ICCJ. Decizia nr. 3057/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3057/2014
Dosar nr. 73803/3/2011
Şedinţa publică din 7 noiembrie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 24 noiembrie 2011 sub nr. 73803/3/2011, reclamanta S.C.L. a chemat în judecată Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea acestuia la restituirea valorii de piaţă a imobilului situat în Bucureşti, B-dul L.C., sect. 1, parter, ap. 1, precum şi obligarea la cheltuieli de judecată.
Prin Sentinţa civilă nr. 740 din 11 aprilie 2013 a Tribunalului Bucureşti, secţia V-a civilă, a fost admisă acţiunea reclamantei S.C.L. şi a fost obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice să-i plătească reclamantei atât suma de 127.872 euro (echivalentul actual 583.606 RON), echivalent în lei la data plăţii efective, reprezentând valoarea de piaţă a apartamentului nr. 1 din imobilul situat în Bucureşti, B-dul L.C., parter, sectorul 1, cât şi suma de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că prin Decizia civilă nr. 1817R din 10 noiembrie 2007, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. 9522/299/2006, a fost admisă acţiunea în revendicare a fostului proprietar deposedat abuziv, C.A., fiind obligată S.C.L. să-i lase în deplină proprietate şi posesie apartamentul situat în Bucureşti, B-dul L.C., sect.1, parter, ap. 1.
Astfel, instanţa de fond a reţinut că reclamanta S.C.L. a fost deposedată de apartamentul cumpărat în baza Legii nr. 112/1995, fiind însă menţinut ca valabil încheiat Contractul de vânzare-cumpărare din 15 ianuarie 1997.
În aceste condiţii reclamanta a solicitat obligarea Ministerului Finanţelor Publice la plata valorii de piaţă pentru apartamentul nr. 1 din imobilul situat în Bucureşti, B-dul L.C., parter, sectorul 1, conform art. 501 din Legea nr. 10/2001, invocând buna sa credinţă.
Conform art. 501 din Legea nr. 10/2001, ţinând cont de buna-credinţă a chiriaşului cumpărător, de faptul că a fost deposedată de imobilul cumpărat şi de aspectul că a fost menţinut ca valabil încheiat Contractul de vânzare-cumpărare din 15 ianuarie 1997, tribunalul a apreciat că reclamantei i se cuvin despăgubiri echivalente preţului de piaţă al imobilului, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.
În ce priveşte preţul de piaţă al imobilului, tribunalul a apreciat că expertiza tehnică de specialitate în construcţii şi evaluarea proprietăţii imobiliare efectuată în cauză în condiţii de contradictorialitate de expertul S.I., este preferabilă raportului de evaluare extrajudiciară a imobilului, întocmit de către SC D.E. SRL, pe care şi-a fundamentat Ministerul Finanţelor Publice obiecţiunile la expertiza tehnică judiciară, astfel că s-a reţinut că valoarea de piaţă a apartamentului nr. 1 din imobilul situat în Bucureşti, B-dul L.C., parter, sectorul 1, este de 127.872 euro (echivalent actual al sumei 583.606 RON).
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, care prin Decizia civilă nr. 109A din 2 aprilie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a fost respins ca nefondat pentru următoarele considerente:
Conform art. 501 din Legea nr. 10/2001, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare. Valoarea despăgubirilor prevăzute la alin. (1) se stabileşte prin expertiză.
Prin aceste dispoziţii legale, legiuitorul a înţeles să deroge de la dreptul comun cu privire la răspunderea vânzătorului pentru evicţiune, fiind vorba despre instituirea unei răspunderi speciale ale apelantului în acest caz.
Prin contract desfiinţat se înţelege atât situaţia în care contractul de vânzare-cumpărare a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească, cât şi situaţia în care, deşi contractul nu a fost anulat, s-a admis acţiunea în revendicare introdusă de fostul proprietar al imobilului.
Ca urmare, reţine instanţa de apel, termenul de desfiinţare a contractului are în prezent un sens mai larg decât lipsirea de efecte a actului juridic ca urmare a declarării nulităţii acestuia, în acelaşi cadru fiind inclusă şi "ineficacitatea" actului juridic ca şi titlu de proprietate asupra imobilului apărută în urma admiterii unei acţiuni în revendicare îndreptată împotriva titularului dreptului de proprietate, ce a exhibat un contract valabil încheiat.
