ICCJ. Decizia nr. 3056/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3056/2014
Dosar nr. 599/3/2010*
Şedinţa publică din 7 noiembrie 2014
Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 8 decembrie 2008, sub nr. 46559/3/2008, reclamantul Prefectul Municipiului Bucureşti a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii D.L., D.M., N.G., O.D. şi Municipiul Bucureşti, reprezentat prin Primarul General, anularea Dispoziţiei nr. 5225 din 24 ianuarie 2006, modificată prin Dispoziţia nr. 9168 din 30 noiembrie 2007, de restituire în natură a terenului situat în Bucureşti, str. S., sector 6 (în suprafaţă de 482 mp, conform primei dispoziţii şi de 306 mp, după modificarea acesteia) şi a Dispoziţiei nr. 9169 din 30 noiembrie 2007, privind acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul de la adresa sus-menţionată (imposibil de restituit în natură) în suprafaţă de 176 mp.
În motivarea cererii, s-a arătat că dispoziţiile sus-menţionate au fost emise în mod nelegal, ca urmare a Notificării nr. 2091 din 9 august 2001, formulate în baza Legii nr. 10/2001 de intimaţii D.L., D.M., N.G. şi O.D., precum şi de către M.I. şi D.A., decedaţi după depunerea notificării.
S-a susţinut că nu au fost respectate prevederile art. 3, 4 şi 23 din Legea nr. 10/2001, întrucât notificatorii nu puteau beneficia decât de măsuri reparatorii pentru suprafaţa de teren din str. S., sector 6, preluată de la autorii lor; în plus, prin dispoziţiile Primarului General al municipiului Bucureşti menţionate, li s-a acordat pârâţilor şi suprafaţa expropriată de la aceeaşi adresă (de 121 mp teren şi 58 mp construcţii), care a aparţinut numiţilor D.T. şi D.C. (menţionaţi în anexa la Decretul de expropriere 97/1974), în condiţiile în care nu s-au administrat dovezi cu privire la succesiunea acestora.
Totodată, s-a arătat că privitor la măsura de restituire în natură a suprafeţelor de teren, au fost încălcate prevederile art. 10 din Legea nr. 10/2001, întrucât din raportul de expertiză (extrajudiciară) anexat Dispoziţiei nr. 9168 din 30 noiembrie 2007, emisă de Primăria Municipiului Bucureşti (care modifică Dispoziţia nr. 5225 din 24 ianuarie 2006), rezultă că s-a restituit un teren care face parte din domeniul public, fiind ocupat de spaţiu verde şi loc de joacă amenajat pentru copii.
Cu referire la Dispoziţia nr. 9169 din 30 noiembrie 2007 de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent, reclamantul a arătat că nu au fost respectate prevederile din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, punctele nr. 11.2 - 11.3, deoarece lipseşte dovada încasării eventualelor despăgubiri pentru imobilul expropriat şi declaraţia prin care notificatorii îşi asumă răspunderea privind încasarea, respectiv neîncasarea unor despăgubiri pentru imobil.
De asemenea, nu au fost respectate dispoziţiile art. 16 alin. (22) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modificate prin O.U.G. nr. 81/2007, coroborate cu art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
Prin Sentinţa civilă nr. 1171 din 24 martie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a respins cererea de chemare în judecată, ca fiind prescrisă, reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 11 pct. 5 din Legea nr. 554/2004.
Prin Decizia civilă nr. 1907 din 5 octombrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis recursul declarat de recurentul-reclamant Prefectul Municipiului Bucureşti împotriva Sentinţei civile nr. 1171/2009, a casat decizia şi a trimis cauza, spre competentă soluţionare, Tribunalului Bucureşti, secţia civilă.
Pentru a dispune astfel, curtea de apel a reţinut, în esenţă, că potrivit art. 26 şi 27 din Legea nr. 10/2001, în conformitate cu art. II din Titlul I al Legii nr. 247/2005, competenţa de soluţionare a cauzelor având ca obiect contestarea deciziilor emise în baza acestor legi aparţine secţiei civile a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii învestite cu soluţionarea notificării.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 8 ianuarie 2010, sub nr. 599/3/2010; prin Sentinţa civilă nr. 869 din 18 iunie 2010, această instanţă a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, astfel cum rezultă din raportul de expertiză tehnică şi din planşele fotografice depuse la dosar, nu au fost încălcate prevederile art. 10 din Legea nr. 10/2001, terenul nefiind afectat spaţiului verde ori locului de joacă pentru copii, ci este teren liber de construcţii, astfel că poate fi restituit în natură.
Cu referire la lipsa declaraţiilor privind eventualele despăgubiri acordate pentru imobil, tribunalul a apreciat că acesta nu constituie motiv de nulitate a dispoziţiilor atacate iar, în lipsa formulării notificării şi de către moştenitorii autorilor D.T. şi D.C., sunt aplicabile prevederile art. 3 şi 4 din Legea nr. 10/2001.
Această sentinţă a fost menţinută, ca efect al respingerii apelului formulat de reclamantul Prefectul Municipiului Bucureşti, prin Decizia civilă nr. 682/A din 14 septembrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Recursul declarat de reclamantul Prefectul Municipiului Bucureşti împotriva Deciziei civile nr. 682/A din 14 septembrie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost admis de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, prin Decizia civilă nr. 6553 din 29 octombrie 2012; decizia recurată a fost casată, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.
