ICCJ. Decizia nr. 2864/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2864/2014
Dosar nr. 2248/3/2012
Şedinţa publică din 24 octombrie 2014
Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti secţia a IV-a civilă, la data de 24 ianuarie 2012, sub nr. 2248/3/2012, reclamanta M.F.B. a chemat în judecată pe pârâţii Statul Român, prin M.F.P., şi R.A.A.P.P.S., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să fie obligaţi pârâţii să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul teren amplasat în fosta parcelare J., în suprafaţă de 558,90 mp, împreună cu construcţia aferentă, inclus actualmente în imobilul situat în Bucureşti, sector 1 şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii a arătat că prin actul de vânzare-cumpărare din 07 iulie 1947, încheiat cu vânzătorul SC B.M.B.C. SA, defuncţii săi părinţi, S. şi G.B., au cumpărat parcelele din parcelarea J., în suprafaţa de 558,90 mp pe care au edificat o construcţie compusă din parter, etaj şi mansardă în suprafaţă de 150 mp la sol (350 mp construiţi), aşa cum rezultă din Procesul-verbal din 25 noiembrie 1947, emis de C.A.S. Bucureşti.
Conform Deciziei nr. 104 din 14 ianuarie 1953, emisă de Secţiunea Financiară a Capitalei, imobilul a fost transmis în folosinţa fostului Raion Stalin, fiind, conform menţiunilor cuprinse în aceasta decizie, trecut în proprietatea statului în baza cărţii de judecată nr. 509/1952 a Judecătoriei 2 Bucureşti, pronunţată în aplicarea Decretului nr. 111/1951, privind reglementarea situaţiei bunurilor de orice fel supuse confiscării, fără moştenitor sau fără stăpân.
În prezent, aşa cum rezultă din adresa din 26 aprilie 2010, emisă de Primăria Municipiului Bucureşti - D.E.I.C. - S.E.P. precum şi din adresa din 07 ianuarie 2011 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti - Direcţia Patrimoniu - Serviciul cadastru (privind istoricul de adresă), fostul imobil din parcelarea J., este inclus în domeniul public al statului, în imobilul situat la adresa din Bucureşti, sector 1 şi a fost dat în anul 1998 în administrarea R.A.L. Ulterior R.A.L. a fost comasată prin absorbţie cu R.A.A.P.P.S. prin dispoziţiile O.U.G. nr. 32/2002, astfel că, în prezent, imobilul se află în administrarea R.A.A.P.P.S.
A mai arătat reclamanta că Statul Român nu deţine niciun titlu asupra imobilului, nici în baza Cărţii de judecată nr. 509/1952, nici în baza Deciziei nr. 104 din 14 ianuarie 1953, fiind doar un detentor precar care şi-a însuşit acest bun şi l-a inclus, fără drept, în domeniul public.
Din motive medicale, mama sa nu a uzat personal de dispoziţiile Legii nr. 10/2001 fiind grav bolnavă, incapabilă de a lua decizii, aşa cum rezultă din atestaţia medicală emisă de dr. J.P.A. La mult timp după decesul mamei, survenit în anul 2003, a găsit actele de proprietate asupra imobilului revendicat şi a constatat că nu mai poate uza de dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi că singurul demers judiciar în cadrul căruia poate recupera imobilul este acţiunea în revendicare.
Prin raportare la dispoziţiile Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a susţinut că acţiunea în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, este admisibilă.
În drept, a invocat dispoziţiile art. 563, art. 555 şi art. 554 C. civ., precum şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Pârâta R.A.A.P.P.S. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare.
Prin sentinţa civilă nr. 940 din 24 aprilie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, astfel cum a fost precizată, ca neîntemeiată, a respins acţiunea formulată de reclamanta M.F.B., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin M.F.P. şi R.A.P.P.S., astfel cum a fost precizată, ca neîntemeiată; de asemenea, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată formulată de reclamantă.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că pârâtul Statul Român, prin M.F.P., a invocat această excepţie motivând, în esenţă că, odată cu intrarea în vigoare a legii speciale de restituire (Legea nr. 10/2001), care prevede o procedură specială, nu mai poate fi primită o cerere în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, inclusiv în ceea ce priveşte analizarea titlului statului.
S-a arătat că admisibilitatea, astfel cum a fost invocată, priveşte fondul pricinii şi trebuie analizată în consecinţă însă, pe fond, cererea de chemare în judecată este neîntemeiată.
Tribunalul a reţinut că sunt pertinente susţinerile pârâtei R.A.A.P.P.S. privind dovada calităţii de moştenitor a reclamantei de pe urma defuncţilor săi părinţi, respectiv a dlui B.G., care apare cu date diferite de naştere în actele oficiale, în sensul că în certificatul de deces apare ca fiind născut la data de 10 septembrie 1889 în Padova, Italia, în vreme ce în extrasul de naştere al reclamantei se menţionează că este născut la data de 10 septembrie 1891 în Padova, Italia; în mod similar, cu aceeaşi dată de naştere - apare şi în extrasul din registrul de căsătorii, locul naşterii fiind Padoue, Italia.
A arătat prima instanţă că, pe de o parte, nu este lămurită identitatea autorului B.G. (deci nici succesiunea acestuia) iar, pe de altă parte, nu rezultă data la care părinţii reclamantei au divorţat, nici dacă între aceştia a fost făcut partajul bunurilor comune, ori dacă bunul revendicat a rămas în devălmăşie în proprietatea comună a celor doi soţi, cu atât mai mult cu cât amplasamentul imobilului în prezent ocupă spaţii din două imobile, cu numere poştale diferite.
Tribunalul a reţinut că imobilul, în limita în care a putut fi identificat, în lipsa actelor de proprietate şi a schiţelor explicite, putea fi readus în patrimoniul fostului proprietar ori al moştenitorilor acestui numai urmând procedura instituită de Legea specială nr. 10/2001, astfel cum a statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în decizia pronunţată în recurs în interesul Legii nr. 33 din 09 iunie 2008, publicată în M. Of., Partea I nr. 108 din 23/02/2009, obligatorie pentru instanţe potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ.
În această decizie, s-a arătat, cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun (având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi soluţionate neunitar de instanţele judecătoreşti), că rezolvarea concursului dintre legea specială şi legea generală se face în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta B.M.F., solicitând admiterea acestuia, iar pe fond, admiterea acţiunii.
În motivarea apelului, apelanta-reclamantă a arătat că prin actele de proprietate prezentate instanţei a dovedit dreptul său de proprietate şi calitatea de proprietar cu privire atât la terenul amplasat în fosta parcelare J., parcelele 28 şi 29, în suprafaţă de 558,90 mp, cât şi cu privire la construcţia edificată pe acesta în 1947, terenul fiind identificat prin completarea la raportul de expertiză topometrică cadastrală.
