ICCJ. Decizia nr. 2859/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2859/2014
Dosar nr. 5448/118/2010*
Şedinţa publică din 23 octombrie 2014
Asupra recursului civil de față:
Prin acţiunea înregistrată, inițial, sub nr. 4890 din 17 iunie 1999, pe rolul Tribunalului Constanţa, reclamanţii L.A., L.O., L.V. şi T.A. (fostă L.) au solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta SC H.S. SRL Constanţa, ca, prin hotărârea judecătorească pe care o va pronunța, să verifice şi să compare titlurile de proprietate invocate de părţi, respectiv Decizia civilă nr. 68/1937 a Curţii de Apel Constanţa, pentru reclamanţi, şi contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 1998, pentru pârâtă, în ceea ce privește terenul în suprafaţă de 450 mp, situat în Constanţa, să constate nulitatea absolută a actului de vânzare-cumpărare din 1998, pentru fraudă la lege, şi să dispună obligarea pârâtei să le lase, în deplină proprietate şi liniştită posesie, terenul în litigiu, cu plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acțiunii, s-a arătat că reclamanţii sunt moştenitorii legali şi sezinari (copii) ai defunctului L.N., care a dobândit parte din moştenirea Cpt. Ş., situată în Cartier T. Constanţa, parcelarea Ş. - C., potrivit Deciziei civile nr. 68/1937 a Curţii de Apel Constanţa şi procesului verbal de punere în posesie din anul 1954.
Au susţinut reclamanţii că, din suprafaţa totală de teren care a revenit tatălui lor, în urma partajului judiciar din 1937, face parte şi lotul nr. 42, situat în Constanţa, în suprafaţă de 405 mp. După instaurarea regimului comunist, aceste terenuri, inclusiv lotul 42, nu au fost confiscate sau naţionalizate de statul român, situaţia juridică rezultând din adresele Primăriei Municipiului Constanţa - Direcţia Patrimoniu din 15 decembrie 1997 şi din 25 ianuarie 1999. Reclamanții, în calitate de titulari ai acţiunii în revendicare, au arătat că se legitimează procesual activ cu titlu legal de proprietate asupra terenului revendicat, arătând atât titlul legal al autorului lor, cât şi modalitatea de dobândire a imobilului în litigiu, prin partaj judiciar, respectiv printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă şi irevocabilă, în baza căreia s-a procedat la punerea în posesie pentru lotul nr. 42.
Referitor la titlul pârâtei, s-a arătat că este reprezentat de actul autentic de vânzare-cumpărare nr. 3148/1998, prin care vânzătoarea D.A. a vândut societăţii pârâte suprafaţa de 405 mp din str. T., fără să fi avut vreodată un drept de proprietate legal asupra acestui teren, pe care îl dobândise, la rândul său, de la L.I., în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 1993. S-a arătat că, la rândul său, vânzătorul L.I. a moştenit terenul din str. T. de la tatăl său, L.H., decedat la 22 decembrie 1959; prin suplimentul de certificat de moştenitor din 10 septembrie 1993 eliberat de pe urma acestuia, s-a stabilit, pentru prima dată, că masa succesorală include şi terenul în litigiu, situat în str. T., în suprafaţă de 405 mp, dar aceste menţiuni, înscrise la aproximativ 30 de ani de la decesul lui L.H., nu au existat şi în certificatul de moştenitor din 07 noiembrie 1977, eliberat iniţial de pe urma defunctului, potrivit căruia singurul succesor este fiul L.I.
Au mai precizat reclamanţii că au făcut demersuri la Arhivele Statului, care au confirmat că defunctul L.H. nu a fost niciodată proprietarul terenului din str. T., pentru că actul transcris din 1909 vizează cumpărarea de către acesta a unui teren de 405 mp din lotul 45, situat pe str. T., iar nu lotul 42 de pe str. T. În plus, din procesul verbal de punere în posesie din 05 septembrie 1943 rezultă că, după numerotarea din 1919, la adresa din Constanţa, figurează lotul nr. 46, respectiv teren viran în suprafaţă de 580 mp, proprietatea Cpt. Ş., ceea ce înseamnă că, pe vechea numerotare, nu a existat vreo proprietate a numitului L.H., care să poată fi localizată, în prezent, pe str. T. Faţă de frauda la lege rezultată din considerentele expuse, reclamanţii au solicitat constatarea nulităţii actului de vânzare-cumpărare din 1998, precum şi a celorlalte acte subsecvente, începând cu suplimentul de certificat de moştenitor din 1993 şi continuând cu actele succesive.
Reclamanţii au completat cadrul procesual pasiv prin chemarea în judecată, în calitate de pârâtă, a numitei D.A., raportat la calitatea acesteia, de vânzătoare în contractul de vânzare - cumpărare nr. 3148/1998.
Pârâta D.A. a depus întâmpinare şi cerere de chemare în garanţie a numitului L.I., de la care soţul său a cumpărat terenul înstrăinat ulterior societăţii pârâte, solicitând respingerea tuturor pretenţiilor pe care i le opun reclamanţii.
La termenul de judecată din 21 februarie 2000, instanţa a constatat tardivitatea cererii de chemare în garanţie raportat la dispozițiile art. 51 C. proc. civ. şi a restituit-o pârâtei, pentru a o formula pe cale separată.
Pârâta SC H.S. SRL Constanţa a invocat, prin întâmpinare, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii; în motivare, a arătat că reclamanţii sunt descendenţii unui cumpărător de drepturi succesorale şi că achiziţionarea unor astfel de drepturi nu a conferit autorului lor, ing. L.N., şi calitatea de moştenitor. A mai precizat pârâta că reclamanţii nu pot să revendice terenul în litigiu, pentru că autorul lor a avut un drept exprimat într-o cotă parte, nedeterminată în materialitatea sa; or, acţiunea în revendicare are ca scop recunoaşterea dreptului de proprietate asupra bunului şi readucerea lui în patrimoniul celui ce se pretinde proprietar. Pe fond, pârâta a solicitat respingerea acţiunii, ca nefondată, cu motivarea că este de bună credinţă şi a dobândit imobilul cu titlu oneros, în succesiunea transmiterii dreptului de proprietate prin acte anterioare, transcrise pentru opozabilitate.
Prin sentinţa civilă nr. 116 din 28 februarie 2000 pronunțată de Tribunalul Constanţa a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor şi s-a respins acţiunea formulată de aceştia, ca inadmisibilă.
În pronunțarea acestei hotărâri, s-a reținut că reclamanţii sunt descendenţi ai cumpărătorului de drepturi succesorale ing. L.N., care a achiziţionat de la moştenitorii defunctului A.Ş. Potrivit Deciziei civile nr. 68 din 16 aprilie 1937 a Curţii de Apel Constanţa, masă succesorală rămasă de pe urma lui Ş.N.A. includea suprafaţa de 50 ha cu toate construcţiile şi drumurile situate în Constanţa, numită Parcelarea «B.T.», învecinată, pe de o parte, cu b-dul R.M., iar, pe de altă parte, cu Marea Neagră şi proprietatea Dr. C. şi str. T.
Din aceeaşi decizie, s-a reţinut că moştenirea defunctului Cpt. A.N.Ş. se compunea din 50 ha, împărţită în 360 părţi egale, din care s-au atribuit 249,6/360 părţi ing. N. L., în calitate de cumpărător al drepturilor moştenitorilor A.H., N.M., A.L., N.Ş., M.A., P.P., O.P., C.N.Ş., E.L., E.C.M., N.I.Ş. şi S.M., iar restul celorlalţi moştenitori, respectiv câte 9/360 părţi către M.G.A., A.C., P.B., V.Ş., Col. I.Ş., D.D.Ş., N.D.Ş. şi I.Ş., câte 8/360 părţi moştenitorilor E.G., C.Ş. şi S.C. şi 1,4/360 părţi moştenitoarei E.I.Ş.. S-a apreciat că, în cauză, nu a fost depus niciun act din care să rezulte lotizarea terenului în parcele, delimitarea având doar caracter ideal, şi că, în condiţiile în care acţiunea în revendicare are drept scop recunoaşterea dreptului de proprietate şi readucerea bunului în patrimoniul celor îndreptăţiţi, iar coproprietarul are numai un drept unitar, exprimat într-o cotă parte nedeterminată în materialitatea sa, el nu va putea revendica proprietatea decât împreună cu toţi ceilalţi proprietari, iar nu singur.
Apelul declarat de reclamanţi împotriva acestei sentinţe a fost respins, ca nefondat, de Curtea de Apel Constanţa, prin Decizia civilă nr. 29/C din 30 ianuarie 2001, menţinută prin Decizia civilă nr. 1921 din 15 mai 2002 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia civilă, pronunţată în Dosarul nr. 1324/2011.
Prin cererea formulată la 3 august 2007, L.A., L.N., L.O., L.V. şi T.A. au solicitat Curţii de Apel Constanţa să dispună, în contradictoriu cu intimata SC H.S. SRL Constanţa, revizuirea Deciziei civile nr. 29/C din 30 ianuarie 2001 pronunţată de această instanţă, în temeiul art. 322 pct. 9 C. proc. civ., ca urmare a pronunţării de către C.E.D.O. a Hotărârii din 14 decembrie 2006, în cauza „Lupaş ş.a. contra României".
Prin Decizia civilă nr. 4/C din 12 ianuarie 12 ianuarie 2008, pronunţată în Dosarul nr. 2286/36/2007, Curtea de Apel Constanţa, secția civilă, minori și de familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a respins excepţia inadmisibilităţii cererii de revizuire, a admis cererea de revizuire şi a schimbat, în tot, Decizia civilă nr. 29/C din 30 ianuarie 2001 a aceleiași instanțe, în sensul că a admis apelul declarat de reclamanți, a desfiinţat sentinţa nr. 116 din 28 februarie 2000 a Tribunalului Constanţa şi a trimis cauza, spre rejudecare, primei instanţe, pentru ca aceasta să procedeze la analiza pe fond a pretenţiilor deduse judecăţii de reclamanţi, prin acţiunea formulată la data de 17 iunie 1999, considerându-se îndeplinite cerințele cazului de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 9 C. proc. civ.
În rejudecare, s-a dispus citarea, în calitate de reclamantă, a Ș.C.L., urmare a transmiterii calității procesuale active de la soțul său, L.N., conform actului de donaţie din 07 martie 2007, precum și citarea, în calitate de intervenienți în interes propriu (chemarea în judecată a altor persoane) a celorlalţi comoştenitori asupra succesiunii defunctului A.Ş., respectiv: I.M., C.N., F.M., I.A., B.D.M., V.D., M.A.V., I.R., R.M.A., B.E.L., R.V., Ş.A.S.; S.E., F.P.M., P.M., G.I. şi G.T.
De asemenea, s-a dispus citarea, în calitate de pârâți, a numiților B.D. și B.G., ca urmare a înstăinării terenului în litigiu către aceștia de către pârâta SC H.S. SRL, conform contractului de vânzare - cumpărare autentificat din 31 martie 2009 de B.N.P., M.L.
Prin sentinţa civilă nr. 4704 din 22 septembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Constanţa a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâta D.A., ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, şi a fost admisă acţiunea formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâţii B.G. şi B.D. Pârâții au fost obligați să lase reclamanţilor şi intervenienţilor în interes propriu, în deplină proprietate şi liniştită posesie, imobilul teren intravilan în suprafaţă de 405 mp, situat în Constanţa, reprezentând lotul haşurat în roşu în schiţa de plan anexă la raportul de expertiză tehnică topo-cadastrală întocmit, în cauză, de ing. C.C.C. şi la plata către reclamanţi a sumei de 7621 lei cu titlu de cheltuieli de judecată (taxă de timbru, onorariu expertiză, onorarii avocat).
În pronunţarea acestei sentințe, instanța a avut în vedere că acţiunea în revendicare este principalul mijloc de apărare a dreptului de proprietate, prin intermediul căruia reclamantul, care este proprietar neposesor, solicită şi obţine restituirea bunului de la pârâtul care este posesor neproprietar; în cazul în care titlurile de dobândire ale părţilor provin de la autori diferiţi nu este suficientă doar compararea lor, ci se pune problema de a stabili care dintre aceştia este verus domini sau, cel puţin, beneficiază de aparenţe mai puternice că ar avea o asemenea calitate.
S-a apreciat, în aceeaşi ordine de idei, că nu ar fi suficient să se verifice data titlurilor de dobândire ale părţilor, dându-se câştig de cauză părţii al cărei titlu are data cea mai veche şi nici să se ţină seama doar de posesia pârâtului ori să se analizeze doar posesiile pe care părţile le-au avut asupra imobilului. Înainte de toate, este firesc să se facă o comparare a titlurilor de dobândire ale autorilor, iar dacă ele provin de la autori diferiţi se poate adânci cercetarea, într-un prim caz, până la identificarea unui autor comun, ori, într-un al doilea caz, a unui autor care a beneficiat de un mod originar de dobândire a dreptului de proprietate. În prima ipoteză, când cercetarea probatorie ajunge la un autor comun, vor fi aplicate regulile semnalate mai sus, potrivit situaţiei corespunzătoare, numai într-un asemenea caz fiind relevante cele referitoare la publicitatea imobiliară, iar, în a doua ipoteză, va avea câştig de cauză partea care va proba că, în propriul lanţ de transmisiuni succesive anterioare, există un autor care are cel mai recent titlu originar de dobândire.
A mai stabilit instanţa de fond că, în materia revendicării, prin „titlu” trebuie înţeles actul juridic sau jurisdicţional, translativ sau declarativ, care generează o prezumţie relativă de proprietate în favoarea persoanei care îl invocă sau înscrisul doveditor al temeiului juridic al dobândirii dreptului de proprietate: legea, convenţia de orice fel cu un astfel de obiect (convenţia de partaj sau hotărârea judecătorească de partaj) şi că reclamanţii şi intervenienţii în interes propriu au dovedit dreptul de proprietate al autorului lor asupra imobilului revendicat, ca şi identitatea dintre acest imobil şi cel stăpânit, în prezent, de pârâţii B.. S-a reţinut, în acest sens, că prin actul de vânzare-cumpărare din 08 august 1912, transcris la Grefa Tribunalului Constanţa, numitul G.C., proprietar, a vândut către locotenent A.Ş. un teren în suprafaţă de circa 14.711 şi 74 mp, situat în partea de nord a oraşului Constanţa. Potrivit menţiunilor actului, suprafaţa de teren înstrăinată fusese dobândită de vânzător prin actele de vânzare transcrise la Tribunalul Constanţa, şi se compunea, printre altele, şi din loturile 45, 43, 42, 41 şi 40.
Potrivit Deciziei civile nr. 68 din 16 aprilie 1937 a Curţii de Apel din Constanţa, pronunţată în Dosarul nr. 1797/1936, la deschiderea succesiunii lui Ş.N.A. a rămas, ca masă succesorală, suprafaţa de 50 ha cu toate construcţiile şi drumurile situate în Constanţa, numită Parcelarea «B.T.», învecinată, pe de o parte, cu b-dul R.M. şi, pe de altă parte, cu Marea Neagră şi proprietatea Dr. C. şi str. T., iar, ca moştenitori, au rămas A.I.H., A.N.L., E.L., P.P., M.A., N.N.Ş., C.N.Ş., O.D.P., E.G., E.C.M., E.I.Ş., Col. I.Ş., N.M., N.I.Ş., S.I.M., N.D.Ş., D.D.Ş., V.D.Ş., I.D.Ş., P.D.B., M.G.A., A.D.C., C.D.Ş. şi S.F. Din conţinutul aceleiaşi decizii s-a reţinut că moştenirea defunctului Cpt. A.N.Ş. se compunea din 50 ha împărţită în 360 părţi egale, din care s-au atribuit 249,6/360 părţi ing. N.L., în calitate de cumpărător al drepturilor moştenitorilor A.H., N.M., A.L., N.Ş., M.A., P.P., O.P., C.N.Ş., E.L., E.C.M., N.I.Ş. şi S.M., iar restul celorlalţi moştenitori, adică câte 9/360 părţi moştenitorilor M.G.A., A.C., P.B., V.Ş., Col. I.Ş., D.D.Ş., N.D.Ş. şi I.Ş., câte 8/360 părţi moştenitorilor E.G., C.Ş. şi S.C. şi 1,4/360 părţi moştenitorilor E.I.Ş.
S-a constatat că reclamanţii şi intervenienţii sunt succesori în drepturi, prin reprezentare, ai defunctului A.Ş. şi că, potrivit procesului verbal din 03 septembrie 1943 al Comisiunii pentru Înfiinţarea C.F. în Constanţa, întocmit în Dosar nr. 2886/1940, a fost înscris în C.F. imobilul situat în Constanţa, identificat şi pe planul aflat în Dosarul Tribunalului Constanţa nr. 79/1942 (este vorba de «Situaţia cu suprafeţele loturilor din Parcelarea Ş., preţul şi sumele totale, conform expertizei judiciare din 1942», ataşată la filele 52-55 din Dosarul nr. 4890/1999 al Tribunalului Constanţa) ca fiind Lotul 42, compus din teren în suprafaţă de 594 mp., rămas de pe urma defunctului căpitan A.Ş., stăpânit în indiviziune, conform titlurilor de proprietate şi cotelor părţi atribuite prin sentinţa civilă nr. 406/1936 a Tribunalului Constanţa şi Deciziunea nr. 68 din 16 aprilie 1937 a Curţii de Apel din Constanţa, moştenitorilor enumeraţi anterior.
