ICCJ. Decizia nr. 2848/2014. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2848/2014
Dosar nr. 10402/180/2012*
Şedinţa publică din 23 octombrie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 495 din 27 mai 2013, pronunţată în Dosarul nr. 10402/180/2012*, Tribunalul Bacău, secţia a II a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi a respins, ca prescrisă, cererea reclamantei SC A.C. SRL prin lichidator B.D.O. B.R. Sprl în contradictoriu cu pârâta SC U.M.B. R.I. SA având ca obiect pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare pentru imobilul situat în Bacău, alcătuit din teren şi construcţii, obligarea pârâtei la plata sumei de 1.302.000 euro, plătibili în lei la cursul de la data plăţii, reprezentând penalităţi de întârziere şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
Instanţa a reţinut că pârâta SC U.M.B. R.I. SA a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului de a cere perfectarea vânzării cumpărării, susţinând că prin contractul de vânzare cumpărare se transmite un drept real de proprietate cu privire la un imobil, deci se formează o obligaţie de a face în baza art. 1073-1077 C. civil, astfel că acţiunea este prescriptibilă în termenul general de 3 ani, conform Decretului nr. 167/1958.
Excepţia invocată a fost admisă întrucât termenul de încheiere a contractului de vânzare cumpărare stabilit de părţi, conform art. 4.2 din antecontractul de vânzare cumpărare este de cel târziu 1 septembrie 2008, iar acţiunea a fost introdusă la 30 iulie 2012.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta, susţinând, în esenţă, că momentul de la care curge termenul de prescripţie este cel de la data refuzului pârâtei de a încheia contractul de vânzare - cumpărare, echivalent cu negarea de către pârâtă a dreptului reclamantei, exprimat în data de 10 octombrie 2011 şi nu 01 septembrie 2008, după cum a reţinut greşit instanţa de fond. Apelanta a susţinut şi faptul că deşi a negat vehement ca imobilul ce formează obiectul antecontractului s-ar fi aflat în posesia promitentului - vânzător, instanţa de fond, nu a încuviinţat administrarea probatoriului din care să rezulte dacă reclamanta a avut sau nu posesia asupra bunului.
S-a mai susţinut şi faptul că intimata nu a stat niciun moment în pasivitate, din momentul în care a avut cunoştinţă de situaţia de fapt şi a efectuat toate demersurile necesare clarificării situaţiei juridice a imobilului ce face obiectul antecontractului de vânzare - cumpărare, a parcurs toate procedurile legale anterioare introducerii cererii, a încercat soluţionarea pe cale amiabilă a situaţiei litigioase existente între părţi, pentru ca, în cele din urmă să introducă prezenta cerere de chemare in judecată.
Prin Decizia civilă nr. 38 din 15 aprilie 2014, Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă de contencios administrativ şi fiscal, a respins apelul reclamantei, ca nefondat, reţinând că, termenul de prescripţie curge indiferent de cine poate formula acţiunea şi nu există nici un text de lege care să permită modificarea termenului de prescripţie în cazul deschiderii procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului.
Cu privire la posesia bunului imobil, a reţinut că la instanţa de fond a fost acordat termen pentru a se depune înscrisuri, iar apelanta-reclamantă nu a prezentat nicio dovadă pe acest aspect şi nici nu a dovedit că a ieşit din pasivitate în cursul celor trei ani.
Împotriva Deciziei civile nr. 38 din 15 aprilie 2014 a Curţii de Apel Bacău, secţia a II-a civilă de contencios administrativ şi fiscal, a formulat cerere de recurs, la data de 30 mai 2014, reclamanta SC A.C. SRL prin lichidator judiciar B.D.O. B.R. Sprl, prin care a invocat următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate:
1. Prima instanţă şi instanţa de apel au stabilit în mod eronat data de la care începe sa curgă termenul de prescripţie.
În cazul în care promitentul cumpărător a preluat imobilul, deţinerea lui cu acordul promitentului-vânzător echivalează cu recunoaşterea dreptului acestuia, în sensul art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1998. (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuala, Decizia nr. 1212 din 17 februarie 2005), prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă în momentul în care promitentul - vânzător se manifestă expres, în sensul negării dreptului promitentului-cumpărător.