Pentru a dispune astfel, instanţa de recurs a reţinut, pe baza situaţiei de fapt care a fost avută în vedere de instanţa de apel, că imobilul în litigiu a fost dobândit în proprietate de D.V. şi sora acesteia, G.G., conform Contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. X1/1915 şi nr. X2/1916; imobilul a fost partajat în mod voluntar, prin actul autentificat sub nr. X3 din 8 aprilie 2007, între D.V. şi copiii acesteia, respectiv D.T., D.C., D.M., D.P. şi D.M.E.
Bunul deţinut în coproprietate în condiţiile sus-arătate, a fost expropriat potrivit Adresei nr. 3364 din 16 februarie 2004, emisă de C.G.M.B.- A.F.I., în baza Decretului nr. 97/1974.
Intimaţii-pârâţi persoane fizice au dovedit că sunt moştenitorii coproprietarilor de la care s-a preluat imobilul, cu excepţia a doi dintre ei, respectiv D.T. şi D.C. (care figurează în actul de expropriere cu suprafaţa de teren de 121 mp şi construcţie în suprafaţă de 58 mp).
D.T. a fost unul dintre copiii numitei D.V. şi, în consecinţă, frate cu D.M. şi M.E.
Instanţa de apel a apreciat că, deşi nu s-a depus la dosar un certificat de moştenitor de pe urma lui D.T., intimatele O.D. şi N.G. au vocaţie la moştenirea unchiului lor, în calitate de colaterali de gradul al III-lea. Întrucât nu au formulat notificare, ceilalţi moştenitori ai lui D.T. sunt decăzuţi din dreptul de a obţine măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, ceea ce deschide calea celor două intimate, care au formulat notificare, de a beneficia şi de cota cuvenită lui D.T. în condiţiile art. 4 alin. (4) din aceeaşi lege (care reprezintă o aplicaţie particulară a dreptului de acrescământ reglementat de dreptul comun în materie de succesiuni, respectiv de art. 697 C. civ.).
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că instanţa de apel a aplicat dispoziţiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 fără a verifica dacă intimatele nu au fost înlăturate de la moştenirea unchiului lor, D.T., de unul sau mai mulţi moştenitori dintr-o clasă preferenţială, aceasta indiferent dacă, în cazul în care există, respectivul moştenitor sau moştenitori a/au înţeles sau nu să uzeze de prevederile actului normativ în discuţie.
Astfel, art. 4 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 10/2001 vizează ipoteze diferite de acordare a măsurilor reparatorii, după cum se pune problema unui raport de coproprietate între persoanele îndreptăţite să urmeze procedura acestei legi (în cazul reglementat de alin. (1) sau a moştenitorului persoanei îndreptăţite, care a urmat această procedură şi care va profita şi de cota moştenitorilor aceleiaşi persoane îndreptăţite, care nu au recurs la această procedură (cazul reglementat de alin. (4)).
Conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care restituirea este cerută de mai multe persoane îndreptăţite, coproprietare ale bunului imobil solicitat, dreptul de proprietate se constată sau se stabileşte în cote-părţi ideale, potrivit dreptului comun.
Art. 4.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 explică ipoteza care se regăseşte în art. 4 alin. (1) din lege, şi anume atunci când dreptul de proprietate se constată sau se stabileşte în cote-părţi ideale, iar de partea de coproprietate pentru care nu s-a formulat notificare nu beneficiază ceilalţi coproprietari (şi, în mod evident, nici moştenitorii acestora), care au formulat notificare în termenul legal. Această situaţie se referă la ipoteza în care sunt mai mulţi titulari ai unor cote din dreptul de proprietate asupra imobilului pretins, la data preluării abuzive.
În consecinţă, în ipoteza în care imobilul ar fi fost preluat de la mai mulţi coproprietari, aceştia sau, eventual, moştenitorii lor, care au formulat notificare pentru cota de proprietate cuvenită, nu vor profita de cota de proprietate a altor persoane îndreptăţite, dar care nu au formulat cerere de restituire întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 (şi nici moştenitorii acestora din urmă).
Conform art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, de cotele moştenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura specială pentru acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de această lege, beneficiază ceilalţi moştenitori ai persoanei îndreptăţite, care au depus în termen cererea de restituire.
În acelaşi sens, art. 4 pct. 7 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 prevede că, de cotele cuvenite celor care nu au depus notificări, vor profita ceilalţi moştenitori care au depus în termen cerere de restituire.
În speţă, este aplicabilă ipoteza art. 4 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, deoarece, la data preluării bunului de către stat (1974), acesta se afla în coproprietatea mai multor titulari, în urma partajului voluntar efectuat în 1947, prin care s-a stabilit doar mărimea suprafeţelor cuvenite coproprietarilor, rămaşi în indiviziune, fără să se dispună şi partajul imobilului în materialitatea lui, bunul fiind preluat ca atare prin decretul de expropriere.
Dintre coproprietarii de la care s-a preluat imobilul, rămâne în discuţie situaţia succesorală a numiţilor D.T. şi D.C., pe care instanţa de apel nu a verificat-o, motiv care a condus la admiterea recursului.
Astfel, a arătat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie că instanţa de apel a apreciat că intimatele O.D. şi N.G., în calitate de nepoate de frate ale lui D.T., au vocaţie la succesiunea acestuia, fiind colaterali de gradul al III-lea faţă de defunct.