Faţă de situaţia premisă avută în vedere de legiuitor respectiv desfiinţarea contractului, instanţa de apel a analizat condiţia respectării Legii nr. 112/1995, prin corelare cu celelalte dispoziţii ale Legii nr. 10/2001, care conferă, foştilor chiriaşi ale căror contracte au fost desfiinţate, dreptul la o despăgubire.
Dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, modificată, obligă instanţa să distingă între "desfiinţarea" contractului urmare a eludării prevederilor Legii nr. 112/1995 şi "desfiinţarea" contractului, deşi acesta a fost încheiat cu respectarea prevederilor legale.
Pe de altă parte, analiza întrunirii cerinţelor de valabilitate la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare trebuie realizată exclusiv prin raportare la aspectele de fapt şi de drept reţinute prin hotărârea judecătorească irevocabilă, prin care contractul a fost desfiinţat, hotărâre de desfiinţare la care normele legale fac trimitere în vederea acordării despăgubirilor solicitate.
Instanţa de apel a mai reţinut că prin Sentinţa civilă nr. 1396 din 2 octombrie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia III-a civilă, în Dosarul nr. 60/3/1999, s-a respins ca nefondată cererea formulată de reclamanta C.A. împotriva pârâtei S.C.L. privind constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare a pârâtei încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, întrucât reclamanta nu a probat susţinerea că pârâţii persoane fizice ar fi încheiat contractele de vânzare-cumpărare cu încălcarea unei dispoziţii imperative a legii. Sentinţa a rămas definitivă prin Decizia civilă nr. 213A din 22 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, şi irevocabilă prin Decizia nr. 3583 din 29 aprilie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
De asemenea instanţa de apel a mai reţinut că, prin Decizia civilă nr. 1817R din 23 noiembrie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia V-a civilă, a fost admisă acţiunea în revendicare înaintată de reclamanta C.A. în contradictoriu cu pârâta S.C.L. (reclamanta din prezenta cauză) fiind obligată această pârâtă să lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul din Bucureşti, B-dul L.C., parter, ap. 1, sector 1.
Faţă de cele reţinute în litigiul anterior, instanţa de apel a constatat că nu sunt întemeiate criticile Ministerul Finanţelor Publice, întrucât instanţa nu mai poate decât să constate că au fost respectate dispoziţiile Legii nr. 112/1995 la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare. Acest beneficiu este dat de aspectul pozitiv al puterii de lucru judecat, întrucât în mod irevocabil, într-un litigiu anterior, instanţele de judecată au statuat asupra acestei chestiuni de drept.
Reţinând respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, instanţa de apel a constatat că în mod corect prima instanţă a stabilit obligaţia dezdăunării integrale a reclamantei prin acordarea valorii de piaţă a imobilului în litigiu.
Criticile privind valoarea mult prea mare a apartamentului au fost apreciate de instanţa de apel ca nefondate raportat la dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2010. Astfel, s-a reţinut că la instanţa de fond a fost efectuat un raport de expertiză de expert S.I., care a stabilit că valoarea de circulaţie a construcţiei este 80.948 euro (369.447 RON), iar a terenului de 46.924 euro (214.161 RON). Conform contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, reclamanta a cumpărat atât construcţia, cât şi terenul în suprafaţă de 26,94 mp.
Pârâtul a formulat obiecţiuni la raportul de expertiză susţinând că nu poate fi luată în calculul despăgubirii şi valoarea terenului, depunând în acest sens raportul de expertiză întocmit de SC D.E. SRL, prin care s-a stabilit o valoare de piaţă rezultantă a imobilului de 80.048 euro, fără a se stabili şi o valoare în ce priveşte terenul.
Cum, prin contractul de vânzare-cumpărare, reclamanta a cumpărat şi terenul, instanţa de apel a constatat că, în mod corect instanţa de fond a avut în vedere raportul de expertiză întocmit de expertul desemnat de instanţă, şi nu raportul de expertiză extrajudiciar depus de pârât.
În ceea ce priveşte criticile pârâtului privind modalitatea de calcul a despăgubirilor raportate la preţul pe care reclamanta l-a achitat în temeiul Legii nr. 112/1995, instanţa de apel le-a apreciat de asemenea nefondate, faţă de dispoziţiile exprese şi clare ale art. 501 din Legea nr. 10/2001, care prevăd că proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare şi că valoarea despăgubirilor se stabileşte prin expertiză.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului şi pe cale de consecinţă a se respinge acţiunea reclamantei ca neîntemeiată.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte, prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
Astfel, recurentul susţine că faţă de lipsa calităţii procesuale pasive în mod greşit a fost obligat la plata sumei de 127.872 euro în echivalent în lei la data plăţii, reprezentând valoarea de piaţă a imobilului situat în Bucureşti, B-dul L.C., parter, ap. 1, sector 1.
