posibilitatea revizuirii dobânzii este prevăzută de legislaţia în vigoare respectiv pct. 1, lit. a) parag. 2 din Anexa la Legea nr. 193/2000 care stipulează că "motivaţia întemeiată" privind revizuirea dobânzii nu trebuie să existe în contract fiind suficient ca aceasta să existe la data modificării dobânzii, cu obligaţia furnizorului de servicii financiare de a informa în acest sens consumatorul.
Reclamanţii au cunoscut de la bun început că dobânda poate fi modificată iar faptul că acest lucru a fost menţionat la modul general fără a fi prevăzute criterii faţă de care se apreciază situaţia excepţională care duce la aplicarea acesteia este un lucru firesc faţă de caracterul imprevizibil al unei astfel de situaţii. Art. 3 lit. d) nu poate fi considerată ab initio o clauză abuzivă întrucât este esenţial pentru bancă stipularea unor astfel de clauze care să combată riscul apariţiei unor situaţii imprevizibile în aşa fel încât banca să poată revizui efectele convenţiei pentru a nu se ajunge la ruperea echilibrului contractual, respectiv în momentul în care efectele contractului ajung să fie altele decât cele avute în vedere de părţi la data încheierii actului, când părţile şi-au asumat obligaţii în anumite condiţii economice date. Dispoziţiile convenţiei de credit nu îngrădesc în niciun mod posibilitatea reclamanţilor de a solicita rezilierea contractului iar acest drept decurge din lege nefiind necesară prevederea acestuia şi în convenţia de credit.
Clauza referitoare la rata dobânzii se asociază cu obiectul principal al convenţiei de credit ca atare, analiza acesteia din perspectiva caracterului abuziv, este exclusă.
Clauza ce reglementează comisionul de risc nu creează un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor întrucât, deşi în contract nu s-a prevăzut în mod concret care este riscul pe care urmează să îl acopere comisionul de risc, această împrejurare nu este suficientă pentru a transforma clauza într-una abuzivă. Legea stipulează doar obligativitatea unei formulări clare, neechivoce, într-un limbaj inteligibil al clauzelor contractuale nu şi necesitatea explicării motivelor care stau la baza perceperii taxelor, comisioanelor ori a dobânzilor. Scopul comisionului de risc rezultă chiar din denumirea sa de comision de risc, respectiv de acoperire a riscului de nerambursare a creditului, astfel încât în convenţia de credit nu era necesară explicarea detaliată a sa, pentru împrumutaţi fiind esenţial să cunoască cuantumul acestuia. În ceea ce priveşte definirea riscului de credit, aceasta este cel puţin determinabilă având în vedere dispoziţiile art. 2 lit. g) din Norma BNR nr. 17/2003 care definesc riscul de credit ca fiind riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor estimate, ca urmare a neîndeplinirii de către clienţi a obligaţiilor contractuale. Recurenta mai arată că clauza privind comisionul de risc nu este abuzivă deoarece nu depinde de voinţa exclusivă a băncii fiind un cost contractual previzibil deoarece a fost stabilit de ambele părţi la data încheierii convenţiei de credit şi nu sunt prevăzute în contract clauze de modificare unilaterală. Se arată de asemenea că nu se poate susţine că între cuantumul comisionului de risc şi prestaţia suportată de bancă s-a creat un dezechilibru având în vedere riscul ridicat pe care banca ar fi nevoită să-l suporte în cazul în care nu ar fi rambursat creditul.
Susţine recurenta că, atât Directiva 93/13/CEE cât şi Legea nr. 193/2000 au exclus din spaţiul de incidentă clauzele care privesc adecvarea între preţ şi remuneraţie, pe de altă parte şi serviciile sau bunurile de furnizat în contraprestaţie, pe de altă parte, adică au exclus leziunea. Potrivit acestor acte normative, sancţiunile legale intervin numai dacă dezechilibrul este semnificativ, la nivelul întregului contract, capabil să afecteze însăşi utilitatea acestuia.