În speţă, refuzul pârâtei de a încheia contractul de vânzare - cumpărare, echivalent cu negarea de către pârâtă a dreptului reclamantei, a fost exprimat expres în data de 10 octombrie 2011, când a eşuat soluţionarea amabilă a litigiului dintre părţi, astfel că de la această dată curgă termenul de prescripţie de 3 ani şi nu de la 01 septembrie 2008, cum a reţinut greşit instanţa de fond şi a menţinut instanţa de apel.
2. Pasivitatea creditorului şi încălcarea accesului la instanţă.
Respingerea acţiuni ca fiind prescrisă extinctiv în condiţiile în care, de la momentul desemnării în calitate de administrator judiciar al SC A.C. SRL, a efectuat toate demersurile necesare aducerii imobilului în patrimoniul debitoarei aflate în insolvenţă, este injustă şi total inechitabilă în întrucât, odată deschisă procedura specială a insolvenţei SC A.C. SRL, subscrisa s-a conformat prevederilor şi tuturor etapelor procedurale prevăzute de Legea nr. 85/2006.
Sub acest aspect s-a pronunţat şi C.E.D.O. în sensul în care a statuat că, în aplicarea principiului accesului la o instanţă (civilă), într-o procedură civilă, justițiabilul are tot dreptul să i se tranşeze cauza de către organul judiciar, cu alte cuvinte, acesta trebuie să obțină o hotărâre definitivă (aşa cum apare aceasta noţiune în accepţiunea C.E.D.O.), în care chestiunea supusa judecaţii să fie soluţionată efectiv. (Cauzele Markovic vs Italia, nr. 1398/03 - Hotărârea din 14 decembrie 2006; Lungoci vs România, nr. 62710/00 - Hotărârea din 26 ianuarie 2006; Popova vs Rusia, nr. 23697/02 - Hotărârea din 21 decembrie 2006).
Consideră că, în cazul în care o instanţă de judecată ia efectiv o măsura care să determine respingerea cererii reclamantei, fără ca aceasta să fie analizată "pe fond" aceasta împrejurare reprezintă un veritabil şi nejustificat obstacol în calea realizării drepturilor justițiabilului, prin nerespectarea obligaţiilor pozitive ale statului.
Pentru toate considerentele expuse mai sus, solicită, în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 şi 312 alin. (3) şi (5) C. proc. civ. 1865, admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe investite cu soluţionarea cererii.
Recursul este nefondat pentru următoarele considerentele:
Prima instanţă a respins, ca prescrisă, cererea SC A.C. SRL prin lichidator judiciar B.D.O. B.R. Sprl, în contradictoriu cu pârâta SC U.M.B. R.I. SA, având ca obiect pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, instanţa de apel confirmând prin soluţia pronunţată această hotărâre.
Instanţele anterioare au reţinut corect că, în ipoteza unei promisiuni bilaterale de vânzare-cumpărare, respectiv a unui act juridic prin care părţile se obligă să încheie în viitor un contract de vânzare-cumpărare, acţiunea prin care beneficiarul promisiunii îi solicită instanţei să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de act autentic de vânzare - cumpărare este supusă termenului general de prescripţie extinctivă, deoarece obiectul antecontractului este obligaţia de a face, a cărei executare poate fi solicitată doar în cadrul termenului de prescripţie extinctivă.
Potrivit dispoziţiilor exprese ale legii incidente cauzei - art. 1 alin. (1) şi art. 7 alin. (1) şi (3) din Decretul nr. 167/1958 - dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege, respectiv prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul de acţiune sau dreptul de a cere executarea silită, iar pentru ipoteza în care dreptul este sub condiţie suspensivă sau cu termen suspensiv, prescripţia începe sa curgă de la data când s-a împlinit condiţia sau a expirat termenul.
În raport de aceste dispoziţii legale, dreptul la acţiune al reclamantei pentru încheierea contractului de vânzare cumpărare s-a născut la data de 1 septembrie 2008, dată de la care a început să curgă şi termenul de prescripţie extinctivă.
Cum acesta nu s-a încheiat la data de 1 septembrie 2008, iar acţiunea a fost introdusă la data de 30 iulie 2012, data înregistrării pe rolul Judecătoriei Bacău, în mod legal acţiunea reclamantei a fost respinsă ca prescrisă.
