ICCJ. Decizia nr. 2795/2014. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 2795/2014
Dosar nr. 3276/100/2012
Şedinţa publică de la 30 septembrie 2014
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 1091 din 20 iunie 2013 a Tribunalului Maramureş, pronunţată în Dosarul nr. 3276/100/2012, a fost admisă în parte acţiunea principală formulată de reclamantul-pârât R.I.R., în contradictoriu cu pârâtul-reclamant L.D.B. A fost admisă în parte cererea reconvenţională formulată de pârâtul-reclamant L.D.B., în contradictoriu cu reclamantul-pârât R.I.R. şi cu pârâta SC I.M.P. SRL. A fost obligat pârâtul-reclamant L.D.B. să achite reclamantului-pârât R.I.R. suma de 1.000 lei reprezentând despăgubiri morale. S-a constatat că pârâtului-reclamant L.D.B. i-au fost încălcate drepturile cu caracter nepatrimonial privind imaginea, onoarea, demnitatea şi viaţa privată, prin unele dintre articolele scrise şi publicate de reclamantul-pârât. A fost obligat reclamantul-pârât R.I.R. în solidar cu pârâta SC I.M.P. SRL să achite pârâtului-reclamant L.D.B. suma de 2.000 lei, daune morale. A fost obligat reclamantul-pârât R.I.R. şi pârâta reconvenţional SC I.M.P. SRL să transmită sonor şi vizual, pe cheltuiala lor, la postul de televiziune Maramureş TV sau la alte posturi de televiziune, în patru ediţii succesive ale emisiunii "Necenzurat cu R.", în intervalul orar 18.30 - 20.00 sau în alte emisiuni pe care eventual le va realiza reclamantul-pârât, dispozitivul sentinţei, în termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a acesteia. A fost obligat reclamantul-pârât R.I.R. şi pârâta reconvenţională SC I.M.P. SRL să publice pe pagina de pornire/prima pagină a site-urilor "n." şi "ş.", dispozitivul sentinţei, în termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a acesteia, urmând să menţină postarea timp de 30 de zile. Au fost respinse celelalte capete de cerere formulate de către pârâtul-reclamant L.D.B.. A fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a I.I. D.I.C., invocată de această chemată în garanţie. A fost respinsă cererea de chemare în garanţie a I.I. D.I.C. şi a lui H.V., cerere formulată de pârâtul-reclamant L.D.B.. Au fost compensate cheltuielile de judecată efectuate către reclamantul-pârât şi de către pârâtul-reclamant, până la nivelul sumei de 1.000 lei şi respinse pentru diferenţă cererile formulate sub acest aspect de către reclamantul-pârât şi de către pârâtul-reclamant.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a avut în vedere, în principal, următoarele:
Într-o discuţie telefonică purtată între jurnalistul V.H. de la publicaţia on-line "Z.M." şi pârâtul-reclamant L.D.B., la acel moment deputat PDL, întrebat fiind cum comentează faptul că a fost numit "mafiot imobiliar" pe o hartă a domnului V.P., pârâtul-reclamant a afirmat că aceasta i se trage "de la şantajistul notoriu de R., care a publicat pe câteva site-uri, (...) se uită pe G. şi vede acolo nu ştiu ce teren ce am luat pentru clinică (...) cu acte în regulă".
Jurnalistul V.H. a scris un articol în care a arătat că deputatul PDL D.L. a comentat titulatura de "mafiot imobiliar" care i-a fost pusă pe o hartă realizată de preşedintele PSD V.P., spunând că totul i se trage de la jurnalistul R.I.R., în urma materialelor realizate de acesta cu privire la terenul pe care deputatul l-a achiziţionat în Groşi în vederea construirii unei clinici, reproducând afirmaţiile acestuia. Articolul a fost publicat în Z.ro, publicaţie on-line, în data de 4 august 2011, fiind preluat apoi de site-ul n.ro, administrat de pârâtul-reclamant.
În ce priveşte temeiul de drept aplicabil pretenţiilor deduse judecăţii prin acţiunea principală, Tribunalul a reţinut ca fiind incidente prevederile art. 998 C. civ. de la 1864.
În ce priveşte fapta ilicită a pârâtului-reclamant L.D.B., aceasta constă în desemnarea jurnalistului R.I.R. în cadrul interviului acordat, ca fiind un "şantajist notoriu".
Instanţa a reţinut că, condiţia prejudiciului cert şi nereparat este la rândul său întrunită; expresia folosită de către pârâtul-reclamant a ajuns la cunoştinţa publicului, fiind reprodusă în cuprinsul articolului scris de chematul în garanţie V.H. Este rezonabil a se aprecia că referirea "şantajist notoriu" a fost de natură, într-o oarecare măsură, a ridica semne de întrebare asupra probităţii profesionale a jurnalistului R.I.R., cunoscut publicist cel puţin la nivel local şi a crea dubii asupra veridicităţii şi obiectivităţii demersurilor sale jurnalistice.
Împrejurarea că însuşi reclamantul-pârât a preluat articolul scris de chematul în garanţie şi l-a postat apoi pe site-ul n., augmentând astfel răspândirea informaţiei respective, a fost avută însă în vedere la aprecierea cuantumului sumei la plata căreia a fost obligat pârâtul-reclamant cu titlu de daune morale.
Raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu este unul direct, iar în ce priveşte culpa pârâtului-reclamant L.D.B., aceasta este echivalentă cu cel puţin intenţia indirectă, pârâtul-reclamant prevăzând şi acceptând prejudiciul de imagine pe care l-ar fi putut produce jurnalistului prin calificarea acestuia ca "şantajist notoriu". De altfel, la interogatoriu pârâtul-reclamant a arătat că a încercat prin intervenţiile sale să minimalizeze efectul articolelor scrise de jurnalist, asupra imaginii sale şi a familiei, încercând să arate că nu este un demers deontologic jurnalistic. Or pentru această "minimalizare" în mod rezonabil putea folosi alte tehnici de comunicare.
Nu au fost reţinute susţinerile pârâtului-reclamant relative la caracterul privat al discuţiei purtate cu ziaristul V.H., la contextul acordării interviului (era în concediu), la tonul discuţiei (relaxat, părţile râdeau) ori la faptul că nu i s-a adus la cunoştinţă că era înregistrată convorbirea telefonică, atâta timp cât, purtând o discuţie cu un jurnalist, care i s-a recomandat ca atare şi i-a solicitat să comenteze o ştire de presă care îl privea, nu se poate aprecia în mod rezonabil că pârâtul-reclamant L.D.B. nu a avut reprezentarea redactării ulterioare a unui articol ce va fi adus la cunoştinţa publicului.