Recurenta arată că reclamanţii nu au susţinut nulitatea clauzelor înainte de criza economică, prin prezenta acţiune încercând în fapt să-şi reducă prestaţia. Nu s-a probat că articolul care reglementează comisionul de risc ar fi fost înserat cu rea credinţă de către bancă or, valabilitatea cauzei se prezumă, până la dovada contrarie.
Comisionul de risc este un element al preţului băncii acesta nefiind un echivalent al garanţiei reale imobiliare. Garanţia nu este în măsură să asigure recuperarea sumelor acordate de bancă ci ultima sursă de rambursare a unui credit, băncile neavând ca obiectiv acumularea unor proprietăţi imobiliare în contul creanţelor, în prezent asistându-se la scăderea valorii imobilelor ceea ce înseamnă că garanţiile oferite nu mai sunt în măsură să acopere creditul acordat. Nu există nicio reglementare legală care să prevadă faptul că se poate percepe comision de risc doar în situaţia creditelor acordate fără garanţie. Comisionul de risc este destinat să acopere în principal riscul de credit şi riscul de lichiditate iar perceperea acestuia este justificată având în vedere costurile pe care administrarea riscurilor o presupune, respectiv costuri ce privesc înfiinţarea şi organizarea de departamente ce se vor ocupa de gestionarea acestor riscuri, costuri cu salariaţii din cadrul acestor departamente, costuri legate de sistemul tehnologic precum şi de dezvoltarea acestuia.
În susţinerea faptului că, comisionul de risc este parte a preţului contractului sunt invocate dispoziţiile art. 2 pct. 24 din O.U.G. nr. 21/1992 care stipulează că, costul total al creditului pentru consumator este compus din toate costurile inclusiv dobânda, comisioanele, taxelor şi orice alt tip de costuri pe care să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit. Recurenta susţine că din acest text rezultă că, la fel ca şi alte comisioane şi comisionul de risc este un element al preţului băncii, costurile aferente gestionării vor fi suportate de beneficiarul final, respectiv clientul.
Recurenta invocă şi art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE susţinând că prin acest articol se urmăreşte evitarea ca un consumator să utilizeze legislaţia privind clauzele abuzive pentru a contesta preţul convenit cu un profesionist.
Nu se poate reţine nici faptul că consimţământul reclamanţilor ar fi fost viciat la data încheierii contractului având în vedere că dispoziţiile contractuale referitoare la comisioane au fost clar exprimate în cuprinsul contractului în ceea ce priveşte cuantumul acestora, obligaţia consumatorului de plată fiind asumată prin semnarea contractului de credit. Convenţia de credit nu are caracter aleatoriu întrucât ambele părţi au cunoscut de la data încheierii convenţiei întinderea obligaţiilor lor. Întrucât comisionul de risc a fost inclus în DAE eliminarea acestuia ar produce un dezechilibru contractual în defavoarea băncii deşi clientul a fost de acord să plătească acest comision la data semnării contractului.
În ceea ce priveşte clauzele referitoare la declararea creditului scadent în cazul apariţiei unei situaţii neprevăzute, arată recurenta că acestea nu dau dreptul comerciantului să interpreteze clauzele contractuale, ci se referă la apariţia unor situaţii de fapt neprevăzute care fac improbabilă executarea obligaţiilor contractuale, inclusiv cele cu privire la garantarea creditului. Aceste clauze nu pot fi analizate din perspectiva legislaţiei protecţiei consumatorului, ţinând cont că scadenţa anticipată urmează a fi declarată doar în situaţia neîndeplinirii culpabile a obligaţiilor părţii împrumutate din alte convenţii încheiate cu banca sau cu alte societăţi de credit, deoarece neîndeplinirea obligaţiilor menţionate reprezintă un puternic semnal privind insolvabilitatea împrumutatului care are obligaţia de a fi solvabil pe toată durata contractului. Simpla existenţă a acestor clauze în contract nu poate conduce la reţinerea ca abuzivă a acestora, acestea putând fi analizate pe parcursul executării clauzelor menţionate prin raportare la circumstanţele faptice şi juridice aplicabile, în ipoteza în care conduita societăţii bancare în interpretarea clauzelor a fost una abuzivă, cu atât mai mult cu cât buna credinţă în executarea contractelor se prezumă.