În ceea ce priveşte identitatea autorului său, a învederat că este o chestiune de notorietate împrejurarea că oraşul Padova este cunoscut şi sub denumirile: Padua, Padoa şi Padoue; cu privire la anul naşterii a precizat că a intervenit o eroare materială în certificatul de deces întocmit în România, care nu poate pune la îndoială identitatea autorului reclamantei.
A mai arătat că au fost ignorate înscrisurile depuse la data de 05 noiembrie 2012, şi anume extrasul din actul de căsătorie din 1977 din care reiese că autoarea reclamantei, S.S., avea calitatea de văduvă a lui G.B. la încheierea căsătoriei din 1977.
Reclamanta a susţinut că instanţa de fond nu a analizat titlul său de proprietate în opoziţie cu cel al Statului Român, deşi acesta nu a exhibat un titlu de proprietate valabil.
Apelanta-reclamantă a solicitat să se constate că titlul său este preferabil deoarece provine de la adevăratul proprietar, şi că imobilele din sector 1, peste care se suprapune vechiul amplasament al parcelelor din parcelarea J. sunt în domeniul privat al statului, nefiind incluse în domeniul public şi nefiind insesizabile; prin expertiza tehnică cadastrală expertul a constatat că terenul nu este afectat de utilităţi publice, fapt care nu a fost contestat de către intimatele-pârâte.
S-a mai arătat că terenul este în prezent ocupat parţial de construcţii edificate de Statul Român, fiind afectat unor scopuri diplomatice, dar nu există un impediment de natură juridică pentru obligarea intimaţilor-pârâţi să-i lase în deplină posesie şi proprietate imobilul revendicat.
Cu privire la cererea de obligare a pârâtului la plata valorii de înlocuire pentru construcţia edificată pe teren, conform procesului verbal din 25 noiembrie 1947, şi a celorlalte acte doveditoare, a solicitat să se ia act că această cerere este întemeiată, ca efect al admiterii acţiunii în revendicare, conform dispoziţiilor art. 566 din noul C. civ.
A mai arătat apelanta-reclamantă că are un bun apt de a fi protejat, că tribunalul a ignorat faptul că dreptul revendicat este absolut, perpetuu şi nu se stinge prin neuz, Statul Român preluând bunul abuziv; potrivit îndrumările cuprinse în Decizia nr. 33/2008, instanţa de fond era obligată să cerceteze circumstanţele particulare ale cauzei şi să constatate că autoarea sa nu a putut uza de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, întrucât chiar în Decizia nr. 33/2008 s-a arătat că numai persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001 şi cele care nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acţiunii în revendicarea bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriaşi.
Intimata-pârâtă R.A.A.P.P.S. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului.
În cadrul probei cu înscrisuri, în faza procesuală a apelului, apelanta-reclamantă a depus: extras din Registrul de naşteri din anul 1889 emis de Primăria Padova la 27 noiembrie 2013, din care rezultă că autorul său s-a născut la Padova (fila 44), procura autentică prin care apelanta a împuternicit-o pe J.M.C. pentru îndeplinirea formalităţilor de rectificare a actului de căsătorie al părinţilor din 17 septembrie 1938, înscris în Registrul de căsătorii al sectorului 3 Bucureşti, în sensul rectificării actului de căsătorie din 1938 cu referire la anul naşterii lui G.B. şi numele mamei (A., nu A. - fila 48), M. Of. nr. 44 din 22 februarie 1949, în care se regăseşte Ordinul Ministrului Industriei prin care au fost rechiziţionate toate bunurile aparţinând lui G.B. (fila 54) şi titlul de călătorie în care este menţionat statutul de refugiat român al apelantei şi dreptul acesteia de a călători în toate ţările, cu excepţia României (filele 50-53).
Prin Decizia civilă nr. 103/A din 13 martie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă B.M.F., împotriva sentinţei civile nr. 940 din 24 aprilie 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Pentru a dispune astfel, instanţa de apel a reţinut că imobilul în cauză se află în administrarea R.A.A.P.P.S. fiind situat în B-dul P. (care se găseşte în domeniul public al statului conform anexei nr. 5 poz. nr. 56 din H.G. nr. 60/2005 actualizată) şi, respectiv, în B-dul P., acesta fiind domeniu privat al statului ( potrivit poz. 631, anexa 6 din H.G. nr. 60/2005 actualizată).
În imobil se află sediul unei misiuni diplomatice, şi anume Ambasada Siriei, iar cel de la nr. 50 este folosit în activităţi de reprezentare şi protocol, imobilele fiind utilizate în realizarea scopului principal pentru care funcţionează R.A.A.P.P.S. Pentru imobil, Statul Român a întabulat dreptul de proprietate, conform extrasului de carte funciară pentru informare asupra terenului în suprafaţă de 1.016 mp şi asupra construcţiei cu suprafaţă construită la sol de 378 mp. Această construcţie a fost edificată conform documentelor, în anul 1953, şi este alcătuită din subsol, demisol, parter şi etaj.
Titlul de proprietate al pârâtului este înscris în cartea funciară, iar hotărârea judecătorească nu a fost contestată sau desfiinţată, astfel încât nu se poate conchide că titlul statului nu ar fi valabil. Reclamanta, de altfel, nu a produs nici o dovadă că ar fi efectuat anumite acte de administrate ulterior anului 1949, ultimul an în care proprietarii apar ca plătind impozitul pentru teren.
Având în vedere atât expertiza efectuată în cauză, cât şi înscrierile din cartea funciară a imobilului şi conţinutul procesului-verbal încheiat la data de 25 noiembrie 1947, reiese că pe terenul din B-dul P. este edificată o altă construcţie decât cea începută în anul 1947, ceea ce conduce la imposibilitatea restituirii acesteia în natură. La dosarul cauzei nu există probe care să conducă la concluzia că statul ar fi beneficiat de construcţia parţial edificată la nivelul anului 1947 sau că ar fi preluat această construcţie, astfel că, nici despăgubirile aferente construcţiei, care au fost solicitate de către reclamantă, nu ar putea fi acordate.
Potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, de care se prevalează apelanta-reclamantă, orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale, nimeni neputând fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
În legislaţia internă, acestuia îi corespunde art. 480 C. civ., care stabileşte că proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi de a dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege.
În interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1, C.E.D.O. a delimitat noţiunile de „bun” şi de „drept al bunurilor” în sensul că autorităţile naţionale asigură respectarea exerciţiului dreptului de proprietate, care trebuie să fie actual, adică să existe în patrimoniul persoanei care invocă protecţia normei şi să conţină ca element fundamental prerogativa de a dispune de bunurile sale.
Noţiunea de „bun” cuprinde şi speranţa legitimă, ca valoare patrimonială însă C.E.D.O. a făcut distincţie între speranţa legitimă, protejată ca bun, şi simpla speranţă de restituire, care nu constituie un bun protejat, precizându-se că, în măsura în care cel interesat nu a îndeplinit condiţiile esenţiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului sub regimul politic anterior, există o diferenţă evidentă între „simpla speranţă de restituire” şi o „speranţă legitimă” de natură mult mai concretă, bazată pe o dispoziţie legală sau pe o decizie judiciară.
În speţă, apelanta-reclamantă nu are un bun apt a fi protejat în temeiul art. 480 C. civ. şi art. 1 din Protocolul nr. 1, deoarece nu are în patrimoniul său actual, exerciţiul dreptului de a folosi ori administra imobilul, şi nici exerciţiul dreptului de a dispune cu privire la acesta; aceasta nu are o creanţă aptă a fi protejată de art. 1 al Protocolului nr. 1 şi nici o speranţă legitimă în sensul acestui articol, ci doar o simplă speranţă de restituire.
Or, Convenţia nu garantează drepturile persoanelor de a dobândi un bun, protecţia aplicându-se numai cu privire la bunurile actuale, adică numai în privinţa bunurilor aflate în patrimoniul celui care pretinde că i s-a încălcat dreptul de proprietate.
Simplul fapt că reclamanta deţine un contract de vânzare-cumpărare prin care antecesorii săi au dobândit imobilul nu este de natură să conducă la o altă concluzie, în condiţiile în care, acesta nu este însoţit de o hotărâre judecătorească care să confirme irevocabil dreptul său de proprietate, fie prin admiterea revendicării, fie prin constatarea nevalabilităţii titlului cu care statul a preluat imobilul.
Astfel, se poate cere restituirea unui bun aflat în stăpânirea statului, cu privire la care cel ce formulează o asemenea pretenţie este titularul lor actual, calitate ce i-a fost deja recunoscută. Or, reclamanta nu se află în posesia unui „bun actual” în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Prin deciziile pronunţate de C.E.D.O. în Cauzele Ouzounis şi alţii contra Greciei şi Malhous contra Cehiei, în aplicarea art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, calitatea de titular al titlului de proprietate există conform jurisprudenţei C.E.D.O numai la data recunoaşterii sale printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă sau printr-un act de aplicare a unor măsuri legislative de restituire, însă în cauză, cu privire la imobilul în litigiu, nu există o astfel de confirmare.
Astfel, nu legislaţia internă a generat situaţia în care apelanta-reclamantă îşi poate recupera bunul, ci conduita procesuală a acesteia de a nu urma procedurile puse la dispoziţie de către Statul Român pentru realizarea drepturilor.
A arătat instanţa de apel că legea specială se aplică cu prioritate faţă de legea generală, şi că atât practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cât şi practica C.E.D.O. sunt constante în a reţine posibilitatea decăderii fostului proprietar din dreptul de a obţine măsuri reparatorii sau prin echivalent, dacă acesta nu utilizează procedurile legale edictate şi în condiţiile în care nu se face dovada că reclamantul a fost în imposibilitate să utilizeze procedurile menţionate.
Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ., Curtea de Apel Bucureşti a respins apelul declarat de apelanta-reclamantă, ca nefondat.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta B.M.F., solicitând admiterea recursului şi modificarea, în tot, a deciziei instanţei de apel, în sensul admiterii acţiunii în revendicare, astfel cum a fost precizată; de asemenea, a solicitat obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată, în conformitate cu dispoziţiile art. 274 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că decizia recurată este nelegală, fiind pronunţată cu interpretarea greşită a actelor şi circumstanţelor deduse judecăţii, cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, în particular a dispoziţiilor art. 563, art. 555, art. 554 şi art. 556 C. civ. coroborate cu disp. art. 2 lit. e) din Legea nr. 10/2001, Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului C.E.D.O. şi Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţiei şi Justiţie în recursul în interesul legii privind admisibilitatea acţiunilor în revendicare după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
A susţinut recurenta-reclamantă că nici instanţa de fond, nici instanţa de apel nu au analizat titlul său de proprietate în opoziţie cu cel al Statului Român care se pretinde titularul actual al dreptului de proprietate, deşi acesta din urmă nu a exhibat un titlu de proprietate valabil, că motivarea instanţelor tinde spre inadmisibilitate deşi acţiunea la fond, respectiv apelul au fost respinse, ca neîntemeiate şi că acţiunea în revendicare este deopotrivă întemeiată şi admisibilă, întrucât Statul Român nu a dobândit în mod legal vreun drept asupra imobilului, fiind un detentor precar care nu se bucură de ocrotirea legii; în plus, prin admiterea acesteia nu se periclitează securitatea circuitului civil.
În opinia recurentei-reclamante, instanţele nu au respectat îndrumările pe care Înalta Curte le-a dat prin Decizia nr. 33/2008, în privinţa admisibilităţii acţiunii în revendicare.
Astfel, autoarea recurentei şi recurenta, din motive obiective dovedite, nu au putut uza de dispoziţiile Legii nr. 10/2001; chiar prin Decizia nr. 33/2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că “numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ (n.n. Legea nr. 10/2001), precum şi cele care, din motive obiective de voinţa lor nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acţiunii în revendicarea bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat cu bună credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriaşi.”
În speţă, prin atestaţia medicală din data de 20 august 2009, emisă de medicul curant al defunctei B.S. s-a certificat starea şi evoluţia stării de sănătate a autoarei recurentei, decedată la data de 27 decembrie 2003, din care rezultă că ulterior anului 1993, defuncta B.S. a suferit multiple accidente vasculare cerebrale, fiind diagnosticată cu demenţă; aceasta a fost incapabilă să se gestioneze singură în această perioadă (1993-2003), starea sa oscilând între inconştienţă şi semiconştienţă; a fost incapabilă să ia o decizie administrativă din anul 1993 şi până la data decesului.
A susţinut recurenta că, prin urmare, s-a făcut dovada că defuncta B.S. nu a avut capacitatea şi discernământul pentru a uza de dispoziţiile Legii nr. 10/2001 sau de a mandata o altă persoană pentru a o reprezenta în procedura prevăzută de legea specială, iar personal nu a avut cunoştinţă despre existenţa proprietăţii revendicate şi despre actele doveditoare ale dreptului de proprietate.