Raportat la subiectul convorbirii telefonice, la calitatea părţilor, nu se poate reţine aplicabilitatea prevederilor art. 72 alin. (1) Constituţia României, art. 191 - 193 din Regulamentul Camerei Deputaţilor sau art. 22 din Legea nr. 96/2006, afirmaţia pârâtului-reclamant referitoare la "şantajistul notoriu de R." nefiind o opinie politică exprimată în exercitarea mandatului, ci o opinie personală. Ca atare, imunitatea parlamentară nu poate fi invocată de către acesta în apărarea sa.
Aşadar, ţinând seama strict de limitele investirii instanţei, de expresia folosită de pârâtul-reclamant, de împrejurarea că răspândirea articolului a fost sprijinită de reclamantul-pârât prin preluarea acestuia pe site-urile sale, de relaţiile dintre părţi (pârâtul-reclamant fiind un subiect de presă relativ frecvent pentru reclamantul-pârât), de necesitatea ca daunele morale să compenseze prejudiciul, nu să amendeze făptuitorul, s-a apreciat rezonabilă obligarea pârâtului-reclamant la plata sumei de 1.000 lei cu acest titlu către reclamantul-pârât.
Cererea de chemare în garanţie a fost respinsă ca nefondată.
Chemaţii în garanţie au scris, respectiv, publicat articolul cuprinzând declaraţia pârâtului-reclamant prin care acesta s-a referit la reclamantul-pârât ca fiind un "şantajist notoriu", în virtutea calităţii sale de jurnalist colaborator, respectiv administrator de portal web. V.H. a redactat un articol în care a reprodus parţial, fără denaturare, declaraţia pârâtului-reclamant, iar I.I. D.I.C. a mijlocit răspândirea informaţiei, fără ca pârâtul-reclamant să aibă temei pentru tragerea lor la răspundere. Calitatea procesuală pasivă, astfel cum a fost argumentată de chemata în garanţie, este însă o chestiune de fond, ce ţine de temeinicia dreptului de regres pe care l-ar avea partea, în sensul dispoziţiilor art. 60 alin. (1) C. proc. civ. Or, în speţă, din considerentele anterior evocate cererea de chemare în garanţie este nefondată.
În ce priveşte cererea reconvenţională, Tribunalul a reţinut următoarele:
Pârâtul-reclamant L.D.B. are o activitate politică ce datează din anul 2001, fiind, pe rând, vicepreşedinte şi prim-vicepreşedinte PDL Maramureş, deputat în perioada 2008 - decembrie 2012, vicepreşedinte PDL Maramureş şi apoi membru PNL. Acesta a fost subiectul numeroaselor articole publicate, respectiv, direct ori tangenţial, al mai multor emisiuni TV realizate la postul M. de jurnalistul R.I.R..
Analiza pretenţiilor formulate reconvenţional a fost realizată în considerarea calităţii speciale a părţilor implicate: cea de om politic a lui L.D.B., respectiv cea de jurnalist a lui R.I.R.. Aceasta deoarece standardul de evaluare adoptat de Curtea Europeană a Drepturilor este sensibil diferit atunci când problema aplicării dispoziţiilor art. 10 din Convenţie vizează un diferend creat între astfel de persoane, faţă de situaţia în care aceasta intervine între particulari.
Semnalarea de către reclamantul-pârât R.I.R. a unor aspecte legate de activitatea pârâtului-reclamant la SC E. SA (17 octombrie 2010), de achiziţionarea unor terenuri pretins subevaluate (25 noiembrie 2010), de efectuarea unor investigaţii cu privire la L.D.B. de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Agenţia Naţională de Integritate, Oficiul pentru Combaterea Spălării Banilor (este adevărat, urmare a unor sesizări formulate de către reclamantul-pârât, adresate ori redirecţionate către respectivele instituţii - 2 noiembrie 2011, 19 octombrie 2012), semnalarea unor aspecte cuprinse în declaraţia de avere a deputatului, analiza relaţiei politice cu M.M., relevarea cursului litigiilor derulate între părţi, inclusiv a celui declanşat între soţia deputatului şi jurnalist, semnalarea unor situaţii calificate ca nepotism, analiza defavorabilă a rezultatelor alegerilor parlamentare, referiri la starea de sănătate fizică a deputatului (fractură la un picior) nu constituie în aprecierea instanţei, cazuri în care libertatea de exprimare a jurnalistului, de comunicare a datelor pe care le deţine, de formulare a unor judecăţi de valoare să poată fi limitată prin tragerea sa la răspundere.
Aceasta deoarece calitatea de persoană publică şi om politic a pârâtului-reclamant îl expune pe acesta riscului (acceptat) de analizare excesivă şi uneori deformată prin exagerare a activităţii sale publice, precum şi a celei private, în măsura în care acesta din urmă se poate repercuta asupra imaginii politice.
Expresiile şi locuţiunile folosite depăşesc limitele libertăţii de exprimare, precum şi ale dozei de exagerare recunoscută demersului jurnalistic, concretizându-se în atingeri aduse în mod gratuit demnităţii, onoarei, vieţii private (de familie) ale pârâtului-reclamant. Nu se poate reţine că afirmaţiile respective sunt scoase din context, căci contextul nu justifică violenţa de limbaj, ideile pe care pretinde reclamantul-pârât că a dorit să le transmită putând îmbrăca o formă de limbaj adecvată, cu acelaşi efect asupra publicului din perspectiva informaţiei şi a ideii transmise.
Sub aspectul temeiului de drept aplicabil, raportat la data publicării articolelor şi a realizării emisiunilor, s-a constatat incidenţa dispoziţiilor art. 998 C. civ. de la 1864, respectiv art. 1357 din Noul C. civ. (cu luarea în considerare a dispoziţiilor art. 1358 C. civ.).
Sunt întrunite aşadar condiţiile răspunderii civile delictuale, din perspectiva existenţei faptei ilicite (folosirea expresiilor şi a invectivelor anterior evocate), a prejudiciului moral, cert şi nereparat (fiind lezate deopotrivă onoarea, demnitatea, viaţa privată şi imaginea publică a pârâtului-reclamant), a raportului de cauzalitate şi a culpei jurnalistului, care a prevăzut şi cel puţin acceptat lezarea acestor valori.