Instanţa a aplicat greşit legea deoarece anulând în totalitate clauzele privind declararea anticipată a scadenţei creditului a fost înlăturat în totalitate dreptul băncii de a declara exigibilitatea anticipată a creditului în situaţiile ce implică o culpă contractuală a împrumutaţilor.
În ceea ce priveşte clauza referitoare la costurile suplimentare, recurenta arată că aceasta nu se încadrează în ipoteza descrisă în anexa 1 lit. g) din Legea nr. 193/2000 potrivit căreia sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul exclusiv comerciantului să interpreteze clauzele contractuale. Potrivit art. 10.2 coroborat cu art. 10.1 din Condiţiile generale costurile suplimentare se transferă prin mecanismul contractual împrumutaţilor numai în ipoteza când apar modificări ale legilor sau altor prevederi care impun băncii costuri mai mari care privesc convenţia de credit încheiată între reclamanţi şi bancă, aceste criterii fiind obiective, independente de manifestarea de voinţă a subscrisei şi se înscriu înţelesului de motiv întemeiat care este precizat în contract. Această posibilitate a influenţării costului convenţiei de credit este prevăzută de O.U.G. nr. 50/2010 în art. 35.
Prin altă critică recurenta arată că anularea clauzelor contestate nu poate produce efecte retroactive faţă de caracterul succesiv al prestaţiilor. În situaţia în care numai banca ar fi obligată la restituirea sumelor deja achitate, s-ar crea o situaţia inechitabilă caracterizată juridic de îmbogăţirea fără just temei a clienţilor. Efectul sancţionator prevăzut de Legea nr. 193/2000 în art. 13 este modificarea clauzelor contractele sau desfiinţarea acelui contract. Deoarece partea nu a cerut desfiinţarea contractului în ipoteza în care clauzele s-ar considera nelegale, singurul efect pe care instanţa îl poate da eventualei sancţiuni pe care ar găsi-o aplicabilă este modificarea pentru viitor a acestora.
Recurenta susţine că în ceea ce priveşte constatarea nulităţii absolute a actului adiţional, instanţa de apel nu a apreciat faptul că în mod corect acesta a fost considerat acceptat de către reclamanţi, urmând ca actul adiţional să îşi producă efectele în conformitate cu termenii în care a fost formulat, excepţie făcând cazul în care consumatorii sau creditorul notifică cealaltă parte în sens contrar, în termen de 60 de zile, or reclamanţii nu au făcut dovada notificării prin care să nege efectele actului adiţional de implementare a O.U.G. nr. 50/2010.
Înalta Curte, în temeiul art. 137 alin. (1) C. proc. civ., analizând cu prioritate excepţia netimbrării şi excepţia nulităţii recursului, le va respinge ca nefondate.
În ceea ce priveşte excepţia netimbrării, se constată că recurenta a făcut dovada achitării taxei de timbru prin depunerea originalului chitanţei de plată, înainte de terminarea şedinţei de judecată.
În ceea ce priveşte, excepţia nulităţii recursului se constată că recurenta a indicat în cuprinsul cererii de recurs motivele de recurs cu indicarea temeiului de drept şi al criticilor de nelegalitate prin prisma acestui temei legal.
Înalta Curte, va respinge cererea de scoatere din cauză a recurentei pârâte V.R. SA Bucureşti, formulată de această parte având în vedere că din înscrisurile depuse nu rezultă că a avut loc şi cesiunea drepturilor litigioase.