În condiţiile în care modul de calcul explicit arătat de către instanţele anterioare în expunerea de motive a hotărârilor pronunţate nu poate fi contestat sub aspectul acurateţii sale, nu poate fi reţinută nici o critică de nelegalitate sub aspectul aplicării în cauză a instituţiei prescripţiei extinctive.
Susţinerea recurentei reclamante că termenul se calculează de la data de 10 octombrie 2011, dată la care a eşuat rezolvarea litigiului pe cale amiabilă şi nu 01 septembrie 2008 data menţionată de părţi în antecontract, pct. 4.2 cap. 4 nu este fondată.
Pentru a invoca această dată, reclamanta consideră că se află în situaţia promitentul cumpărător care a preluat imobilul, iar deţinerea lui cu acordul promitentului-vânzător echivalează cu recunoaşterea dreptului acestuia, în sensul art. 16 lit. (a) din Decretul nr. 167/1998, şi face referire la Decizia nr. 1212 din 17 februarie 2005, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, arătând că prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă în momentul în care promitentul - vânzător se manifestă expres, în sensul negării dreptului promitentului-cumpărător.
Sub acest aspect, se constată că recurenta reclamantă deşi a beneficiat de termenul acordat la 18 martie 2014 de către instanţa de apel, aceasta nu a putut dovedi preluarea bunului şi stăpânirea acestuia şi nici ieşirea din pasivitate în cursul celor 3 ani, separat de faptul că în cauză nu se regăseşte situaţia existentă în decizia invocată, intimata pârâtă neconfirmând posesia bunului de către reclamantă pentru a fi recunoscut dreptul acesteia la acţiune.
De altfel, această critică, faţă de actuala configuraţie a art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie, instanţa de recurs nu mai are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, aşa cum urmăreşte în realitate recurenta, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt pe care aceasta o constată.
Pe de altă parte, motivul de recurs ce permitea aprecierea probelor, încadrat în pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., a fost abrogat prin art. 1 pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.
Cât priveşte pretinsa încălcare a dreptului prevăzut de art. 6 din C.E.D.O., cu privire la accesul la instanţă, se constată nefondată şi această critică.
În cauză, reclamanta se plânge de încălcarea dreptului său de acces la o instanţă, pe motiv că instanţele naţionale nu au examinat pe fond cererea sa prin care a solicitat pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare cumpărare fiind soluţionată pe excepţia de prescripţie a dreptului de a solicita încheierea contractului de vânzare - cumpărare.
Accesul liber la justiţie este consacrat, ca drept cetăţenesc fundamental, atât prin art. 6 pct. 1 din Convenţie, cât şi prin art. 21 din Constituţia României.
Dreptul de acces la o instanţă nu este un drept absolut, ci el reclamă prin însăşi natura sa, o reglementare din partea statului, ceea ce implicit permite anumite ingerinţe, cu condiţia ca acestea să nu aducă atingere însuşi substanţei dreptului şi să nu împiedice exerciţiul efectiv al său.
Pornind de la premisa că drepturile fundamentale trebuie garantate într-o manieră concretă şi reală, iar nu una iluzorie şi teoretică, doar imposibilitatea concretă de sesizare a unei instanţe de către persoana interesată constituie o încălcare a dreptului acesteia de acces la justiţie.
Or, recurenta reclamantă nu se află în această situaţie, depăşirea termenului de 3 ani în care putea să introducă acţiunea pentru încheierea contractului de vânzare de cumpărare, aşa cum s-a arătat, îi este imputabilă, iar excepţia prescripţiei extinctive a fost soluţionată de către instanţă la cererea pârâtei SC U.M.B. R.I. SA prin întâmpinarea depusă la acţiunea de sesizare a instanţei de către reclamantă.
Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins recursul reclamantului, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC A.C. SRL prin lichidator judiciar B.D.O. B.R. Sprl împotriva Deciziei nr. 38 din 15 aprilie 2014 a Curţii de Apel Bacău, secţia a II-a civilă de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2847/2014. Civil. Actiune in raspundere... | ICCJ. Decizia nr. 2850/2014. Civil → |
|---|