În ce priveşte compensarea pecuniară a acestui prejudiciu, instanţa a apreciat ca rezonabilă suma de 2.000 lei, ţinând seama de necesitatea păstrării echilibrului între interesele în litigiu. Instanţa a avut în vedere pe de o parte calităţile părţilor, iar pe de altă parte contextul general în care s-a comis fapta, disputa media creată între acestea, disputa judiciară, precum şi adoptarea altor mijloace, nepatrimoniale, de reparare a pagubei.
La repararea prejudiciului moral au fost obligaţi în solidar R.I.R. şi SC I.M.P. SRL, reţinând că în cauza Plan c/a Franţei (2004), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a relevat că editorii participă la exercitarea libertăţii de exprimare, revenindu-le indirect aceleaşi îndatoriri şi responsabilităţi ca şi autorilor, în cadrul difuzării lucrărilor.
Instanţa a respins în rest celelalte petite formulate reconvenţional, apreciind că modalităţile de reparare deja dispuse sunt proporţionale şi suficiente pentru compensarea prejudiciului invocat.
Petitul relativ la obligarea încetării încălcării drepturilor cu caracter nepatrimonial şi interzicerea pentru viitor a publicării şi mediatizării TV a articolelor şi emisiunilor la adresa pârâtului-reclamant are un grad ridicat de generalitate, echivalând în speţa dată cu o cenzură anticipată, iar măsura înlăturării articolelor deja postate este apreciată excesivă, raportat la data postării acestora şi la celelalte măsuri de compensare dispuse.
În ce priveşte cheltuielile de judecată, s-a reţinut că pârâtul-reclamant L.D.B. a făcut dovada achitării sumei de 6.000 lei, onorariu avocat, iar reclamantul-pârât, a sumei de 2.000 lei cu acelaşi titlu.
Întrucât s-au admis în parte ambele cereri, s-a reţinut că părţile sunt deopotrivă în culpă procesuală, astfel încât în aplicarea prevederilor art. 276 C. proc. civ., instanţa a compensat cheltuielile de judecată efectuate către reclamantul-pârât şi de către pârâtul-reclamant, până la nivelul sumei de 1.000 lei şi a respins pentru diferenţă cererile formulate sub acest aspect de către reclamantul-pârât şi de către pârâtul-reclamant.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul R.I.R., pârâtul L.D.B. şi pârâta S.C. I.M.P. SRL. Baia Mare, prin administratorul R.I.R..
Prin Decizia civilă nr. 159/A/2013 din 20 noiembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul R.I.R., precum şi apelul declarat de pârâta SC I.M.P. SRL Baia Mare împotriva Sentinţei civile nr. 1091 din 20 iunie 2013 a Tribunalului Maramureş, pronunţată în Dosarul nr. 3276/100/2012. A fost admis în parte apelul declarat de pârâtul L.D.B. împotriva aceleiaşi sentinţe, care a fost schimbată în parte, în sensul că s-a majorat de la 2.000 lei la 5.000 lei suma pe care reclamantul R.I.R. şi pârâta SC I.M.P. SRL Baia Mare, au fost obligaţi în solidar să o plătească pârâtului L.D.B. cu titlu de daune morale. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei. Au fost obligaţi reclamantul şi pârâta SC I.M.P. SRL Baia Mare, în solidar, la a-i plăti pârâtului L.D.B. suma ele 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale în apel.
În pronunţarea soluţiei, Curtea a avut în vedere următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale (denumită în continuare C.E.D.O.), orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale, amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept nefiind admis decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă reprezintă o măsură care, într-o societate democratică, este necesară, între altele, pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.
Este acceptat că noţiunea de viaţă privată are un conţinut care variază în funcţie de epoca la care se raportează, de societatea în cadrul căreia individul trăieşte şi chiar de grupul social căruia îi aparţine.
Conform interpretărilor oferite acestei noţiuni prin jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (C.E.D.O.), noţiunea de viaţă privată cuprinde dreptul persoanei la viaţă privată intimă, personală, dreptul la viaţă privată socială şi dreptul la un mediu împrejurător sănătos.
În sensul Curţii Europene a Drepturilor Omului, noţiunea de viaţă privată este autonomă şi variabilă atât în raport cu persoana care apare ca titular, cât şi în timp, acceptându-se că întinderea dreptului la respectarea vieţii private este mai redusă, în măsura în care individul pune în contact viaţa sa privată cu viaţa publică. De aici, şi concluzia că viaţa privată a oamenilor politici se îmbină cu viaţa lor publică, astfel că, sub acest aspect, ei se pot afla în centrul atenţiei şi sub controlul opiniei publice.
În domeniul de aplicare al dispoziţiilor art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale intră şi dreptul la reputaţie, acesta fiind înţeles ca o componentă a vieţii private a persoanei.
Sub aspectul manierei de reglementare a libertăţii de exprimare, sunt de avut în vedere dispoziţiile art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, care prin alin. (1) stabilesc că orice persoană are dreptul la libertate de exprimare, acest drept cuprinzând libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii şi idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a tine seama de frontiere.
Întrucât nici exerciţiul libertăţii de exprimare nu este unul absolut, alin. (2) al articolului afirmă că exercitarea acestor libertăţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru, între altele, asigurarea protecţiei reputaţiei sau a drepturilor altora.
Cum adeseori s-a menţionat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (fiind edificatoare, întâi de toate, hotărârea pronunţată în cauza Handyside contra Regatului Unit), libertatea de exprimare consacrată în alin. (1) al art. 10 constituie unul din fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice, o condiţie primordială a progresului ei, totodată cu precizarea că sub rezerva prevederilor alin. (2) al articolului, libertatea de exprimare priveşte nu numai informaţiile sau ideile apreciate favorabil sau considerate ca inofensive sau indiferente, dar şi pe cele care contrariază, şochează sau neliniştesc, aceasta fiind o exigenţă a pluralismului, a toleranţei şi a spiritului de deschidere într-o societate democratică.
Libertatea de exprimare este, prin urmare, înţeleasă ca având o importanţă crucială pentru buna funcţionare a democraţiei; în acelaşi timp însă, reglementarea ce-i este oferită prin evocatul art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale instituie şi unele restricţii, instanţa europeană afirmând că oricine exercită libertatea de expresie îşi asumă inclusiv îndatoriri şi responsabilităţi a căror întindere depinde de domeniul în care este pusă în valoare, de procedeele tehnice utilizate şi de alţi factori de circumstanţiere adecvată. Altfel spus, art. 10 nu protejează nicio idee sau opinie care ar fi contrară vreuneia din valorile apărate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, libertatea de exprimare - deci şi libertatea de opinie - trebuind supusă cerinţei de a fi exercitată într-o manieră compatibilă cu valorile unei societăţi democratice.