Analizând recursul prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte, îl va respinge ca nefondat, pentru considerentele ce succed.
Recurenta a indicat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Critica privind neîndeplinirea în cauză a condiţiilor prevăzute de lege pentru ca o clauză să aibe caracter abuziv, este nefondată.
Înalta Curte reţine că, în înţelesul Legii nr. 193/2000 pentru ca o clauză să aibe caracter abuziv trebuie ca aceasta să nu fi fost negociată, să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor ca o consecinţă a abuzului şi să nu se asocieze cu definirea obiectului principal al contractului, condiţii pe care instanţa de apel le-a cercetat reţinând că acestea sunt întrunite în cauză în ceea ce priveşte clauzele contractuale menţionate. S-a mai reţinut totodată şi faptul că, deşi contractul de credit este unul de adeziune, fapt necontestat de recurentă, aceasta nu a făcut dovada negocierii acestor clauze, prin urmare nu a fost răsturnată prezumţia de nenegociere instituită de legiuitor prin art. 4 alin. (3) în conformitate cu care, dacă un profesionist pretinde ca o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.
Nu poate fi primită susţinerea recurentei că simpla semnare a contractului face dovada negocierii având în vedere că legea nu dă o astfel de semnificaţie. Faptul că banca a structurat contractul în două părţi - condiţii generale şi condiţii speciale, nu semnifică că şi-a îndeplinit în mod corect obligaţiile prevăzute de Legea nr. 193/2000 iar simpla semnare a unui contract cu clauze standard în sensul acestor dispoziţii nu face dovada negocierii, după cum greşit afirmă recurenta.
Normele juridice care reglementează domeniul protecţiei consumatorilor sunt de ordine publică prin urmare, semnarea unui act juridic aflat sub incidenţa acestor norme, este supusă cenzurii instanţei de judecată din perspectiva verificării caracterului abuziv al clauzelor care stabilesc obligaţii pentru consumator.
În ceea ce priveşte clauza privind dobânda prevăzută de art. 3 lit. d) din convenţia de credit, recurenta a mai arătat că aceasta nu este abuzivă întrucât prin semnarea convenţiei de credit reclamanţii au declarat expres că sunt de acord cu costurile contractului şi cunosc şi acceptă drepturile şi obligaţiile ce le revin.
Înalta Curte, reţine că dispoziţiile Legii nr. 193/2000 sunt de ordine publică ceea ce înseamnă că părţile nu pot deroga de la acestea printr-o simplă declaraţie, instanţa învestită cu judecarea acţiunilor întemeiate pe acest act normativ fiind obligată să verifice respectarea întocmai de către profesionist a dispoziţiilor acestei legi demers care include şi analizarea unei astfel de clauze prin care consumatorul declară că, cunoaşte şi acceptă drepturile şi obligaţiile ce îi revin.
Posibilitatea revizuirii dobânzii este prevăzută de legislaţia în vigoare respectiv pct. 1, lit. a) parag. 2 din Anexa la Legea nr. 193/2000, însă în cauză recurenta nu a dovedit că modificarea dobânzii are la bază o "motivaţie întemeiată", în sensul legii. Justificarea dreptului de modificare unilaterală a nivelului dobânzii pe caracterul imprevizibil al situaţiei excepţionale care determină acest lucru în susţinerea tezei prevenirii dezechilibrului contractual, nu poate fi primită atâta timp cât nu implică voinţa ambelor părţi ci doar a băncii, în mod exclusiv, necondiţionat şi doar în favoarea sa. Contrar celor susţinute de bancă, clauza privind revizuirea ratei dobânzii nu reprezintă o clauză prin care să se prevină dezechilibrul contractual ci un instrument aflat la dispoziţia acesteia pentru ca în mod discreţionar să aibă posibilitatea schimbării preţului contractului, această concluzie desprinzându-se din caracterul ambiguu al redactării clauzei dar şi din modul în care banca a interpretat această clauza în perioada de derulare a contractului. Este ştiut că, în principiu, furnizorul de servicii bancare are posibilitatea oferită de lege de a modifica rata dobânzii în mod unilateral fără ca prin aceasta să se atragă caracterul abuziv al unei astfel de clauze, dar art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 condiţionează această operaţiune de existenţa unui motiv întemeiat prevăzut în contract şi de informarea imediată a clientului, care să aibă, de asemenea, libertatea de a rezilia imediat contractul.