Cu toate acestea, instanţele care au analizat până în prezent cauza nu au ţinut cont de atestaţia medicală din care rezultă că, pe toata durata termenului prevăzut de Legea nr. 10/2001 (08 februarie 2001-08 noiembrie 2002), autoarea sa a fost în imposibilitate obiectivă de a uza de dispoziţiile acestei legi speciale, din cauze medicale.
În plus, este absurd şi excesiv să i se ceară să facă dovada unui fapt negativ, respectiv că nu a avut cunoştinţă de existenţa proprietăţii şi de actele doveditoare ale acesteia, decât după data deschiderii procedurii succesorale a autoarei sale, la 08 iunie 2004 când a fost emis Certificatul de ereditate la Marseille.
A mai arătat recurenta-reclamantă că este incontestabil că în privinţa autoarei sale (B.S.), imposibilitatea obiectivă este dovedită, aceasta fiind incapabilă de a acţiona pe toată durata termenului prevăzut de Legea nr. 10/2001 pentru depunerea notificării în vederea valorificării cotei sale de proprietate. În privinţa sa, imposibilitatea obiectivă de a acţiona în termenul prevăzut de legea specială pentru cota sa de moştenire din masa succesorală a tatălui trebuie corelată cu împrejurările care au împiedicat-o pe mama sa să uzeze de aceleaşi dispoziţii.
Cum normele civile şi Decizia nr. 33/2008 nu prevăd în mod expres care sunt cazurile de imposibilitate obiectivă, acestea se analizează de către instanţă prin raportare la actele care constată împrejurările mai presus de voinţa părţii şi prin raportare la faptele de viaţă reale care au generat aceste împrejurări.
Instanţele de fond şi apel au făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor obligatorii ale Deciziei nr. 33/2008, ignorând dovezile care atestă împrejurările în care s-au aflat recurenta şi autoarea sa, B.S., şi care le-au pus în imposibilitate de a uza, în termenul prevăzut, de legea specială. Instanţa de apel s-a mărginit la a afirma, că de regulă, că legea specială se aplica cu prioritate “în condiţiile în care nu se face dovada că reclamantul a fost în imposibilitate să utilizeze procedurile menţionate”.
A susţinut, de asemenea, recurenta-reclamantă că prin admiterea acţiunii nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice şi că sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate a acţiunii în revendicare, condiţii care privesc situaţia bunului imobil, care nu a intrat în patrimoniul altor persoane de bună-credinţă, aflându-se în continuate la posesorul neproprietar, Statul Român. Este contrar legii să se susţină că pretinsul drept al statului se poate bucura de ocrotire, când însuşi Statul Român, printr-un act normativ, recunoaşte că preluările efectuate în baza Decretului nr. 111/1951 sunt nule şi abuzive; abuzul nu creează drepturi, iar această recunoaştere a Statului Român produce efecte cu privire la toate imobilele preluate în acest fel, nu numai cu privire la imobilele a căror restituire a fost cerută în baza legii speciale.
Cu referire la considerentele prin care instanţa de apel a reţinut că titlul de proprietate al pârâtului este înscris în cartea funciară, recurenta a arătat că pârâtul Statul Român nu are act valabil în baza căruia s-a efectuat înscrierea proprietăţii în cartea funciară, înscriere care s-a făcut după introducerea prezentei acţiuni în revendicare. Cartea de judecată de care se prevalează Statul Român nu este un titlu de proprietate, deoarece nu cuprinde individualizarea imobilele şi numele proprietarilor; faţă de dispoziţiile art. 2 lit. e) din Legea nr. 10/2001, aceasta este nulă de drept prin efectul legii.
S-a mai arătat că Statul român nu a făcut dovada edificării construcţiei de pe teren cu niciun înscris, simpla afirmaţie că acea construcţie s-ar fi edificat în 1953 nefiind suficientă pentru a se reţine existenţa unui drept de proprietate.
Reţinând că hotărârea judecătorească reprezentată de Cartea de judecată nr. 509/1952 nu a fost contestată sau desfiinţată, astfel încât nu se poate conchide că titlul statului nu ar fi valabil, instanţa de apel a nesocotit normele legale care stabilesc că această carte de judecată este nulă de drept (art. 2 lit. e) din Legea nr. 10/2001).
Prin urmare, o acţiune în constatarea nevalabilităţii pretinsului titlu al statului este lipsită de interes.
Cu referire la considerentele prin care s-a arătat că reclamanta nu a produs nicio dovadă în sensul că ar fi efectuat acte de administrare ulterior anului 1949 (ultimul an în care proprietarii apar ca plătind impozitul pentru teren), recurenta-reclamantă a arătat că în ceea ce priveşte plata impozitului, este de notorietate că pentru imobilele preluate abuziv nu există în arhiva instituţiilor locale date fiscale ulterioare anului 1949; pe de altă parte, plata impozitului nu este constitutivă de drepturi reale, iar neplata impozitului sau lipsa declaraţiei de impunere naşte numai o obligaţie fiscală restantă în sarcina proprietarului, fără a-i anula dreptul de proprietate. Dreptul de proprietate se dovedeşte cu actele translative sau constitutive de drepturi, nu prin faptul achitării impozitului. În plus, dreptul de proprietate nu se stinge prin neuz, aşadar nici în lipsa actelor de administrare.
S-a mai arătat că recunoaşterea expresă de către stat a nelegalităţii preluării, prin dispoziţiile art. 2 lit. e) din Legea nr. 10/2001, echivalează cu lipsa titlului statului şi cu recunoaşterea dreptului de proprietate absolut şi perpetuu al proprietarului. Dreptul de proprietate recunoscut astfel retroactiv, nu s-a stins şi nu se stinge prin neuz, chiar dacă posesorul neproprietar Statul Român se comportă ca un proprietar aparent.
Recurenta-reclamantă a susţinut că este titularul unui drept absolut, recunoscut de Statul Român, un drept actual care se bucură deopotrivă de protecţia dispoziţiilor C. civ., a Constituţiei şi a art. 1 din Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi că instanţa de apel a apreciat, în mod nelegal, că recurenta nu are un bun actual în sensul art. 1 Protocolul nr. 1 la C.E.D.O. şi nici măcar o speranţă legitimă protejată de convenţie ca "bun", deşi recurenta se bucură de protecţia convenţiei deoarece dreptul său este recunoscut în mod retroactiv printr-un act normativ, deci are o bază legală în dreptul intern; speranţa legitimă protejată de Convenţie ca bun îşi are izvorul în îndrumările obligatorii ale Deciziei nr. 33/2008, care trasează pentru instanţele judecătoreşti circumstanţele speciale în care acţiunea în revendicare poate fi admisă, cu aplicarea prioritară a Convenţiei; aşadar şi speranţa legitimă a recurentei are o bază suficientă în dreptul intern prin îndrumările obligatorii impuse de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 33/2008, în acest sens fiind şi jurisprudenţa C.E.D.O. (cu referire la cauza Păduraru contra României, parag. 83 şi 84).