În planul relaţiei dintre libertatea de exprimare şi necesitatea protejării reputaţiei şi drepturilor altor persoane, instanţa europeană a statuat, cu privire la exprimarea prin presă, că publicarea de informaţii, de documente ori de fotografii în presă trebuie să servească interesul public şi să contribuie la dezbaterea unor probleme de ordin general (a se vedea, spre exemplu, Hotărârea pronunţată în cauza Leempoel & S.A. ED. Cine Revue contra Belgiei, 9 noiembrie 2006).
Tot astfel, s-a mai apreciat că în contextul unei dezbateri publice privitoare la probele de interes general, în care, de o parte şi de alta, erau în joc reputaţii profesionale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că o anumită doză de exagerare poate fi tolerată (Hotărârea din 25 noiembrie 1999, pronunţată în cauza Nielsen şi Johnsen contra Norvegiei).
Pe de altă parte, în sensul prevederilor alin. (2) al art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, ziariştii care fac anumite afirmaţii critice la adresa activităţii unor persoane publice au obligaţia de a acţiona cu bună-credinţă, în aşa fel încât informaţiile pe care le furnizează să fie exacte şi demne de a primi credit, cu respectarea deontologiei profesionale (a se vedea Hotărârea Curtea Europeană a Drepturilor Omului din 7 mai 2012, pronunţată în cauza Mc Vicar contra Regatului Unit), dincolo de doza de exagerare sau de provocare permisă în asemenea situaţie.
Prin urmare, în ce priveşte libertatea de exprimare realizată prin presă, este de considerat că, deşi presa joacă un rol eminent într-o societate democratică, ea nu trebuie totuşi să depăşească anumite limite, întâi de toate acelea care ţin de protecţia drepturilor altuia, a imaginii şi reputaţiei acestuia.
În procesul de faţă este de observat că prima instanţă a făcut o corectă şi oportună sinteză a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la libertatea de exprimare privită în relaţie cu necesitatea respectării dreptului la viaţa privată a persoanelor, prezenta instanţă înţelegând că confirme în totul aceste statuări şi observaţii ale Tribunalului.
De observat, de asemenea, constatarea primei instanţe potrivit căreia în materia analizată reperele sunt reprezentante de exercitarea cu bună-credinţă a libertăţii presei într-o chestiune de interes general, fiind necesar a se avea în vedere dacă jurnalistul a depus diligentele necesare pentru a verifica autenticitatea informaţiilor, în circumstanţele date, dacă a urmărit să informeze opinia publică sau doar să afecteze gratuit reputaţia persoanei vizate, precum şi dacă a furnizat o bază factuală suficientă.
Pe deplin corect a evidenţiat prima instanţă, în acord cu jurisprudenţa europeană a drepturilor omului, şi că trebuie făcută distincţie între fapte şi judecăţi de valoare: dacă materialitatea faptelor poate fi probată, judecăţile de valoare nu pot fi supuse unui astfel de demers, ele plasându-se exclusiv în sfera libertăţii de opinie. De aici, concluzia că adevărul judecăţilor de valoare nu este relevant, însă forma lor concretă de exprimare poate ridica probleme din perspectiva compatibilităţii cu art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Sunt relevante în cauza de faţă şi prevederile art. 26 din Constituţia României, potrivit cărora autorităţile publice respectă şi ocrotesc viaţa intimă, familială şi privată, precum şi prevederile art. 30 alin. (1) şi (6), în raport de care libertatea de exprimare a gândurilor sau a opiniilor este inviolabilă, sub condiţia însă ca aceasta să nu prejudicieze demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine.
Potrivit prevederilor art. 30 alin. (8) din Constituţia României, răspunderea, civilă pentru informaţia sau pentru creaţia adusă la cunoştinţa publică revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau televiziune, în condiţiile legii.
În ce priveşte dispoziţiile legale incidente, în planul condiţiilor răspunderii civile delictuale, cererii reconvenţionale promovate de pârâtul L.D.B., prima instanţă a reţinut în mod just că sunt de avut în vedere, dispoziţiile C. civ. de la 1864 (art. 998, art. 999) sau, după caz, cele ale Noului C. civ. (adică art. 1349, art. 1382 şi art. 1383 din Legea nr. 287/2009, intrată în vigoare începând cu data de 1 octombrie 2011), în funcţie de data la care faptele evocate ca temei al răspunderii au fost săvârşite.
În fine, sub aspectul faptelor săvârşite de reclamantul R.I.R. după data de 1 octombrie 2011, prima instanţă a apreciat în mod corect că este utilă şi raportarea la prevederile art. 70 - 76 din Noul C. civ., acestea reglementând respectarea vieţii private şi a demnităţii persoanei.
În ce priveşte soluţia dată de prima instanţă acţiunii înaintate de reclamantul R.I.R., Curtea a arătat, în completarea celor ce preced, şi următoarele:
La data de 4 august 2011, când în publicaţia on-line "z." a fost publicat de către H.V. un articol în care a menţionat că pârâtul L.D.B. a afirmat despre reclamantul R.I.R. că este un şantajist notoriu. Or, la data de 4 august 2011 H.V. avea calitatea de colaborator sub formă de practică la publicaţia "Z.", fiind, prin incidenţa evocatelor prevederi legale, asimilat unui ziarist.
În aceste circumstanţe, cu privire la discuţia telefonică purtată între H.V. şi pârâtul L.D.B., în cadrul căreia acesta din urmă a utilizat expresia "şantajist notoriu" cu privire la reclamantul R.I.R. şi la calitatea de jurnalist a acestuia, nu s-ar putea considera că pârâtul ar fi fost îndreptăţit să considere că discuţia era una cu caracter pur privat, deci nu una de natură a implica, în concret, calitatea de jurnalist a lui H.V..
Analiza conţinutului acestei discuţii nu lasă îndoieli asupra concluziei că pe toată durata ei pârâtul L.D.B. a avut reprezentarea faptului că discuţia este purtată prin raportare la calitatea de jurnalist (sau cel puţin de persoană asimilată unui jurnalist) a lui H.V., conţinutul şi sensul întrebărilor adresate pârâtului având caracteristicile unui demers jurnalistic.