În aceeaşi idee recurentul susţine că, potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părţile contractante, neputând nici profita şi nici dăuna unui terţ. Or, Ministerul Finanţelor Publice nefiind parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare dintre reclamantă şi Primăria Municipiului Bucureşti, este terţ faţă de acesta, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului Bucureşti.
În aceeaşi idee, se mai arată că nici dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, nu sunt de natură să determine introducerea în cauză a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi să acorde calitate procesuală acestor instituţii, cât timp obligaţia de garanţie pentru evicţiune are un conţinut mai larg decât simpla restituire a preţului.
Or, susţine recurentul, deposedarea reclamanţilor de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, întruneşte condiţiile unei tulburări de drept prin fapta unui terţ.
Această tulburare de drept, susţine recurentul, este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicţiune totală a vânzătorului, respectiv Primăria Municipiului Bucureşti, faţă de pretenţiile privind restituirea valorii preţului de circulaţie pentru imobilul în litigiu, nu poate fi antrenată răspunderea Ministerului Finanţelor Publice, având în vedere că în prezenta cauză nu există culpa acestei instituţii.
Mai mult, arată acelaşi recurent, instanţa de fond, cât şi cea de apel trebuia să aibă în vedere dispoziţiile art. 1336 şi urm. C. civ., cu atât mai mult cu cât contractul de vânzare-cumpărare nu a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă şi, prin urmare este în vigoare obligaţia reglementată de art. 1336 pct. 1 C. civ., de garanţie pentru evicţiune.
Or, susţine acelaşi recurent, în această situaţie, calitate procesuală poate avea doar vânzătorul imobilului, respectiv Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primar General. În situaţia evingerii cumpărătorilor, prin deposedarea acestora de imobilul pe care l-au deţinut în baza contractului de vânzare-cumpărare, arată recurentul, obligaţia de garanţie pentru evicţiune trebuie să fie instituită în conformitate cu dispoziţiile art. 1337 C. civ., în sarcina vânzătoarei Primăria Municipiului Bucureşti, această dispoziţie de drept comun neputând fi înlăturată prin nicio dispoziţie specială contrară, fiind aşadar pe deplin aplicabilă între părţile din prezentul litigiu.
De asemenea, recurentul mai învederează că prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual, prin care să se acorde calitate procesuală pasivă Ministerului Finanţelor Publice, că într-adevăr, în cadrul Legii nr. 10/2001 legiuitorul a intervenit în acest sens, când a considerat necesar, instituind prevederi cu caracter procesual, caracter ce rezultă clar din formularea textului şi, în plus, referindu-se numai la efecte ale faptului juridic (îmbogăţirea fără justă cauză), nu ale unui act juridic (contractul fiind, conform art. 969 C. civ., "legea părţilor" neputându-se interveni peste voinţa contractanţilor, indiferent că este vorba de repunerea părţilor în situaţia anterioară în urma constatării nulităţii contractului).
Prin urmare, arată recurentul, având în vedere că în acest moment nu există o sentinţă definitivă şi irevocabilă în ce priveşte constatarea nulităţii absolute a Contractului de vânzare-cumpărare din 15 ianuarie 1997 încheiat de reclamantă cu Primăria Municipiului Bucureşti, nu poate fi justificată calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice.
Faţă de argumentele expuse se susţine că Ministerul Finanţelor Publice nu are calitate procesuală pasivă în cauză, impunându-se respingerea acţiunii ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.
O altă critică adusă de recurent hotărârii instanţei de apel, vizează greşita obligare a Ministerului Finanţelor Publice la plata valorii de piaţă a imobilului şi raportat la dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001.