A arătat recurenta-reclamantă că dreptul său de proprietate atât asupra terenului cât şi asupra construcţiei edificate în anul 1947 este pe deplin dovedit cu actele de proprietate prezentate în original instanţei de judecată, privitoare la terenul dobândit prin cumpărare de autorii recurentei, amplasat în fosta parcelare J., în suprafaţă de 558,90 mp şi respectiv, cu privire la construcţia edificată pe acest teren în anul 1947.
Recurenta-reclamantă a reiterat susţinerile conform cărora instanţele de judecată aveau obligaţia de a analiza şi de a da prevalenţă titlului său, întrucât Statul Român nu a exhibat un titlu de proprietate valabil.
Aceasta a susţinut că autorii săi au fost deposedaţi cu încălcarea dispoziţiilor art. 481 C. civ. (în vigoare la data preluării) şi că, şi în ipoteza în care s-ar admite că hotărârea - carte de judecată nr. 509/1952 reprezintă titlul cu care statul ar fi dobândit dreptul de proprietate, aceasta fiind emisă în temeiul Decretului nr. 111/1951, nu produce efecte juridice, prin raportare la dispoziţiile art. 2 lit. e) din Legea nr. 10/2001 (care definind în concret caracterul abuziv al deposedării, se aplică tuturor imobilelor preluate în baza Decretului nr. 111/1951, indiferent de calea procedurală aleasă de proprietari pentru recunoaşterea dreptului lor - în speţă, acţiunea în revendicare).
În opinia recurentei-reclamante, titlul său este preferabil, deoarece provine de la adevăratul proprietar, în vreme ce titlul Statului Român nu există, întrucât preluarea a fost făcută în fapt şi este nelegală. În ceea ce priveşte imobilele din sector 1, Bucureşti, peste care se suprapune vechiul amplasament al parcelelor, din parcelarea J., a arătat că acestea se găsesc în domeniul privat al statului (fiind cuprinse ca atare în anexa nr. 4, poz. 631, respectiv poz. 834 din H.G. nr. 60/2005) astfel că nu există nici un impediment de natură juridică pentru admiterea acţiunii în revendicare.
Prin urmare, terenul nu este inclus în domeniul public, cum în mod greşit a reţinut instanţa de fond, şi chiar dacă ar fi fost, în lipsa unui titlu de preluare valabil, nu este insesizabil. În acest sens, sunt dispoziţiile art. 554 C. civ., potrivit cărora bunurile statului şi ale unităţilor administrativ-teritoriale, care prin declaraţia legii sunt de uz sau interes public, formează obiectul proprietăţii publice "numai dacă au fost legal dobândite de către acestea". Instanţa de apel a reţinut în mod eronat că terenul de la adresa bd. P. este în domeniul privat al statului (anexa 4 poz. 834 din H.G. nr. 60/2005) iar construcţia (palatul) de la aceeaşi adresă este în domeniul public al statului (anexa 5, poz. 56) deoarece obiectul revendicării este terenul care se suprapune parţial cu terenul de la nr. 50, respectiv nr. 48, nu construcţia de la nr. 50.
S-a mai arătat că prin expertiza tehnică topo-cadastrală expertul a constatat că terenul nu este afectat de utilităţi publice, fapt care nu a fost contestat de către intimaţi.
Cu referire la împrejurarea că terenul este în prezent parţial ocupat de construcţii edificate de statul român şi că este afectat unor scopuri diplomatice, recurenta-reclamantă a arătat că nu poate constitui un impediment de natură juridică pentru admiterea acţiunii, întrucât situaţia construcţiilor de pe teren comportă un alt regim juridic, care urmează a fi rezolvată în cadrul unor proceduri judiciare ulterioare, privitoare la situaţia constructorului de rea-credinţă.
În ceea ce priveşte cererea de obligare a pârâtului Statul Român la plata valorii de înlocuire a construcţiei edificate pe teren, conform procesului-verbal din 25 noiembrie 1947 şi a celorlalte acte doveditoare, recurenta-reclamantă a susţinut că este întemeiată, ca efect al admiterii acţiunii în revendicare, în conformitate cu dispoziţiile art. 566 din noul C. civ.
Recurenta-reclamantă a arătat că, astfel cum rezultă din expertiza tehnică în construcţii, nu există identitate între construcţia edificată în 1947 şi construcţia care se regăseşte în prezent pe terenul în litigiu. Valoarea de înlocuire pentru construcţia edificată în 1947 a fost stabilită de expertul tehnic la suma de 1.907.050 lei. Prin urmare, este justă şi legală obligarea intimatului Statul Român la plata valorii de înlocuire calculate de expert în raport de momentul restituirii.
Astfel, recurenta a făcut dovada edificării unei construcţii noi, finalizate în proporţie de 95%, la nivelul anului 1947 şi care a fost declarată în vederea impunerii fiscale la nivelul anului 1949, cu menţiunea "teren cu clădire în construcţie neterminată. Suprafaţa teren 558,90 mp", aşa cum rezultă din declaraţia pentru impunerea veniturilor proprietăţilor clădite depusă la dosarul cauzei.
Din moment ce deposedarea a fost făcută în fapt, fară întocmirea unor acte de preluare cu nominalizarea imobilului şi a autorilor ca proprietari deposedaţi, intimaţii nu pot opune în apărare menţiuni din acte ulterioare deposedării, respectiv Decizia nr. 104 din 14 ianuarie 1953 prin care Statul Român a trecut imobilul în folosinţa Sfatului Popular al raionului Stalin (poziţia 475), unde imobilul apare înscris ca teren viran şi aceasta deoarece, probabil datele din Decizia nr. 104 din 14 ianuarie 1953 au fost preluate scriptic din evidenţele instituţiilor statului privitoare la proprietăţi, unde clădirea nu apărea înregistrată, nefiind recepţionată.
A mai arătat recurenta-reclamantă că, întrucât a făcut dovada edificării construcţiei, cu autorizaţie de construire, proiect, proces-verbal de recepţie pe stadii de execuţie, situaţii de lucrări, facturi şi chitanţe pentru lucrări şi materiale, toate în original, sarcina probei contrare, în sensul că preluarea s-ar fi făcut pentru teren viran, revine intimaţilor. Instanţa de apel a apreciat în mod greşit că în speţă nu sunt aplicabile, în privinţa construcţiei edificate de autori în anul 1947, dispoziţiile art. 566 din Noul C. civ.