Or, considerentul este corect doar în măsura în care acestea (care fac parte din clasa a II-a de moştenitori legali) nu sunt înlăturate de la moştenire de succesibili dintr-o clasă superioară (clasa I - descendenţii defunctului) sau de potenţiali legatari universali sau cu titlu universal. Aceasta indiferent dacă, în condiţiile în care există, moştenitorii au înţeles sau nu să urmeze procedura Legii nr. 10/2001, deoarece, cele două reclamante, putând beneficia de măsuri reparatorii pentru cota lui D.T. şi C. în baza art. 4 alin. (1) (iar nu a art. 4 alin. (4), nu se poate concepe, raportat la principiul devoluţiunii succesorale al chemării la moştenire a rudelor în ordinea claselor de moştenitori legali şi la caracterul indivizibil al transmisiunii succesorale, coexistenţa unor moştenitori din clase diferite pentru diferite categorii de bunuri, respectiv reclamantele pentru imobilul în litigiu şi moştenitori din clasa I pentru alte bunuri din patrimoniul defuncţilor D.T. şi D.C.
Instanţa de recurs a dispus că, în rejudecarea căii de atac, să se verifice dacă existau, la data formulării notificării, rude din clasa I de moştenitori ai celor doi defuncţi, care să fi acceptat succesiunea acestora, respectiv legatari universali sau cu titlu universal, şi a arătat că doar în cazul inexistenţei acestora, va putea fi luată în considerare calitatea reclamantelor, de moştenitori din clasa a II-a ai defunctului D.T., cu posibilitatea de a beneficia de dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
De asemenea, s-a dispus a se verifica în ce măsură D.C., de la care s-a preluat parte din imobil, alături de D.T., poate fi moştenită de reclamante, dar şi data decesului acesteia în raport de data decesului lui D.T., pentru evaluarea cotei de proprietate din imobil a celor doi.
A arătat instanţa de recurs că, în raport de toate aceste criterii, curtea de apel va concluziona cu privire la posibilitatea reclamantelor de a beneficia de măsuri reparatorii şi pentru cota de proprietate preluată de la D.T. şi D.C., în raport de dispoziţiile art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001.
La pronunţarea acestei soluţii, Înalta Curte a avut în vedere şi dispoziţiile art. 21.6. din H.G. nr. 250/2007, care permit instituţiei prefectului să exercite controlul de legalitate asupra dispoziţiilor de restituire emise de primari, inclusiv sub aspectul dovedirii calităţii de moştenitor a notificatorului de pe urma fostului proprietar, şi, în cazul în care consideră că dispoziţia de restituire este nelegală, să o poată contesta, contrar celor reţinute de prima instanţă, în sensul că această chestiune nu ar reprezenta un motiv de ordine publică, care să poată fi susţinut de prefect.
În ceea ce priveşte destinaţia actuală a terenului restituit în natură, susţinerile recurentului au fost găsite întemeiate.
Astfel, a reţinut instanţa de recurs că potrivit art. 10.3. din H.G. nr. 250/2007 privind Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, "entitatea învestită cu soluţionarea notificării are obligaţia, înainte de a dispune orice măsură, de a identifica cu exactitate terenul şi vecinătăţile şi totodată de a verifica destinaţia actuală a terenului solicitat şi a suprafeţei acestuia, pentru a nu afecta căile de acces (existenţa pe terenul respectiv a unor străzi, trotuare, parcări amenajate şi altele asemenea), existenţa şi utilizarea unor amenajări subterane: conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate de mare calibru, adăposturi militare şi altele asemenea. În cazul în care se constată astfel de situaţii, restituirea în natură se va limita numai la acele suprafeţe de teren libere sau, după caz, numai la acele suprafeţe de teren care nu afectează accesul şi utilizarea normală a amenajărilor subterane. Sintagma amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale are în vedere acele suprafeţe de teren afectate unei utilităţi publice, respectiv suprafeţele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunităţii, şi anume căi de comunicaţie (străzi, alei, trotuare etc.), dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spaţii verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri şi grădini publice, pieţe pietonale şi altele".
A reţinut instanţa de recurs că emitentul dispoziţiilor contestate, prin care s-a dispus restituirea în natură a suprafeţei de 306 mp teren, urmare a modificării Dispoziţiei nr. 5225 din 24 ianuarie 2006 (prin Dispoziţia nr. 9168 din 30 noiembrie 2007), a avut în vedere raportul de expertiză tehnică extrajudiciară întocmit de expertul N.A. la 24 aprilie 2006, în care s-a reţinut că: "suprafaţa de teren de 306 mp este folosită ca parcare improvizată de locatarii blocului de locuinţe din zonă". În concluziile raportului de expertiză s-a menţionat că "restul terenului, de 361 mp, (...) este ocupat cu spaţiu verde şi loc de joacă pentru copii".
Acelaşi raport de expertiză a fost avut în vedere şi de instanţa de apel în stabilirea situaţiei de fapt, care a tras aceeaşi concluzie cu cea a pârâtului în ceea ce priveşte destinaţia actuală a imobilului restituit în natură, deşi este evidentă contradicţia dintre concluziile expertului şi destinaţia suprafeţei de teren de 306 mp reţinută de Primarul General al municipiului Bucureşti.