Din conţinutul adreselor Primăriei Municipiului Constanţa - Direcţia Patrimoniu din 15 decembrie 1997 şi din 25 ianuarie 1999, instanţa a reţinut că proprietatea iniţială «A.Ş.» cuprindea toată suprafaţa terenului delimitată la nord de str. T., la est de limita superioară a taluzului falezei pe linia existentă la acea dată, la sud de linia de fund a proprietăţilor de pe latura de sud a străzii R., iar la vest de b-dul M. (fost Bd. R.M.); că prima consemnare grafică oficială a proprietăţii A.Ş. o conţine Planul General al oraşului Constanţa din iunie 1921, unde este delimitat «cartierul Cpt. A.Ş.» şi este precizată structura urbanistică a acestuia, cu arterele de circulaţie şi numerotarea loturilor din parcelarea iniţială şi că în planul cadastral al oraşului Constanţa din 1936 este consemnată situaţia existentă la acea dată a întregii parcelări «Ş.C.», cu înregistrarea loturilor vândute şi a celor rămase în proprietatea moştenitorilor lui A.Ş.. Aceleaşi adrese au relevat că, după stabilirea şi reglementarea drepturilor succesorale între urmaşii Cpt. Ş., lui L.N. i-a revenit, printre altele, şi lotul 42 din «Parcelarea C.», dar şi că terenurile rămase moştenire de pe urma defunctului A.Ş. nu figurează în anexele Decretului nr. 92/1950, iar, după anul 1955, cea mai mare parte a acestora a fost ocupată astfel: suprafaţa cuprinsă între limita de nord a str. Ş. (în prezent desfiinţată), Bd. M., str. R. (parţial) şi imediata vecinătate a falezei a fost ocupată de incinta actuală a I.P.J. Constanţa; mai multe terenuri libere au fost atribuite în folosinţă, prin decizii ale Sfatului Popular al oraşului Constanţa, în perioada 1955-1972, pentru construirea de locuinţe individuale; o parte din terenurile libere au fost ocupate abuziv, pentru amplasarea de construcţii şi pentru grădinărit.
Referitor la titlul pârâţilor, Tribunalul a constatat că aceştia se legitimează ca proprietari ai terenului în suprafaţă de 405 mp, situat în Constanţa, intabulat în C.F., cu contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 31 martie 2009 la B.N.P., M.L., încheiat cu SC H.S. SRL Constanţa; aceasta din urmă dobândise imobilul prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 28 iulie 1998 la B.N.P., M.M., încheiat cu D.A., care, la rândul său, îl dobândise prin succesiune - conform certificatului de moştenitor din 1995 eliberat de notariatul de Stat Constanţa, de pe urma defunctului său soţ, D.P. - şi în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 10 septembrie 1993 de Notariatul de Stat Constanţa, încheiat cu L.I.; acesta din urmă moştenise imobilul înstrăinat (situat în Constanţa) conform certificatului de moştenitor din 10 septembrie 1993, prin care a fost suplimentat certificatul de moştenitor din 1977, de la tatăl său, L.H., care îl dobândise prin actul de vânzare transcris din 23 februarie 1919 la Grefa Tribunalului Constanţa.
S-a mai reţinut că, potrivit acestui ultim act translativ de proprietate, A.M. a vândut lui H.L. «un loc de casă care face parte din Cartierul D-lui Căpitan A.Ş. şi din lotul 45», în suprafaţă totală de 405 mp, pe care vânzătorul îl dobândise în baza actului de schimb făcut între el şi A.Ş., autentificat de Tribunalul Judeţului Constanţa, din 01 iunie 1916; din menţiunile acestui act de schimb rezultă că A.M. «renunţă la locul cumpărat de la căpitanul A.Ş. în anul 1913, situat în Cartierul Ş., careul D» şi primeşte, în schimb, de la d-l Cpt A.Ş. lotul nr. 45 din Cartierul Ş., pe care îl poseda de la defunctul G.C., în suprafaţă de 405 mp. A constatat instanţa că actul de schimb menţionat figurează între actele de vânzare intervenite asupra parcelărilor G.C. şi Cpt. A.I.Ş., la nr. 1607/1916 din Registrul de transcripţiuni, astfel cum rezultă din certificatul din 01 octombrie 1937 eliberat de Grefa Tribunalului Constanţa; or, în aceste registre nu este înscris niciun act translativ, încheiat între A.Ş. şi o terţă persoană pentru lotul 42.
Din raportul de expertiză topo-cadastrală întocmit în cauză de expertul C.C. Constantin, care s-a reţinut că se completează cu raportul de expertiză topo-cadastrală întocmit de acelaşi expert în Dosarul civil nr. 856/118/2006 al Tribunalului Constanţa, ca expert parte al pârâţilor din acel dosar, respectiv SC H.M. SRL Constanţa şi B.G. şi B.D., s-a reţinut că terenul în suprafaţă de 405 mp, situat în Constanţa, este deţinut, în prezent, de pârâţii B., conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 31 martie 2009 şi se regăseşte în întregime pe o parte a amplasamentului vechiului lot 42 din Parcelarea Cimbru, care avea suprafaţa totală de 594 mp, potrivit «Situaţiei cu suprafeţele loturilor din Parcelarea Ş., preţul şi sumele totale, conform expertizei judiciare din 1942» şi Procesului verbal din 03 septembrie 1943 al Comisiunii pentru Înfiinţarea C.F. în Constanţa, întocmit în Dosar nr. 2886/1940, ataşate la filele 52-55 şi 56 din Dosarul nr. 4890/1999 al Tribunalului Constanţa.
Această concluzie a fost dedusă din schiţele anexă celor două rapoarte de expertiză, din care rezultă că pârâţii B. deţin în prezent, în baza mai multor contracte de vânzare, o suprafaţă totală de 1005 mp, reprezentând Lotul 1 colorat în roşu în raportul de expertiză întocmit în Dosarul nr. 856/118/2006 (ce se suprapune în cea mai mare parte peste loturile vechi 43 şi 42 din parcelările C. şi Ş.); s-a constatat că partea ce se suprapune peste vechiul lot 42, în suprafaţă de 405 mp, face obiectul revendicării în dosarul de faţă (şi este colorată în roşu în raportul de expertiză întocmit în prezenta cauză), iar restul de 600 mp, ce se suprapune cu vechiul lot 43, este revendicată de reclamanţi, de la aceeaşi pârâţi, în Dosarul civil nr. 856/118/2006 al aceleiaşi instanţe; pe suprafaţa totală de 1.005 mp există o construcţie tip P+1+M, dobândită de pârâţi prin cumpărare de la SC H.M. SRL Constanţa (care o edificase în baza autorizaţiilor de construire din 27 august 1997 şi din 14 octombrie 1998-fila 153), dar care ocupă numai într-o mică măsură fostul amplasament al lotului 42.
În urma examinării titlurilor pe care părţile şi le-au opus reciproc cu privire la terenul în litigiu şi a coroborării tuturor probatoriilor administrate, Tribunalul a dat preferinţă titlului invocat de reclamanţi şi intervenienţii în interes propriu.
În motivarea acestei concluzii, s-a reţinut că titularii acţiunii în revendicare au dovedit că autorul lor, A.Ş., a dobândit, prin cumpărare, de la G.C., în anul 1912, lotul 42, în suprafaţă de 594 mp, şi că din probele administrate nu rezultă că acesta ar fi ieşit vreodată din patrimoniul lui A.Ş. sau al moştenitorilor acestuia, într-una dintre modalităţile prevăzute de lege; în lipsa unor probe certe în acest sens, s-a constat că nu se poate aprecia nici că terenul în discuţie ar fi intrat la un moment dat, în proprietatea statului, cu atât mai mult cu cât, în prezent, se află în stăpânirea unor persoane fizice, în urma unor înstrăinări succesive.
În ceea ce-i priveşte pe pârâţi, s-a reţinut că autorii acestora, astfel cum rezultă din succesiunea actelor de înstrăinare prezentate, au fost, în ordine inversă, G.C., A.Ş., A.M., H.L., L.I., D.P., D.A. şi SC H.S. SRL Constanţa; a apreciat Tribunalul că, deşi, aparent, s-ar putea concluziona că titlurile părţilor provin de la acelaşi autor - G.C. - evoluţia situaţiei juridice a bunului înstrăinat, începând cu data de 10 septembrie 1993, atrage incidenţa ipotezei analizate în precedent, în care părţile opun titluri ce provin de la autori diferiţi şi care impune compararea drepturilor autorilor, dându-se câştig de cauză părţii care a dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil.
S-a constatat că, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 10 septembrie 1993, încheiat pentru terenul în suprafaţă de 405 mp, situat în Constanţa, L.I. a vândut soţilor D.P. şi D.A. a unui bun pe care nu îl avea în proprietate, întrucât autorul său, L.H., dobândise prin cumpărare de la A.M., în anul 1916, lotul nr. 45 din parcelarea anterior menţionată (pe care vânzătorul A.M. îl obţinuse în urma unui schimb făcut cu A.Ş., care, la rândul său, îl dobândise de la G.C.) în suprafaţă de 405 mp, iar nu lotul 42, a cărui suprafaţă era de 594 mp; prin urmare, în condiţiile în care, în patrimoniul autorului său, nu se afla, la momentul decesului, şi dreptul de proprietate asupra lotului 42, L.I. nu putea dobândi acest drept prin moştenire, pentru ca, ulterior, să-l poată transmite în mod valabil unei alte persoane.
Raportat la această aparenţă, de proprietar, creată de vânzătorul L.I. cu rea credinţă, prin obţinerea certificatului de moştenitor din 10 septembrie 1993, suplimentar la certificatul de moştenitor din 1977, s-a reţinut că actul de vânzare-cumpărare autentificat din 10 septembrie 1993, cu care s-a legitimat, ulterior, ca proprietară, D.A., a avut «un alt autor» în sens juridic, pentru că vânzătorul din acest act nu avea în patrimoniu, la acel moment, dreptul de proprietate asupra lotului înstrăinat; s-a constat, prin urmare, că actele de vânzare-cumpărare încheiate ulterior, în mod succesiv (contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 28 iulie 1998, încheiat între D.A. şi SC H.S. SRL Constanţa, şi contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 31 martie 2009, încheiat între SC H.S. SRL Constanţa şi pârâţii B.) sunt afectate de aceeaşi ineficienţă juridică ca şi actul autorului şi nu pot fi valorificate în cadrul acţiunii în revendicare imobiliară; că pârâţii B., cumpărând de la un non dominus, nu pot opune reclamanţilor şi intervenienţilor în prezentul cadru procesual drepturile astfel dobândite, dreptul de proprietate al acestora din urmă fiind mai bine caracterizat şi îndeplinind şi condiţiile prevăzute de lege la acea dată, în ceea ce priveşte publicitatea imobiliară.
S-a avut în vedere şi că buna credinţă a cumpărătorilor nu ar putea să confere acestora preferabilitate în acţiunea în revendicare formulată de adevăraţii proprietari, pentru că acest criteriu ar fi putut avea semnificaţie juridică doar în situaţia în care pârâţii s-ar fi prevalat de dobândirea dreptului de proprietate prin modul originar al uzucapiunii; numai într-un asemenea context, buna credinţă, unită cu posesia de 10 sau 20 de ani şi cu justul titlu, ar fi fost de natură să producă efecte juridice, potrivit art. 1895 C. civ., fiind irelevantă pretinsa bună credinţă în cadrul operaţiunii de comparare a titlurilor invocate de părţile litigante.
A mai reţinut Tribunalul că o soluţie contrară ar conduce la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 al C.E.D.O., ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, pentru că reclamanţii şi intervenienţii, deşi au o speranţă legitimă de a beneficia efectiv de dreptul lor de proprietate, s-ar vedea lipsiţi de proprietatea lor, fără a putea obţine o despăgubire la nivelul valorii de piaţă a bunului.
Referitor la atitudinea subiectivă a pârâţilor cumpărători, s-a reţinut că buna credinţă nu trebuie confundată cu teoria proprietăţii proprietarului aparent, care presupune validarea actelor de înstrăinare cu titlu oneros consimţite de proprietarul aparent, în condiţiile demonstrării unei erori comune şi invincibile asupra calităţii de proprietar a transmiţătorului, în momentul încheierii actului.
A apreciat Tribunalul că pârâţii nu au demonstrat o asemenea eroare comună şi invincibilă, în care s-ar fi aflat în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, cu privire la calitatea de proprietari a vânzătorilor anteriori, pentru că: aceştia au cumpărat, în anul 1996, un lot de teren în suprafaţă de 600 mp (lotul 43), alăturat celui în suprafaţă de 405 mp, cumpărat de SC H.S. SRL Constanţa în anul 1998, şi mai stăpânesc, în fapt, o suprafaţă de 840 mp, situată în partea opusă lotului 42, iar aceste suprafeţe fac obiectul unei alte acţiuni în revendicare, formulată de reclamanţii din prezenta cauză împotriva pârâţilor SC H.S. SRL, B.G. şi D. şi Municipiul Constanţa (Dosar nr. 856/118/2006 al Tribunalului Constanţa); SC H.S. SRL Constanţa a edificat, în baza unor autorizaţii obţinute în 1997 şi 1998, o construcţie care ocupă aproape în întregime suprafaţa de 600 mp din lotul 43, proprietatea pârâţilor B., şi o porţiune mai mică din lotul 42; deşi pârâţii B. au cumpărat terenul în litigiu în anul 2009, de la pârâta iniţială, reclamanţii şi instanţa au cunoscut acest aspect abia la sfârşitul anului 2010, ca urmare a demersurilor făcute din oficiu; judecata acţiunilor în revendicare formulate de reclamanţi pentru terenurile menţionate anterior s-a făcut concomitent, în mod public, pe o perioadă de timp îndelungată, astfel că nu se poate susţine că pârâţii nu au avut cunoştinţă de procesul de faţă, la momentul încheierii contractului pentru terenul în litigiu, respectiv ca au fost în eroare cu privire la calitatea vânzătorului.
Argumentul referitor la caracterul preferabil al titlului pârâţilor, ca urmare a întabulării lui în cartea funciară, a fost înlăturat cu motivarea că îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară au importanţă în aprecierea preferabilităţii titlului numai atunci când părţile opun titluri ce provin de la acelaşi autor, ceea ce nu este cazul în speţă.
S-a concluzionat că titlul invocat de reclamanţi şi intervenienţi este preferabil în raport cu titlul pârâţilor, fiind evident, pe de o parte, ca autorul reclamanţilor şi intervenienţilor nu a pierdut niciodată proprietatea imobilului, iar, pe de altă parte, că, în ciuda recunoaşterii dreptului lor de proprietate asupra imobilului în litigiu, aceştia sunt privaţi de beneficiul propriului bun, situaţie care probează o ingerinţă evidentă în dreptul lor de proprietate.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel SC H.S. SRL şi pârâţii B.G. şi B.D., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin Decizia civilă nr. 51/C din 29 martie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, s-a r espins, ca neîntemeiat, apelul formulat de B.G. şi B.D., în contradictoriu cu intimaţii reclamanţi L.A., L.Ş.C., L.V., T. (L.) A., intimaţii intervenienţi I.M., C.N., F.M., I.A., B.D.M., V.D., M.A.V., R.M.A., B.E.L., Ş.A.S., S.E., F.P.M., P.M., G.I., G.T., R.V., I.R. şi intimata pârâtă D.A. împotriva sentinţei civile nr. 4704 din 22 septembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia civilă, și s-a respins apelul declarat de SC H.S. SRL, împotriva aceleiaşi sentinţe, ca fiind formulat de o persoană lipsită de calitate procesuală.
În pronunțarea acestei decizii,instanța de apel a reținut că apelul pârâţilor B.G. şi B.D., ce vizează nulitatea hotărârii şi încălcarea dreptului apelanţilor pârâţi la un proces echitabil, prin nerespectarea limitelor impuse de prevederile art. 322 pct. 9 C. proc. civ., în privinţa obiectului litigiului şi a cadrului lui procesual, nesocoteşte dispoziţiile legale invocate în susţinerea ei, dar şi art. 57-58 şi art. 129 alin. ultim din acelaşi cod, pentru că, reluând judecata asupra fondului acţiunii în revendicare, Tribunalul a respectat toate normele procedurale incidente în soluţionarea acţiunii cu a cărei rezolvare a fost învestit.
Încălcarea prevederilor legale ce reglementează faza procesuală a revizuirii nu poate fi reţinută, conform susţinerilor apelanţilor, din modificarea cadrului procesual - realizată la cererea reclamanţilor şi în temeiul art. 57 C. proc. civ. sau ca urmare a constatării transmisiunii calităţii procesuale pasive, cu consecinţa modificării datelor de fapt ale speţei - deoarece toate aceste schimbări au intervenit ulterior finalizării judecăţii cererii de revizuire prin Decizia civilă nr. 4/C din 12 ianuarie 2008 a Curţii de Apel Constanţa, irevocabilă; prin această hotărâre, a fost schimbată, în tot, decizia atacată pe această cale extraordinară de atac, în sensul că s-a admis apelul şi s-a desfiinţat hotărârea primei instanţe, căreia litigiul i-a fost trimis spre rejudecare, în scopul analizării, pe fond, a pretenţiilor deduse judecăţii de reclamanţi, prin acţiunea introdusă la 17 iunie 1999.
Respectarea dispoziţiilor art. 326 C. proc. civ. trebuie raportată, prin urmare, la procedura finalizată prin decizia Curţii de Apel Constanţa anterior menţionată, iar nu la cea desfăşurată în faţa instanţei de fond, în litigiul de faţă, întrucât Tribunalul a fost învestit cu soluţionarea unei acţiuni în revendicare de drept comun, iar nu a unei căi extraordinare, de retractare şi, pe cale de consecinţă, schimbând cadrul procesual stabilit prin hotărârea supusă revizuirii, prin aplicarea art. 57-58 din acelaşi cod, sau prin constatarea transmisiunii calităţii procesuale pasive, nu a încălcat principiul relativităţii efectelor hotărârii judecătoreşti.
Nu a putut fi primită nici apărarea potrivit căreia cererea de chemare în judecată a altor persoane, prin care reclamanţii au solicitat, la 23 septembrie 2010, introducerea în cauză, în calitate de persoane care ar putea pretinde aceleaşi drepturi ca şi aceştia, a celorlalţi comoştenitori asupra succesiunii Cpt. Ş.A., constituie o formă de manifestare a abuzului de drept, menită să satisfacă cerinţele regulii unanimităţii, pentru că, pe de o parte, problema admisibilităţii acţiunii în revendicare formulată doar de unii dintre coindivizari a fost rezolvată, irevocabil, prin Decizia nr. 4/C/2008 a Curţii de Apel Constanţa, iar, pe de altă parte, pentru că legiuitorul recunoaşte dreptul exercitării acestei forme de intervenţie forţată oricăreia dintre părţi, iar instanţa în faţa căreia este formulată nu poate cenzura primirea ei, în principiu, deoarece C. proc. civ. nu prevede, ca în cazul intervenţiei voluntare, necesitatea discutării admisibilităţii în principiu a cererii de chemare în judecată a altor persoane.