Or, din modul în care a fost formulată această clauză ce dă dreptul profesionistului de a modifica unilateral rata dobânzii curente se poate constata că nu se dă ca reper vreun indicator concret la care părţile, sau instanţa, în eventualitatea unui litigiu, să se poată raporta, ceea ce denotă că o astfel de reglementare poate fi interpretată doar în favoarea băncii, fără ca cealaltă parte să aibă posibilitatea de a aprecia asupra acesteia astfel încât să considere că schimbările intervenite pe piaţa financiară sunt semnificative şi îndreptăţesc activarea clauzei.
Recurenta trebuia să se conformeze dispoziţiilor legii şi să prevadă în contractul de credit situaţia clară care să-i fi permis modificarea unilaterală a ratei dobânzii astfel încât, la momentul perfectării acestuia, clauza să fie previzibilă, adică consumatorul să fie în posesia tuturor informaţiilor şi să ştie că dacă acea situaţie se va produce atunci dobânda va fi modificată, or această situaţie face ca toate riscurile modificării pieţei financiare să se transfere în sarcina clienţilor fără ca recurenta să suporte parte din acestea.
Astfel, se constată că instanţa de apel a reţinut în mod corect că, prin neindividualizarea în vreun mod a elementelor care să permită băncii modificarea unilaterală a ratei dobânzii curente stabilită prin contract, în lipsa unui criteriu obiectiv clar şi previzibil, modificarea dobânzii fiind lăsată la libera apreciere a băncii, în mod discreţionar, se creează un dezechilibru semnificativ între prestaţiile reciproce ale părţilor, contrar bunei-credinţe, de natură a-i prejudicia pe intimaţi, omisiune ce atrage caracterul abuziv al clauzei.
Critica prin care se susţine că analiza clauzei referitoare la rata dobânzii din perspectiva caracterului abuziv este exclusă întrucât se asociază cu obiectul principal al convenţiei de credit, este nefondată.
Legea exclude de la analiza caracterului abuziv clauza privind preţul condiţionat de existenţa unei exprimări clare şi inteligibile a clauzei respective, or, astfel cum s-a arătat sintagma "schimbări semnificative pe piaţa monetară" nu este de natură să semnifice definirea clară a cauzelor de modificare a dobânzii pentru că nu arată nici în ce constau aceste schimbări, nici ce înseamnă o schimbare "semnificativă", nici modul de modificare (care include nivelul potenţial al modificărilor).
Criticile prin care se susţine legalitatea perceperii comisionul de risc sunt nefondate, instanţa de apel reţinând în mod corect că această clauză creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile contractuale ale părţilor.