Nu ar putea fi primită apărarea potrivit căreia în cadrul acestei discuţii pârâtul s-ar fi situat, protectiv, sub incidenţa dispoziţiilor art. 72 alin. (1) din Constituţia României, art. 191 - 193 din regulamentul Camerei Deputaţilor, art. 22 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi senatorilor, în cauză neputând fi vorba despre o opinie cu caracter politic exprimată de pârât în considerarea calităţii sale de parlamentar (deputat în Parlamentul României). Afirmaţiile de natura celei în litigiu nu pot fi considerate ca având sensul şi finalitatea pretinse de pârât, câtă vreme ele nu conţin sau exprimă idei cu caracter politic şi, mai mult, nu vizează un om politic, ci un simplu jurnalist lipsit de afiliere politică explicită.
Nu era necesar nici ca H.V. să îi aducă în mod expres la cunoştinţă pârâtului că discuţia telefonică purtată are caracterul unui demers jurnalistic susceptibil de publicare, fiind îndeajuns de evident că atâta vreme cât pârâtul cunoştea calitatea lui H.V. de colaborator la publicaţia on-line "Z.", putea cu uşurinţă presupune că exista posibilitatea valorizării jurnalistice a discuţiei. Mai mult, calitatea de om politic, experienţa politică a pârâtului şi funcţia politică deţinută la data discuţiei erau elemente apte să-l îndemne la supravegherea atentă a afirmaţiilor sale publice ori făcute în împrejurări care, precum în prezentul litigiu, îngăduiau concluzia că există posibilitatea valorificării lor publice ori prin mijloace de diseminare a informaţiilor către public.
Curtea a apreciat, totodată, că sunt pe deplin corecte şi statuările primei instanţe potrivit cărora prin afirmaţia făcută au fost lezate imaginea publică şi reputaţia reclamantului R.I.R., în condiţiile în care acestea avea calitatea de jurnalist. Or, se cunoaşte că, în calitatea lor de persoane care pot forma sau influenţa opiniile publicului, credibilitatea profesională şi, în sens larg, morală a jurnaliştilor se constituie într-un element esenţial, cu valoare decisivă în asigurarea autorităţii lor profesionale şi a succesului de piaţă al publicaţiilor lor. Implicit, prin lezarea injustă a autorităţii morale şi profesionale a jurnalistului este sau poate fi periclitat însăşi rolul presei într-o societate democratică.
În ce priveşte apărarea pârâtului potrivit căreia s-a făcut proba verităţii afirmaţiile făcute cu privire la reclamant, este de avut în vedere că elementul decisiv sub acest aspect este certificatul de cazier judiciar al reclamantului emis de Ministerul Afacerilor Interne - Inspectoratul general al Poliţiei Române, iar în acest document se menţionează că reclamantul "nu este înscris în cazierul judiciar". În acest fel, se atestă că, sub aspect legal, reclamantul nu figurează în evidenţele autorităţilor ca autor al unor fapte penale ale căror efecte juridice să poată fi luate în considerare.
Este real că în unele articole de presă sau în comentarii la acestea ale cititorilor s-a afirmat că reclamantul R.I.R. a fost condamnat penal, cu multă vreme în urmă, pentru infracţiunea de viol şi pentru cea de tâlhărie, respectiv de furt calificat, existând uneori referiri şi la infracţiunea de şantaj, însă în calitatea sa de om politic şi deputat în Parlamentul României, deci de reprezentant al uneia dintre cele mai importante puteri ale statului, pârâtul L.D.B. era dator să verifice în prealabil, într-o manieră riguroasă, dacă reclamantul a suferit cu adevărat condamnarea pentru infracţiunea de şantaj.
Dacă în cazul afirmaţiilor făcute de jurnalişti sunt îngăduite o anume doză de exagerare şi un stil polemic mai pronunţat, în cazul oamenilor politici - şi cu atât mai mult în cazul acelora care exercită o funcţie importantă în stat - această doză de exagerare nu este permisă. Atât Parlamentul în ansamblul său, deci înţeles ca instituţie, cât şi fiecare dintre parlamentari au obligaţia de a consolida, în limitele legii, presa şi de a susţine libertatea de exprimare a acesteia, iar unul dintre modurile în care acestea deziderate pot fi realizate este, între altele, reprezentat şi de evitarea unor aserţiuni denigratoare la adresa ziariştilor, atunci când acestea nu se sprijină pe un suport probator cert.
Declaraţiile martorilor audiaţi în cauză nu confirmă nici ele afirmaţia pârâtului potrivit căreia reclamantul ar fi un şantajist notoriu, faptul că reclamantul ar fi împrumutat de la pârât anumite sume de bani neputând trimite la concluzia şantajului câtă vreme nu s-a putut dovedi în mod convingător că aceste acte juridice reprezintă plăţi făcute ca urmare a constrângerii pârâtului de către reclamant, prin violenţă sau ameninţare, în scopul de a nu-i face un rău. Dimpotrivă, declaraţiile martorilor (fiind mai relevante sub acest aspect cele date de D.D. şi C.I.A.) evocă existenţa unor împrumuturi băneşti, fără însă a releva o natură juridică ilicită, eventual cu relevanţă penală ca şantaj.
În raport de cele ce preced Curtea a reţinut că prima instanţă a admis în mod legal acţiunea reclamantului, fiind întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale însă nu se impunea acordarea întregii sume avute de reclamant cu titlu de despăgubiri morale, suma de 1.000 lei la care s-a oprit prima instanţă fiind, în circumstanţele cauzei, justificată.
În ce priveşte soluţia dată de prima instanţă cererii reconvenţionale şi celei de chemare în garanţie înaintate de pârâtul L.D.B., Curtea de Apel a reţinut următoarele:
Afirmaţiile pe care pârâtul L.D.B. i le impută reclamantului R.I.R., considerându-le fapte ilicite delictuale cauzatoare de prejudiciu, au fost relevare în cuprinsul cererii reconvenţionale, fiind reiterate în cuprinsul cererii de apel.
Examinarea lor trimite la concluzia că unele reprezintă doar judecăţi de valoare, iar cu privire la acestea trebuie acceptat - în acelaşi fel concluzionând şi prima instanţă - că adevărul lor nu prezintă relevanţă, ele fiind simple opinii exprimate, iar nu afirmarea unor fapte concrete şi verificabile. Mai mult, etalarea în presă a unor judecăţi de valoare ce prezintă o anumită doză de exagerare sau un ton polemic mai pronunţat nu poate fi socotit un abuz în exercitarea dreptului la liberă exprimare, între a interzice brutal presei să se exprime şi a-i îngădui anumite excese care, în circumstanţe concrete, pot fi socotite scuzabile sau în bună măsură justificate, trebuind preferată această din urmă opţiune.