Depăşirea limitelor învestirii nu poate fi reţinută nici din perspectiva nerespectării obiectului dedus judecăţii, ca urmare a constatării transmisiunii calităţii procesuale pasive şi a renunţării reclamanţilor la cererea de constatare expresă a nulităţii contractului de vânzare cumpărare încheiat de autoarea pârâţilor B. cu intimata D.A.
Ca urmare a relaţiilor comunicate de S.P.I.T. Constanţa, prin adresa din 05 octombrie 2010, din care a reieşit că, pentru imobilul din str. T., figurează înscrişi şi impuşi numiţii B.G. şi D., conform actului de vânzare cumpărare din 31 martie 2009, încheiat cu SC H.S. SRL, la termenul din 21 octombrie 2010, Tribunalul a pus în discuţia părţilor necesitatea precizării cadrului procesual pasiv, iar, la termenul din 18 noiembrie 2010, a luat act de solicitarea reclamanţilor şi a intervenienţilor, constatând transmisiunea calităţii procesuale pasive în persoana numiţilor B.G. şi D., conform actului translativ de proprietate anterior menţionat.
Această constatare a instanţei de fond, necontestată de pârâta iniţială sau de pârâţii persoane fizice cărora le-a fost transmisă calitatea procesuală, nu contravine principiului disponibilităţii şi, pe cale de consecinţă, nu depăşeşte limitele învestirii deoarece rezolvarea corectă a litigiului obliga instanţa să dea eficienţă transmisiunii oneroase a imobilului, dreptul de proprietate invocat de reclamanţi şi intervenienţi neputând fi valorificat decât în contradictoriu cu posesorul actual al terenului revendicat, care se pretinde, la rându-i, proprietar.
De altfel, deşi nicio dispoziţie legală nu obligă pe noul titular să notifice instanţei şi părţii faptul transmisiunii sau să intervină în proces, principiile generale, inclusiv exercitarea cu bună credinţă a drepturilor, îi impun o astfel de obligaţie. Or, instanţa nu putea să încalce aceste principii şi, pe cale de consecinţă, să ignore transmisiunea la care s-a făcut referire anterior, ce-i fusese adusă la cunoştinţă prin relaţiile comunicate de autorităţile administrative locale.
Modificarea acţiunii cu nerespectarea prevederilor art. 132 alin. (1) C. proc. civ. nu poate fi raportată, conform susţinerilor apelanţilor, la precizările orale formulate la termenul din 08 septembrie 2011, în prezenţa apărătorului acestora, pentru că, prin restrângerea obiectului acţiunii iniţiale doar la cererea de revendicare a terenului, cu consecinţa examinării valabilităţii titlului invocat de pârâţi şi a celor ce l-au precedat, pe cale incidentală, în cadrul operaţiunii de comparare a titlurilor invocate de părţi, nu s-a adus atingere drepturilor procesuale ale pârâţilor apelanţi care - potrivit menţiunilor din încheierea întocmită la acel termen de judecată - nu s-au opus acestor precizări, la momentul formulării lor, de către apărătorul reclamanţilor.
Soluţionând cererea în aceste limite, Tribunalul nu a depăşit obiectul învestirii şi nici dreptul la apărare al părţii adverse, ci a dat eficienţă dispoziţiilor art. 129 alin. ultim C. proc. civ. şi a respectat principiul disponibilităţii, care, în sens material, circumscrie dreptul părţii, de a determina limitele cererii de chemare în judecată şi de a dispune, pe cale incidentală, de obiectul procesului.
În examinarea criticilor referitoare la lipsa titlului de proprietate al reclamanţilor şi la caracterului preferabil şi legal constituit al titlului pârâţilor s-au avut în vedere dispoziţiile art. 480 C. civ., dar și ale art. 481 din acelaşi cod.
În cazul în care dreptul de proprietate este încălcat şi se pune în discuţie chiar existenţa acestuia, persoana căreia i se contestă acest drept are la îndemână acţiunea în revendicare, prin care cere restituirea acelui bun de la o persoană care-l deţine în fapt şi care se pretinde, la rându-i, proprietar.
Temeiul juridic al revendicării îl constituie dreptul de proprietate asupra lucrului respectiv, drept care, conform regulii „actori incumbit probatio” înscrisă în art. 1169 C. civ., trebuie dovedit de reclamant.
Proba deplină, absolută a dreptului de proprietate nu se poate realiza prin intermediul titlurilor de proprietate, pentru că acestea constituie doar mijloace relative de probă şi au caracterul unor simple prezumţii ale dreptului real, deduse din însăşi existenţa lor.
Totuşi, în măsura în care atât reclamantul, cât şi pârâtul, invocă titluri de proprietate asupra imobilului litigios, care emană, însă, de la autori diferiţi, instanţa va proceda la compararea acestora şi va da câştig de cauză părţii al cărei titlu este mai preferabil.
În cauză, reclamanţii au dedus judecăţii încălcarea dreptului lor de proprietate asupra terenului situat în Constanţa, şi au pretins recunoaşterea acestui drept pe calea acţiunii în revendicare, în cadrul căreia s-a pus în discuţie valabilitatea titlurilor invocate asupra bunului, fiecare parte considerându-se proprietar.
Din examinarea actelor depuse de reclamanţi, în susţinerea dreptului lor de proprietate, rezultă că imobilul în litigiu a aparţinut lui A.Ş., care, prin actul de vânzare cumpărare transcris la Grefa Tribunalului Constanţa, sub nr. 2387/1912, a cumpărat de la GC. un teren de circa 14.711,74 mp, situat în partea de nord a oraşului Constanţa
Acest imobil a făcut, ulterior, obiectul acţiunii de partaj, soluţionată prin Decizia nr. 68/1937 a Curţii de Apel Constanţa, hotărâre prin care s-a creat o stare de coproprietate între cumpărătorul de drepturi succesorale, L.N., şi o parte dintre moştenitorii defunctului Ş.A. Prin această hotărâre judecătorească, s-a statuat că masa succesorală rămasă după defunctul Cpt. A.N.Ş. se compune din „întinderea de peste 50 de hectare, cu toate construcţiile, drumurile, atenansele etc. situate în oraşul Constanţa, numite „P.B.T.”, învecinată, de o parte, cu bulevardul R.M., de altă parte, cu Marea Neagră, cu proprietatea Dr. C. şi strada T.” S-a ordonat ieşirea din indiviziunea bunurilor succesorale şi împărţirea lor în 360 părţi egale, din care 249,6/360 părţi s-au atribuit cumpărătorului de drepturi succesorale, ing. N.L., iar restul părţilor, respectiv câte 9/360 moştenitorilor M.G.A., A.C., P.B., V.Ş., C.I.Ş., câte 8/360 părţi moştenitorilor E.G., C.Ş. şi S.F., şi 14,4/360 părţi moştenitoarei E.I.Ş.
Includerea lotului nr. 42, din care face parte terenul revendicat, în averea astfel partajată rezultă din procesul verbal, întocmit la 05 septembrie 1943, de Comisia pentru înfiinţarea cărţilor funciare din circumscripţia Judecătoriei Constanţa, potrivit căruia, în calitate de coproprietar, ing. L.N. a solicitat întabularea imobilului situat în Constanţa, identificat şi în planul aflat în Dosarul nr. 79/1942 al Tribunalului Constanţa, ca fiind lotul nr. 42, compus din teren în suprafaţă de 594 mp, rămas de pe urma defunctului Cpt. A.Ş., care era stăpânit în indiviziune, conform titlurilor şi cotelor stabilite prin Decizia civilă nr. 69/1937 a Curţii de Apel Constanţa. Neconcretizarea acestei solicitări, prin intabularea, ca atare, a dreptului indiviz sau nepartajarea, în natură, a averii succesorale la care face referire hotărârea judecătorească anterior menţionată, prin formarea şi atribuirea loturilor corespunzător părţilor deţinute de fiecare coindivizar, nu conduc la concluzia inexistenţei dreptului de proprietate invocat de intimaţii reclamanţi şi intervenienţi în litigiul de faţă, pentru că aceştia au dovedit că autorul lor a dobândit terenul ce forma lotul nr. 42, în suprafaţă de 594 mp, prin act cu titlu oneros, de la G.C., în 1912, iar caracterul indiviz al dreptului afirmat de titularii acţiunii asupra bunului revendicat nu este de natură să conducă la respingerea acesteia, câtă vreme, prin probatoriile administrate, nu s-a făcut dovada că acest lot a ieşit din patrimoniul defunctului A.Ş. sau al moştenitorilor acestuia, într-una din modalităţile stabilite de lege.
Lipsa dreptului de proprietate al reclamanţilor şi intervenienţilor nu poate fi întemeiată nici pe relaţiile comunicate instanţei de Primăria municipiului Constanţa - Direcţia Patrimoniu, respectiv istoricul de rol fiscal pentru imobilul din Constanţa, deoarece prin adresele din 15 decembrie 1997 şi din 25 ianuarie 1999, Primăria municipiului Constanţa a arătat că „după stabilirea şi reglementarea drepturilor succesorale între urmaşii Cpt. A.Ş., lui L.N.” i-au revenit mai multe terenuri, atât în Parcelarea „Ş.”, cât şi în Parcelarea „C.”, în aceasta din urmă şi lotul nr. 42.”
În ceea ce priveşte titlul pârâţilor, din succesiunea transmisiunilor cu titlu oneros la care s-a făcut referire în considerentele apelului şi care au fost avute în vedere de Tribunal la stabilirea caracterului preferabil al titlului reclamanţilor, rezultă că imobilul revendicat a fost cumpărat de B.G. şi D. de la SC H.S. SRL, prin actul de vânzare cumpărare autentificat din 31 martie 2009 la B.N.P., M.L. Autoarea pârâţilor a dobândit imobilul de la vânzătoarea D.A., conform contractului de vânzare cumpărare autentificat din 28 iulie 1998 la B.N.P., M.M., dreptul de proprietate al acesteia din urmă fiind dovedit cu certificatul de moştenitor din 1995 eliberat de Notariatul de Stat Constanţa, prin care a fost dezbătută succesiunea soţului său, D.P., şi contractul de vânzare cumpărare autentificat din 10 septembrie 1993 la acelaşi notariat, încheiat cu L.I.
L.I. a dobândit imobilul situat în Constanţa, prin succesiune, în calitate de unic moştenitor al tatălui său, L.H., astfel cum rezultă din certificatul de moştenitor din 10 septembrie 1993, suplimentar la certificatul de moştenitor din 1977; L.H. cumpărase imobilul prin actul de vânzare transcris din 23 februarie 1919 la Grefa Tribunalului Constanţa, potrivit căruia vânzătorul A.M. a vândut „un loc de casă care face parte din Cartierul Căpitanului A.Ş. şi din lotul nr. 45”, în suprafaţă de 405 mp. La rândul său, A.M. a dobândit terenul astfel înstrăinat prin actul de schimb autentificat la Tribunalul judeţului Constanţa din 01 iunie 1916, încheiat cu A.Ş., prin care a renunţat la locul cumpărat de la cocontractantul său în 1913, situat în Cartierul Ş., careul D, lotul nr. 14 şi a primit de la A.Ş. lotul 45 din Cartierul Ş., pe care acesta îl poseda de la defunctul G.C., în suprafaţă de 405 mp.
Potrivit certificatului din 01 octombrie 1937 eliberat de Grefa Tribunalului Constanţa, acest act de schimb a fost înregistrat în registrul de transcripţiuni, din 1916, printre actele de vânzare intervenite asupra parcelărilor G.C. şi Căpitan A.Ş., nefigurând vreun act translativ de proprietate încheiat de A.Ş. pentru lotul nr. 42.
Din succesiunea transmisiunilor cu titlu oneros examinate în precedent, rezultă că vânzătorul L.I. a transmis soţilor D.A. şi D.P. un imobil care nu aparţinea patrimoniului său, pentru că autorul său, L.H., nu cumpărase de la A.M. lotul nr. 42, pentru care reclamanţii au făcut dovada dreptului de proprietate al autorului lor în prezenta acţiune în revendicare, ci lotul nr. 45 din parcelările C. şi Ş., care avea o suprafaţă de 405 mp, spre deosebire de cel dintâi, a cărui întindere era de 594 mp.
Menţionarea în certificatul de moştenitor din 10 septembrie 1993, suplimentar la certificatul de moştenitor din 1977, a lotului nr. 42, ca şi componentă a masei succesorale rămasă de pe urma defunctului L.H., nu este de natură a înlătura ineficienţa actului de vânzare cumpărare încheiat de L.I. cu D.A. şi P. şi, pe cale de consecinţă, a transmisiunilor ulterioare intervenite în temeiul acestui act, între D.A. şi SC H.S. SRL şi între aceasta din urmă şi pârâţii B., întrucât certificatul de moştenitor nu face dovada proprietăţii, ci doar pe aceea de succesibil, iar obiectul dreptului de proprietate dobândit de L.H. prin actul de vânzare cumpărare încheiat cu A.M., în 1919, rezultă cu certitudine din cuprinsul înscrisului în care s-a materializat această convenţie de înstrăinare, potrivit căreia ceea ce s-a vândut şi s-a cumpărat a fost terenul de 405 mp din lotul nr. 45.
S-a reținut că nu prezintă relevanţă, în aprecierea valorii probatorii a actului de vânzare cumpărare invocat de pârâţii apelanţi, împrejurarea intabulării dreptului lor de proprietate şi al autoarei lor în cartea funciară, câtă vreme părţile opun titluri ce provin de la autori diferiţi - aspect ce nu a fost contestat prin motivele de apel - şi nici identitatea vecinătăţilor menţionate în actul de schimb din 1916 şi în actul prin care A.M. a vândut terenul către L.H., pentru că, pe de o parte, atâta vreme cât ambele contracte au avut ca obiect lotul nr. 45, vecinătăţile nu puteau fi diferite, iar, pe de altă parte, pentru că neconcordanţa dintre numărul lotului deţinut în proprietate şi cel transmis prin act cu titlu oneros a fost raportată la titlul de moştenitor al numitului L.I. şi la transmisiunile ulterioare acestuia.
S-a apreciat a fi nefondate şi susţinerile referitoare la modificarea, în timp, a numărului loturilor, care, potrivit apelanţilor, ar explica eroarea strecurată în actele translative de proprietate ce au precedat titlul lor cu privire la acest aspect, pentru că din expertiza întocmită la instanţa de fond de expertul C.C., dar şi din raportul de expertiză topo cadastrală întocmit în Dosarul nr. 856/118/2006 al Tribunalului Constanţa, de acelaşi expert, în calitate de expert parte al SC H.S. SRL şi al pârâţilor B., rezultă că terenul deţinut de aceştia din urmă, în baza actului de vânzare cumpărare încheiat în 2009, se suprapune, în întregime, pe amplasamentul vechiului lot 42 din parcelarea Cimbru; schiţele aferente celor două rapoarte de expertiză prezintă amplasamentul loturilor cu aceeaşi numerotare în planurile de parcelare ale oraşului Constanţa din iunie 1921 şi martie 1936 şi, în ambele, configuraţia loturilor 42 şi 45 este aceeaşi. De altfel, modificarea, în timp, a numerotării loturilor incluse în parcelările C. şi Ş. nu rezultă nici din relaţiile comunicate de autorităţile administrative locale, iar apelanţii nu au administrat alte probatorii referitoare la acest aspect.
Instanța de apel a reținut că preferabilitatea titlului apelanţilor nu poate fi întemeiată nici pe argumentul referitor la atitudinea lor subiectivă la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare în baza căruia deţin imobilul revendicat, deoarece încheierea acestui act, cu bună credinţă şi în condiţiile unei erori comune şi invincibile asupra calităţii de proprietari a vânzătorilor anteriori, nu se verifică în speţă. Pentru a fi de bună credinţă, cumpărătorul are obligaţia de a se convinge că a contractat cu un verus dominus, deci, trebuie să depună diligenţe pentru a lua cunoştinţă care este titlul de proprietate al vânzătorului şi dacă acesta nu este contestat.
Omisiunea cumpărătorului de a afla care este titlul celui de la care cumpără, reprezintă o gravă neglijenţă (culpa lata), vecină cu dolul, iar, în aceste condiţii, nu se poate aprecia că el a fost de bună credinţă, pentru că a neglijat luarea măsurilor de precauţie cele mai ordinare. În speţă, din probatoriile administrate, rezultă că pârâţii apelanţi deţin, în zona străzii T., mai multe terenuri, respectiv 840 mp în partea opusă lotului 42, fără titlu, şi suprafaţa de 600 mp, componentă a lotului 43, cumpărată în 1996; aceste imobile fac obiectul altor acţiuni în revendicare formulate de reclamanţi, a căror soluţionare s-a făcut în mod public şi concomitent cu acţiunea de faţă, dar şi pe o perioadă îndelungată de timp (acţiunea în revendicarea terenului în suprafaţă de 1.507,40 mp, situat în Constanţa, a fost înregistrată în 2000 şi opusă inclusiv pârâţilor apelanţi); prin urmare, titularii căii de atac nu pot susţine, cu temei, că, în 2009, când au încheiat contractul de vânzare cumpărare cu SC H.S. SRL, nu au avut cunoştinţă de existenţa acestor litigii, inclusiv a acţiunii de faţă, şi nici că s-au aflat într-o eroare comună, unanimă şi invincibilă cu privire la calitatea vânzătorului, deci, nu pot pretinde calitatea de subdobânditori de bună credinţă, care să le confere câştig de cauză în conflictul de interese legitime cu adevăraţii proprietari ai bunului revendicat şi în aplicarea principiului aparenţei de drept.
Reținând considerentele expuse, în temeiul art. 296 C. proc. civ., Curtea de Apel a respins apelul pârâţilor persoane fizice ca nefondat, cu consecinţa menţinerii hotărârii instanţei de fond.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii B., precum şi SC H.S. SRL.
Recurenţii pârâţi B.G. şi B.D. au criticat hotărârea instanţei de apel (cererea de recurs depusă la 7 septembrie 2012), pentru următoarele motive:
- art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
S-a încălcat dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1. din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care implică obligaţia instanţei de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, în vederea aplicării corecte a legii.