Înalta Curte, reţine că, clauza privind comisionul de risc a fost corect apreciată ca fiind abuzivă întrucât aceasta este insuficient definită prin justificarea a ceea ce reprezintă acest comision şi care este raţiunea perceperii lui. Susţinerea recurentei că acest comision este perceput de bancă drept garanţie pentru îndeplinirea obligaţiei de restituire a împrumutului, plata costurilor şi obţinerea profitului preconizat, nu-i conferă caracter legal întrucât dacă ar fi avut această natură, ar fi trebuit ca în contract să fie prevăzute condiţiile în care banca poate reţine sumele depuse cu acest titlu cât şi obligaţia de a le restitui la data rambursării integrale a împrumutului, conform graficului. Însă potrivit clauzelor contractuale, comisionul de risc i se cuvine automat băncii, fără vreo obligaţie corelativă, ceea ce creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar bunei credinţe. Este abuzivă stipularea plăţii unui "comision de risc" care să-i acopere băncii riscurile asumate prin punerea creditului la dispoziţia clientului, mai ales în condiţiile în care creditul este garantat cu garanţii reale. Perceperea acestui comision de risc de către creditor, fără să ofere în schimb o contraprestaţie, contravine caracterului sinalagmatic al contractului de credit şi reprezintă pentru debitor o obligaţie lipsită de cauză, fiind nulă, conform art. 966 C. civ, astfel că şi această critică este nefondată.
Critica privind faptul că reclamanţii nu au susţinut nulitatea clauzelor înainte de criza economică nu prezintă relevanţă întrucât reclamanţii sunt liberi să solicite constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale fără ca acest drept să fie supus vreunui termen.
Încercările recurentei de a justifica perceperea comisionul de risc considerându-l o garanţie distinctă de cea imobiliară sunt nefundamentate juridic atâta timp cât, astfel cum s-a arătat, aceste justificări nu se regăsesc în contract.
Susţinerile recurentei potrivit cărora comisionul de risc este parte a preţului contractului şi, din acest motiv este exclus de la analiza caracterului abuziv, sunt nefondate, Înalta Curte reţinând cu prioritate dispoziţiile cuprinse în art. 4 alin. (6) legea naţională precum şi cele din Directiva 93/13/CEE ce permit cenzura clauzelor vizând preţul atunci când acestea nu sunt exprimate într-un limbaj clar şi inteligibil. Modalitatea de redactare a clauzei, similară celei referitoare la dobândă, cu atât mai mult cu cât pentru motive identice banca urmărea perceperea a două costuri fără ca deosebirea dintre acestea şi finalitatea lor să fie definite, exprimate confuz, creează premisele cenzurării în instanţă.
Caracterul abuziv al clauzelor referitoare la comisionul de risc rezultă nu atât din profitul efectiv obţinut de bancă cât din împovărarea nejustificată a clientului, prin practicarea unor măsuri de asigurare a recuperării creditului nejustificate, în condiţiile garantării restituirii acestuia prin constituirea de garanţii şi asigurare.
Nici critica prin care se susţine că instanţa a aplicat greşit legea deoarece, anulând în totalitate clauzele privind declararea anticipată a scadenţei creditului, a fost înlăturat în totalitate dreptul băncii de a declara exigibilitatea anticipată a creditului în situaţiile ce implică o culpă contractuală a împrumutaţilor, nu este fondată. Instanţa de apel a reţinut corect caracterul abuziv ale acestei clauze având în vedere că şi de această dată nu sunt circumstanţiate situaţiile concrete în care pot avea incidentă aceste clauze. Rezultă că, prin aceste clauze banca şi-a rezervat o putere discreţionară de a înlătura beneficiul termenului în situaţii nedeterminate, care ţin de liberul arbitru al acesteia, fără nicio limitare, dezechilibrul astfel creat fiind semnificativ şi contrar cerinţelor bunei credinţe.
Afirmaţia recurentei că instanţa a aplicat greşit legea deoarece, anulând în totalitate clauzele privind declararea anticipată a scadenţei creditului, a fost înlăturat în totalitate dreptul băncii de a declara exigibilitatea anticipată a creditului în situaţiile ce implică o culpă contractuală a împrumutaţilor, este nefondată, având în vedere consecinţele prevăzute de lege în situaţia declarării caracterului abuziv al unei clauze. Astfel, conform art. 7 din Legea nr. 193/2000 clauzele abuzive nu vor produce efecte asupra consumatorului iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua. Prin prisma acestor dispoziţii, instanţa învestită cu verificarea caracterului abuziv al clauzelor nu poate să le modifice ci doar să le menţină sau să le elimine, după caz.