În această situaţie, s-a apreciat că se impune efectuarea unei expertize judiciare, care să stabilească destinaţia actuală a imobilului, în raport de toate criteriile impuse de art. 10.3. din H.G. nr. 250/2007, având în vedere şi împrejurarea că instanţa de apel şi-a fundamentat concluziile, în stabilirea situaţiei de fapt, pe dispoziţiile unei expertize extrajudiciare contestată de reclamant, cu încălcarea principiilor contradictorialităţii şi dreptului la apărare.
Cu referire la imposibilitatea punerii în aplicare a Dispoziţiei nr. 9168 din 30 noiembrie 2007, de restituire în natură a terenului în suprafaţă de 306 mp, raportat la Adresa nr. DAM/25598 din 21 mai 2008, s-a arătat că instanţa de apel va administra probe cu privire la calitatea de unitate deţinătoare la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv 14 februarie 2001, şi, în raport de rezultatul probatoriului, va decide şi cu privire la acest aspect, inclusiv din perspectiva obligării pârâtului Primarul General al municipiului Bucureşti de a trimite notificarea reclamanţilor către unitatea deţinătoare.
Reţinând că dispoziţia de restituire în natură trebuie să producă efecte concrete în favoarea persoanelor îndreptăţite, ceea ce nu s-ar putea realiza în condiţiile în care emitentul dispoziţiei de restituire în natură nu era şi unitatea deţinătoare a imobilului la data intrării în vigoare a legii de reparaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de recurentul-reclamant, a casat decizia atacată şi a trimis cauza aceleiaşi curţi de apel.
Cu prilejul rejudecării apelului, dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, sub nr. 599/3/2010*.
Prin Decizia civilă nr. 223A din 26 mai 2014, această instanţă a admis apelul declarat de apelantul-reclamant Prefectul Municipiului Bucureşti, împotriva Sentinţei civile nr. 869 din 18 iunie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a schimbat sentinţa apelată iar, pe fond, a admis cererea de chemare în judecată şi, în consecinţă:
A dispus anularea Dispoziţiilor nr. 5225 din 24 ianuarie 2006 şi nr. 9168 din 30 noiembrie 2007, emise de Primăria Municipiului Bucureşti în baza Legii nr. 10/2001, privind restituirea în natură a terenului situat în str. S., sector 6, Bucureşti în suprafaţă de 482 mp, respectiv în suprafaţă (modificată) de 306 mp.
A modificat, în parte, Dispoziţia nr. 9168 din 30 noiembrie 2007, emisă de Primăria Municipiului Bucureşti în baza Legii nr. 10/2001, în sensul că la art. 1 a respins cererea de restituire în natură a terenului în suprafaţă de 482 mp (483 mp conform măsurătorilor din expertiză) situat în Bucureşti, str. S., sector 6, iar la art. 2, s-a propus acordarea de măsuri reparatorii compensatorii prin puncte în condiţiile Legii nr. 165/2013, pentru terenul în suprafaţă de 362 mp situat în Bucureşti, str. S., sect. 6, în beneficiul persoanelor îndreptăţite O.A., N.G. şi D.L.; a fost respinsă cererea de acordare măsuri reparatorii pentru terenul în suprafaţă de 121 mp situat la aceeaşi adresă, ca neîntemeiată.
Au fost menţinute celelalte măsuri din Dispoziţia Primăriei Municipiului Bucureşti nr. 9168 din 30 noiembrie 2007.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut că potrivit Certificatului de moştenitor din 8 decembrie 2010 emis de B.N.P. "A.M.", la data de 14 septembrie 2010 a decedat D.M., lăsând ca moştenitoare pe O.D.
Conform Certificatului de moştenitor din 20 ianuarie 2012, emis de B.N.P. "I.D.A.Ş.", la data de 19 decembrie 2011 a decedat şi pârâta O.D., fiind moştenită de fiul său, O.A., introdus în cauză în faza procesuală a recursului.
La data de 4 noiembrie 2013, în faţa curţii de apel s-a prezentat personal D.I.A. Aceasta a învederat că potrivit Certificatului de moştenitor din 22 septembrie 1998 emis de B.N.P. "E.P.", pe care l-a depus la dosar în copie certificată pentru conformitate cu originalul, este moştenitoare (în calitate de fiică), a defuncţilor D.T. şi D.C., însă nu a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 şi nici o altă cerere în temeiul altor legi, nefiind interesată să obţină măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu.
Pe baza raportului de expertiză tehnică judiciară în specialitatea topografie, efectuat în apel după casare, de expertul tehnic Ş.I., curtea de apel a reţinut că terenul situat în str. S., sector 6, în întregul său, este în suprafaţă de 483 mp.
Prin Dispoziţia nr. 5225 din 24 ianuarie 2006, a Primăriei Municipiului Bucureşti, li s-a restituit notificatorilor o suprafaţă de 482 mp. Această dispoziţie a fost modificată prin Dispoziţia nr. 9168 din 30 noiembrie 2007, în sensul restituirii, în natură, doar a suprafeţei de 306 mp, reţinându-se că 176 mp sunt ocupaţi de alei de acces şi un loc de joacă pentru copii, amenajat de Primăria Sectorului 6 Bucureşti.
Cu referire la suprafaţa de 306 mp, restituită în natură, s-a arătat că este o suprafaţă betonată, respectiv o parcare improvizată, lipsită de construcţii.
Pe baza raportului de expertiza judiciară, instanţa de apel a constatat că, potrivit măsurătorilor digitale suprafaţa sus-menţionată este de 301 mp, iar prin translatarea cu 20 mp peste imobilul din str. S., aceasta are, în realitate, doar 282 mp.