Instanţa nu a analizat, în mod real, problemele esenţiale supuse apelului, reluând concluziile instanţei de fond şi susţinerile reclamanţilor.
Instanţele nu au clarificat situaţia de fapt şi de drept a imobilului în litigiu, pentru stabilirea modalităţii de preluare a imobilului, amplasamentul corect al acestuia, mai ales că s-au raportat la concluziile expertului C.C., expert parte într-un alt dosar, soluţionat prin Decizia nr. 379/C din 27 septembrie 2011, pronunţată în Dosarul nr. 856/118/2006 al Curţii de Apel Constanţa, prin care a fost respinsă acţiunea în revendicare formulată de reclamanţi şi de moştenitorii defunctului A.S., în contradictoriu cu B.G., B.D. şi SC H.S. SRL.
Instanţele au nerespectat principiile procesului civil, asimilate încălcării unor norme prevăzute sub sancţiunea nulităţii, în condiţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., pricinuindu-le recurenţilor vătămarea drepturilor substanţiale, prin nerespectarea dreptului la apărare şi la un proces echitabil.
În acest sens, recurenţii invocă modificarea cadrului procesual, prin introducerea terţilor intervenienţi, care au urmărit să-şi valorifice drepturi proprii, de natură să modifice elementele iniţiale ale acţiunii (obiect, cauză), iar, sub aspect substanţial şi procedural, s-au depăşit limitele predeterminate legal ale cazului de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 9 C. proc. civ.
Instanţele au extins procesul cu cererile de intervenţie voluntară şi forţată a terţilor, care nu au calitate de reclamanţi în acţiunea iniţială, pentru care instanţa a fost învestită să rejudece procesul pentru cazul prevăzut de art. 322 pct. 9 C. proc. civ.
În privinţa acestor persoane nu s-a pronunţat o hotărâre C.E.D.O. şi, nefiind reclamanţi, nu au avut calitatea de revizuenţi.
Prin nerespectarea cadrului procesual stabilit de instanţa de revizuire şi schimbarea obiectului cererii introductive, înregistrată la Tribunalul Constanţa, sub nr. 4890/1999, hotărârile pronunţate în cauză sunt supuse casării pentru motivele prevăzute la art. 304 pct. 5 şi 304 pct. 8 C. proc. civ.
Curtea de Apel Constanţa a respins apelul pârâţilor B., fără să examineze cazul riguros şi limitativ prevăzut de art. 322 pct. 9 C. proc. civ., sub cele două cerinţe analizate prin Decizia civilă nr. 4/C din 12 ianuarie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în revizuire, pentru rejudecarea cauzei având ca obiect acţiunea în revendicare prin compararea titlului reclamanţilor Lupaş şi titlul SC H.S. SRL, precum şi capătul de cerere având ca obiect nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 28 iulie 1998, încheiat între D.A. şi pârâta SC H.S. SRL.
Este evident că este o modificare a acţiunii (inadmisibilă şi tardiv formulată) în procedura fondului cauzei pentru care instanţa a fost reînvestită în limitele prevăzute la art. 322 pct. 9 C. proc. civ., deosebit de faptul că această modificare nu a fost pusă în discuţia părţilor.
Prin modificarea cadrului procesual, instanţa s-a desesizat de obiectul şi cauza acţiunii, extinzând procesul la actul juridic autentificat din 31 martie 2009, prin care pârâţii B.G. şi B.D. au cumpărat de la SC H.S. SRL (societate comercială a pârâţilor B.) terenul în suprafaţă de 405 mp, lezând grav dreptul substanţial şi procedural al acestora, iar aprecierea instanţei cu referire la reaua credinţă a pârâţilor încalcă puterea lucrului judecat a Deciziei civile nr. 379/C din 27 septembrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, în Dosarul civil nr. 856/118/2006.
Desfiinţarea hotărârii anterioare pentru cazul prevăzut de art. 322 pct. 9 C. proc. civ. nu declanşează un litigiu nou, ci reprezintă numai o fază procesuală a aceleiaşi cauze, ceea ce face ca, în mod firesc, să se desfăşoare numai în cadrul procesului deja existent, în etapele procesuale anterioare.
- În şedinţa din 21 martie 2012, de dezbatere a apelului, B.G. şi B.D. au invocat inopozabilitatea hotărârii de revizuire pentru cazul prevăzut de art. 322 pct. 9 C. proc. civ., neavând calitate procesuală în acţiunea reclamanţilor şi, respectiv, calitatea de intimaţi în revizuirea de desfiinţare a hotărârii anterioare.
Totodată, ca terţi în etapa procesului de revizuire, au invocat excepţia de ordine publică, privind neretroactivitatea art. 1 pct. 14 din O.U.G. nr. 58/2003.
Prin textul de lege sus-menţionat, legiuitorul a instituit o cale nouă de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, care nu se poate aplica împotriva hotărârilor irevocabile pronunţate anterior intrării în vigoare a cazului de revizuire introdus la pct. 9 al art. 322 C. proc. civ.
Acest caz nou de revizuire, care nu exista la momentul finalizării litigiului în care s-a pronunţat hotărârea, inducând un element nou, imprevizibil, în mod absolut, pentru părţile litigante, înfrânge dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prin prisma atingerii raporturilor juridice, „constituind unul dintre elementele fundamentale ale statului de drept”.
În vederea respectării principiului contradictorialităţii şi al dreptului părţilor la apărare, în baza art. 129 alin. (4) C. proc. civ., instanţa de apel avea obligaţia să pună în dezbaterea părţilor motivul invocat de apelanţi şi dacă acesta poate fi conceput ca motiv de ordine publică.
Or, din considerentele încheierii rezultă că instanţa a luat act că apelanţii au depus două decizii pronunţate de Curtea Constituţională în susţinerea neretroactivităţii, fără să rezulte exercitarea rolului activ în sensul menţionat.
Invocă motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., pentru înfrângerea dreptului la un proces echitabil, prin prisma atingerii aduse dreptului lor legal.
- Instanţele au analizat, simplist, titlurile de proprietate invocate de părţi şi au ignorat aspecte esenţiale, referitoare la posesia şi la împrejurările în care reclamanţii pretind că au fost deposedaţi.
De asemenea, instanţele nu au ţinut seama că, în cauză, nu se pune problema caracterizării titlului reclamanţilor cu titlul pârâţilor B., care deţin imobilul, având un „bun actual”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, întrucât compararea trebuie privită în condiţiile transmiterilor succesive de proprietate, urcând din autor în autor şi din posesie în posesie până la pârâta SC H.S. SRL, al cărui titlu face obiectul judecăţii.
Motivele de fapt şi de drept reţinute de cele două instanţe la pronunţarea soluţiei nu sunt concordante cu probele existente la dosar, în limitele învestirii instanţei şi a respectării principiului disponibilităţii.
Din această perspectivă, hotărârile pronunţate în cauză conţin nu numai motive contradictorii, dar şi străine de obiectul dedus judecăţii, în condiţiile în care au acordat ceea ce nu s-a cerut, stabilind obligaţia restituirii bunului în sarcina pârâţilor B.
- Hotărârea este lipsită de temei legal şi a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, prin aplicarea unor texte de lege străine situaţiei de fapt şi extinderea nejustificată a aplicării unor prevederi legale.
Motivarea hotărârii se rezumă la susţinerile reclamantei, nu se referă la probele administrate în cauză şi nu arată motivele pentru care a fost înlăturată apărarea formulată de pârâţi.
- Instanţa a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 1169 C. civ.
Reclamanţii aveau obligaţia să facă dovada că sunt proprietarii terenului în suprafaţă de 405 mp, situat în Constanţa, probă care le revine în conformitate cu art. 1169 C. civ.
Reclamanţii L.A., L.N., L.O., L.V. şi T.A., care nu sunt succesori în drepturi, prin reprezentare, ai defunctului A.S., au opus pârâtei SC H.S. SRL Decizia civilă nr. 68 din 16 aprilie 1937 a Curţii de Apel Constanţa, pronunţată în Dosarul civil nr. 1797/1936, invocată ca titlu.
Prin această hotărâre judecătorească, s-a dispus partajarea bunurilor succesorale rămase de pe urma defunctului A.S., prin împărţirea averii succesorale în 360 părţi egale, ce au fost atribuite copartajanţilor.
Urmare a acestei hotărâri s-a creat o stare de proprietate între cumpărătorul de drepturi succesorale, L.N., şi o parte dintre moştenitorii defunctului. Prin decizia respectivă, s-a statuat că masa succesorală rămasă de pe urma defunctului Cpt. A.Ş. se compune din „întinderea de peste 50 ha cu toate construcţiile, drumurile, etc. situate în Constanţa, numite „Parcul B.T.” şi s-a ordonat ieşirea din indiviziune asupra bunurilor succesorale şi împărţirea lor în 360 părţi egale, din care 249,6/360 părţi s-au atribuit cumpărătorului de drepturi succesorale, L.N. Această hotărâre nu a fost urmată de partajarea, în natură, a averii succesorale, prin formarea şi atribuirea loturilor, corespunzător părţilor deţinute de fiecare coindivizar şi nu s-a procedat la intabularea (transcrierea) fiecărui lot pe numele vreunui proprietar individual.
Reclamanţii au invocat şi un proces verbal încheiat în data 05 septembrie 1943, în Dosarul nr. 2885/1940 al Comisiei pentru înfiinţarea cărţilor funciare, care se referă la coindivizarii moştenitori, cu cote ideale stabilite prin Decizia civilă nr. 68 din 18 aprilie 1937 a Curţii de Apel Constanţa.
Acest înscris, invocat de reclamanţi ca dovadă a titlului de proprietate, are valoarea unei cereri declarative între coindivizari, pentru înscrierea în cartea funciară.
Procesului verbal nu i se poate recunoaşte decât caracterul declarativ, şi nu constitutiv de drepturi, faţă de cadrul normativ existent la data emiterii sale, întrucât cărţile funciare provizorii, în vederea realizării unui sistem unic şi unitar de carte funciară pe întreaga ţară, nu au fost transformate în cărţi funciare propriu-zise.
Cererile declarative din procesul verbal nu garantează existenţa sau valabilitatea dreptului de proprietate.
Prin urmare, reclamanţii moştenitori ai ing. L.N., cumpărător al unor drepturi succesorale de la moştenitorii defunctului A.Ş., nu au făcut dovada atribuirii bunului în litigiu în proprietatea autorului lor, iar actele prezentate nu fac dovada dreptului de proprietate, care să fie opus pârâţilor (terţi).
- Recurenţii susţin şi aplicarea greşită a legii, în ce priveşte forţa probantă a actelor juridice, opuse reclamanţilor, dobândite de pârâţi cu bună credinţă, cu titlu oneros şi cu îndeplinirea formelor de publicitate imobiliară, în conformitate cu art. 712 C. proc. civ. Ca atare, sancţiunea inopozabilităţii juridice şi a ineficacităţii, în succesiunea transmiterii terenului în suprafaţă de 405 mp, a fost reţinută de instanţă cu aplicarea greşită a legii.
Pârâţii au dovedit că toate contractele de vânzare-cumpărare încheiate de antecesorii lor au fost supuse operaţiunilor de publicitate, conform art. 1295 C. civ., art. 710 - 720 C. proc. civ. şi Legii nr. 7/1996.
Prin transcrierea actelor s-a realizat publicitatea imobiliară necesară pentru a determina o ordine de preferinţă între persoanele care dobândesc drepturi asupra aceluiaşi imobil, cu prioritate pentru cel care şi-a înscris actul, făcându-l opozabil.
Sancţiunea neîndeplinirii formalităţilor de transcriere, potrivit art. 712 C. proc. civ., este inopozabilitatea actului, care nu poate fi reţinută în cauză, deoarece dreptul de proprietate al SC H.S. SRL este opozabil erga omnes şi este dobândit cu bună credinţă.
Aspectul pur speculativ invocat de reclamanţi, cu privire la numărul lotului, în succesiunea transmiterii dreptului de proprietate prin actele juridice de vânzare-cumpărare, însuşit de instanţă, nu este dovedit.
În evidenţele S.P.A.F. şi S.P.I.T. nu este înregistrată proprietatea L.N. sau a moştenitorilor acestuia, nu există o lotizare a parcelei C.Ş., iar în registrele manuale vechi sunt înscrise unele terenuri pe numele moştenitorilor defunctului Cpt. A.Ş., care nu sunt parcelate.
Pentru strada T., sunt înscrişi L.I., ca proprietar cu suprafaţa de 405 mp, transmisă cumpărătorilor D.P. şi A. şi SC H.S. SRL, conform actelor juridice de vânzare-cumpărare şi respectiv pârâţilor B.G. şi D., în baza actului de vânzare-cumpărare din 31 martie 2009.
Imobilul din strada T., spre mare, proprietatea SC H.S. SRL şi a pârâţilor B.G. şi Dumitriţa a făcut obiectul Dosarului civil nr. 856/118/2006, având ca obiect acţiunea în revendicare formulată de reclamanţii şi intervenienţii din prezenta cauză pentru suprafaţa de 1.507,40 mp din parcelarea iniţială, la origine, a loturilor 40, 41 şi 42, dobândite de A.Ş. de la G.C., acţiune respinsă de Curtea de Apel Constanţa, prin Decizia civilă nr. 379 din 27 septembrie 2011, cu putere de lucru judecat în ce priveşte proprietatea pârâţilor şi buna credinţă a acestora.
- Recurenţii invocă nelegalitatea hotărârii şi în ceea ce priveşte compararea titlurilor care provin de la autorul comun, G.C., respectiv A.Ş.
Reclamanţii exhibă, ca titlu, Decizia civilă nr. 68 din 16 aprilie 1937 pentru atribuirea părţilor din moştenirea defunctului A.Ş. cumpărătorului de drepturi succesorale, L.N.
Această hotărâre judecătorească nu a fost urmată de partajarea, în natură, a averii succesorale, prin formarea şi atribuirea loturilor, corespunzător părţilor deţinute de fiecare coindivizar, nu s-a procedat la intabularea fiecărui lot pe numele vreunui proprietar individual.
În ce priveşte pe pârâţi, autorul acestora a fost G.C., respectiv A.Ş., toate actele juridice de vânzare-cumpărare, în succesiunea transmiterii dreptului de vânzare, cu titlu oneros, au fost supuse publicităţii imobiliare pe numele fiecărui proprietar, şi anume: A.M., H.L., L.l., D.P. şi A., SC H.S. SRL
În această situaţie, pârâţii au câştig de cauză, fiind cei care au îndeplinit cerinţele de publicitate imobiliară, făcând, astfel, opozabil dreptul lor.
Nici unul dintre reclamanţi nu şi-a înscris titlul, astfel că este preferabil titlul pârâţilor.
Sub acest aspect, hotărârea instanţei este nelegală, acordând preferabilitate titlului reclamanţilor.
Pe de altă parte, instanţa a ignorat problema esenţială a împrejurărilor în care reclamanţii pretind că au fost deposedaţi.
În răspunsul la întâmpinarea pârâtei SC H.S. SRL, depus la termenul din 17 ianuarie 2000, reclamanţii au arătat că imobilul a fost preluat de stat prin Decretul de expropriere nr. 102/1950.
Această susţinere este confirmată în dosarul cauzei (faza recursului), în cererea de revizuire la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în Dosarul nr. 2286/36/2007, cu adresa Primăriei municipiului Constanţa din 27 ianuarie 2007, din care rezultă că reclamanţii au notificat, în baza Legii nr. 10/2001, unitatea deţinătoare, pentru acordarea măsurilor reparatorii.
Preluarea abuzivă a imobilului de către stat a fost invocată de reclamanţi şi în acţiunea în revendicare soluţionată prin Decizia civilă nr. 379/C din 27 septembrie 2011 a Curţii de Apel Constanţa.
Or, în această situaţie, terenul fiind preluat abuziv de stat, acţiunea în revendicare este paralizată prin opunerea titlului subdobânditorilor de bună credinţă.
- Recurenţii invocă nelegalitatea hotărârii pentru aplicarea principiului ineficienţei juridice a actelor de vânzare-cumpărare analizate în cauză, prin depăşirea limitei învestirii, cu o motivare confuză şi străină de natura cauzei, având în vedere şi împrejurarea că actele juridice de vânzare-cumpărare nu au fost anulate, fiecare contract are configuraţia juridică de acte independente, de sine stătătoare, care nu se află în raport de subsecvenţă şi care, prin îndeplinirea publicităţii imobiliare, sunt opozabile erga omnes.
- Critică decizia şi pentru înlăturarea principiului bunei credinţe a pârâţilor B.G. şi D. şi reţinerea ineficienţei juridice a actului de vânzare-cumpărare autentificat din 31 martie 2009, dreptul dobândit prin acest act fiind intabulat în temeiul Legii nr. 7/1996.
Potrivit art. 31 din Legea nr. 7/1996, dobânditorul este considerat de bună credinţă dacă, la data înregistrării cererii de înscriere a dreptului în folosul său, nu era notată nicio acţiune prin care să se conteste cuprinsul cărţii funciare.
La înscrierea dreptului pârâţilor nu era notată nicio interdicţie de înstrăinare sau alt impediment, iar vânzătorul s-a legitimat ca proprietar anterior, cu aparenţă deplină de proprietate.
- Recurenţii susţin şi imposibilitatea legală de restituire a imobilului în litigiu, situaţie ignorată de instanţă.
Din documentaţia cadastrală depusă la instanţă, respectiv extras de carte funciară, plan amplasament şi delimitare, încheierea de intabulare, rezultă că imobilul, teren intravilan în suprafaţă de 413 mp, cu suprafaţă de 405 mp (din acte), situat în strada T., are construcţie - subsol două nivele subterane, autorizate şi edificate de SC H.S. SRL înainte de introducerea acţiunii formulate de reclamanţi.
Din planul de amplasament rezultă că cele două nivele subterane (arie construită 143,07 mp şi arie desfăşurată 230,13 mp) sunt realizate ca extindere a clădirii de locuit aflată pe terenul proprietatea B., în suprafaţă de 600 mp (S+P+1E), cu clădire subsol, construcţie autorizată, şi formează o singură clădire, un tot unitar.