Rezultă însă din cele de mai sus şi că nu orice exces este îngăduit, chiar dacă cel vizat este o persoană publică sau, mai concret, un om politic. Deşi limitele libertăţii de exprimare îngăduite jurnalistului sunt, aşa cum s-a arătat, mai largi în cazul unor astfel de persoane, exigenţa de a nu lăsa libertatea de exprimare să degenereze în abuz trebuie, totuşi, satisfăcută.
În prezenta cauză, prima instanţă a apreciat în mod corect că semnalarea unor aspecte legate de viaţa publică a pârâtului L.D.B., nu este, în principiu, de natură a semnifica depăşirea limitelor libertăţii de exprimare, convertindu-se în ilicit delictual.
Pe de altă parte însă, prima instanţă a reţinut în mod justificat că unele expresii şi afirmaţii ale reclamantului făcute în cuprinsul unor articole de presă sau al unor emisiuni televizate pe care acesta le-a moderat, trimit la concluzia că semnifică depăşirea limitelor libertăţii de exprimare.
Toate aceste afirmaţii nu pot fi considerate ca reprezentând manifestări acceptabile ale libertăţii de exprimare recunoscute presei, ele neputând servi informării publicului, după cum nu pot fi apreciate nici ca judecăţi de valoare îngăduite într-un stat democratic.
Prin violenţa şi/sau vulgaritatea lor, ele nu reprezintă decât forme de manifestare ale unui discurs jurnalistic degradat, străin de exigenţele asociate libertăţii de exprimare şi celor privitoare la respectarea dreptului la imagine şi demnităţii persoanelor.
Oricât de ridicată ar fi doza de exagerare îngăduită, oricât de mare ar fi toleranţa faţă de spiritul polemic al opiniilor şi convingerilor unui jurnalist, ele nu pot trimite la concluzia că expresii şi aserţiuni precum cele menţionate ar putea fi scuzate, apreciindu-se că nu posedă relevanţă în planul răspunderii civile delictuale.
În înţelegerea Curţii, prin afirmaţiile făcute s-a adus în mod nejustificat atingere demnităţii şi onoarei pârâtului L.D.B., fiind întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale, în sensul celor reţinute de prima instanţă.
Corect a fost reţinută şi răspunderea în solidar cu reclamantul a SC I.M.P. SRL, câtă vreme editorii contribuie la exercitarea libertăţii de exprimare, ca difuzori ai opiniilor jurnaliştilor.
În mod justificat a dispus prima instanţă şi cu privire la natura şi durata măsurilor cu caracter nepatrimonial stabilite în sarcina reclamantului R.I.R. şi a I.M.P. SRL, transmiterea sonoră şi vizuală, pe cheltuiala lor, la postul de televiziune "M." sau la alte posturi de televiziune, în patru ediţii succesive, ale emisiunii "N.", în intervalul orar 18,30 - 20,00 sau în alte emisiuni pe care eventual le va realiza reclamantul, a dispozitivului sentinţei, în termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a acesteia, putând fi considerate ca măsuri reparatorii nepatrimoniale suficiente. Tot astfel trebuie apreciată şi dispoziţia de obligare a celor doi la publicarea pe pagina de pornire a site-urilor "n." şi "ş." a dispozitivului sentinţei; în termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a acesteia, postarea urmând să fi menţinută timp de 30 de zile.
Transmiterea sonoră şi vizuală, respectiv postarea, vor trebui însă realizate prin raportare şi la modificările aduse sentinţei prin prezenta decizie.
Sub acest aspect, Curtea a arătat că în raport de conţinutul concret al faptelor cu relevanţă delictuală civilă ale reclamantului, precum şi de consecinţele acestora, aşa cum au fost ele menţionate prin cele ce preced, suma de 2.000 lei acordată de prima instanţă cu titlu de daune morale este prea mică, fiind justificată majorarea acesteia la suma de 5.000 lei, sens în care, a admis în parte apelul pârâtului L.D.B., şi a schimbat sentinţa, în baza art. 296 C. proc. civ.
Corect a fost respinsă cererea de chemare în garanţie a I.I. D.I.C. şi a lui H.V., în condiţiile în care acesta din urmă nu a făcut decât să publice, cu asigurarea exactităţii lor, afirmaţiile pârâtului L.D.B., cu privire la reclamantul R.I.R.. Acţiunea jurnalistică a celor doi chemaţi în garanţie a fost pe deplin legală, neputând fi identificate denaturări care să conducă la concluzia caracterului ilegal al activităţii lor.
Nu a fost găsit întemeiat motivul de apel al pârâtului L.D.B. potrivit căruia se impune, în planul măsurilor cu caracter nepatrimonial dispuse de Tribunal în scop reparatoriu, majorarea duratei de publicare a dispozitivului sentinţei, numărul de zile stabilit de prima instanţă apărând ca suficient. Curtea a observat, sub acest aspect, că o justă proporţie trebuie să existe şi cu privire la natura, conţinutul şi întinderea măsurilor reparatorii dispuse de instanţă, un exces în manifestarea libertăţii de exprimare netrebuind să genereze un alt exces, anume în planul măsurilor corective şi reparatorii adoptate.
A fost găsit nefondat şi motivul de apel (aparţinând SC I.M.P. SRL potrivit căruia în prezentul proces ar trebui admisă excepţia de litispendenţă, prin raportare la procesul ce face obiectul Dosarului nr. 7859/100/2011, căci în acest din urmă proces calitatea de reclamantă o are L.E.M., în vreme ce L.D.B. nu se regăseşte ca parte. Or, prevederile art. 163 C. proc. civ. pretind, imperativ, pe lângă identitatea de obiect şi cauză, şi identitatea de părţi, astfel că cel puţin această din urmă condiţie (Curtea neînţelegând a le mai analiza şi pe celelalte, nefiind necesar) nu se află îndeplinită.
Simpla asemănare ori coincidenţa totală sau parţială a unora dintre faptele ce alcătuiesc cauza cererii de chemare în judecată nu sunt, în înţelesul legii, suficiente pentru a se reţine existenţa litispendenţei.
Curtea a apreciat că prima instanţă a reţinut corect şi cu privire la stabilirea cheltuielilor de judecată, dispoziţiile acesteia neimpunându-se a fi schimbate, chiar dacă s-a admis în parte apelul pârâtului L.D.B., căci măsura admiterii apelului este prea redusă pentru a justifica schimbarea sentinţei cu privire la cheltuielile de judecată.
Împotriva Deciziei civile nr. 159/A/2013 din 20 noiembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, au declarat recurs recurentul reclamant R.I.R. în nume propriu şi ca reprezentant al SC I.M.P. SRL şi recurentul-pârât L.D.B.