Contrar celor susţinute de recurentă privind legalitatea clauzei referitoare la costurile suplimentare, în mod corect a reţinut instanţa de apel că această clauză este abuzivă deoarece prevede majorarea costurilor convenţiei de creditare indiferent dacă această majorare are sau nu legătură cu împrumutul care formează obiectul contractului analizat, iar acest lucru determină obligarea împrumutatului la sume care nu au fost precizate în momentul încheierii convenţiei. Reaua credinţă rezultă din faptul că această clauză asigură băncii repararea oricărui prejudiciu suferit care poate proveni şi din alte relaţii contractuale, obligându-l astfel pe consumator să plătească sume suplimentare pentru care nu are nicio culpă contractuală.
Posibilitatea influenţării costului convenţiei de credit este prevăzută de O.U.G. nr. 50/2010 în art. 35 alin. (1) lit. b) teza finală, însă acest text de lege infirmă teza recurentei privind legalitatea introducerii clauzei privind costurile suplimentare în convenţia de credit, întrucât stipulează că este interzisă introducerea şi perceperea de noi comisioane, tarife sau speze bancare cu excepţia costurilor serviciilor suplimentare solicitate de împrumutat care vor fi percepute numai în baza unor acte adiţionale acceptate de consumator.
Nici critica prin care recurenta arată că anularea clauzelor contestate nu poate produce efecte retroactive faţă de caracterul succesiv al prestaţiilor nu este fondată. Nulitatea clauzelor cuprinse în art. 5 lit. (a) din convenţia de credit este absolută, atâta timp cât, toate reglementările în materia protecţiei consumatorilor reprezintă norme care ocrotesc un interes general, iar încălcarea unor astfel de norme se sancţionează cu nulitatea absolută.
Nu are susţinere teza recurentei în conformitate cu care dacă numai banca ar fi obligată la restituirea sumelor deja achitate, s-ar crea o situaţia inechitabilă caracterizată juridic de îmbogăţirea fără just temei a clienţilor.
Contrar susţinerilor recurentei, efectul sancţionator prevăzut de Legea nr. 193/2000 în art. 13 nu îl reprezintă modificarea clauzelor contractuale sau desfiinţarea contractului ci nulitatea clauzelor cu caracter abuziv cu consecinţa restituirii prestaţiilor succesive efectuate de către consumatori, şi obligaţia de restituire a ceea ce s-a prestat în temeiul clauzelor respective, nulitatea producând efecte retroactive de la data încheierii contractului.
Recurenta susţine în mod greşit valabilitatea actului adiţional la convenţia de credit pe considerentul că reclamanţii nu au făcut dovada notificării prin care să nege efectele actului adiţional de implementare a O.U.G. nr. 50/2010. Astfel cum a reţinut şi instanţa de apel, la data de 17 septembrie 2010 reclamanţii şi-au exprimat dezacordul faţă de actul adiţional înregistrând o notificare în acest sens la Agenţia Banu Manta.
În raport de cele mai sus arătate, Înalta Curte, va respinge excepţiile netimbrării şi a nulităţii cererii de recurs invocate de intimaţii reclamanţi şi cererea de scoatere din cauză a recurentei pârâte V.R. SA Bucureşti, formulată de această parte şi constatându-se că nu sunt fondate motivele de recurs invocate în cauză şi că este legală hotărârea atacată, Înalta Curte, în baza art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţiile netimbrarii şi a nulităţii cererii de recurs invocate de intimaţii reclamanţi şi cererea de scoatere din cauză a recurentei pârâte V.R. SA Bucureşti, formulată de această parte.
Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă V.R. SA Bucureşti împotriva Deciziei civile nr. 457 din 21 noiembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi, 30 septembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2796/2014. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2798/2014. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