Astfel, arată recurentul, potrivit modificărilor aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009 la art. 50 alin. (3), cererile sau acţiunile în justiţie având ca obiect restituirea preţului de piaţă al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru. Restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (21) se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Aşadar, susţine recurentul, pentru a fi aplicabile dispoziţiile legale sus-evocate şi pentru ca Ministerul Finanţelor Publice să poată fi obligat la restituirea preţului de piaţă plătit de chiriaşi în baza contractelor de vânzare-cumpărare, având ca temei Legea nr. 112/1995, se cere să fie întrunite, cumulativ două condiţii, şi anume: încheierea contractelor de vânzare-cumpărare să se fi făcut cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, iar cea de-a doua condiţie prevăzută imperativ de lege este ca aceste contracte de vânzare-cumpărare să fi fost desfiinţate printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
În aceeaşi idee, se mai arată că dispoziţiile art. 501 vizează "contractele ce au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile", însă acest text de lege are în vedere, atunci când reglementează plata preţului de piaţă, existenţa unei hotărâri în care să se reţină respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 la cumpărarea imobilului, în caz contrar legiuitorul nu ar mai fi inclus în art. 501 condiţiile pe care reclamanta trebuie să le îndeplinească pentru a putea solicita restituirea preţului la valoarea de piaţă.
Nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 de reclamantă rezidă în faptul că, urmărind să încheie un contract de vânzare-cumpărare, avea obligaţia de a cunoaşte care este titlul de proprietate al vânzătorului, fiind de neconceput ca, în calitate de cumpărători al unul bun important, cum este un apartament, să nu efectueze un minim de diligenţe pentru a afla situaţia juridică a imobilului.
Or, susţine recurentul, dacă reclamanta ar fi întreprins aceste minime diligenţe, ar fi aflat că trecerea în patrimoniul statului a bunului în litigiu s-a făcut fără titlu valabil în baza Decretului nr. 92/1950 şi, prin urmare, nu putea face obiectul Legii nr. 112/1995.
Faptul că reclamanta nu a depus minime diligenţe, cu ocazia încheierii contractului de vânzare-cumpărare, pentru cunoaşterea titlului în baza căruia imobilul a trecut în proprietatea statului, susţine acelaşi recurent, echivalează cu nerespectarea Legii nr. 112/1995, având în vedere că exercitarea cu bună-credinţă a drepturilor conferite de lege reprezintă o condiţie intrinsecă de natură a afecta validitatea actelor juridice încheiate sub imperiul respectivei legi, respectiv validitatea cauzei. Reaua-credinţă determină în realitate ilicitatea cauzei, ori prin existenţa unei cauze ilicite este afectată însăşi validitatea actului sub imperiul Legii nr. 112/1995.
Mai mult decât atât, susţine recurentul, existenţa sau inexistenţa bunei-credinţe a chiriaşului cumpărător nu constituie unicul criteriu de analiză a respectării sau eludării dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, trebuind să fie examinate toate cerinţele prevăzute de Legea nr. 112/1995, pentru perfectarea valabilă a contactului de vânzare-cumpărare.
Prin urmare, susţine recurentul, având în vedere că preluarea imobilului în litigiu s-a realizat fără titlu valabil, dispoziţiile Legii nr. 112/1995 nu sunt incidente, situaţie în care încheierea contractului de vânzare-cumpărare, s-a făcut cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995. În consecinţă, având în vedere că reclamanta îşi invocă propria turpitudine şi anume încălcarea dispoziţiilor legale la încheierea contractului de vânzare-cumpărare pentru a obţine recunoaşterea unui drept care nu este admisibil, aceasta nu poate beneficia de restituirea preţului la valoarea de piaţă.
În ce priveşte cea de-a doua condiţie prevăzută imperativ de lege, se susţine că deposedarea reclamantei de imobilul care face obiectul prezentului litigiu, s-a realizat în urma unei acţiuni în revendicare, Contractul de vânzare cumpărare din 15 ianuarie 1997 încheiat în baza prevederilor Legii nr. 112/1995 între reclamantă şi Primăria Municipiului Bucureşti nefiind anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
Prin urmare, arată recurentul, în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte raportul de expertiză, recurentul susţine că acesta a fost omologat în mod greşit de instanţă, întrucât valoarea reţinută nu reflectă preţul real al imobilului în discuţie.
Astfel, în raport de evaluarea făcută de expert, recurentul arată că în cadrul metodelor de evaluare nu este menţionată nicio corecţie legată de blocajul actual al pieţei imobiliare. Suma stabilită în raport este exagerat de mare pentru imobilul în cauză, reclamanţii achiziţionându-l la un preţ social, preferenţial, cu mult sub preţul pieţii, motiv pentru care recurentul apreciază că se impune o diminuare a valorii cu cel puţin 30% din valoarea reală.