Cu referire la Dispoziţia nr. 9168 din 30 noiembrie 2007 a Primăriei Municipiului Bucureşti, prin care s-a constatat că 176 mp din terenul situat în Bucureşti, str. S., sector 6, nu pot fi restituiţi în natură, fiind propuse măsuri reparatorii în echivalent, Curtea de Apel Bucureşti a constatat că terenul solicitat în natură şi retrocedat prin Dispoziţia nr. 9168 din 30 noiembrie 2007 cuprinde elemente de sistematizare (constând într-o suprafaţă betonată cu rol de parcare în zonă, având delimitate şi spaţii în acest cadru nebetonate, cu copaci, având diametrul de 0,5 m), prin urmare, terenul este afectat bunei funcţionări a clădirilor şi a utilităţilor; de asemenea, s-a reţinut că sunt amenajate un loc de joacă pentru copii şi două alei de acces.
Raportul de expertiză tehnică judiciară a relevat şi existenţa unor reţele subterane de utilitate publică, respectiv două conducte de apă rece de mare calibru - de 10 cm, respectiv 20 cm, care traversează suprafaţa de teren; în opinia instanţei de apel, terenul este afectat unor servituţi legale privind reţeaua de canalizare care deserveşte clădirile şi comunitatea din zona analizată. A fost, de asemenea, reţinută existenţa unui apometru.
În interpretarea dispoziţiilor art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, prin raportare la dispoziţiile art. 10 alin. (2) şi alin. (4) din lege, curtea de apel a arătat că pentru terenurile afectate "parcărilor amenajate şi altele asemenea", unor "amenajări subterane, conducte de alimentare cu apă, electricitate de mare calibru", căi de comunicaţie (străzi, alei, trotuare, etc.), "amenajări de spaţii verzi" din jurul clădirilor şi altele asemenea, măsurile reparatorii urmează a se dispune doar în echivalent.
Or, terenul în litigiu fiind în întregime afectat unor amenajări de utilitate publică la suprafaţă şi în subteran, în sensul că serveşte nevoilor comunităţii şi clădirilor din zonă, nu poate fi restituit în natură, prima instanţă pronunţând o soluţie cu încălcarea prevederilor sus-menţionate din Legea nr. 10/2001 şi din normele metodologice de aplicare a acesteia.
A reţinut, de asemenea, instanţa de apel că este fondată susţinerea apelantului-reclamant în sensul că art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005, privind protecţia mediului, instituie o interdicţie de schimbare a destinaţiei terenurilor amenajate ca spaţii verzi şi/sau prevăzute ca atare în documentaţiile de urbanism şi de reducere a acestora, actele administrative şi juridice încheiate cu nerespectarea acestor dispoziţii fiind lovite de nulitate absolută. Cum primele două dispoziţii de restituire în natură au fost emise cu nerespectarea legii, măsurile reparatorii pot fi acordate doar în echivalent.
Conform art. 4 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, măsura de reparaţie în echivalent incidentă speţei este cea a compensării prin puncte.
Cu privire la întinderea dreptului persoanelor notificatoare, respectiv a moştenitorilor acestora, curtea de apel a constatat că, potrivit Certificatului de moştenitor din 22 septembrie 1998, emis de B.N.P. E.P., unica moştenitoare a defuncţilor D.T. şi D.C. este D.I.A., în calitate de fiică; aceasta nu a formulat notificare pentru imobilul compus din terenul în suprafaţă de 121 mp (şi 58 mp suprafaţă construită) care a aparţinut autorilor săi.
Prin urmare, niciunul dintre notificatorii în cauză (sau moştenitorii acestora) nu sunt şi moştenitorii defuncţilor D.T. şi C., ei fiind înlăturaţi de la moştenire de D.I.A., astfel că nu pot beneficia pentru imobilul compus din 121 mp teren (având o suprafaţă construită de 58 mp) de măsuri reparatorii.
În speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile privitoare la dreptul de acrescământ prevăzut la art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, deoarece nu este vorba de un singur imobil deţinut de autorii de la care s-a expropriat, ci de imobile distincte, cu suprafeţe delimitate şi autori diferiţi.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., recurentul-pârât O.A., solicitând modificarea deciziei atacate, iar pe fond restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 306 mp.
În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu aplicarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 10/2001 şi a dispoziţiilor art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare a acestei legi.
Acesta a susţinut că instanţa de apel a reţinut în mod eronat faptul că terenul în litigiu este afectat, în întregime, unor amenajări de utilitate publică la suprafaţă şi în subteran şi că serveşte nevoilor comunităţii şi locuitorilor din zonă, astfel că nu poate fi restituit în natură.
Instanţa de apel a constatat, pe baza concluziilor expertului Ş.I., existenţa unor reţele subterane de utilitate publică, respectiv a două conducte de apă rece de mare calibru, având 10 şi, respectiv, 20 cm în diametru, care traversează terenul în litigiu în condiţiile în care din planul de reţele al zonei emis de către Primăria Municipiului Bucureşti nu rezultă decât existenţa unei singure conducte de 20 cm în diametru, care traversează în lateral terenul restituit în natură şi care nu reprezintă o conductă de mare calibru.
