ICCJ. Decizia nr. 2796/2014. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 2796/2014
Dosar nr. 8537/3/2012
Şedinţa de la 30 septembrie 2014
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 4266 din 24 mai 2013 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a fost respinsă acţiunea formulată de SC L.I.G. SRL în contradictoriu cu D.C..
Pentru a decide astfel tribunalul a constatat că la 20 martie 2012 SC L.I.G. SRL a solicitat obligarea pârâtei D.C. la plata sumei de 700.000 euro sub motiv că aceasta din urmă, în calitate de notar public, a autentificat contractul de vânzare-cumpărare din 26 mai 2006 a suprafeţei de 39,5 ha teren situată în comuna Crevedia, Judeţul Dâmboviţa, preţul fiind de 700.000 euro; prin Sentinţa penală nr. 1061 din 23 decembrie 2009 a Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală a fost condamnată B.A. pentru falsificarea cărţii de identitate, a fost anulat contractul de vânzare-cumpărare din 26 mai 2006, şi a fost dispusă repunerea în situaţia anterioară; prin ordonanţa din 3 ianuarie 2011 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a fost dispusă neînceperea urmăririi penale faţă de D.C. pentru infracţiunea de abuz în serviciu şi neglijenţă în serviciu, reţinându-se însă săvârşirea acestei din urmă fapte; că, în consecinţă, dacă pârâta şi-ar fi îndeplinit atribuţiile prevăzute de art. 45 din Legea nr. 36/1995 ar fi constatat că certificatul fiscal nu îndeplinea cerinţele legii şi nu ar fi procedat la autentificarea contractului; în drept cererea fiind întemeiată pe regulile art. 45 şi art. 38 din Legea nr. 36/1995 şi art. 998 - 999 C. civ.
Tribunalul a mai constatat că la 7 decembrie 2012 pârâta a depus întâmpinare invocând excepţia inadmisibilităţii deoarece nu a fost efectuată procedura concilierii directe; excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi că pe fond cererea este nefondată; că, relativ la prescripţie pârâta a invocat că fapta datează din anul 2006, iar termenul de prescripţie se calculează potrivit art. 3 şi art. 8 din Decretul nr. 167/1958 astfel că el începe să curgă cel mai târziu la data de 21 mai 2008 când prin declaraţia dată organelor de poliţie administratorul reclamantei a solicitat tragerea la răspundere penală a celor vinovaţi şi s-a constituit parte civilă în nume personal susţinând că banii plătiţi sunt ai lui, această constituire relevând că reclamanta, prin administrator, avea cunoştinţă de fapta pe care o imputa notarului public cât şi autorului pretinsei fapte.
Tribunalul a mai reţinut că la 14 decembrie 2012 reclamanta a depus cerere de modificare-completare solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 700.000 euro şi a dobânzii legale de la data autentificării contractului până la momentul plăţii efective a debitului.
Prin încheierea din 19 aprilie 2013 a fost admisă în parte excepţia netimbrării capătului de cererea având ca obiect dobânda legală.
Verificând excepţia prescripţiei tribunalul a constatat că potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958 prescripţia dreptului la acţiunea în reparaţie începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea; că în cauză la 21 mai 2008 P.G., administrator al reclamantei din 2004, a indicat în mod expres că în opinia sa notarul D.C. este complice la săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, solicitând tragerea la răspunderea penală a acesteia; că deci de la momentul arătat reclamanta trebuia să cunoască cine este vinovat de producerea pagubei.
Totodată, tribunalul a reţinut că în ceea ce priveşte prejudiciul, "acesta s-a produs în patrimoniul reclamantei la momentul încheierii contractului, când s-a plătit preţul, dar nu s-a primit în schimb proprietatea terenului, deoarece vânzătorul nu avea calitatea de proprietar al bunului."
Tribunalul a înlăturat teza reclamantei prin care susţinea "că prejudiciul a fost produs abia la momentul anulării contractului, ce reprezenta titlul său de proprietate". Tribunalul a reţinut că această teză nu este fondată deoarece "reclamata nu a primit niciodată proprietatea terenului, nu a operat transferul dreptului de proprietate prin respectivul contract deşi preţul a fost plătit, deci prejudiciul a luat naştere la momentul plăţii."
Ulterior tribunalul a revenit şi a reţinut că la 21 mai 2008 reclamanta trebuia să cunoască paguba şi persoana vinovată pentru că informaţiile pe care le-a avut administratorul societăţii erau accesibile şi societăţii.
Constatând că cererea de chemare în judecată a fost formulată la 15 martie 2008 tribunalul a concluzionat că dreptul material la acţiune s-a împlinit la 21 mai 2011 şi că în consecinţă excepţia prescripţiei este fondată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel SC L.I.G. SRL.