Evaluatorul nu a introdus în cadrul factorilor de individualizare şi pe cel referitor la ponderea dintre cerere şi oferta aferentă actualului blocaj al pieţei imobiliare, pe care recurentul o apreciază astfel de 30%.
Prin urmare, recurentul susţine că operează îmbogăţirea fără justă cauză, fiind nepermis ca reclamanţii să încaseze în 2013 o diferenţă de sumă în plus faţă de valoarea achitată în contractul de vânzare-cumpărare, valoare care depăşeşte cu mult valoarea de piaţă a imobilului pe piaţa imobiliară de la ora actuală.
Astfel, obligaţia de garanţie pentru evicţiune nu presupune în niciun caz valoarea de piaţă a imobilului, cu atât mai mult în situaţia imobilelor ce au făcut obiectul Legii nr. 112/1995.
Astfel, recurentul învederează că o aplicare corectă a dispoziţiilor privind obligarea la garanţia pentru evicţiune şi respectiv a stabilirii sporului de valoare ar presupune luarea în calcul a următorilor indicatori: stabilirea valorii de piaţă a imobilului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare (şi nu a preţului derizoriu plătit de reclamanţi); stabilirea valorii de piaţă la momentul evicţiunii; diferenţa între valoarea de piaţă a imobilului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare şi valoarea de piaţă a imobilului la momentul evicţiunii, această diferenţă constituind de fapt sporul de valoare reglementat de dispoziţiile legale privind răspunderea pentru evicţiune.
Or, arată recurentul, având în vedere că preţul plătit în temeiul Legii nr. 112/1995 este unul preferenţial, diferenţa dintre preţul plătit şi sporul de valoare nu se poate stabili decât în condiţiile arătate mai sus, în caz contrar ar fi lipsite de eficienţă dispoziţiile legale privind răspunderea pentru evicţiune, acestea având în vedere plata unui preţ real la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare. Prin stabilirea valorii de piaţă la momentul încheierii contractului de vânzare se poate stabili valoarea reală a imobilului din acel moment pentru a se putea determina cuantumul real al sporului de valoare, acesta din urmă în niciun caz nu poate fi stabilit la preţul efectiv plătit de chiriaşul - cumpărător.
Astfel, recurentul mai învederează că în ce priveşte imobilele vândute în baza Legii nr. 112/1995, obligaţia de garanţie este particularizată, pe de o parte, de situaţia juridică specifică a bunului ce formează obiectul vânzării şi, pe de altă parte de normele speciale adoptate în acest sens prin Legea nr. 10/2001. Aşadar, pe criterii de simetrie şi de echitate, cum aceste imobile nu au fost dobândite după regulile pieţei imobiliare şi nici la preţul de pe piaţa liberă, obligaţia de garanţie nu poate funcţiona prin raportare la regimul pieţei libere, ci prin raportare la criterii de echitate sau la regimul stabilit prin norme speciale.
Recurentul mai susţine că în spiritul protejării drepturilor reclamanţilor în baza unei legi, respectiv Legea nr. 112/1995, şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceştia ar fi îndreptăţiţi să primească numai o despăgubire echitabilă, respectiv prin stabilirea, în funcţie de preţul plătit la achiziţionarea apartamentului în temeiul Legii nr. 112/1995, a tipului de imobil ce ar fi putut fi cumpărat pe piaţa liberă cu acest preţ la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, cu stabilirea valorii actuale de piaţă a unui astfel de imobil. Numai în aceste limite s-ar putea aprecia valoarea economică a dreptului de proprietate dobândit de reclamanţi şi pierdut ca urmare a evicţiunii şi, nicidecum prin raportare la valoarea actuală de piaţă a imobilului, întrucât obligaţia de garanţie pentru evicţiune funcţionează pe principiul protejării patrimoniului dobânditorului faţă de pierderea dreptului dobândit, iar reparaţia pecuniară pentru această pierdere se apreciază în raport de valoarea efectivă şi reală a prejudicierii acestui patrimoniu.
În situaţia în care din acest patrimoniu nu a ieşit o sumă de bani suficientă pentru achiziţionarea unui imobil în condiţii de piaţă, iar un astfel de contract nu are un caracter aleatoriu, în sensul speculării fluctuaţiilor pieţei, susţine recurentul, valoarea prejudiciului şi limitele obligaţiei de garanţie nu pot fi decât în condiţiile arătate mai sus.