Cu referire la cea de-a doua conductă identificată de către expert, recurentul a arătat că nu figurează în planul de reţele al Primăriei Municipiului Bucureşti procurat de la Direcţia de evidenţă imobiliară a municipiului Bucureşti; prin urmare, terenul nu este afectat unor amenajări subterane respectiv conducte de alimentare cu apă sau electricitate de mare calibru, cum a reţinut instanţa de apel şi nici unor amenajări de spaţii verzi din jurul clădirilor, fiind în mod corect restituit în natură în anul 2007 de către Primăria Municipiului Bucureşti.
A susţinut recurentul că, în anul 2007 (când a fost emisă dispoziţia de restituire în natură), pe terenul în litigiu nu existau: parcare, amenajări subterane de mare calibru (care nu există nici în prezent) ori spaţii verzi. Terenul este delimitat de două alei, platformă betonată şi are un colţ lipit de gardul unui spaţiu de joacă, astfel că nu face parte din spaţiul verde al vreunui bloc de locuinţe (acestea având fiecare spaţii verzi separate); stâlpul de iluminat public se află la limita terenului (respectiv în colţul din Nord-Est). Prin urmare, instanţa de apel a reţinut în mod greşit incidenţa dispoziţiilor art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, iar Dispoziţia nr. 9168 din 30 noiembrie 2007, prin care a fost restituită în natură suprafaţa de 306 mp, a fost dată cu respectarea legii.
Cu referire la suprafaţa de teren de 121 mp, care ar fi revenit moştenitoarei defuncţilor D.T. şi D.C. (D.I.A.), recurentul a solicitat să fie scăzută din despăgubirea cuvenită pentru diferenţa de teren care nu poate fi restituirea în natură.
Intimatul Prefectul Municipiului Bucureşti a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
A arătat intimatul-reclamant că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 71 din O.U.G. nr. 114/2007 pentru modificarea şi completarea O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia mediului, având în vedere că mediul înconjurător este ameninţat de procesul de industrializare şi de dezvoltare urbană, existând riscul de distrugere a unor zone verzi prin transformarea acestora în suprafeţe ocupate de construcţii.
Din actele care au stat la baza emiterii dispoziţiilor atacate rezultă că terenul restituit în natură are destinaţia de spaţiu verde, având rolul de a reduce densitatea dintre construcţiile edificate, astfel încât în cauză sunt aplicabile dispoziţiile prevăzute în teza a II-a a punctului 3 din art. 10 al Legii nr. 10/2001, situaţie în care restituirea în natură nu este posibilă, măsurile reparatorii urmând a fi stabilite în echivalent.
A arătat, de asemenea, intimatul-reclamant că în conformitate cu art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă terenul parţial, persoana îndreptăţită poate obţine restituirea în natură a părţii de teren rămase liberă, pentru cea ocupată de construcţii noi, autorizate, cea afectată servituţilor legale şi altor amenajări de utilitate publică ale localităţii urbane şi rurale, măsurile reparatorii stabilindu-se în echivalent.
Acesta a susţinut că faţă de motivele de recurs, care privesc doar situaţia juridică a terenului restituit în natură, nu şi întinderea dreptului, decizia recurată este temeinică şi legală.
Astfel, în opinia intimatului-reclamant, instanţa de apel a respectat decizia de casare, în sensul că a dispus efectuarea unei expertize tehnice în specialitatea topografie, având ca obiective: individualizarea terenului în litigiu ce a făcut obiectul notificării şi verificarea, din perspectiva dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 10/2001 şi a normelor metodologice de aplicare, a împrejurării dacă terenul este liber ori este afectat de utilităţi publice, reţele edilitare, servituţi, deţinătorul actual, etc.
Raportul de expertiză topografică efectuat de expertul tehnic Ş.I. a identificat terenul din str. S., sector 6, în suprafaţă totală de 483 mp (conform măsurătorilor) care este ocupat de o parcare betonată neamenajată, un loc de joacă amenajat de Primăria Sectorului 6 Bucureşti şi de elemente de sistematizare, respectiv de alei şi trotuare.
Cu privire la terenul solicitat de pârâţi în natură, situat pe str. M., sector 6, s-a arătat că are o suprafaţă de 302 mp şi că a fost translatat spre sud, cu aproximativ un metru peste amplasamentul fostului imobil din str. S., sector 6; potrivit măsurătorilor digitale, suprafaţa suprapusă peste fostul imobil din str. S., este de 20 mp, rezultând astfel că fostul imobil din str. S., delimitat de elementele de sistematizare - trotuare şi locul de joacă pentru copii - este de 282 mp, suprafaţă care este betonată şi folosită ca parcare improvizată. Pe acest amplasament se află un cămin de apometru apă rece la care este racordată o conductă subterană de apă rece cu diametrul de 10 cm, poziţionată conform schiţei din Anexa 3 la expertiză, de asemenea, potrivit planului de reţele edilitare (Anexa 4), pe acest amplasament există o conducă subterană cu diametrul de 20 cm, poziţionată conform schiţei din Anexa 3.
Potrivit art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, raportate la art. 10 alin. (2) şi alin. (4) din legea specială, pentru terenurile afectate "parcărilor amenajate şi altele asemenea", unor "amenajări subterane conducte de alimentare cu apă", electricitate etc. de mare calibru (ca în speţă), căi de comunicaţie (străzi, alei, trotuare, etc., "amenajări de spaţii verzi" din jurul clădirilor şi altele asemenea, măsurile reparatorii urmează a se dispune doar în echivalent, şi nu în natură.