Prin recursul propriu recurentul reclamant R.I.R. în nume propriu şi ca reprezentant al SC I.M.P. SRL critică modul de administrare şi interpretare al probelor de către instanţa de apel.
Recurentul reclamant arată că deşi instanţele au reţinut că s-a adus atingere drepturilor sale civile prin declaraţiile fără acoperire făcute de recurentul pârât acesta a continuat să susţină chiar şi în fata instanţei că recurentul reclamant este o persoană de rang inferior care nu se bucură de drepturi egale într-o societate democratică. Consideră recurentul că este vorba de discriminare atâta timp cât există instituţia reabilitării iar nicăieri în lume unei persoane reabilitate nu i se mai impută greşelile trecutului. Se mai susţine de către recurentul reclamant faptul că instanţa a depăşit grav atribuţiile puterii judecătoreşti deoarece două dintre dosarele existente părţi au fost judecate de aceeaşi judecători şi întrucât aceştia au avut cunoştinţă de materialul probator, susţine recurentul că a fost judecat de două ori pentru aceeaşi faptă, sens în care invocă şi autoritatea de lucru judecat. Recurentul reclamant mai susţine că s-a produs şi un exces de putere al judecătorului iar prin aprecierea subiectivă a instanţei s-a generat o jurisprudenţă periculoasă pentru libertatea de exprimare, fiind astfel permis tuturor să dea un ziarist în judecată numai şi numai pe baza aceloraşi argumente şi capete de acuzare. Prin celelalte critici sunt făcute aprecieri cu privire la modul de instrumentare al cauzei de către avocat şi se invocă faptul că nu a avut parte de un proces echitabil.
Prin recursul propriu, recurentul-pârât L.D.B., a invocat incidenţa motivelor de recurs prevăzute la art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. şi a solicitat admiterea recursului, modificarea parţială a deciziei atacate în sensul admiterii în parte a apelului şi schimbării în parte a sentinţei cu consecinţa respingerii în principal a acţiunii formulată de reclamant iar în subsidiar, admiterea cererii de chemare în garanţie cu consecinţa obligării în solidar a chemaţilor în garanţie ce administrează publicaţia on-line Z., la plata sumei de 1.000 de lei reprezentând despăgubiri morale. Recurentul pârât solicită admiterea în parte a cererii reconvenţionale în sensul obligării reclamantului pârât R.I.R. să înlăture pe cheltuiala sa articolele prin care s-a constatat atingerea drepturilor nepatrimoniale ale acestuia.
În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că acţiunea reclamantului a fost nelegal admisă fiind incident temeiul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. deoarece în mod nelegal, cu încălcarea prevederilor art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului s-a apreciat că sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998 - 999 C. civ. Afirmaţia cu privire la care în mod nelegal instanţele au apreciat că ar constitui o faptă ilicită nu poate atrage răspunderea civilă întrucât aceasta reprezintă o opinie de om politic fiind încălcate dispoziţiile art. 72 alin. (1) din Constituţia României, art. 191 - 193 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, art. 22 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi senatorilor, având în vedere că recurentul pârât avea calitatea de deputat şi nu putea fi tras la răspundere pentru opiniile exprimate pe durata mandatului or, opinia exprimată a fost una politică întrucât abordarea jurnalistică a fost de această natură.
Cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 48 din Legea nr. 3/1974 fără a fi coroborate cu art. 39, art. 52 raportat la art. 50 alin. (1) şi art. 76 alin. (3) din acelaşi act normativ s-a considerat în mod nelegal că autorul articolului dedus judecăţii prin acţiunea principală, în persoana chematului în garanţie V.H., este "asimilat unui jurnalist" deşi nu deţinea legal această calitate, prin urmare nu putea lua un interviu, scria şi publica articole în temeiul acesteia. Raportat la data publicării articolului trebuie să fie reţinut că întreaga responsabilitate derivând din aducerea la cunoştinţa publică a conţinutului discuţiei telefonice private revine chematului în garanţie V.H.. Deşi ambele instanţe reţin incidenţa în speţă a dispoziţiilor art. 48 din Legea nr. 3/1974 textul de lege este aplicat greşit deoarece autorul articolului nu era încadrat în muncă la data luării articolului iar conţinutul acestuia viza alte aspecte decât cele circumscrise activităţii studenţeşti, prin urmare acesta a acţionat în afara cadrului legal şi cu toate acestea instanţele au legalizat acest abuz.
Printr-o altă critică se arată că în mod nelegal a fost respinsă în parte cererea reconvenţională, fiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. sub aspectul neadmiterii măsurilor de ştergere a articolelor incriminatoare din publicaţiile online în care acestea au fost publicate. Deşi instanţele au reţinut că parte din articolele scrise şi publicate i-au încălcat drepturile cu caracter nepatrimonial în mod nelegal nu s-a dispus înlăturarea lor atâta timp cât publicaţiile sunt on line, iar menţinerea acestora îi lezează în continuare imaginea. Apreciază recurentul că este incident temeiul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 întrucât deşi prin hotărâri se constată încălcarea drepturilor cu caracter nepatrimonial totuşi se s-a respins cererea formulată reconvenţional având ca obiect înlăturarea articolelor ceea ce atribuie deciziei un caracter contradictoriu.
Înalta Curte, în conformitate art. 137 C. proc. civ., examinând cererea de recurs formulată de recurentul reclamant R.I.R. în nume propriu şi ca reprezentant al SC I.M.P. SRL reţine incidenţa în cauză a art. 3021 lit. c) C. proc. civ., împrejurare faţă de care va admite excepţia nulităţii recursului formulată de recurentul-pârât L.D.B. pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Recursul, cale extraordinară de atac, poate fi exercitat numai pentru motivele de nelegalitate, în reglementarea expresă şi limitativă redată în art. 304 C. proc. civ.
Potrivit art. 302 ind. 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor.
Conform, art. 304 C. proc. civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate, prevăzute expres şi limitativ la pct. 1 - 9, iar potrivit dispoziţiilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ. indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Argumentaţia adusă de recurentul-reclamant în susţinerea criticilor vizează situaţia de fapt şi administrarea probatoriului, neîncadrabilă în temeiul de drept indicat.
Aşadar, simpla prezentare a unor nemulţumiri cu privire la modul de administrare şi interpretare al probelor de către instanţa de apel sau aprecierile cu privire la modul de instrumentare al cauzei de către avocat, în lipsa unei argumentaţii în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de modificare indicate, fac imposibilă exercitarea efectivă a controlului de legalitate al instanţei de recurs.