Prin urmare, această cauză se deosebeşte de alte situaţii, în care titlul chiriaşului cumpărător al imobilului, în temeiul Legii nr. 112/1995, nu a fost confirmat şi consolidat prin hotărâre judecătorească irevocabilă, de respingere a acţiunii intentate de fostul proprietar, fie în constatarea nulităţii contractului, fie în revendicare.
Pentru aceste din urmă situaţii, arată acelaşi recurent, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului nu impune indemnizarea cumpărătorului evins cu întreaga valoare de piaţă a imobilului, fiind considerată suficientă o indemnizare care reprezintă o parte din această valoare (Velikovi c. Bulgariei), ori contravaloarea preţului actualizat, plătit de cumpărătorul evins (Tudor Tudor c. României).
Astfel în cauza Velikovi şi alţii c. Bulgariei, din 15 martie 2007 s-a statuat că "trebuie să se recunoască statului dreptul de a hotărî neîngrădit asupra regimului juridic al bunurilor intrate în proprietatea sa în baza unor titluri conforme cu legislaţia existentă în momentul dobândirii dreptului sau de proprietate", dar că "alta este însă situaţia locuinţelor care au fost preluate de stat printr-un act administrativ ilegal, ori pur şi simplu în fapt, fără titlu, în condiţiile inexistenţei unei reglementări legale care să constituie temeiul juridic al constituirii dreptului de proprietate al statului.
O altă critică vizează greşita obligare la plata cheltuielilor de judecată, având în vedere faptul că Ministerul Finanţelor Publice nu a dat dovadă de rea-credinţă, neglijenţă, nu se face vinovat de declanşarea litigiului şi, prin urmare, nu poate fi sancţionat procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată, cu atât mai mult cu cât în sarcina Ministerului Finanţelor Publice nu există culpă procesuală pentru a fi incidente dispoziţiile art. 274 C. proc. civ.
Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma motivelor de recurs invocate şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Criticile vizând lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice sunt nefondate.
Contrar susţinerilor recurentului, instanţa de apel a făcut o aplicare corectă a dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, apreciind că în raport de acestea pârâtul Ministerul Finanţelor Publice justifică legitimare procesuală pasivă în cauză.
Astfel, conform art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, restituirea preţului prevăzut la alin. (2) (preţul actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile) şi alin. (21) preţul de piaţă al imobilelor privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor, în prezent Ministerul Finanţelor Publice, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Se instituie, aşadar, ex lege, obligaţia Ministerului Finanţelor Publice de dezdăunare a cumpărătorului pe Legea nr. 112/1995, indiferent de ipoteza legală în care acesta se plasează şi, implicit, calitatea procesuală pasivă a acestei instituţii în astfel de litigii.
Obligaţia de plată a preţului de piaţă revine pârâtului în temeiul dispoziţiei legale sus-enunţate, astfel încât nu prezintă relevanţă persoana care a încheiat contractul de vânzare-cumpărare, în numele statului, cu chiriaşul cumpărător.
Nu acesteia din urmă îi revine obligaţia de plată, deoarece această obligaţie nu are la bază raporturile contractuale stabilite între părţile actului juridic perfectat în temeiul Legii nr. 112/1995, ci voinţa legiuitorului, care a înţeles să o stabilească în sarcina Ministerului Finanţelor Publice, în condiţiile arătate mai sus.
Ca atare, nu interesează nici aspectul culpei la încheierea actului juridic în cauză.
Nici principiul relativităţii efectelor actului juridic nu poate constitui temei pentru reţinerea lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, din moment ce nu relaţiile contractuale stau la baza obligaţiei de restituire a preţului de piaţă.
Cât priveşte susţinerile recurentului privind lipsa calităţii sale procesuale pasive în raport de normele de drept în materie de evicţiune (art. 1337 şi urm. C. civ.), acestea nu pot fi primite, deoarece el nu a fost chemat în judecată în calitate de responsabil pentru evicţiune potrivit dreptului comun, ca parte contractantă, ceea ce nici nu este, ci în temeiul legii speciale, respectiv a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
Prin derogare de la dreptul comun, modalitatea şi condiţiile de despăgubire a persoanelor care au cumpărat în baza Legii nr. 112/1995, ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, sunt reglementate prin art. 50 şi art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Aceste dispoziţii ale Legii nr. 10/2001 au caracter special faţă de dispoziţiile de drept comun în materie de evicţiune, prevăzute de art. 1337 şi urm. C. civ. şi, ca atare, ele se aplică prioritar, înlăturând de la aplicare normele de drept comun ale Codului civil, conform principiului de drept "specialia generalibus derogant".