Prin Decizia civilă nr. 32 din 17 ianuarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost admis apelul declarat de apelanta SC L.I.G. SRL, a fost anulată sentinţa şi trimisă cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Curtea de Apel a reţinut că obiectul litigiului este repararea prejudiciului de către notarul public ce a autentificat contractul de vânzare-cumpărare din 26 mai 2006 şi a antecontractului la acest contract, autentificat în martie 2006.
Curtea a mai reţinut că un contract, chiar dacă este suspectat că ar fi anulabil, îşi produce efectul, fiind în vigoare până la momentul la care el este anulat neavând nicio importanţă faptul că elementul care antrenează nulitatea este de natură penală sau nu.
În speţă este vorba de vânzarea lucrului altuia, prin substituirea consimţământului adevăratului proprietar iar faptul că această substituire s-a făcut printr-o operaţie ce întruneşte elementele infracţiunii de fals este lipsită de importanţă.
În aceste condiţii, până la 4 ianuarie 2010, a reţinut curtea, nu a existat prejudiciul. El era însă probabil, motiv pentru care reclamantul a sesizat organele de cercetare penală pentru verificări. Această sesizare nu constituie însă momentul de la care ar curge termenul de prescripţie de 3 ani.
Curtea a reţinut că nu trebuie să se confunde delictul civil constând într-o faptă prejudiciabilă, cum ar fi un accident ce a produs vătămări, când este cert că există prejudiciul şi termenul de prescripţie începe să curgă de la data săvârşirii faptei şi a cunoaşterii autorului, cu ipoteza unui delict constând într-un doi utilizat cu ocazia încheierii contractului, cum este în speţă, când prescripţia reparării prejudiciului începe să curgă de la data producerii prejudiciului, respectiv anularea contractului. Dacă nu s-a solicitat repunerea părţilor în situaţia anterioară şi eventualele daune-interese termenul de prescripţie al acţiunii separate începe să curgă de la data la care hotărârea rămâne definitivă. Mai mult, practica judiciară calculează termenul de prescripţie nu de la data anulării contractului ci de la data la care a fost executată hotărârea de anulare a contractului, adică de la data la care, de exemplu, adevăratul proprietar a executat hotărârea şi a intrat în posesia terenului deţinut de cumpărătorul evins.
Faptul că P.G. a formulat plângere penală şi că s-a constituit parte civilă nu are relevanţă asupra momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie al dreptului reclamantei. Aşa cum s-a arătat, până la anularea contractului societatea nu a fost prejudiciată.
Nu a fost reţinută nici teza invocată de intimată în apel, potrivit căreia prejudiciul nu ar fi fost produs prin anularea contractului ci prin faptul că apelanta-reclamantă a plătit preţul terenului lui B.A., aceasta nefiind adevărata proprietară a terenului.
Existenţa sau nu a prejudiciului produs prin fapta arătată nu poate fi stabilită decât odată cu analiza fondului litigiului.
Instanţele au de verificat în acest stadiu momentul de la care reclamanta putea pretinde că este prejudiciată prin autentificarea notarială a cumpărării bunului altuia în condiţiile în care contractul a fost anulat dar este cert că reclamanta nu putea pretinde o reparaţie decât după anularea contractului.
În concluzie, nu a fost reţinută apărarea pârâtei, prin care i se opune reclamantei prescripţia însă pe argumente ce ţin de fondul litigiului. Faptul că reclamanta a plătit preţul unei persoane ce s-a pretins proprietară, folosind mijloace dolosive, nu poate împiedica reclamanta, ce s-a văzut prejudiciată prin anularea contractului din acest motiv, să solicite instanţei verificarea condiţiilor răspunderii delictuale în sarcina pârâtei, invocând faptul că plata a fost făcută neproprietarului datorită culpei pârâtei. La fel, faptul că instanţa penală a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară nu poate să împiedice pe reclamantă să solicite instanţei să verifice existenţa condiţiilor răspunderii delictuale a pârâtei pe motiv că prejudiciul a fost reparat.
Curtea a reţinut că prescripţia dreptului subiectiv la acţiune curge de la momentul la care victima a cunoscut sau trebuia să cunoască existenţa cumulativă a condiţiilor acţiunii civile delictuale: prejudiciul, fapta ilicită şi autorului faptei. în speţă, în condiţiile în care reclamanta a fost prejudiciată la data anulării contractului, termenul de prescripţie al acţiunii curge de la acest moment căci de atunci se poate supune verificării instanţei culpa persoanelor ce au autentificat contractul. Anterior acestui moment reclamanta nu putea pretinde că sunt întrunite condiţiile răspunderii profesionale a pârâtei căci i s-ar fi opus lipsa elementului prejudiciu.