Sub aspectul principiului protejării şi respectării dreptului de proprietate nu are relevanţă dacă Statul Român a beneficiat sau nu de construcţia edificată în anul 1947, legea prevăzând că acesta, în calitate de posesor neproprietar, poartă întreaga culpă pentru pierea construcţiei, care era edificată la data deposedării autorilor recurentei.
Pentru motivele expuse recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului şi modificarea deciziei recurate.
Intimata-pârâtă R.A.A.P.P.S. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi menţinerea Deciziei civile nr. 103/A din 13 martie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, ca fiind temeinică şi legală.
A arătat intimata-pârâtă că, în mod corect, instanţele au constatat că imobilul în litigiu intră în categoria celor preluate abuziv şi face obiectul unei legi speciale de reparaţie, respectiv Legea nr. 10/2001 şi au respins acţiunea, ca neîntemeiată, întrucât prevederile Legii nr. 10/2001 sunt de imediată aplicare şi au suprimat dreptul comun; în cazul imobilelor preluate de stat în perioada prevăzută la art. 1 din Legea 10/2001, persoana îndreptăţită trebuie să parcurgă procedura prevăzută de art. 21 din lege, urmând ca în cazul respingerii notificării decizia să fie supusă controlului instanţei judecătoreşti.
În opinia intimatei, introducerea unei acţiuni având ca finalitate retrocedarea unui imobil naţionalizat, după intrarea în vigoarea a Legii nr. 10/2001, dar întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, este de natură să creeze o situaţie mai favorabilă reclamantei decât celorlalţi foşti proprietari, care au înţeles să se supună legii speciale, cu consecinţa încălcării principiului constituţional al egalităţii în drepturi.
Instanţa de apel în mod corect a reţinut că există posibilitatea „decăderii fostului proprietar din dreptul de a obţine măsuri reparatorii sau prin echivalent, dacă acesta nu utilizează procedurile legale edictate şi în condiţiile în care nu se face dovada că reclamantul a fost în imposibilitatea să utilizeze procedurile menţionate”.
A susţinut intimata că având în vedere starea de sănătate a autoarei, dar şi accesul nefacil către autorităţile române pentru obţinerea documentelor (din cauza domiciliului în altă ţară) recurenta avea posibilitatea de a uza de instituţia reprezentării. Aceasta avea posibilitatea de a formula notificare pentru obţinerea imobilului în temeiul legii speciale, urmând ca ulterior sa obţină documentele necesare pentru susţinerea notificării sau să conteste în instanţă decizia emisă.
Dacă se poate admite că autoarea recurentei a fost în imposibilitate de a formula notificare, recurenta avea în orice caz posibilitatea de a iniţia un asemenea demers având în vedere calitatea de moştenitoare a unuia dintre proprietari, respectiv a tatălui. Pe de altă parte, având în vedere boala autoarei şi faptul că încă din anul 1994 era „incapabilă de a lua o decizie administrativă", este foarte probabil că a fost desemnat un tutore care să-I administreze bunurile şi interesele şi să întreprindă demersurile necesare în numele celui reprezentat.
A mai arătat intimata-pârâtă că în mod corect, instanţa de apel, invocând jurisprudenţa C.E.D.O. a constatat că dreptul de proprietate este actual „numai la data recunoaşterii sale printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă sau printr-un act de aplicare a unor masuri legislative de restituire”, ori în cazul de faţă nu există o asemenea recunoaştere, cum în mod greşit a susţinut recurenta-reclamantă.
S-a mai arătat că titlul statului este valabil iar recurenta nu a făcut dovada construcţiei edificate deşi solicită şi imobilul construcţie iar expertul desemnat în cauza a stabilit că imobilul teren este ocupat de construcţii.
Faţă de conţinutul procesului-verbal încheiat la data de 25 noiembrie 1947, coroborat cu înscrierile din cartea funciară a imobilului dar şi cu expertiza efectuată în cauză, se poate concluziona că pe terenul aflat în b-dul P. este edificată altă construcţie decât cea începută în anul 1947, ceea ce face imposibilă restituirea în natură. În acest context, nici despăgubirile nu pot fi acordate având în vedere că Statul Român nu a preluat construcţia şi nu există nici dovezi la dosarul cauzei care conduc la ideea că statul ar fi beneficiat în vreun fel de construcţia parţial edificată la nivelul anilor 1947; nu există nicio dovadă la dosar că statul român ar fi preluat vreo construcţie în anul 1952.
In drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 115-118 C. proc. civ.
Potrivit dispoziţiilor art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, modificată, cererea de recurs este scutită de plata taxei judiciare de timbru.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, astfel că va fi respins pentru considerentele ce succed:
Prin încheierea pronunţată la data de 17 octombrie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare; această soluţie a fost menţionată şi în sentinţa civilă nr. 940 din 24 aprilie 2013 a primei instanţe, cu referire la acţiunea precizată.
Pe fond, cererea de chemare în judecată a fost respinsă, ca neîntemeiată.
În motivarea sentinţei, tribunalul a reţinut, pe de o parte, existenţa unor neconcordanţe în actele de stare civilă ale autorului reclamantei şi faptul că nu există identitate între construcţia care figurează în actele depuse de reclamantă şi cea existentă în prezent pe terenul care a aparţinut părinţilor reclamantei, iar pe de altă parte că reclamanta nu deţine un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Împotriva sentinţei a exercitat apel doar reclamanta, soluţia dată excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare nefiind contestată.
Curtea de Apel Bucureşti a respins apelul, ca nefondat, menţinând soluţia de respingere a acţiunii în revendicare, ca neîntemeiată; în esenţă, instanţa de apel a apreciat că apelanta-reclamantă nu deţine un bun în sensul Convenţiei.
Prin urmare, instanţele de fond nu s-au pronunţat în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca inadmisibilă, şi nici nu au expus considerente în acest sens.
Sub un alt aspect, care ţine de identificarea imobilului revendicat, pe baza situaţiei de fapt stabilită de instanţele de fond, Înalta Curte reţine că reclamanta a făcut dovada că părinţii săi au deţinut în proprietate, în baza contractului de vânzare-cumpărare din 07 iulie 1947, un teren în suprafaţă de 558, 90 mp, care constituiau parcelele, din parcelarea J.
Acest teren a fost identificat prin expertizele judiciare administrate în cauză în incinta imobilelor situate în prezent în Bucureşti, (434,15 mp) şi nr. 50 (124,75 mp).