Or, faţă de dispoziţiile legii speciale, aplicabile în cauză, pârâtul Ministerul Finanţelor Publice are calitate procesuală pasivă, potrivit celor expuse deja.
Referitor la natura normei instituite prin art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, aceasta stabileşte, în mod clar, calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice în cererile de restituire a preţului actualizat plătit sau, după caz, a preţului de piaţă al imobilului, această dispoziţie are caracter procesual, legiuitorul nerezumându-se doar la identificarea sursei din care se va face plata, contrar susţinerilor recurentului.
În raport de aceste considerente, urmează a se constata că pârâtul Ministerul Finanţelor Publice justifică legitimare procesuală pasivă în cauză.
În ce priveşte criticile vizând greşita obligare a Ministerului Finanţelor Publice la restituirea preţului de piaţă al imobilului, faţă de neîntrunirea în cauză a condiţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, sunt de reţinut următoarele aspecte:
Dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001 instituie, într-adevăr, două condiţii pentru restituirea preţului de piaţă al imobilului, respectiv contractul de vânzare-cumpărare să fi fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 şi ca acest contract să fie desfiinţat prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
Contrar însă celor afirmate prin motivele de recurs, ambele condiţii sunt îndeplinite în cauză.
Astfel, referitor la prima condiţie, recurentul a susţinut că nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 de către reclamantă rezidă în reaua-credinţă la contractare, decurgând din faptul că la acel moment nu au depus minime diligenţe pentru a cunoaşte titlul statului vânzător.
Reaua-credinţă a reclamantei nu a fost însă reţinută în hotărârea irevocabilă de admitere a acţiunii în revendicare a fostei proprietare, care a lipsit de efecte juridice contractul de vânzare-cumpărare al reclamantei, hotărâre în raport de care se verifică aspectele legate de respectarea/nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriaşul-cumpărător, la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
Aşa fiind, în contextul realizării, prin hotărârea irevocabilă dată în acţiunea în revendicare, a poziţiei subiective a chiriaşilor cumpărători la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, raportat la dispoziţiile art. 1189 C. civ., potrivit cărora buna-credinţă se prezumă, urmează a se reţine că reclamanta a fost de bună-credinţă la încheierea contractului.
Pe cale de consecinţă, nu poate fi primit argumentul recurentului privind reaua-credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
Referitor la cea de-a doua condiţie instituită de art. 501 din Legea nr. 10/2001, recurentul a susţinut că admiterea unei acţiuni în revendicare împotriva chiriaşilor cumpărători pe Legea nr. 112/1995, nu semnifică o desfiinţare a contractului de vânzare-cumpărare al acestora, motiv pentru care în cauză nu poate fi angajată răspunderea Ministerului Finanţelor Publice la restituirea preţului de piaţă al imobilului.
Această susţinere a recurentului nu poate fi primită, întrucât s-ar ignora sensul real al termenului de "desfiinţare" a contractelor de vânzare-cumpărare" din cuprinsul art. 501 al Legii nr. 10/2001, sens ce rezultă din analiza sistematică a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
Astfel, art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, prevede că în ipoteza contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, chiriaşii-cumpărători au dreptul la restituirea preţului actualizat, iar art. 50 alin. (21) şi respectiv art. 501 din acelaşi act normativ prevăd că în situaţia contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/3995, desfiinţate prin hotărâri irevocabile definitive şi irevocabile, se restituie preţul de piaţă al imobilelor.
De asemenea, este de reţinut că art. 20 alin. (21) din aceeaşi lege prevede că "în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, chiriaşii care au cumpărat cu bună-credinţă imobilele în care locuiau şi ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate, fie ca urmare a unei acţiuni în anulare, fie ca urmare a unei acţiuni în revendicare, prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, au dreptul la asigurarea cu prioritate a unei locuinţe (...)"
Acest din urmă text introdus prin Legea nr. 1/2009 explicitează, ca atare, termenul de "desfiinţare" a contractelor de vânzare-cumpărare, prevăzând expres că "desfiinţarea" poate fi urmarea atât a unei acţiuni în anularea contractului, cât şi a unei acţiuni în revendicare.