Racordurile de alimentare cu apă şi canalizare menajeră, ce deservesc întreaga clădire S+P+1 E, se află pe terenul în suprafaţă de 405 mp Pe teren se află şi lucrări de sistematizare verticală şi de amenajări exterioare (ziduri de sprijin, parapeţi, plantaţii, etc).
La data de 10 septembrie 2012, recurenţii au înregistrat o completare a cererii de recurs, prin care au invocat următoarele critici:
- Hotărârea este nelegală, întrucât, deşi s-a contestat, în apel, identificarea terenului revendicat de reclamanţi cu terenul dobândit de pârâţi, iar apărările pârâţilor au fost în sensul că nu deţin terenul înfăţişat de reclamanţi ca fiind lotul 45 din fosta moşie C.Ş., conform menţiunilor din Decizia civilă nr. 68 din 16 aprilie 1937 a Curţii de Apel Constanţa, şi au indicat precis că terenul revendicat este cel identificat în actele pe care ei se întemeiază, respectiv lotul 42, această apărare nu a fost examinată şi verificată prin probe.
Dacă s-ar fi verificat care este situaţia, în prezent, a tuturor loturilor individualizate în Decizia civilă nr. 68/1937 şi transmisiunile succesive intervenite cu privire la fiecare lot, astfel cum acestea se pot stabili prin relaţii obţinute de la Arhivele Statului şi de la Oficiul de cadastru al jud. Constanţa, s-ar fi concluzionat cert că:
1.1. Există o eroare materială, care s-a perpetuat în timp, cu privire la terenul ce a făcut obiectul schimbului intervenit în anul 1916, între A.M. şi A.Ş.
Identificarea unui teren - în lipsa unei evidenţe topocadastrale oficiale - se face fie în maniera în care ing. F., în 1937, a întocmit actele tehnice prin atribuire de numere de loturi rezultate dintr-o parcelare cu caracter privat, fie prin vecinătăţi.
Interesează predarea terenurilor între cei care le-au înstrăinat/dobândit pe parcurs, deoarece este greu de închipuit că se poate altera vecinătatea, incompatibilă cu „erori materiale de numerotare”, cum este în cazul identificării prin numere de loturi.
1.2. Terenul - lot 45 este identificat precis, topo cadastral, ca fiind, în prezent, la altă adresă poştală decât str. T.
Recurenţii arată că anexează, în acest sens, înscrisuri relevante, imposibil de procurat altfel decât prin expert consultant, ceea nu a fost posibil la ambele instanţe de fond.
Există înscrisuri care dovedesc că o parte din terenul identificat prin loturile menţionate în Decizia civilă nr. 68 din 1937 a Curţii de Apel Constanţa au fost preluate de stat ca terenuri abandonate.
Există dovezi că alte terenuri s-au preluat de stat pentru organizarea apărării antiaeriene a ţărmului Mării Negre. Pe unele terenuri, există cazemate militare, ale unei preluări cu regim special.
- S-au aplicat greşit principiile legale, privind efectele produse prin moştenirea aparentă, care întemeiază dreptul înstrăinătorului-erede de a vinde unui cumpărător care se bazează pe credinţa dată de verificări făcute de notarul de stat, în contextul legislativ din 1993, data eliberării certificatului de moştenitor suplimentar.
Orice diligenţă a cumpărătoarei D.A. se baza pe verificarea actelor care au stat la baza certificatului de moştenitor din 1993, deoarece, odată cu vânzarea/cumpărarea încheiată, s-a predat efectiv un teren liber, individualizat prin limite de hotar necontestate de vecini, astfel încât nu exista nici cel mai mic dubiu cu privire la drepturile înfăţişate, care se fundamentau pe evidenţe ale autorităţilor, ţinute pe număr de loturi (organisme fiscale, Primărie etc.).
Nici subdobânditorul SC H.S. SRL sau pârâţii B.G. şi B.D. nu au avut alte posibilităţi de verificare.
Nicio altă persoană aflată în situaţia pârâţilor nu s-ar fi putut comporta cu o altă diligenţă.
Sub acest aspect, decizia recurată adaugă nepermis la lege şi înlătură prezumţia legală de bună credinţă, fără temei şi cu nerespectarea regulilor privind sarcina probei relei credinţe, în cazul în care titlul opus în revendicare este un act cu titlu oneros, bazat pe aparenţe create de formalităţile statale ale moştenirii.
Chiar dacă s-ar fi apelat la o consultanţă de specialitate topo cadastrală, s-ar fi ajuns la concluzia certă că cel care a înstrăinat imobilul (L.l.) a vândut corect lotul pe care l-a predat efectiv cumpărătoarei D.A.. Aceasta, deoarece a vândut terenul pe care, în fapt, l-a posedat continuu tatăl său - L.H. - şi, după decesul acestuia, vânzătorul, în calitate de moştenitor.
Posesia exercitată de L.H. nu a fost contestată de L.N., autorul reclamanţilor. Nici posesia continuată de L.I., din 1958 până în 1993, nu a fost contestată de moştenitorii lui L.N. Mai mult de 30 de ani, L.I. a posedat terenul sub nume de proprietar, ca unic moştenitor.
Verificarea care s-ar face de orice dobânditor al terenului în litigiu nu poate face abstracţie de această situaţie, pe care legea o ocroteşte, deoarece, chiar în situaţia în care L.l. ar fi fost posesor de rea-credinţă, succesorii săi cu titlu particular (D.A., SC H.S. SRL şi recurenţii) au dreptul să opună, ca apărare în revendicare (în subsidiar), efectele legale ale uzucapiunii de peste 30 de ani a lui L.l.
Prin Decizia civilă nr. 5780 din 12 decembrie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii B.G., B.D. şi SC H.S. SRL împotriva Deciziei nr. 51/C din 29 martie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, şi a dispus obligarea recurenţilor la plata sumei de 4.340 lei, cheltuieli de judecată către intimaţii reclamanţi şi intervenienţi.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Înalta Curte a reţinut următoarele:
Prin Decizia civilă nr. 4/C din 12 ianuarie 2008, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, a admis cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 9 C. proc. civ., a schimbat, în tot, Decizia civilă nr. 92/C din 30 ianuarie 2001 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa şi a admis apelul împotriva sentinţei civile nr. 116 din 28 februarie 2000 pronunţată de Tribunalul Constanţa. A trimis cauza, spre rejudecare, în primă instanţă.
Prin sentinţa civilă nr. 116 din 28 februarie 2000, acţiunea în revendicare formulată de către reclamanţii L.N., L.A., L.V., T.A. şi D.A. a fost respinsă ca inadmisibilă, reţinându-se că acţiunea nu a fost exercitată de către toţi coproprietarii. Prin urmare, desfiinţarea acestei sentinţe şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, în primă instanţă au avut, drept consecinţă, reluarea judecăţii in limine litis, câtă vreme, în cauză, nu fusese săvârşit niciun act de procedură care să vizeze un alt aspect decât problema calităţii procesuale active dedusă din nerespectarea principiului doctrinar al unanimităţii.
În aceste condiţii, cu ocazia rejudecării procesului în primă instanţă, puteau fi săvârşite toate actele de procedură specifice acestei etape procesuale, deci, inclusiv lărgirea sferei subiective a procesului, prin formularea unor cereri de intervenţie.
Aşadar, critica recurenţilor, în sensul că rejudecarea procesului trebuia să aibă loc numai între persoanele care au avut calitatea de parte în etapa revizuirii, este neîntemeiată şi nu întruneşte cerinţele art. 304 pct. 5 C. proc. civ., câtă vreme actele de procedură, de lărgire a cadrului procesual iniţial, au fost săvârşite cu respectarea cerinţelor prevăzute în C. proc. civ., pentru admisibilitatea lor.
În egală măsură, nu întruneşte cerinţele art. 304 pct. 5 C. proc. civ. critica privitoare la nesocotirea prevederilor art. 129 alin. (4) din acelaşi cod, pe considerentul că instanţa de apel nu a pus în discuţia părţilor motivul invocat de către apelanţi, legat de inopozabilitatea hotărârii de revizuire pentru cazul prevăzut de art. 322 pct. 9 C. proc. civ., precum şi excepţia de ordine publică de neretroactivitate a art. 1 pct. 14 din O.U.G. nr. 58/2003, care a instituit un motiv de revizuire ce nu exista la data finalizării litigiului în care a fost pronunţată hotărârea supusă revizuirii în cauză.
Art. 304 pct. 5 C. proc. civ. poate constitui temei de casare a unei hotărâri judecătoreşti în măsura în care vătămarea procesuală ce ar fi fost cauzată recurentului, prin săvârşirea unui act de procedură, nu ar putea fi înlăturată decât prin anularea actului respectiv. Or, pentru a se dispune anularea actului de procedură, trebuie să se stabilească faptul că, prin refacerea lui, sunt restabilite drepturile procesuale ignorate anterior. În speţă, însă, nu se poate susţine că recurenţii au fost vătămaţi procesual prin faptul nepunerii în discuţia părţilor a motivului invocat cu ocazia dezbaterilor în fond, câtă vreme, prin acest motiv, deduceau analizei probleme legate de admisibilitatea revizuirii ce fusese soluţionată prin Decizia civilă nr. 4/C/2008, rămasă irevocabilă în temeiul Deciziei nr. 7495 din 15 iulie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Cum critica deciziei menţionate nu mai putea forma obiect de analiză în apelul împotriva sentinţei pronunţate în fond după trimiterea spre rejudecare, eventuala lipsă de rol activ a instanţei de apel, concretizată în faptul nepunerii în discuţia părţilor a unui aspect invocat cu ocazia dezbaterilor în fond nu este de natură să atragă incidenţa art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
S-a apreciat ca neîntemeiată și critica legată de nesocotirea prevederilor art. 1169 C. civ., care stabileşte că acela care face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească.
Interpretarea sau aplicarea eronată a acestui text ar fi însemnat că instanţele de fond, în lipsa unei excepţii anume reglementate, ar fi răsturnat sarcina probei şi ar fi impus pârâţilor să probeze, mai întâi, faptul că reclamanţii nu sunt proprietarii imobilului revendicat. Or, acest lucru nu s-a întâmplat în cauză. Prin urmare, critica nu întruneşte cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Critica legată de neanalizarea modalităţii de preluare a terenului în litigiu, în baza Decretului nr. 102/1950, s-a constatat că a fost invocată în recurs omisso medio, deşi, aşa cum înşişi recurenţii arată, înaintea primei instanţe au fost administrate dovezi privitoare la preluarea terenului în această modalitate. Astfel, la fila 70 din dosarul constituit la nivelul Tribunalului Constanţa este depus acest decret de expropriere, iar, în considerentele sentinţei civile nr. 4704 din 22 septembrie 2011 pronunţate de Tribunalul Constanţa, secţia civilă, s-a arătat că „din probele administrate nu rezultă că lotul 42 ar fi ieşit vreodată din patrimoniul lui A.Ş. sau al moştenitorilor acestuia, într-una dintre modalităţile prevăzute de lege. În lipsa unor probe certe în acest sens, nu se poate aprecia nici că terenul în discuţie ar fi intrat, la un moment dat, în proprietatea statului, cu atât mai mult cu cât, în prezent, se află în stăpânirea unor persoane fizice, în urma unor înstrăinări succesive”. Ca atare, pârâţii aveau interes şi trebuia să critice sentinţa în apel şi sub acest aspect. Întrucât nu au făcut-o, sentinţa a intrat în putere de lucru judecat, privitor la chestiunea menţionată.
În fine, legat de identificarea loturilor ce formează obiectul litigiului, nu s-a invocat încălcarea legii în administrarea probelor, de natură să ducă la stabilirea greşită a situaţiei de fapt, ci doar aspecte ce ţin de identificarea loturilor, lucru ce reiese, cu evidenţă, şi din susţinerea că s-a produs o eroare materială cu privire la terenul revendicat. Or, administrarea de probe pentru identificarea bunului litigios este atributul exclusiv al instanţelor de fond, ţine de temeinicia hotărârii şi, în speţă, instanţele de fond au administrat dovezi în scopul menţionat.
După cum, faptul că autorul pârâţilor ar fi stăpânit terenul în tot timpul necesar pentru dobândirea prin uzucapiune constituie o apărare de fond, de analizat în apel, sens în care s-a şi pronunţat Înalta Curte la termenul din 12 septembrie 2013. Or, instanţa de apel s-a pronunţat asupra succesiunii de transmiteri ale dreptului de proprietate ale autorilor pârâţilor, în sensul învederat prin motivele de apel, care, deşi formulate de către un profesionist, nu au dedus analizei problema uzucapiunii.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte a respins recursul declarat de pârâţi, ca nefondat.
La data de 07 februarie 2014 (data poștei), pe rolul Înaltei Curți de Casație și justiție a fost înregistrată, sub nr. 570/1/2014, contestația în anulare formulată de contestatorii B.D. şi B.G. prin care au solicitat anularea Deciziei civile nr. 5780 din 12 decembrie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în contradictoriu cu intimaţii reclamanţi L.A., L.Ş.C., L.V., T. (L.) A., intimaţii intervenienţi I.M., C.I., C.Ş., F.M., I.A., B.D.M., V.D., M.A.V., R.M.A., B.E.L., Ş.A.S., S.E., F.P.M., P.M., G.I., G.T., R.V., I.R. şi intimatele pârâte D.A. şi SC H.S. SRL.
În motivarea contestației în anulare, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 318 teza a II-a C. proc. civ., contestatorii au arătat că instanța de recurs a omis să cerceteze motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., astfel cum a fost dezvoltat în cuprinsul cererii de recurs (pag. 21-22) înregistrată la 7 septembrie 2012 și motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 din același cod, astfel cum a fost dezvoltat în cuprinsul cererii de recurs (pag. 24-26, pag. 27 alin. (2)-(8) înregistrată la aceeași dată și în cererea completatoare a recursului (pag. 1-3) înregistrată la 10 septembrie 2012, la Curtea de Apel Constanța, contestatorii dezvoltând, pe larg, criticile pe care instanța de recurs a omis să le analizeze.
Prin Decizia civilă nr. 1993 din 19 iunie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a admis contestaţia în anulare formulată de contestatorii B.D. şi B.G. împotriva Deciziei civile nr. 5780 din 12 decembrie 2013 pronunţată de aceeaşi instanţă şi a anulat, în parte, decizia contestată.
S-a acordat termen la data de 2 octombrie 2014, cu citarea părţilor, în vederea rejudecării recursului declarat de pârâţii B.D. şi B.G. împotriva deciziei civile nr. 51/C din 29 martie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei contestate, în privinţa respingerii recursului declarat de pârâta SC H.S. SRL.
În pronunțarea acestei soluții, instanța supremă a avut în vedere împrejurarea potrivit căreia, în baza art. 318 teza a II-a C. proc. civ., hotărârile instanţelor de recurs sunt susceptibile de a fi atacate cu contestaţie în anulare, când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de casare sau de modificare.
Textul de lege menţionat vizează omisiunea de a examina unul dintre motivele de casare sau de modificare formulate de recurentul care a pierdut, chiar şi în parte, procesul, iar nu argumentele enunţate de parte, care sunt subsumate motivului de recurs pe care îl susţin şi asupra cărora se poate răspunde printr-un considerent comun.
Pe de altă parte, dacă a fost formulat un singur motiv de recurs, care, în realitate, cuprinde, în conţinutul său, mai multe motive, instanţa este obligată să răspundă fiecărui motiv în parte, iar eventuala omisiune deschide recurentului calea contestaţiei în anulare.
Dintre motivele de recurs pretins a nu fi fost examinate de către Înalta Curte, conform susţinerilor expuse în cadrul contestaţiei în anulare (pct. 1), instanţa de recurs a analizat critica privind încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 129 alin. (4) C. proc. civ., vizând obligaţia de a supune dezbaterii părţilor susţinerile apelanţilor referitoare la inopozabilitatea hotărârii pronunţate în revizuire, precum şi excepţia privind neretroactivitatea art. 1 pct. 14 din O.U.G. nr. 58/2003 privind modificarea şi completarea C. proc. civ., invocată de aceleaşi părţi. În acest sens, instanţa de recurs a înlăturat critica formulată, considerând că nu întruneşte cerinţele motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. În esenţă, a reţinut că nu se justifică vătămarea procesuală a recurenţilor, prin încălcarea obligaţiei procesuale respective de către instanţa de apel, deoarece, prin cele două aspecte nedezbătute, se deduceau judecăţii probleme legate de admisibilitatea revizuirii, soluţionată prin hotărâre rămasă irevocabilă. Or, o astfel de critică nu mai putea forma obiect de analiză în rejudecarea cauzei, în apel, urmare a admiterii, în mod irevocabil, a cererii de revizuire.
Prin urmare, s-a reținut că susţinerile contestatorilor în legătură cu această chestiune, a nepronunţării instanţei de recurs asupra motivului privind încălcarea obligaţiei procesuale stabilite în sarcina instanţei, conform art. 129 alin. (4) C. proc. civ., sunt neîntemeiate.
Dintre motivele de recurs formulate în cadrul celor două cereri de recurs înregistrate în dosar şi cu privire la care s-a susţinut, prin intermediul contestaţiei în anulare, omisiunea examinării, într-adevăr, nu au fost analizate următoarele:
- Critica referitoare la schimbarea obiectului cererii de chemare în judecată iniţiale, prin deducerea judecăţii a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între recurenţii B.G. şi B.D. şi SC H.S. SRL, autentificat din 31 martie 2009, chestiune care nici nu a fost supusă dezbaterii părţilor.
Susţinerile recurenţilor, privind obligaţia instanţelor, de a respecta, în rejudecare, cadrul procesual stabilit în limitele procesului anterior admiterii cererii de revizuire au fost examinate doar din perspectiva elementului subiectiv al litigiului, cu referire la posibilitatea formulării cererilor de intervenţie, în fazele procesuale ulterioare revizuirii, nu şi în ceea ce priveşte obiectul cererii de chemare în judecată, cu privire la care, recurenţii au arătat că nu poate fi modificat în aceste faze.
- Critica referitoare la greşita apreciere a instanţei de apel în ceea ce priveşte reaua credinţă a pârâţilor, care încalcă puterea de lucru judecat a Deciziei nr. 379/C din 27 septembrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, în Dosarul nr. 856/118/2006.