În ceea ce priveşte construcţia pentru care a fost eliberată autorizaţia de construire nr. 5/J din 18 iulie 1947, conform raportului de expertiză întocmit de expertul M.B., aceasta nu este aceeaşi cu cea existentă în prezent. Reclamanta nu a formulat obiecţiuni la această concluzie a expertului, exprimându-şi nemulţumirea doar cu privire la valoarea estimată a construcţiei iniţiale.
De altfel, şi în dezvoltarea motivelor de apel, la fila 6 din dosarul curţii de apel, aceasta a menţionat că, în prezent, terenul este parţial ocupat de construcţii edificate de Statul Român.
În ceea ce priveşte imposibilitatea recurentei-reclamante şi a autoarei acesteia de a formula notificare în condiţiile Legii nr. 10/2001, Înalta Curte constată că deşi instanţele de fond şi apel nu au reţinut existenţa unor impedimente obiective sub acest aspect, totuşi acestea au procedat la examinarea acţiunii în revendicare, apreciind-o admisibilă chiar în lipsa notificării. Aşa cum se va arăta în continuare, în acord cu dezlegările date prin Decizia nr. 33/2008, pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun a fost examinată pe fond din perspectiva jurisprudenţei C.E.D.O., nu prin utilizarea criteriilor clasice de comparare a titlurilor exibate de părţi.
În aceste condiţii, susţinerile recurentei privitoare la imposibilitatea de a uza de dispoziţiile legii speciale de reparaţie apar ca fiind lipsite de interes de vreme ce acţiunea sa nu a fost respinsă ca inadmisibilă, ci a fost cercetată pe fond.
Cu referire la motivul de recurs întemeiat pe disp art. 304 pct. 8 C. proc. civ., care a fost invocat în mod formal de către recurentă, Înalta Curte reţine că nu au fost dezvoltate critici de nelegalitate care să se subsumeze acestor prevederi. Prin urmare criticile de nelegalitate vor fi examinate din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte criticile prin care s-a susţinut că, în speţă, nu s-a procedat la examinarea cererii de revendicare din perspectiva dispoziţiilor C. civ. şi, respectiv, ale art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, ori că s-a făcut o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine că, în mod corect s-a apreciat de instanţele de fond şi apel că în analiza cererii de revendicare imobiliară trebuie să ţină seama de efectele legii speciale, Legea nr. 10/2001, care reglementează modalitatea de repare a prejudiciului creat prin preluarea abuzivă de către stat a unor imobile în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, (chiar dacă cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe normele de drept comun, solicitându-se să se dea preferinţă titlului cel mai bine caracterizat), precum şi de Decizia nr. 33/2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Faţă de situaţia juridică a imobilului revendicat, problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, şi C. civ., ca lege generală, precum şi cea a raportului dintre legea internă şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994 au fost rezolvate prin decizia în interesul Legii nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin aceasta fiind obligatorie pentru instanţe.
Astfel, cu privire la problema existenţei unei opţiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referinţă, Legea nr. 10/2001, şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, şi anume C. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că: „De principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acţiuni în revendicare având în vedere regula electa una via şi principiul securităţii raporturilor juridice consacrat în jurisprudenţa C.E.D.O. (Cauza Brumărescu contra României - 1997 ş.a.)”.
În susţinerea acestei soluţii, instanţa supremă a argumentat: „Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta. Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât şi la cele preluate fără titlu valabil (art. 2), precum şi la relaţia dintre persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii şi subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiţii expres prevăzute (art. 18 lit. c, art. 29), aşa încât argumentul unor instanţe în sensul că nu ar exista o suprapunere în ceea ce priveşte câmpul de reglementare al celor două acte normative nu poate fi primit”.
De altfel, un alt punct de vedere nu poate fi reţinut, deoarece ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială şi legea generală - specialia generalibus derogant - şi care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.
Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, intră sub incidenţa acestei legi imobilele preluate în mod abuziv de organizaţiile cooperatiste sau de orice persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite.
Pentru a exista concurs între legea specială şi legea generală este necesar să se stabilească dacă bunul face obiectul Legii nr. 10/2001, iar, pentru a se putea reţine că regimul juridic al unui bun este cel prevăzut de norma specială, trebuie să se stabilească data preluării şi modul în care a fost preluat.
În speţă, imobilul a fost preluat de stat, conform cărţii de judecată nr. 509 din 12 martie 1952 a Judecătoriei II Bucureşti, emisă în temeiul Decretului nr. 111/1951 privind reglementarea situaţiei bunurilor de orice fel supuse confiscării, fără moştenitor sau fără stăpân; mama recurentei-reclamante şi respectiv, recurenta-reclamantă nu au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, invocând starea precară de sănătate, respectiv, descoperirea cu întârziere a actelor doveditoare ale dreptului de proprietate.
Aşadar, este dovedit în cauza pendinte că obiectul acţiunii în revendicare îl reprezintă un imobil ce face obiectul Legii nr. 10/2001, însă, a refuza reclamantei calea dreptului comun de realizare a dreptului său ar însemna încălcarea dreptului acestuia la liberul acces la justiţie, protejat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Se reţine, de asemenea, că prin aceeaşi decizie în interesul legii, Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie a urmărit să rezolve şi problema dacă prioritatea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului poate fi dată şi în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, respectiv dacă o astfel de acţiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenţie legislativă, neconvenţionalitatea unor dispoziţii ale legii speciale.
Prin urmare, în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absenţa unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă şi concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adiţional la Convenţie, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României, prioritatea normei convenţionale, astfel cum stabileşte art. 11 alin. (2) din legea fundamentală.
Prin problematizarea priorităţii Convenţiei, în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, şi prin evaluarea măsurii în care o astfel de acţiune poate constitui un remediu efectiv, în sensul art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prin care instanţa internă să poată înlătura neconvenţionalitatea unor dispoziţii ale Legii nr. 10/2001, ca lege specială, instanţa supremă a dat eficienţă principiului subsidiarităţii, care rezultă din coroborarea dispoziţiilor art. 1, 13 şi 35 din Convenţie, conform căruia instanţele naţionale sunt primele chemate să interpreteze şi să aplice dispoziţiile convenţionale, acestea fiind cel mai bine plasate pentru a aplica şi interpreta dreptul intern, prin raportare la Convenţie, judecătorul naţional fiind „primul judecător” sau „judecătorul de drept comun al Convenţiei”.
Astfel, consecventă principiului stabilit în considerentele şi dispozitivul Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008, conform căruia, nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, şi anume C. civ., întrucât s-ar încălca principiul „specialia generalibus derogant”, instanţa supremă nu a exclus, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, chiar în condiţiile existenţei legii speciale, Legea nr. 10/2001, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala de un „bun”, ca noţiune autonomă în sensul art. 1 din Primul Protocol Adiţional, astfel încât este necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.