Or, art. 304 alin. (1) şi art. 3021 C. proc. civ. nu numai că stabilesc condiţiile promovării recursului, ci sancţionează cu nulitatea nerespectarea lor.
În considerarea celor ce preced, constatând că recurentul reclamant nu s-a conformat obligaţiei reglementată de dispoziţiile art. 3021 lit. c) C. proc. civ. potrivit cărora cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de recurs şi dezvoltarea lor, Înalta Curte, având în vedere şi inexistenţa motivelor de ordine publică care să inducă aplicarea art. 306 alin. (2) C. proc. civ., va admite excepţia nulităţii recursului şi va constata nulitatea cererii de recurs formulată de recurentul reclamant R.I.R. în nume propriu şi ca reprezentant al SC I.M.P. SRL în temeiul art. 302 ind. 1, alin. (1) lit. c) C. proc. civ.
Înalta Curte, examinând cererea de recurs formulată de recurentul-pârât L.D.B. din perspectiva criticilor invocate, constată că recursul nu este fondat pentru considerentele ce succed.
Recurentul pârât a invocat incidenţa motivelor de recurs prevăzute la art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. poate fi invocat în situaţia când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Din perspectiva acestui motiv de recurs s-a susţinut că, deşi prin hotărâri se constată încălcarea drepturilor cu caracter nepatrimonial totuşi s-a respins cererea formulată reconvenţional având ca obiect înlăturarea articolelor ceea ce atribuie deciziei un caracter contradictoriu.
Raportat la această critică, Înalta Curte, reţine că aceasta nu este fondată întrucât cererea reconvenţională a fost admisă în parte iar în privinţa petitelor respinse, respectiv cele pentru care s-a formulat recurs, instanţa a considerat că modalităţile de reparare deja dispuse sunt proporţionale şi suficiente pentru compensarea prejudiciului invocat. Rezultă astfel că instanţa s-a pronunţat asupra tuturor petitelor cererii reconvenţionale iar faptul că unele nu au fost admise, nu imprimă deciziei caracter contradictoriu.
Art. 304 pct. 9 C. proc. civ. reglementează situaţia când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
În susţinerea acestui motiv de recurs s-a motivat că decizia a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului apreciindu-se greşit că sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale întrucât nu există fapta ilicită, recurentul pârât exprimându-şi o opinie de om politic pentru care nu poate fi tras la răspundere având în vedere statutul acestuia de deputat.
Această critică este nefondată întrucât, astfel cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, raportat la subiectul convorbirii telefonice, la calitatea părţilor, nu sunt aplicabile prevederile art. 72 alin. (1) Constituţia României, art. 191 - 193 din Regulamentul Camerei Deputaţilor sau art. 22 din Legea nr. 96/2006, afirmaţia pârâtului-reclamant referitoare la "şantajistul notoriu de R." nefiind o opinie politică exprimată în exercitarea mandatului care să vizeze un om politic, ci o opinie personală faţă de un simplu jurnalist, lipsit de afiliere politică explicită. Cum opinia exprimată de către recurentul pârât nu este una politică, acesta nu poate invoca în apărarea sa imunitatea parlamentară astfel că sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale, din perspectiva existenţei faptei ilicite (folosirea expresiilor şi a invectivelor), a prejudiciului moral, cert şi nereparat (fiind lezate deopotrivă onoarea, demnitatea, viaţa privată şi imaginea publică a pârâtului-reclamant), a raportului de cauzalitate şi a culpei jurnalistului, care a prevăzut şi cel puţin, a acceptat lezarea acestor valori.
Este nefondată şi critica privind aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 48 din Legea nr. 3/1974 fără a fi coroborate cu art. 39, art. 52 raportat la art. 50 alin. (1) şi art. 76 alin. (3) din acelaşi act normativ prin care se arată că s-a considerat în mod nelegal că autorul articolului dedus judecăţii prin acţiunea principală, în persoana chematului în garanţie V.H., este "asimilat unui jurnalist" deşi nu deţinea legal această calitate, prin urmare nu putea lua un interviu, sau nu putea să scrie şi să publice articole în temeiul acesteia.
Înalta Curte, reţine că instanţa de apel apreciat corect contextul în care au avut loc faptele care au condus la litigiul de faţă, constatând că nu era necesar ca H.V. să îi aducă în mod expres la cunoştinţă pârâtului că discuţia telefonică purtată are caracterul unui demers jurnalistic susceptibil de publicare, fiind îndeajuns de evident că atâta vreme cât pârâtul cunoştea calitatea lui H.V. de colaborator la publicaţia on-line "Z.", putea cu uşurinţă presupune că exista posibilitatea valorificării jurnalistice a discuţiei. Recurentul pârât nu poate invoca în apărarea sa, cu scopul de a fi exonerat de răspundere, faptul că persoana în prezenţa căreia a folosit expresiile jignitoare, nu avea calitatea de jurnalist. Ceea ce interesează în speţă este faptul că recurentul pârât a discutat cu chematul în garanţie cunoscând că acesta este colaborator al unei publicaţii on line, prin urmare a acceptat că acesta ar putea aduce la cunoştinţa publicului discuţia care a avut drept consecinţă prejudicierea imaginii recurentului reclamant. Calitatea de jurnalist a chematului în garanţie sau lipsa acestei calităţi din perspectiva textelor de lege invocate, este o altă problemă care nu are consecinţe asupra exonerării de răspundere a recurentului pârât pentru expresiile jignitoare folosite la adresa recurentului reclamant.
În raport de cele mai sus arătate, Înalta Curte va admite excepţia nulităţii invocată de recurentul-pârât L.D.B. şi va constata nulitatea cererii de recurs formulată de recurentul reclamant R.I.R. în nume propriu şi ca reprezentant al SC I.M.P. SRL, în temeiul art. 302 ind. 1, alin. (1) lit. c) C. proc. civ.
Înalta Curte, va respinge recursul declarat de recurentul-pârât L.D.B. împotriva aceleaşi decizii, ca nefondat, în baza art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite excepţia nulităţii invocată de recurentul-pârât L.D.B..
Constată nulitatea cererii de recurs formulată de recurentul-reclamant R.I.R. în nume propriu şi ca reprezentant al SC I.M.P. SRL împotriva Deciziei civile nr. 159/A/2013 din 20 noiembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, în temeiul art. 302 ind. 1, alin. (1) lit. c) C. proc. civ.
Respinge recursul declarat de recurentul-pârât L.D.B. împotriva aceleaşi decizii, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi, 30 septembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2794/2014. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2796/2014. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