Din această perspectivă, interpretarea sistematică a normelor legale enunţate impune concluzia că termenul de "desfiinţare" a contractelor de vânzare-cumpărare, din cuprinsul art. 50 alin. (2) al Legii nr. 10/2001, are în vedere lipsirea de efecte juridice a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, nu doar urmare a unei acţiuni în anulare, ci şi a unei acţiuni în revendicare.
În ce priveşte susţinerile recurentului potrivit cărora reclamanţii nu ar fi îndreptăţiţi la restituirea valorii actuale de piaţă a imobilului, motivat de o îmbogăţire fără justă cauză, având în vedere că preţul plătit în temeiul Legii nr. 112/1995 este unul preferenţial, acestea sunt neîntemeiate raportat la dispoziţiile legale incidente în cauză, respectiv art. 501 din Legea nr. 10/2001, care determină întinderea despăgubirii la nivelul preţului de piaţă al imobilului.
Din perspectiva celor expuse, raportat la reglementarea din legea specială, susţinerile privind determinarea despăgubirii cuvenite reclamantei după alte criterii decât valoarea de piaţă a imobilului nu pot fi primite.
Referitor la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului invocată de recurent, este de reţinut că trimiterile la cauzele Tudor Tudor c. României, Velikovi şi alţii c. Bulgariei nu se pliază pe situaţia de fapt dedusă judecăţii, iar pe de altă parte instanţa de contencios european, în aceste cauze, a verificat dacă remediile juridice interne confereau reclamanţilor obţinerea unor despăgubiri adecvate şi suficiente pentru a nu fi încălcate dispoziţiile art. 1 din Protocol 1 Adiţional la Convenţie.
Pe de altă parte este de reţinut că nu este posibilă aplicarea altor principii rezultând din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cât timp legislaţia internă prevede expres modul în care se stabilesc aceste despăgubiri, iar jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului nu a identificat reglementări internaţionale care să conţină dispoziţii mai favorabile, pentru a fi aplicate prevederile art. 20 alin. (2) din Constituţia României.
Or, aşa cum deja s-a arătat, norma internă aplicabilă cauzei reglementează despăgubirea cumpărătorului evins cu valoarea de piaţă a imobilului, cum de altfel corect şi legal a reţinut şi instanţa de apel.
Critica vizând cuantumul despăgubirii acordate reclamantei ridică o problemă ce ţine strict de aprecierea probelor, chestiune sustrasă competenţei instanţei de recurs faţă de actuala reglementare a art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie.
Ca atare, critica în discuţie nu poate fi analizată de prezenta instanţă, întrucât nu se încadrează în niciunul din cazurile de nelegalitate prevăzute expres şi limitativ de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ. pentru exercitarea controlului judiciar în recurs.
Nefondate sunt şi criticile legate de greşita aplicare a dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., motivat de faptul că Ministerul Finanţelor Publice nu a dat dovadă de rea-credinţă, neglijenţă şi, că nu se face vinovat de declanşarea litigiului.
Astfel, dispoziţiile textului legal sus-menţionat reglementează un aspect al raportului juridic de drept procesual, textul stabilind că: "Partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată".
În cadrul acestui raport instanţa poate determina cuantumul cheltuielilor de judecată, iar partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute justificat de partea câştigătoare.
Din perspectiva dispoziţiilor legale sus-evocate, este de reţinut că nu are relevanţă buna-credinţă a părţii care a pierdut procesul, după cum este lipsit de importanţă şi faptul că instanţa a respins o cale de atac pe fond sau pe calea unei excepţii.
Or, raportat le cele expuse este de reţinut că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., nefiind fondat motivul de recurs legat de greşita aplicare a dispoziţiilor legale sus-menţionate.
Din perspectiva celor expuse, cum niciuna din criticile recurentului nu se circumscrie dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge recursul pârâtului Ministerul Finanţelor Publice ca nefondat, iar în temeiul art. 274 C. proc. civ. urmează a fi obligat recurentul la plata sumei de 1.000 RON către intimată, reprezentând cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice împotriva Deciziei nr. 109A din 2 aprilie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă pe recurent la plata către intimată a sumei de 1.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 7 noiembrie 2014.
Procesat de GGC - AZ
| ← ICCJ. Decizia nr. 3056/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3058/2014. Civil → |
|---|