În acest context, principala modificare pe care decizia de recurs în interesul legii a adus-o în soluţionarea acţiunilor în revendicare întemeiate pe dreptul comun este deplasarea analizei pe care instanţele naţionale o realizau din perspectiva dreptului intern a comparării titlurilor de proprietate exhibate de părţile aflate în conflict, întemeiată pe criteriile jurisprudenţiale (titlul mai vechi şi mai bine caracterizat), spre o analiză întemeiată pe dispoziţiile convenţionale, în special cele ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dar nu mai puţin pe articolul 6 din Convenţie, care impun verificarea existenţei unui „bun” sau a unei „speranţe legitime” în patrimoniul părţilor, ca noţiuni autonome, a stabilirii ingerinţei în dreptul de proprietate al părţilor şi a condiţiilor în care această ingerinţă este una legitimă, respectiv aceasta este prevăzută de o lege accesibilă şi previzibilă, a intervenit pentru o cauză de utilitate publică şi cu respectarea principiului proporţionalităţii.
Tot astfel, este important de subliniat că, prin statuarea de către instanţa supremă a necesităţii analizei, în funcţie de circumstanţele concrete, particulare ale fiecărei acţiuni, inclusiv din perspectiva incidenţei dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, se dă expresie deplinei jurisdicţii a unei instanţe independente şi imparţiale, care să stabilească asupra drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil, ce formează obiectul de aplicabilitate al unui proces echitabil în materie civilă şi constituie garanţia dreptului de acces la un tribunal, componenta materială a dreptului la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În Cauza Păduraru contra României, C.E.D.O. a reţinut (reafirmându-se, de fapt, opinia exprimată în Cauza Kopecky contra Slovaciei) următoarele: „Convenţia nu impune statelor contractante nicio obligaţie specifică de reparare a nedreptăţilor sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat Convenţia. Art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenţia” (…), iar „deşi Convenţia nu impune statelor obligaţia de a restitui bunurile confiscate şi cu atât mai puţin de a dispune de ele conform atributelor dreptului de proprietate, odată ce a fost adoptată o soluţie de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate şi o coerenţă rezonabile pentru a evita pe cât posibil insecuritatea juridică pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii”.
Aşadar, numai în procedura Legii nr. 10/2001 intervine recunoaşterea explicită şi retroactivă a vechiului drept al autorului reclamantului, nefiind vorba de un nou drept, iar această recunoaştere este determinantă în a aprecia în ce măsură această cale specială este sau nu una efectivă, ca atare, pentru a stabili dacă, în absenţa unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă şi concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adiţional la Convenţie, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României, prioritatea normei din Convenţie, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern.
Pe de altă parte, conform jurisprudenţei C.E.D.O., un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la „bunurile” sale în sensul acestei prevederi. Noţiunea „bunuri” poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin o „speranţă legitimă” de a obţine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate (Gratzinger şi Gratzingerova împotriva Republicii Cehe (dec.) (M.C.), nr. 39.794/98, § 69, C.E.D.O. 2002-VII).
Art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligaţie generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenţia (Jantner împotriva Slovaciei, nr. 39.050/97, § 34, 4 martie 2003). În schimb, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenţia, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislaţie generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condiţiile de restituire (Kopecký împotriva Slovaciei (M.C.), nr. 44.912/98, § 35, C.E.D.O. 2004-IX).
Dacă interesul patrimonial în cauză este de ordinul creanţei, el nu poate fi considerat o „valoare patrimonială” decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmat printr-o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor (Kopecký, § 52).
C.E.D.O. consacră o deosebită importanţă momentului de la care persoana care s-a prevalat de legile de reparaţie devine titularul unui drept la restituirea bunului sau la despăgubire.
Astfel, Curţii i-a fost suficient să constate, în cauza Maria Atanasiu contra României, ţinând cont de sensul autonom al noţiunii „bunuri” şi de criteriile reţinute în jurisprudenţa sa, că existenţa unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administraţiei de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor, care ţine de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (a se vedea, mutatis mutandis, Păduraru, și 65 şi 75).
Curtea a mai constatat că, de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 şi nr. 10/2001 şi mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.
Prin urmare, transformarea într-o „valoare patrimonială”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.
În speţă, nicio instanţă sau autoritate administrativă internă nu au recunoscut reclamantei sau autoarei acesteia, în mod definitiv, un drept de a li se restitui imobilul revendicat.
Rezultă că reclamanta nu deţine un „bun actual” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie şi nicio speranţă legitimă.
În aceste condiţii, nefăcându-se dovada existenţei unui „bun” sau a unei „speranţe legitime” în patrimoniul recurentei, ca noţiuni autonome, nu se impune analiza verificării ingerinţei în dreptul de proprietate al părţilor şi a condiţiilor în care această ingerinţă este una legitimă, respectiv aceasta este prevăzută de o lege accesibilă şi previzibilă, a intervenit pentru o cauză de utilitate publică şi cu respectarea principiului proporţionalităţii.
Pe cale de consecinţă, pentru considerentele expuse, în circumstanţele particulare ale speţei, nu constituie temei de admitere a recursului împrejurarea că preluarea imobilului care a aparţinut părinţilor recurentei-reclamante de către Statul Român intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 2 lit. e) din Legea nr. 10/2001, republicată, fiind aşadar abuzivă (în sensul acestui act normativ), ori că nu s-ar aduce atingere altui drept de proprietate, de asemenea ocrotit, sau securităţii raporturilor juridice.
Faţă de considerentele expuse, nu se impune examinarea celorlalte critici care tind la aplicarea criteriilor de comparare, în condiţiile dreptului comun, a titlurilor exhibate de părţi.
Înalta Curte menţionează însă că, deşi nu sunt suficiente pentru a determina admiterea recursului, sunt pertinente susţinerile recurentei-reclamante în sensul că includerea bunului în domeniul public al statului nu reprezintă motiv de respingere a acţiunii în revendicare, faţă de dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, întrucât premisa includerii în această categorie a bunurilor este dobândirea lor legală de către stat.
Nefiind îndeplinite condiţiile pentru admiterea cererii de restituire în natură a imobilului solicitat, în sensul că recurenta-reclamantă nu deţine un “bun” sau o speranţă legitimă în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, nu se impune nici acordarea de despăgubiri pentru construcţia edificată de autorii acesteia.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă B.M.F. împotriva Deciziei nr. 103/A din 13 martie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2859/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 2865/2014. Civil → |
|---|