Din perspectiva aceleiaşi decizii, s-a susţinut încălcarea puterii de lucru judecat şi în ceea ce priveşte cele stabilite prin această hotărâre, referitor la proprietatea pârâţilor, motiv, de asemenea, neanalizat de instanţa de recurs.
- Critica privind nelegalitatea hotărârii recurate, care a ignorat efectul forţei probante şi al opozabilităţii actelor opuse de părţi.
- Critica privind nelegalitatea deciziei recurate pentru înlăturarea principiului bunei credinţe a pârâţilor B. şi pentru reţinerea ineficienţei contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 31 martie 2009.
- Critica referitoare la imposibilitatea legală de restituire a imobilului, situaţie ignorată de instanţa de apel.
- Critica referitoare la efectele produse de „aparenţa în drept”, transpusă în adagiul „error communis facit jus”.
Înalta Curte a înlăturat susţinerile contestatorilor privind împrejurarea că instanţa de recurs nu ar fi analizat motivul din memoriul completator, referitor la încălcarea regulilor legale şi a principiilor care guvernează materia aprecierii probelor, cu privire la valoarea probantă a înscrisurilor „imposibil de procurat” altfel decât prin expert consultant, după pronunţarea deciziei în apel, înscrisuri depuse în recurs.
Un asemenea motiv de recurs nu a fost formulat şi nici nu ar fi fost posibilă invocarea unei critici în legătură cu înscrisuri depuse în recurs, de vreme ce, fiind procurate ulterior fazei apelului, nu pot constitui temei al unei critici de nelegalitate aduse hotărârii instanţei de apel.
Instanța a reținut că, în realitate, în memoriul completator, recurenţii precizează că depun „înscrisuri relevante, imposibil de procurat altfel decât prin expert consultant, ceea ce nu a fost posibil la ambele instanţe de fond”, această precizare fiind făcută în susţinerea motivului de recurs legat de identificarea loturilor ce formează obiectul litigiului. În acest sens, recurenţii arată că „terenul - lot 45 este identificat precis, topo cadastral, ca fiind, în prezent, la altă adresă poştală decât str. T.” Imediat după această susţinere, intervine, în memoriul completator, menţiunea referitoare la „înscrisurile imposibil de procurat b (…)”, anexate memoriului de recurs.
Referitor la identificarea loturilor, instanţa de recurs s-a pronunţat, constatând că motivul de recurs nu poate fi primit, deoarece vizează aspecte de netemeinicie, şi nu de încălcare a legii în materie de administrare a probelor.
În ceea ce priveşte înscrisurile anexate în susţinerea acestui motiv, cum s-a arătat deja, menţiunea nu se circumscrie unei critici formulate în recurs, ci vizează doar invocarea unui mijloc de probă, în fundamentarea unui motiv de recurs înlăturat de instanţa respectivă, pentru considerentele deja arătate. Prin urmare, Înalta Curte a considerat că nu poate analiza această susţinere pe calea contestaţiei în anulare, nesubsumându-se unui motiv al căii de atac de retractare, reglementat de lege.
S-a mai susţinut de către contestatori că instanţa de recurs, deşi a încuviinţat proba cu înscrisuri, nu a analizat motivele de recurs şi prin prisma acestora.
S-a reținut că respectiva critică nu poate constitui motiv de contestaţie în anulare, nefiind reglementată în acest sens nici în dispoziţiile art. 317 C. proc. civ., nici în cele ale art. 318 din acelaşi cod. Omisiunea instanţei de a analiza recursul în raport şi de înscrisurile încuviinţate în calea extraordinară de atac poate reprezenta, eventual, o greşeală de judecată, care nu poate fi, însă, cenzurată pe calea contestaţiei în anulare, deoarece un astfel de procedeu ar deschide, în realitate, calea „recursului la recurs” şi, în final, ar aduce atingere puterii de lucru judecat a unei hotărâri irevocabile, ceea ce nu poate fi acceptat.
Pe de altă parte, instanța a reținut că, în raport de soluţia de admitere s-a pronunţat asupra contestaţiei în anulare, în măsura în care înscrisurile invocate de contestatori au fost încuviinţate de instanţa anterioară şi vizează motive neanalizate, Înalta Curte va ţine seama, în rejudecare şi de aceste înscrisuri. Aceasta, sub rezerva încadrării respectivelor motive, în legătură cu care s-au încuviinţat înscrisuri, în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.
Au mai afirmat contestatorii că instanţa de recurs nu a verificat nici apărarea bazată pe înscrisul care a intervenit pe parcursul judecării recursului, respectiv Decizia civilă nr. 5964 din 4 octombrie 2012 pronunţată de Înalta Curte în Dosarul nr. 856/118/2006, încuviinţată ca mijloc de probă, apărare concepută ca argument suplimentar în susţinerea motivului de recurs referitor la încălcarea regulilor legale şi a principiilor ce guvernează materia aprecierii probelor, cu privire la valoarea probantă a înscrisurilor. În acest sens, fac referire la puterea de lucru judecat a deciziei respective, care nu poate fi contrazisă de o altă hotărâre judecătorească ulterioară, chiar irevocabilă. Arată că Decizia nr. 5964 din 4 octombrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie infirmă apărarea intimaţilor reclamanţi, cu privire la suprafaţa pe care ar fi avut-o, în total, lotul numerotat 42, din care au pretins că face parte şi suprafaţa de 405 mp, dobândită de recurenţii din prezenta cauză.
Contrar celor arătate de contestatori, o asemenea susţinere în legătură cu puterea de lucru judecat a Deciziei nr. 5964 din 4 octombrie 2012 a Înaltei Curţi nu a fost formulată în cursul judecăţii recursului. Nu a fost invocată în scris (ca motiv de recurs suplimentar), nu a fost expusă nici în dezbaterile orale, făcându-se referire la această hotărâre şi la consecinţele pe care le produce în litigiul de faţă, din perspectiva puterii de lucru judecat, de abia prin notele scrise depuse de recurenţii pârâţi în dosar (filele 490-506), la data de 10 decembrie 2013, ulterior închiderii dezbaterilor şi rămânerii cauzei în pronunţare (5 decembrie 2013).
De asemenea, decizia respectivă a fost doar indicată drept mijloc de probă, prin cererea de probatorii înregistrată de recurenţii pârâţi la 20 martie 2013 (filele 358-360 pct. 10), iar asupra acestei probe, instanţa de recurs nu s-a pronunţat (încheierea de şedinţă din 12 septembrie 2013), contrar celor afirmate de recurenţi, care au pretins că proba respectivă a fost încuviinţată.
Or, cum motivele de recurs trebuie depuse odată cu cererea de recurs sau printr-un memoriu separat, dar formulat în termenul prevăzut de lege, sau, în cazul motivelor de ordine publică, până la închiderea dezbaterilor şi acordarea cuvântului pe fond, nicidecum neputând fi formulate prin notele scrise, nu i se poate reproşa instanţei de recurs că nu s-a pronunţat asupra criticii privind puterea de lucru judecat a Deciziei nr. 5964 din 4 octombrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Prin urmare, susţinerile contestatorilor sunt neîntemeiate sub acest aspect.
Fără dubiu, însă, decizia enunţată mai sus, fiind pronunţată în recursul declarat împotriva Deciziei nr. 379/C din 27 septembrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, în Dosarul nr. 856/118/2006, va fi avută în vedere de prezenta instanţă în examinarea acelor motive omise de instanţa de recurs anterioară şi care se referă la puterea de lucru judecat a hotărârilor din litigiul anterior, în ceea ce priveşte buna credinţă şi dreptul de proprietate al pârâţilor asupra terenului în litigiu, susţinute de recurenţi. În egală măsură, hotărârea va fi avută în vedere numai sub aceste aspecte, iar nu în legătură cu afirmaţiile recurenţilor din notele scrise, referitoare la suprafaţa reală a terenului care a constituit lotul 42.
Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte a constat că este fondată contestaţia în anulare formulată de recurenţii pârâţi B.G. şi B.D., în limitele prezentate, astfel că, în baza art. 318 teza a II-a C. proc. civ., s-a admis calea de atac de retractare, s-a anulat, în parte, decizia contestată şi a fost acordat termen pentru rejudecarea recursului declarat de aceste părţi.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei contestate, în privinţa respingerii recursului declarat de SC H.S. SRL, în legătură cu care nu s-a formulat contestaţie în anulare şi soluţia dată recursului declarat de pârâta persoană juridică este autonomă în raport de cea ce se va pronunţa asupra recursului declarat de pârâţii B.
De asemenea, în rejudecarea recursului declarat de pârâţii sus-menţionaţi, s-a dispus a se ţine seama, strict, de motivele omise de la examinare de către instanţa anterioară, raportat doar la argumentele prezentate în cererea de recurs şi memoriul completator şi sub rezerva încadrării criticilor formulate în cazurile de casare sau modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
În rejudecarea recursului, recurenţii pârâţi B.G. şi B.D.,la termenul de judecată din data de 02 octombrie 2014, au depus la dosar sentința civilă nr. 4282 din 20 noiembrie 2013 pronunțată de Tribunalul Constanța în Dosarul nr. 1550/118/2013, arătând că, în respectivul dosar, reclamanții au solicitat despăgubiri pentru parte din terenurile ocupate ce au aparținut autorului lor, A.Ș. Prin susținerile orale, pârâții recurenți au arătat că înțeleg să invoce, ca un nou motiv de ordine publică, raportat la demersul judiciar al reclamanților întemeiat pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, incidența, în cauză, a principiului electa una via. S-a argumentat, în esență, că atât timp cât reclamanții au solicitat despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001, înțelegând să aleagă calea acestei legi speciale, nu mai au posibilitatea de a solicita terenul în litigiu pe calea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.
Intimații reclamanți s-au opus anlizării noului motiv de recurs, arătând că aspectele privind principiul electa una via nu se încadrează, potrivit dispozițiilor art. 306 alin. (2) C. proc. civ., în categoria motivelor de ordine publică, iar, în subsidiar, au susținut că motivul invocat este nefundat, întrucât nu există nicio corespondență între terenul din litigiu, în suprafață de 405 mp (lotul 42), din prezenta cauză și terenurile care fac obiectul Dosarului nr. 1550/118/2013, aflat pe rolul Curții de Apel Constanța.
Având în vedere limitele rejudecării recursului declarat de pârâţii B.D. şi B.G. împotriva Deciziei civile nr. 51/C din 29 martie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, astfel cum au fost determinate prin Decizia civilă nr. 1993 din 19 iunie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a admis contestația în anulare formulată împotriva Deciziei civile nr. 5780 din 12 decembrie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dar și de motivul de recurs referitor la incidența principiului electa una via, invocat în rejudecarea prezentului recurs, Înalta Curte va constata netemeinicia recursului declarat, reținând următoarele considerente:
Cu titlu preliminar, examinarea motivului de recurs referitor la incidența principiului electa una via, impune clarificarea chestiunii dacă respectivul motiv se încadrează, potrivit dispozițiilor art. 306 alin. (2) C. proc. civ., în motivele de ordine publică, pentru a face posibil analizarea acestuia în cadrul procesual al rejudecării. Statuarea asupra acestei probleme reclamă necesitatea expunerii semnificației juridice a principiului analizat, acesta consacrând regula potrivit căreia, în cazul în care o persoană are un drept de opțiune cu privire la sesizarea mai multor instanțe, odată făcută alegerea pentru o instanță, persoana nu mai poate reveni asupra deciziei sale, cu alte cuvinte nu își mai poate valorifica pretențiile într-o altă procedură față de cea inițiată anterior.
Principiul electa una via, non datur recursus ad alteram, recunoscut de dreptul național, exprimă, astfel, o regulă cu consecințe normale din punct de vedere juridic, ce reclamă imposibilitatea parcurgerii a două proceduri, pentru valorificarea aceluiași drept, fiind un principiu de interes general, care vizează buna administrare a justiției, aflat în conexiune cu celelalte principii care guvernează activitatea de înfăptuire a justiției și care concură la nevoia de ordine și stabilitate juridică. Regula enunțată este justificată, în cele din urmă, de înlăturarea riscului de a obține o dublă reparație pentru valorificarea pretențiilor în legătură cu același drept, rațiunea instituirii respectivului principiu având astfel, menirea preîntâmpinării pronunțării unor hotărâri contradictorii, ceea ce ar putea conduce la asimilarea acestuia, în baza argumentului de analogie: ubi eadem est ratio, eadem lex esse debet, cu situația asemănătoare reglementării normelor imperative de ordine publică referitoare la autoritatea de lucru judecat, care poate fi invocată în orice stare a procesului, chiar înaintea instanței de recurs.
Raportat la aceste considerații de ordin general, Înalta Curte apreciază că motivul de recurs subsumat analizei principiului electa una via se încadrează în cazul reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi constituie, potrivit dispozițiilor art. 306 alin. (2) C. proc. civ., un motiv de ordine publică, urmând, însă, a se constata, din examinarea realizată, că motivul invocat este nefondat, deoarece regula evocată nu este incidentă în cauză.
Circumstanțele particulare speței denotă împrejurarea că, în privința imobilului - teren în suprafață de 405 mp (lotul 42), reclamanții au demarat în anul 1999, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, prezenta acţiune în revendicare. În cadrul unui alt demers judiciar, ce face obiectul Dosarului nr. 1550/118/2013, reclamanții au solicitat, în procedura Legii nr. 10/2001, acordarea de bunuri în compensare pentru terenul notificat, în suprafață de 8.515,78 mp, sau, în subsidiar, obligarea primarului municipiului Constanța să emită dispoziție pentru acordarea de despăgubiri, arătând că imobilul notificat provine de la autorul lor, Cpt. A.Ș., care a dobândit suprafața totală de 14.711,74 mp (ce se compune din mai multe loturi, inclusiv lotul 42, care face obiectul prezentului litigiu) prin contractul de vânzare cumpărare încheiat la data de 08 decembrie 1912, tranzacție care a avut la bază actul de vânzare cumpărare încheiat cu G.C.
În condițiile în care, în cel de-al doilea demers judiciar, reclamanții și intervenienții ar fi demarat procedura legii speciale și în privința imobilului care face obiectul prezentei cauze, se ridică problema raportului dintre acţiunea în curs de judecată (recursul în acţiunea în revendicare) şi procedura de restituire demarată în temeiul Legii nr. 10/2001.
Problema de drept semnalată reclamă examinarea dispozițiilor înscrise în art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma actuală, potrivit cărora: ”p revederile prezentei legi sunt aplicabile şi în cazul acţiunilor în curs de judecată, persoana îndreptăţită putând alege calea acestei legi, renunţând la judecarea cauzei sau solicitând suspendarea cauzei”.
Interpretarea textului evocat conduce la ideea că dispoziţiile citate conţin două prescripţii legale: una cu caracter normativ, în sensul că dispoziţiile Legii nr. 10/2001 sunt aplicabile şi cererilor în curs de judecată şi una de natură facultativă, care îngăduie fostului proprietar, în condițiile unei acțiuni formulate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 și aflată în curs de soluționare, opțiunea de a alege calea legii speciale, în acest din urmă caz, având două variante: fie să renunţe la judecarea acțiunii respective, adică la acțiunea în revendicare, fie să solicite suspendarea judecării acţiunii de drept comun până la finalizarea procedurii inițiate în baza legii speciale.
În prezenta cauză, pe parcursul derulării procedurii judiciare de drept comun a acțiunii în revendicare inițiată de reclamanți la data de 17 iunie 1999, aceștia nu au solicitat suspendarea judecării acțiunii respective pentru valorificarea opțiunii consacrate de art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, formulând, în baza legii speciale, cerere pentru acordarea de despăgubiri în privința imobilului notificat, acest din urmă demers neavând semnificația, contrar susținerilor recurenților, a unui impediment în soluționarea acțiunii în revendicare, formulată anterior intrării în vigoare a legii speciale.
Examinarea dispozițiilor înscrise în art. 46 alin 1 denotă faptul că Legea nr. 10/2001 permite judecarea, în paralel, atât a procedurii de drept comun în privința acțiunilor în revendicare introduse anterior intrării în vigoare a acestei legi (14 februarie 2001), cât și a procedurii demarată în condițiile art. 26 alin. (3) din Lege, în cazul persoanei nemulțumite de rezultatul soluționării notificării adresate unității deținătoare a imobilului în discuție. Rezultă, astfel, că acțiunea în revendicare promovată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, astfel cum este și cea promovată în prezenta cauză, nu înlătură dreptul reclamantului din acțiunea respectivă să încerce valorificarea pretențiilor sale, în legătură cu același bun, în cadrul legii speciale.
Potrivit raționamentului expus, Înalta Curte reține că principiul electa una via nu este aplicabil speței în cauză. Reclamanții au ales continuarea procesului în condițiile art. 480 C. civ. și nu valorificarea opțiunii consacrată de art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în sensul că nu au formulat cerere de suspendare a cauzei până la soluționarea procedurii Legii nr. 10/2001 și nici nu au renunțat la judecarea acțiunii în revendicare de drept comun. Formularea notificării în condițiile legii speciale nu reprezintă un impediment pentru soluționarea acțiunii în revendicare pe calea dreptului comun, din moment ce notificarea acestora nu a fost soluționată de Primarul municipiului Constanța, iar, în procedura legii speciale, soluționață în primă fază procesuală, prin sentința civilă nr. 4282 din 20 noiembrie 2013 a Tribunalului Constanța, în Dosarul nr. 1550/118/2013, pretențiile reclamanților au fost respinse. În raport de aceste circumstanțe nu se poate susține cu temei că ar exista riscul ca reclamanții să obțină o dublă reparație pentru același bun, context în care Înalta Curte va reține că, în soluționarea prezentei acțiuni în revendicare, nu poate fi opusă regula electa una via.
- Referitor la critica de nelegalitate care vizează schimbarea obiectului cererii de chemare în judecată iniţiale, prin deducerea judecaţii a contractului de vânzare - cumpărare încheiat între recurenţii B. şi SC H.S. SRL, autentificat din 31 martie 2009, chestiune care nu ar fi fost supusă dezbaterii părților, Înalta Curte va reține că motivul de recurs este nefondat.