A concluzionat intimatul-reclamant că potrivit Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005, prin care se interzice schimbarea destinaţiei terenurilor amenajate ca spaţii verzi şi/sau prevăzute ca atare în documentaţiile de urbanism, precum şi reducerea suprafeţelor acestora ori strămutarea lor, indiferent de regimul lor juridic, sunt constituţionale din perspectiva ocrotirii şi garantării dreptului de proprietate şi a restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, atât timp cât măsura dispusă de textul de lege criticat nu atinge dreptul în însăşi substanţa sa, ci instituie doar o limitare obiectivă şi rezonabilă, în acord cu principiile fundamentale.
Prin urmare, cum din actele care au stat la baza emiterii dispoziţiilor atacate rezultă că terenul restituit în natură are destinaţia de spaţiu verde, având rolul de a reduce densitatea dintre construcţiile edificate, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile prevăzute în teza a II-a a punctului 3 din art. 10 al Legii nr. 10/2001, situaţie în care restituirea în natură nu este posibilă.
Potrivit dispoziţiilor art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, cererea de recurs este scutită de plata taxei judiciare de timbru.
În faza procesuală a recursului nu s-au administrat probe.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente:
Prin cererea de recurs, recurentul-pârât a susţinut nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., respectiv greşita aplicare a dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările ulterioare, şi a prevederilor art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare a acestei legi.
Potrivit dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data emiterii dispoziţiilor a căror anulare s-a solicitat prin cererea de chemare în judecată: "(1) În situaţia imobilelor preluate în mod abuziv şi ale căror construcţii edificate pe acestea au fost demolate total sau parţial, restituirea în natură se dispune pentru terenul liber şi pentru construcţiile rămase nedemolate, iar pentru construcţiile demolate şi terenurile ocupate măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent. (2) În cazul în care pe terenurile pe care s-au aflat construcţii preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcţii, autorizate, persoana îndreptăţită va obţine restituirea în natură a părţii de teren rămase liberă, iar pentru suprafaţa ocupată de construcţii noi, cea afectată servituţilor legale şi altor amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent. (3) Se restituie în natură terenurile pe care s-au ridicat construcţii neautorizate în condiţiile legii după data de 1 ianuarie 1990, precum şi construcţii uşoare sau demontabile. (4) Se restituie în natură inclusiv terenurile fără construcţii afectate de lucrări de investiţii de interes public aprobate, dacă nu a început construcţia acestora, ori lucrările aprobate au fost abandonate. (5) Se restituie în natură şi terenurile pe care, ulterior preluării abuzive, s-au edificat construcţii autorizate care nu mai sunt necesare unităţii deţinătoare, dacă persoana îndreptăţită achită acesteia o despăgubire reprezentând valoarea de piaţă a construcţiei respective, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare. (6) În cazul imobilelor preluate în mod abuziv şi ale căror construcţii edificate pe acestea au fost distruse ca urmare a unor calamităţi naturale, persoana îndreptăţită beneficiază de restituirea în natură pentru terenul liber. Dacă terenul nu este liber, măsurile reparatorii pentru acesta se stabilesc în echivalent. (7) Dispoziţiile alin. (6) se aplică în mod corespunzător şi imobilelor rechiziţionate în baza Legii nr. 139/1940 şi ale căror construcţii edificate pe acestea au fost distruse în timpul războiului, dacă proprietarii nu au primit despăgubiri. (8) Valoarea corespunzătoare a construcţiilor preluate în mod abuziv şi demolate se stabileşte potrivit valorii de piaţă de la data soluţionării notificării, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare în funcţie de volumul de informaţii puse la dispoziţia evaluatorului. (9) Valoarea terenurilor, precum şi a construcţiilor nedemolate preluate în mod abuziv, care nu se pot restitui în natură, se stabileşte potrivit valorii de piaţă de la data soluţionării notificării, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare. (10) În situaţiile prevăzute la alin. (1), (2) şi (6), măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite sau despăgubiri acordate în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. (11) Este interzisă înstrăinarea sau schimbarea destinaţiei imobilului a cărui restituire în natură nu este posibilă datorită afectării acestuia unei amenajări de utilitate publică. Interdicţia subzistă pe o perioadă de 5 ani, calculată cu începere de la data emiterii deciziei/dispoziţiei de acordare de măsuri reparatorii în echivalent motivată pe afectarea acestuia."
Potrivit dispoziţiilor art. 10.3. din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, aprobate prin H.G. nr. 250 din 7 martie 2007: "În toate cazurile entitatea învestită cu soluţionarea notificării are obligaţia, înainte de a dispune orice măsură, de a identifica cu exactitate terenul şi vecinătăţile şi totodată de a verifica destinaţia actuală a terenului solicitat şi a subfeţei acestuia, pentru a nu afecta căile de acces (existenţa pe terenul respectiv a unor străzi, trotuare, parcări amenajate şi altele asemenea), existenţa şi utilizarea unor amenajări subterane: conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate de mare calibru, adăposturi militare şi altele asemenea. În cazul în care se constată astfel de situaţii, restituirea în natură se va limita numai la acele suprafeţe de teren libere sau, după caz, numai la acele suprafeţe de teren care nu afectează accesul şi utilizarea normală a amenajărilor subterane. Sintagma amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale are în vedere acele suprafeţe de teren afectate unei utilităţi publice, respectiv suprafeţele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunităţii, şi anume căi de comunicaţie (străzi, alei, trotuare etc.), dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spaţii verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri şi grădini publice, pieţe pietonale şi altele. Individualizarea acestor suprafeţe, în cadrul procedurilor administrative de soluţionare a notificărilor, este atributul entităţii învestite cu soluţionarea notificărilor, urmând a fi avute în vedere, de la caz la caz, atât servituţile legale, cât şi documentaţiile de amenajare a teritoriului şi de urbanism. Prevederile alin. (11) al art. 10 din lege interzic înstrăinarea sau schimbarea destinaţiei imobilului a cărui restituire în natură nu este posibilă datorită afectării acestuia unei amenajări de utilitate publică. Interdicţia instituită de acest text legal subzistă pe o perioadă de 5 ani, calculată cu începere de la data emiterii deciziei/dispoziţiei de acordare de măsuri reparatorii în echivalent, motivată pe afectarea acestuia unei amenajări de utilitate publică."