Împotriva Deciziei civile nr. 32 din 17 ianuarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a formulat recurs de recurenta-pârâtă D.C..
În drept a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor recurenta susţine că hotărârea recurată este nelegală, fiind dată fără temei legal şi cu aplicarea greşită a legii în ce priveşte analiza prescripţiei dreptului material la acţiune din perspectiva instituţiei juridice a vânzării lucrului altuia şi sub aspectul răspunderii civile delictuale.în speţă nu se regăseşte situaţia vânzării lucrului altuia, iar prejudiciul pretins nu este în legătură cu prestaţiile contractuale ci cu plata sumei de 700.000 euro unei persoane străine de contract, fără nicio cauză juridică pentru această plată, prin urmare momentul anulării contractului de vânzare-cumpărare este indiferent pentru naşterea prejudiciului pretins de reclamantă. Prejudiciul tras din remiterea sumei de bani ia naştere la momentul remiterii sumei de bani către persoana respectivă şi a fost cunoscut cert de către reclamantă din momentul în care aceasta a aflat că B.A. nu este partea vânzătoare din contract, neavând identitate, pe care o pretindea.
Recurenta arată că momentul de la care poate cere cumpărătorul repararea prejudiciului este prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 respectiv data de la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea. Instanţa de apel a aplicat greşit această regulă reţinând că în condiţiile în care reclamanta a fost prejudiciată la data anulării contractului termenul de prescripţie al acţiunii curge de la acest moment căci de atunci se poate supune verificării instanţei culpa persoanelor ce au autentificat contractul. Instanţa de apel, fără temei legal a reţinut că reclamanta nu putea formula anterior anulării contractului de vânzare-cumpărare o acţiune în repararea prejudiciului rezultat din remiterea sumei de bani către B.A..
Înalta Curte, examinând cererea de recurs din perspectiva criticilor invocate, reţine incidenţa în cauză a art. 3021 lit. c), C. proc. civ. motivat de următoarele considerente:
Obiect al recursului de faţă îl formează decizia instanţei de apel iar în critica acesteia recurenta nu a dezvoltat motivul de nelegalitate pe care-l indică, art. 304, pct. 9 C. proc. civ., aceasta neevocând şi nesusţinând încălcarea sau interpretarea eronată a vreunui text de lege şi nici că hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal din perspectiva Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.
Aspectele învederate de recurentă privind data de la care consideră aceasta că a început să curgă termenul de prescripţie în cauză, ţine de aprecierea situaţiei de fapt ceea ce excede controlului instanţei de recurs în absenţa unor dispoziţii legale care să prevadă explicit data de la care curge termenul de prescripţie aplicabil situaţiei dedusă judecăţii.
Cum recurenta s-a limitat în a critica numai netemeinicia hotărârii atacate sub aspectul aprecierii probatoriului cu privire la stabilirea datei de început a prescripţiei, criticile formulate se situează în afara limitelor de verificare impuse de art. 304 C. proc. civ., partea introductivă, pentru instanţa de recurs şi care au ca obiect numai legalitatea hotărârii atacate.
Potrivit art. 3021 lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.
Motivele de nelegalitate sunt prevăzute în art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ. A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, a arăta motivul de modificarea sau casare, prin indicarea unuia dintre motivele de la art. 304 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, a dezvolta motivul, în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanţei de apel, raportat la motivul de modificare sau de casare invocat.
În speţă, Înalta Curte constată că, deşi recurenta-pârâtă a invocat nelegalitatea deciziei atacate, indicând motivul de modificare reglementat prin dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., referitor la situaţia în care hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, criticile formulate în dezvoltarea acestui motiv de recurs nu permit încadrarea lor în dispoziţiile legale mai sus menţionate.
Recurenta este, în realitate, nemulţumită de modalitatea în care instanţa de apel a analizat probatoriile administrate în cauză. Or, aprecierea probelor nu constituie un aspect de nelegalitate al hotărârii pronunţate, cu atât mai puţin susceptibil de a fi încadrat în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ci un aspect de netemeinicie al hotărârii, ceea ce nu poate face obiect de analiză pentru instanţa de recurs.
În consecinţă, reţinând că recurenta nu s-a conformat exigenţelor cerute de art. 3021 C. proc. civ., Înalta Curte constată nulitatea recursului declarat de aceasta, motivele invocate neîncadrându-se în dispoziţiile art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată nulitatea cererii de recurs formulată de recurenta-pârâtă D.C. împotriva Deciziei civile nr. 32 din 17 ianuarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în temeiul art. 3021, alin. (1) lit. c) C. proc. civ.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 septembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2795/2014. Civil. Actiune in raspundere... | ICCJ. Decizia nr. 2797/2014. Civil. Constatare nulitate act.... → |
|---|