Recurenții au pretins, în baza motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct 5 și 8 C. proc. civ., încălcarea cadrului procesual stabilit de instanța de revizuire, în sensul că instanța ar fi modificat obiectul acţiunii şi ar fi extins procesul la verificarea actul juridic autentificat din 2009, prin care au cumpărat terenul în suprafață de 405 mp de la SC H.S. SRL.
Dezvoltarea criticilor prezentate, care vizează schimbarea greşită a obiectului cererii de chemare în judecată nu se încadrează în motivul reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., deoarece nu vizează interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, în sens de convenție sau act juridic unilateral, cu consecința schimbării naturii ori înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. Examinarea criticilor învederate urmează a fi realizată din perspectiva încadrării acestora în cazul prevăzut de pct. 5 din același articol.
Astfel, susținerile formulate din perspectiva motivului de recurs analizat nu pot fi primite, deoarece, ca efect al Deciziei civile nr. 7495/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a confirmat soluția de admitere a cererii de revizuire, instanța de fond, prin soluția pronunțată, confirmată de instanța de apel (prin respingerea apelului) s-a pronunțat în limitele obiectului învestirii sale, precizat expres și la termenul de judecată din 08 septembrie 2011, soluționând acțiunea în revendicare pe baza criteriului privind compararea de titluri, în scopul de a stabili care dintre părți este proprietara legală a terenului revendicat.
Susținerea recurenților potrivit căreia ar fi intervenit o modificare a obiectului cererii de chemare în judecată nu poate fi primită, din moment ce analiza comparativă a titlurilor exhibate de părțile litigante impunea și verificarea titlului opus reclamanților. Împrejurarea că, în cursul procedurilor judiciare, bunul revendicat a fost înstrăinat, astfel încât instanța de fond, prin încheierea de ședință din 18 noiembrie 2010, a luat act, în baza contractului de vânzare cumpărare autentificat din 31 martie 2009, de transmiterea calităţii procesuale pasive a pârâtei SC H.S. SRL către numiţii B., necontestată în cauză, și a procedat la examinarea titlului opus de recurenți, soluționând acţiunea în revendicare în contradictoriu cu aceștia nu are semnificația juridică a modificării cadrului procesual în sensul dispozițiilor art. 132 alin. (1) C. proc. civ. Contrar susținerilor recurenților, sub aspectul vătămării drepturilor lor procesuale, obiectul cererii de chemare în judecată a rămas neschimbat, iar analiza titlului pârâților, cât și a actelor anterioare acestui titlu, a fost realizată pe cale incidentă, în cadrul operațiunii pe comparare a titlurilor, și nu ca o cerere nouă, de verificare directă a condițiilor de valabilitate ale contractului de vânzare cumpărare din 2009. În consecință, nu au fost încălcate, prin decizia instanței de apel, care a confirmat soluția primei instanțe cu privire la obiectul dedus judecății, formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., nefiind întrunite cerințele motivului de casare reglementat de art. 304 pct. 5 din același cod.
- Printr-un alt motiv de recurs s-a susținut greşita apreciere a instanţei de apel relativ la reaua credinţă a pârâţilor, care încalcă puterea de lucru judecat a Deciziei nr. 379/C din 27 septembrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, în Dosarul nr. 856/118/2006, iar, din perspectiva aceleiaşi decizii, s-a invocat încălcarea puterii de lucru judecat şi în ceea ce priveşte proprietatea pârâţilor. În dezvoltarea acestui motiv de recurs, s-a argumentat că imobilul din str. Turda nr. 30 spre mare, proprietatea SC H.S. SRL şi a pârâţilor B.G. şi Dumitrița, a făcut obiectul Dosarului civil nr. 856/118/2006 privind acţiunea în revendicare formulată de reclamanţii şi intervenienții în prezenta cauză relative la suprafața de 1.507,40 mp teren, acţiune soluționată în sensul respingerii acesteia prin Decizia civilă 379 din 27 septembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Constanta și care ar avea putere de lucru judecat în ceea ce priveşte proprietatea pârâţilor şi buna lor credinţă (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
Critica recurenților nu este fondată.
Este adevărat că principiul puterii de lucru judecat corespunde necesităţii de stabilitate juridică şi ordine socială, fiind interzisă readucerea, în faţa instanţelor, a chestiunii litigioase deja rezolvate și se impune, deopotrivă, părţilor şi instanţelor ulterioare, care nu pot ignora efectele unei judecăţi anterioare, care a tranşat irevocabil un aspect al litigiului. Cu toate aceste considerente de ordin teoretic, efectele juridice ale Deciziei civile nr. 379/C din 27 septembrie 2011 pronunţate de Curtea de Apel Constanţa nu pot fi reținute în prezenta cauză, ca manifestare a efectului pozitiv al lucrului judecat, relativ la aspectul referitor la pretinsa bună credință a pârâților și la dreptul lor de proprietate, întrucât cele două litigii vizează suprafețe de teren diferite, în privința cărora pârâții au opus titluri de proprietate diferite, cu atât mai mult cu cât aspectele reținute în legătură cu atitudinea subiectivă relativ la buna credință nu a vizat persoana recurenților.
Pârâții B., î n fiecare dintre cele două dosare, au opus acte juridice distincte, reprezentate de contractele prin care au dobândit dreptul de proprietate în legătură cu două imobile supuse unor proceduri jurisdicționale separate.
Concret, în prezentul litigiu, recurenții s-au prevalat de dreptul lor de proprietate izvorât din contractul de vânzare cumpărare autentificat din 2009, prin care au dobândit terenul în suprafață de 405 mp de la vânzătorul SC H.S. SRL . Pe de altă parte, obiectul Dosarului nr. 856/118/2006 a vizat revendicarea altei suprafețe de teren, dintr-un perimetru mai larg de teren aparținând acelorași recurenți, aceștia invocând drept titlu de proprietate, în justificarea deținerii terenului în suprafață de 838,95 mp, contractul de vânzare cumpărare autentificat din 18 decembrie 2001, prin care au achiziționat terenul respectiv de la numiții B.S.P. și B.L.. F iecare dintre cele două acte juridice exhibate de pârâți are configurația juridică de act de sine stătător, iar întinderea dreptului de proprietate și buna credință la încheierea respectivelor acte translative de proprietate nu pot fi examinate decât în raport de momentul perfectării și conținutul fiecăruia dintre acestea.
În acest context al analizei, deși nu se reclamă sticto sensu existența triplei identități, de obiect, cauză și părți, nu se poate reține, nici sub aspectul examinării lato sensu, efectul pozitiv al puterii lucrului judecat al Deciziei civile nr. 379/C din 27 septembrie 2011 a Curții de Apel Constanța, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 5964 din 04 octombrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în Dosarul nr. 856/118/2006, atât timp cât litigiul care face obiectul prezentei cauze vizează un alt teren, în privința căruia recurenții opun un alt act de dobândire.
Pe de altă parte, în pofida susținerilor din recurs, nici relativ la pretinsa bună credință a pârâţilor Bosanceanu nu se poate reține efectul pozitiv al puterii lucrului judecat raportat la Decizia civilă a Curții de Apel Constanța nr. 379/C din 27 septembrie 2011, întrucât instanța de apel a făcut referire la buna credinţă a coschimbaşilor B., argumentând, în considerentele deciziei sale (pag. 16), că: "Or, în speţă, terenul în suprafaţă de 838,95 mp a făcut obiectul unui contract de schimb între Municipiul Constanța şi subdobânditorul de bună credinţă B.S.P. şi B.L. Ulterior, subdobânditorii de bună credinţă şi cu titlu oneros B.S.P. și B.L. au înstrăinat pârâților B. terenul în suprafață de 838,95 mp." Pe de altă parte, nici statuările Deciziei civile nr. 5964 din 04 octombrie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care a menținut soluţia Curţii de Apel Constanta, nu fac referire la buna credinţă a pârâţilor Bosanceanu, instanța de recurs argumentându-și soluția, prin raportare la decizia de casare dintr-un ciclu procesual anterior, la examinarea existenței unui „bun actual” în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat, în lumina jurisprudenței C.E.D.O. pronunțată în cauza Maria Atanasiu contra României, apreciind, în final, că "este inutilă evaluarea celorlalte motive de recurs, ce ar fi interesat compararea titlurilor pe baza Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți, în principal în ce priveşte relevanţa bunei credinţe a subdobânditorului în cadrul cererii în revendicare".
- Sub aspectul analizării motivului de nelegalitate a hotărârii recurate, potivit căruia ar fi fost ignorat efectul forţei probante şi al opozabilităţii actelor opuse de părți, recurenții au invocat aplicarea greșită a legii în ceea ce privește forța probantă a actelor juridice, opuse reclamanților (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
Din perspectiva examinării acestui motiv de nelegalitate, Înalta Curte reţine că instanța de fond a soluționat acțiunea în revendicare privind terenul în suprafață de 405 mp, identificat în lotul 42, având ca temei juridic dispozițiile art. 480 C. civ., pe baza regulilor clasice de comparare a titlurilor de proprietate, atunci când ambele părți exhibă câte un titlu de proprietate, care nu provine de la un autor comun. Contrar susținerilor recurenților, în mod judicios instanțele de fond au procedat la examinarea titlurilor pe care părțile și le-au opus reciproc cu privire la terenul litigios, concluzionând corect în privința preferabilității titlului invocat de reclamanți și intervenienții în interes propriu.
Susținerea recurenţilor, potrivit căreia actele depuse de reclamanți nu fac dovada dreptului lor de proprietate, nu poate fi primită. Din situația de fapt stabilită la instanța de fond, rezultă că, prin Decizia civilă nr. 68 din 16 aprilie 1937 a Curții de Apel Constanța, s-a constatat că, la deschiderea succesiunii defunctului Ș.N.A., a rămas, ca masă succesorală suprafața de 50 ha cu toate construcțiile și drumurile situate în Constanța Parcela T. și s-a ordonat ieșirea din indiviziunea bunurilor succesorale și împărțirea lor în 360 părți egale, din care s-au atribuit 249,6/360 părți ing. N.L., în calitate de cumpărător al drepturilor succesorale ale unora dintre moștenitori, iar restul de 9/360 părţi moştenitorilor M.G.A., A.C., P.B., V.Ş., Col. I.Ş., D.D.Ş., N.D.Ş. şi I.Ş., câte 8/360 părţi moştenitorilor E.G., C.Ş. şi S.C. şi 1,4/360 părţi moştenitorilor E.I.Ş. Potrivit procesul verbal întocmit la 05 septembrie 1943 de Comisia pentru înfiinţarea C.F. din circumscripţia Judecătoriei Constanţa, lotul 42 a fost inclus în averea partajată, proces verbal potrivit căruia, în calitate de coproprietar, ing. L.N. a solicitat intabularea imobilului situat în Constanţa, identificat şi în planul aflat în Dosarul nr. 79/1942 al Tribunalului Constanţa, ca fiind lotul nr. 42, compus din teren în suprafaţă de 594 mp, rămas de pe urma defunctului Cpt. A.Ş., care era stăpânit în indiviziune conform titlurilor şi cotelor stabilite prin Decizia civilă nr. 68 din 16 aprilie 1937. Este, astfel, irelevant argumentul recurenților, potrivit căruia reclamanții și intervenienții ar avea doar un drept indiviz, din moment ce, în cauză, nu s-a făcut dovada că bunul revendicat ar fi ieșit din patrimoniul reclamanților și al intervenienților ori a autorului lor. Nici înscrisurile noi, depuse în recurs de pârâți, nu fac o atare dovadă, prin raportare la actul de partaj din 1948 ori actul de vânzare cumpărare încheiat între A.N. și M.S. și M., datat 24 iulie 1948, relativ la terenul loc de casă de 297,25 mp din lotul 51, atât timp cât înscrisurile evocate nu vizează terenul litigios, ci se referă la alte loturi din parcela C.Ș. În plus, în prezentul dosar, acțiunea în revendicare a fost formulată și admisă față de toți moștenitorii cumpărătorului de drepturi succesorale, L.N., și ai succesorilor inițiali ai proprietarului A.Ș., aflați împreună în stare de coproprietate față de imobil. Sunt astfel, îndeplinite toate exigențele principiului unanimității, a cărui nerespectare a fost invocată de recurenți.
Pe de altă parte, relativ la titlului reclamanților şi a intervenienţilor, dreptul de proprietate al autorului acestora, în privința imobilului revendicat, a fost dovedit în cauză, titlul lor de proprietate fiind reprezentat de hotărârea judecătorească privind partajul judiciar de pe urma defunctului Ș.N.A., respectiv Decizia civilă nr. 68 din 16 aprilie 1937 a Curții de Apel Constanța, care este unită cu actul de vânzare cumpărare din 08 august 1912, transcris la Grefa Tribunalului Constanța, sub. nr. 2387/1912, prin care G.C. a vândut către A.Ș. un teren de cca. 14.711,74 mp, în partea de nord a orașului Constanța, în care sunt incluse și loturile 45, 43, 42, 41 și 40.
Nici susținerea recurenților, potrivit căreia compararea titlurilor de proprietate trebuia realizată după regulile consacrate de ipoteza în care titlul provine de la un autor comun, situație în care titlul lor ar fi preferabil, întrucât au îndeplinit cerințele de publicitate imobiliară, nu poate fi primită. Contrar susținerilor formulate, titlurile de proprietate opuse de părți nu provin de la același autor, fiind lipsită de relevanță împrejurarea potrivit căreia recurenții ar fi îndeplinit formalitățile de publicitate imobiliară, întrucât criteriul de preferabilitate al părții care a îndeplinit prima formalitățile de publicitate imobiliară, pentru opozabilitatea dreptului său față de terți, se ridică doar în ipoteza în care titlurile provin de la aceleși autor, ipoteză care nu se regăseşte în cauză. Deși, aparent, terenul revendicat, identificat cu lotul nr. 42, ar proveni de la un autor comun, în realitate, titlurile exhibate de părți nu provin de la același autor, deoarece, prin actul de schimb autentificat din 01 mai 1916, A.M. dobândise lotul nr. 45 în urma schimbului cu A.Ș., care, la rândul său, îl dobândise de la G.C., teren în suprafață de 405 mp, şi nu lotul 42 a cărui suprafață era de 594 mp. Ulterior, A.M. a vândut lui H.L. terenul în suprafață de 405 mp, care facea parte din lotul 45, și nu 42, cum eronat susțin recurenții. În contextul acestei analize, instanțele de fond au procedat corect la compararea drepturilor autorilor de la care provin cele două titluri, dând judicios câștig reclamanților și intervenienților care au un drept dobândit de la autorul al cărui drept este mai preferabil. Chiar dacă pârâții se află, într-adevăr, în posesia unui titlu nedesființat, viciul care afectează, însă, titlul autorului lor, care a preluat imobilul de la un non dominus, radiază implicit și în privința propriului titlu, fapt de natură să împiedice preferabilitatea titlului pârâților în raport cu cel al reclamanților și intervenienților.
Relativ la susținerea recurenților, potrivit căreia, în actul de schimb, ar fi existat o eroare materială în legătură cu identificarea lotului și că obiectul schimbului l-ar fi reprezentat lotul 42, nu poate fi primită, întrucât problema identificării loturilor ce formează obiectul prezentului litigiu, în sensul identității dintre lotul de teren revendicat de reclamanți și cel aflat în posesia recurenților pârâți, nu mai poate face obiect de analiză, deoarece această problemă a fost clarificată în etapa procesuală anterioară, dobândind, astfel, autoritate de lucru judecat, ca urmare a Deciziei pronunțată de instanța de recurs nr. 5780 din 12 decembrie 2013 și limitelor rejudecării prezentului recurs, fixate prin Decizia civilă nr. 1993 din 19 iunie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Astfel, instanțele anterioare de fond au stabilit că obiect al contractului de schimb încheiat de autorul recurenților, A.M., a vizat lotul 45. Instanța de recurs a stabilit că, în legătură cu identificarea loturilor în litigiu, nu s-a evocat încălcarea legii în administrarea probelor, ci doar aspecte de fapt ce țin de identificarea loturilor, lucru ce reiese și din susținerea că s-a produs o eroare materială cu privire la terenul revendicat. A mai reținut că administrarea probelor pentru identificarea bunului litigios este atributul exclusiv al instanțelor de fond și ține de temeinicia hotărârii.
Față de argumentele sus menționate, chestiunea privind identificarea loturilor 42 și 45, cu referirela eroarea materială strecurată în contractul de schimb încheiat de A.M. nu mai poate fi repusă în discuție, în rejudecarea recursului prezent.
Referitor la înscrisurile noi, invocate în recurs, în limitele încuviințării acestora prin încheierea din 12 septembrie 2013 (fila 430, respective înscrisurile menționate la pct. 4- 9 din cererea de probe depusă la filele 359-360), pârâții au pretins, în legătură cu situația juridică a imobilului revendicat, că acesta a fost preluat de stat prin Decretul de expropriere nr. 102/1950, susținând, totodată, că, potrivit sentinței civile nr. 2311 din 1955 pronunțată de Tribunalul Popular al orașului Constanța, terenul a intrat în proprietatea statului de la H.L., în baza Decretului nr. 111/1951, și, că astfel, în mod greșit, acțiunea în revendicare ar fi fost soluționată pe baza regulilor clasice create de dreptul comun, fără, însă, a se avea în vedere incidența Legii nr. 10/2001 şi decizia în interesul Legii nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, aspect detaliat pe larg abia în notele de concluzii aflate la filele 490-506 recurs.
Apărarea recurenților nu poate fi primită.