Prin Decizia civilă nr. 6553 din 29 octombrie 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în primul ciclu procesual, s-a statuat asupra necesităţii administrării probei cu expertiză judiciară, pentru stabilirea destinaţiei imobilului în raport de toate criteriile prevăzute de art. 10.3 din normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.
Cu prilejul rejudecării, instanţa de apel a administrat această probă şi a concluzionat că pe terenul care a fost restituit în natură prin Dispoziţia nr. 9168 din 30 noiembrie 2007 se găsesc elemente de sistematizare, respectiv: o suprafaţă betonată, care serveşte ca parcare, are delimitate zone neacoperite de beton în care sunt plantaţi copaci, astfel că este afectat "bunei funcţionări a clădirilor şi a utilităţilor, vitale pentru comunitatea zonei, alături având amenajate un loc de joacă pentru copii şi două alei de acces".
În plus, terenul este traversat de două conducte de apă rece de mare calibru (având diametrul de 10, respectiv 20 cm), fiind afectat unor servituţi legale privind reţeaua de canalizare, existând şi un apometru.
Prin urmare, instanţa de apel a constatat că restituirea în natură a terenului în litigiu nu era posibilă atât din pricina afectaţiunii, cât şi din cauza conductelor de mare calibru care îl traversează în subteran.
În conformitate cu dispoziţiile art. 314 C. proc. civ., "Înalta Curte hotărăşte asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite".
În cauză, nu este posibilă efectuarea controlului de legalitate cu referire la incidenţa dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi respectiv a art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare a acestui act normativ întrucât, cu prilejul rejudecării, nu au fost lămurite aspecte de fapt esenţiale pentru soluţionarea cauzei.
Astfel, cu referire la platforma betonată care serveşte drept parcare, Înalta Curte reţine că aceasta se circumscrie noţiunii de lucrare de construire care necesită autorizare. În condiţiile reglementate de art. 10 din Legea nr. 10/2001, instanţa de apel trebuia să stabilească dacă această suprafaţă betonată, care serveşte ca parcare a fost amenajată în condiţiile legii, pentru că numai într-o asemenea ipoteză terenul având o asemenea destinaţie este exceptat de la restituirea în natură.
De asemenea, se constată că Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 includ în noţiunea de amenajări de utilitate publică spaţiile verzi din jurul blocurilor de locuit.
Instanţa de apel a reţinut şi existenţa unor copaci pe terenul în litigiu, atunci când a concluzionat că acesta este afectat "bunei funcţionări a clădirilor şi a utilităţilor". Cu toate acestea nu a arătat în concret dacă în speţă este vorba despre un spaţiu verde amenajat în condiţiile legii.
Sub un alt aspect se reţine că instanţa de apel a apreciat că restituirea în natură a terenului nu este posibilă şi pentru un alt impediment.
Astfel, s-a arătat că existenţa a două conducte care traversează terenul, una de apă rece şi una de canalizare, de 10, respectiv 20 de cm, face ca terenul să fie afectat unor servituţi legale privind reţeaua de canalizare.
Înalta Curte reţine că potrivit art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, existenţa unor amenajări subterane constând în conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate de mare calibru, poate împiedica restituirea în natură a terenului, însă numai dacă sunt afectate accesul şi utilizarea normală a amenajărilor subterane.
Prin urmare, nu este suficient să se constate că terenul este traversat de una sau mai multe conducte, ci trebuie să se analizeze în concret în ce mod utilizarea normală a amenajării subterane ar fi afectată de măsura restituirii în natură.
În consecinţă, reţinând că instanţa de apel nu a lămurit situaţia de fapt de o manieră care să permită efectuarea controlului de legalitate, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) şi 314 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul şi va casa decizia recurată, urmând să trimită cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe, în vederea suplimentării probatoriului cu înscrisuri şi expertiză tehnică judiciară, pentru a se stabili dacă suprafaţa betonată utilizată ca parcare este una amenajată, dacă copacii existenţi pe terenul în litigiu constituie, în sensul dispoziţiilor evocate, un spaţiu verde amenajat, respectiv dacă cele două conducte care traversează terenul sunt de mare calibru. De asemenea, urmează a se stabili în ce măsură utilizarea normală a amenajării subterane este afectată de măsura restituirii în natură.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâtul O.A. împotriva Deciziei nr. 223A din 26 mai 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 7 noiembrie 2014.
Procesat de GGC - AZ
| ← ICCJ. Decizia nr. 3051/2014. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 3057/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