Relativ la invocarea recurenților a Decretului de expropriere nr. 102/1950, chestiunea nu mai poate forma obiect de dezbatere în prezentul recurs, de vreme ce instanța de recurs anterioară a analizat acest motiv, considerând că este formulat omisso medio, iar decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție a intrat, sub aspectul în discuție, în puterea lucrului judecat. Cât privește susținerile vizând modul de preluare a terenului ce face obiectul senținței din 1955, precum și legea incidentă, raportat la forma de preluare a terenului respectiv, și anume Legea nr. 10/2001, cu referire la decizia în interesul Legii nr. 33/2008 și art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional Convenției europene, acestea au fost formulate prin notele scrise, deci, în condiții neprocedurale. Notele scrise au rolul de a explicita susținerile părților, formulate în condițiile legii, iar nu a aduce în dezbatere noi critici sau argumente, în fundamentarea cererilor cu privire la care aceste note poartă. Prin urmare, nu vor fi avute în vedere de prezenta instanță. Chestiunea referitoare la numărul lotului indicat în actele de proprietate ale autorului recurenților a fost deja examinată. Cât privește mențiunile din evidențele fiscale în persoana pârâților sau lipsa lor în persoana reclamanților cu privire la imobilul din litigiu, această chestiune este irelevantă în dovedirea dreptului de proprietate. Mențiunile sunt ulterioare momentului translării acestui drept către cel ce se pretinde proprietar și, deci, nu sunt apte să probeze un asemenea drept în patrimonial celui care îl pretinde.
- În privinţa motivului de recurs vizând nelegalitatea hotărârii recurate pentru înlăturarea principiului bunei credinţe a pârâţilor B. şi pentru reţinerea ineficienţei contractului de vânzare - cumpărare autentificat din 31 martie 2009, recurenții au evocat dispozițiile art. 31 din Legea nr. 7/1996, potrivit cărora dobânditorul este considerat de buna credinţă dacă, la data înregistrării cererii de înscriere a dreptului în folosul sau, nu era notată nicio acţiune prin care să se conteste cuprinsul cărții funciare. Au arătat că, la data înscrierii dreptului lor, nu era notată nicio interdicţie de înstrăinare sau alt impediment, iar vânzătorul s-a legitimat ca proprietar anterior, cu aparenţa deplină de proprietate.
Critica recurenților nu este întemeiată.
În cadrul acțiunii în revendicare imobiliare de drept comun, buna credință nu valorează titlu de proprietate și nu are relevanță în cazul unor atare acțiuni, decât dacă poate constitui fundament al aplicării principiului „error communis facit jus”. Instanțele de fond au aplicat corect dispozițiile legale care reglementează criteriile de preferabilitate în compararea titlurilor care provin de la autori diferiți, ipoteză în care apare ca lipsită de relevanță juridică susținerea referitoare la îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară în cartea funciară ori a inexistenței notării vreunui litigiului, din moment ce particularitatea speței nu reclamă, drept criteriu de comparare, exigențele referitoare la efectele înscrierilor în registrele de publicitate imobiliară. Simpla bună credință, dacă eventual ar fi fost reținută în persoana cumpărătorilor pârâţi, putea avea ca efect salvarea de la nulitate a contractului de vânzare cumpărare autentificat din 2009, care nu a fost contestat în cauză.
În materia revendicării, alegațiile referitoare la buna credintă a pârâților cumpăratărilor apar de prisos, întrucât principiul bunei credințe nu paralizează acțiunea în revendicare neputând valora, în sine (per se), un titlu de proprietate, de natură să anihileze forţa juridică a titlului reclamanților, ci, eventual, pretinsa bună credință invocată de recurenți ar fi produs efecte doar asupra întinderii răspunderii vânzătorului pentru evicțiune, chestiune de drept care însă nu se impune a fi analizată față de limitele obiectului învestirii.
În ceea ce privește aserțiunile recurenților referitoare la calitatea lor de subdobânditori de buna-credinţă, ca atitudine subiectivă manifestată de aceștia la momentul perfectării contractului de vânzare-cumpărare, ca titlu exhibat în cauză, vor fi analizate cu ocazia examinării motivului de recurs referitor la teoria validității aparenței în drept, știut fiind faptul că aplicarea practică a teoriei aparenței implică în toate cazurile buna credință a celui care dobândește un drept de la titularul aparent, fiind o condiție referitoare la terțul dobânditor.
Sub aspectul reţinerii ineficienței juridice a contractului de vânzare cumpărare autentificat din 2009, în mod corect, în cadrul operațiunii de comparare a titlurilor, a fost înlăturat titlul exhibat de recurenți, din moment ce acesta provine de la un neproprietar. Situația de fapt stabilită din succesiunea transmisiunilor cu titlu oneros, la care s-a făcut referire în considerentele hotărârilor pronunțate și care a fost avută în vedere de instanțele de fond la stabilirea caracterului preferabil al titlului reclamanților, obiectul celor două acte translative de proprietate, respectiv actul de schimb din 1916, cât și contractul de vânzare cumpărare din 1919 prin care A.M. a vândut terenul lui L.H., în sensul că acest obiect a vizat lotul 45, precum și împrejurarea că pârâtul stăpânește o porțiune de teren din lotul nr. 42, aparținând reclamanților, nu mai pot forma obiect de analiză în rejudecarea recursului, atât timp cât aspectele menționate au fost examinate de instanța de recurs anterioară și, deci, au intrat în puterea lucrului judecat. Se au în vedere, totodată, și limitele rejudecării stabilite conform deciziei din contestația în anulare care nu au vizat și aceste chestiuni, în sensul omisiunii instanței de recurs anterioare de a le verifica. Totodată, nici susţinerile prin care recurenţii invocă lipsa de parcelare a imobilului din care face parte terenul în litigiu nu pot fi primite, de vreme ce, în fapt, conform probelor administrate, s-a reţinut că există identitate între terenul revendicat şi cel aflat în patrimoniul autoarei reclamanţilor şi intervenienţilor, ceea ce-i îndreptăţeşte pe aceştia din urmă să îl solicite de la posesorul neproprietar.
Nici invocarea de către recurenți a certificatului suplimentar de moștenitor din 1993, în cuprinsul căruia se face referire la masa succesorală rămasă de pe urma defunctului L.H., în sensul includerii lotului nr. 42, în suprafață de 405 mp, nu poate da prevalență titlului pârâților, atât timp cât certificatul de moștenitor nu reprezință un act constitutiv al dreptului de proprietate și nu dovedește existența dreptului de proprietate în patrimoniul defunctului, ci doar probează calitatea de moștenitor. Mai mult, certificatul de moștenitor din 1997, al cărui completare o realizează, face referire la modul de dobândire de către defunct a bunului transmis prin moștenire, respectiv la actul din 1919, în temeiul căruia L.H. a cumpărat de la vânzătorul A.M. terenul de 405 mp.
- În ce privește critica referitoare la imposibilitatea legală de restituire a imobilului, recurenții au susținut că, din extrasul de carte funciară și documentația cadastrală anexate, rezultă că, pe terenulul litigios, este edificată o construcţie, fiind realizate și lucrări de sistematizare și amenajări exterioare care ar conduce, în accepțiunea acestora, la imposibilitatea restituirii în natură a respectivului teren.
Această susţinere, referitoare la imposibilitarea restituirii în natură a bunului revendicat, determinat de ocuparea imobilului în litigiu de construcția edificată de pârâți, constituie o critică „omisso medio”, deoarece se constată că nu a fost formulată şi prin motivele de apel invederate de către pârâții apelanți. În aceste circumstanţe, criticile care nu au fost formulate în apel, la adresa sentinţei primei instanţe, nu mai pot fi formulate, pentru prima data, în recurs şi nu pot face obiect al examinării direct în această fază procesuală.
- Relativ la critica care se referă la efectele produse de "aparenţa în drept", transpusă în adagiul "error communis facit jus", argumentele recurenților subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct 9 C. proc. civ. nu sunt întemeiate, urmând a fi respinse, întrucât condițiile cumulative ale principiului evocat nu sunt întrunite.
Este cunoscut faptul că principiul validității aparenței în drept este menit să protejeze pe terții care au crezut, în mod onest, în veridicitatea titlului de proprietate al cocontractantului lor și cărora nu li se poate reproșa nicio culpă, cu condiția ca orice persoană aflată în situația lor să se fi încrezut în aparența de proprietar a transmițătorului.
Dat fiind consecințele deosebit de grave pentru adevăratul proprietar, care, practic, se află în situația de a pierde bunul, fără consimțământul său și fără să i se poată imputa ceva, principiul error communis facit jus reclamă îndeplinirea unor condiții cumulative pentru a putea opera, condiții mult mai severe decât în cazul principiului ocrotirii bunei credințe, respectiv: transmisiunea să vizeze un bun individual determinat, un bun imobil, să fie cu titlu oneros, eroarea în care s-a aflat dobânditorul să fie comună și invincibilă, iar dobânditorul să fie de bună credință, care trebuie să fie perfectă, adică lipsită de orice culpă sau chiar indoială, imputabilă acestuia.
Dacă îndeplinirea primelor două elemente nu comportă discuții, în speță, fiind vorba de un imobil, pentru care s-a plătit un preț de către părății cumpărători, în ceea ce privește celelalte două elemente, acestea nu sunt întrunite în cauză.
Cât privește eroarea comună, aceasta presupune atât un element obiectiv, reprezentat de credința publică, lipsită de îndoială, în aparența de proprietar a unei persoane asupra bunului, aparență care este contrară realității, cât și un element subiectiv, psihologic, constând în credința cumpărătorului în aparența creată de titlul de proprietate, coroborată cu celelalte împrejurări de fapt, care întăresc această credință.
În speță, nu se poate reține că a existat o eroare comună a pârâților cumpărători la momentul încheierii contractului relativ la calitatea de proprietar a vânzătorului. Contrar susținerilor recurenților, titlul de proprietate al transmițătorului lor a fost contestat încă din anul 1999, reclamanții promovând o acțiune în revendicare, în contradictoriu cu vânzătorul SC H.S. SRL, și, chiar dacă, inițial, acțiunea acestora a fost respinsă pentru încălcarea regulii unanimității, din momentul publicării hotărârii C.E.D.O. în cauza Lupaș contra României, în M. Of. nr. 464 din 10 iulie 2007, orice aparență de soliditate a titlului de proprietate al vânzătoarei - pârâte, a încetat. Din această perspectivă, este de remarcat și faptul că actul de vânzare cumpărare perfectat de recurenții B. a fost încheiat în anul 2009, ulterior momentului la care cererea de revizuire a reclamanților, înregistrată la data de 3 august 2007, pentru cazul prevăzut de art. 322 pct. 9 C. proc. civ. fusese deja soluționată, prin Decizia civilă nr. 4/C din 12 ianuarie 2008 a Curții de Apel Constanța.
Cât privește caracterul invincibil al erorii, analiza acestei condiții implică cercetarea cauzei erorii și examinarea dacă un om capabil, în condițiile socio - politice și a realităților sociale existente la momentul încheierii contractului, s-a comportat ca un bonus pater familias (gospodar), și anume ca cel mai exigent și experimentat individ, în ceea ce privește afacerile sale. În lipsa unor atare diligențe, dobânditorul nu poate datora situația sa erorii invincibile, ci neglijenței sale. Or, circumstanțele evocate denotă că eroarea ce o reclamă recurenții cumpărători nu poate avea un caracter invincibil.
Recurenții, în baza unor minime diligențe, nu au procedat la verificarea provenienței bunului, sub aspectul examinării istoricului transmisiunilor succesive, în sensul analizării dacă toți autorii care au înstrăinat bunul au fost ei înșiși adevărații proprietari, circumstanțe care facilitau pârâților posibilitatea de a cunoaște situația juridică a bunului și a cercetării calității de proprietar al tuturor celor care l-au înstrăinat, cu atât mai mult cu cât actele care au stat la baza tuturor contractelor de vânzare cumpărare fac referire la toate transmisiunile anterioare, care puteau fi verificate de părțile contractante, acte mergând, pe filieră, în timp, până la actul din anul 1919.
Circumstanțele cauzei înlătură posibilitatea reținerii condiției referitoare la buna credință a dobânditorului. Aceasă cerință trebuie raportată la toate investigațiile pe care cumpărătorul trebuia să le facă anterior perfectării actului juridic, în scopul de a cunoaște calitatea cocontractantului său, ceea ce impune nu numai ca acesta să fi crezut în realitatea falsă a situației aparente, dar și ca această credință să fie scuzabilă, lipsită de orice culpă sau îndoială, imputabilă acestuia. Orice îndoială cu privire la regularitatea actului juridic pe care îl încheie reclamă, din partea cumpărătorului, efectuarea de cercetări suplimentare în ceea ce îl privește pe transmițător, până izbutește să-și formeze o convingere fermă, iar existența îndoielii relevă reaua credință a cumpărătorului. Prin urmare, buna credință se întemeiază nu numai pe existența propriului titlu, ci și pe verificările exigente ale titlului proprietarului aparent.
Pârâții cumpăratori s-au angajat în cumpararea imobilului fără a întreprinde toate precauțiile pe care și le-ar fi luat orice om rezonabil, perfectând, în anul 2009, contractul de vanzare-cumparare, pe care îl opun, în condițiile în care, la data de 12 ianuarie 2008, Curtea de Apel Constanța încuviințase cererea de revizuire formulată de reclamanți, procedură judiciară în cadrul căreia era contestată calitatea de veritabil proprietar al transmițătorului lor, respectiv a vânzătoarei SC H.S. SRL.
În acest context, nu se poate susține, cu temei, că pârâții nu au cunoscut situația juridică a bunului ce face obiectul prezentei cauze, anterior perfectării actului lor de vânzare cumpărare, cu atât mai mult cu cât aceștia, alături de SC H.S. SRL, au figurat părți litigante și în cadrul unei acțiuni similare, declanșate de aceiași reclamanți, ce a făcut obiectul Dosarului nr. 856/118/2006, aflată pe rolul acelorași instanțe, pe parcursul diferitelor stadii procesuale, relativ la revendicarea unui teren vecin celui care făcea obiectul cauzei de faţă. Din cuprinsul Deciziei civile nr. 379/C din 27 septembrie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, pronunţată în dosarul de mai sus, rezultă, cu certitudine, împrejurarea că recurenții au cunoscut de existența litigiului prin care titlul vânzătorului lor era contestat, atât timp cât, în cadrul apărărilor formulate în Dosarul nr. 856/118/2006, aflat pe rolul Tribunalului Constanța, pârâții (recurenți în prezenta cauză) au invocat, printre altele, și excepția autorității lucrului judecat, prin raportare la litigiul soluționat prin sentința civilă nr. 116 din 28 februarie 2000 pronunțată de Tribunalul Constanța, în Dosarul nr. 489/1999, referitor la revendicarea terenului din strada T. Or, derularea acestor litigii în paralel constituia un argument suplimentar pentru ca pârâții să se abțină de la perfectarea actului de cumpărare, dacă aceștia ar fi fost diligenți și ar fi manifestat precauție, în condițiile în care titlul transmițătorului lor era contestat în mai multe procese. Or, demararea acestor proceduri judiciare, prin ele însele, ridică problema îndoielii în privința titlului proprietarului aparent, îndoială care viciază buna credință, cu consecința înlăturării ei.
Chiar și numai simplul demers judiciar al reclamanților în continuarea acțiunii în revendicare, ca efect al admiterii cererii lor de revizuire, era suficient, prin el însuși, să creeze îndoieli în forul interior al pârâților, în legătură cu calitatea de proprietar a vânzătorului lor, atât timp cât exprima, fără dubiu, intenția reclamanților în legătură cu obținerea, în natură, a bunului. Această împrejurare reclama din partea pârâților, în cazul unui comportament diligent, obligația de a cerceta situația juridică a imobilului și de a efectua toate verificările apte a confirma existența, în condiții ireproșabile, a dreptului celui de la care achiziționează. Cum titlul vânzătorlui era disputat în instanță, recurenții și-au asumat riscul de a dobândi de la o persoană al cărui drept de proprietate era discutabil, cel puțin până la soluționarea definitivă a respectivului demers judiciar.
Recurenții au invocat și dispozițiile art. 31 din Legea nr. 7/1996, potrivit cărora dobânditorul este considerat de bună credinţă dacă, la data înregistrării cererii de înscriere a dreptului în folosul său, nu era notată nicio acţiune prin care să se conteste cuprinsul cărții funciare și că, la data înscrierii dreptului lor, nu era notată nicio interdicţie de înstrăinare sau alt impediment. Susținerea nu poate fi primită, ținând seama de criteriul complex în funcție de care se apreciază buna credință, atât timp cât prezumția de bună credință din art. 31 alin. (2) este înlăturată, întrucât, fără niciun dubiu, chiar în condițiile înscrierii dreptului în cartea funciară ori a inexistența notării vreunei acțiuni în cartea funciară, titlul transmițătorului nu concordă cu situația juridică reală, potrivit analizei efectuată în cadrul tuturor elementelor din latura materială a aparenței. În aceste circumstanțe, recurenții nu pot fi considerați de bună credință și, cu atât mai mult, nu pot fi considerați că s-au aflat într-o eroare comună și invincibilă la data perfectării actului lor, opus reclamanților, în prezenta acțiune în revendicare.
În consecință, constatându-se că instanţa de apel a realizat o aplicare şi interpretare corectă a dispoziţiilor legale incidente în cauză, definind judicios natura şi întinderea raportului juridic dintre părţile litigante, Înalta Curte va constata că motivele de recurs înscrise în dispoziţiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ. nu îşi găsesc incidenţă, drept pentru care, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul formulat de pârâţii B.D. şi B.G. împotriva Deciziei nr. 51/C din 29 martie 2012 Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.
Reținând culpa procesuală a recurenților, în temeiul dispozițiilor art. 316 cu referire la art. 298 și art. 274 C. proc. civ., aceștia vor fi obligați să plătească intimaților-reclamanți suma de 6.026 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat și cheltuieli de transport, respectiv: suma de 4.340 lei în soluționarea recursului ce a făcut obiectul Dosarului nr. 5448/118/2010, suma de 1.562 lei în soluționarea contestației în anulare înregistrată sub nr. 570/1/2014 și de 124 lei aferente recursului din Dosarul nr. 5448/118/2010*.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii B.D. şi B.G. împotriva Deciziei nr. 51C din 29 martie 2012 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.
Obligă recurenții-pârâți la plata sumei de 6.026 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către intimații-reclamanți L.Ș., L.V., T. (L.) A., L.A. și intimații-intervenienți I.M., F.M., I.A., B.D.M., V.D., M.A.V., R.M.A., B.E.L., Ș.A.S., S.E., F.P.M., P.M., G.I., G.T., R.V.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2853/2014. Civil. Legea 10/2001. Revizuire -... | ICCJ. Decizia nr. 2864/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
