ICCJ. Decizia nr. 3050/2014. Civil. Acţiune în anularea hotărârilor arbitrale. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3050/2014
Dosar nr. 5517/1/2012*
Şedinţa publică de la 14 octombrie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Curtea de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie Braşov, prin Hotărârea nr. 37 din 12 decembrie 2007, a respins acţiunea, ca nefondată, reţinând că reclamanta SC S. SRL Braşov nu a dovedit că ar exista anumite lucrări prevăzute în contract, neexecutate de pârâta SC E. SA Braşov şi în raport cu care urmau a curge penalităţi.
Împotriva acestei hotărâri a formulat acţiune în anulare reclamanta, întemeiată pe dispoziţiile art. 364 lit. f) şi i) C. proc. civ.
În motivarea acţiunii în anulare reclamanta a susţinut că tribunalul arbitrai s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut şi că a încălcat dispoziţiile imperative ale art. 969 şi 970 C. civ.
Prin sentinţa nr. 1/F din 30 aprilie 2008, Curtea de Apel Braşov a admis acţiunea în anulare, a anulat hotărârea tribunalului arbitrai şi, pe fond, a admis acţiunea.
Ca urmare a admiterii recursului declarat de pârâtă împotriva acestei sentinţe, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 367 din 9 februarie 2009 a casat hotărârea atacată, cauza fiind trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe, cu îndrumarea de a clarifica situaţia de fapt, prin completarea materialului probator şi pentru a se analiza excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată în recurs.
Cu ocazia rejudecării cauzei, a fost efectuată expertiză tehnică specialitatea construcţii, au fost luate interogatorii părţilor, iar la dosar au fost depuse înscrisuri suplimentare.
Prin sentinţa nr. 1/F din 16 mai 2012, Curtea de Apel Braşov a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârâtă şi, în consecinţă, a respins acţiunea.
Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 1689 din 17 aprilie 2013 a admis recursul declarat de reclamanta SC S. SRL împotriva sentinţei Curţii de Apel Braşov, pe care a casat-o cu trimitere, în vederea soluţionării cauzei pe fond, în rejudecare urmând a se avea în vedere, în baza art. 315 alin. (1) C. proc. civ., atât îndrumarea dată prin evocata hotărâre de a soluţiona cauza pe fond, cât şi îndrumările date prin Decizia nr. 367 din 9 februarie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu care instanţa urmează a analiza, pe baza probelor, îndeplinirea condiţiilor pentru antrenarea răspunderii contractuale a pârâtei şi, în situaţia constatării incidenţei clauzei penale, de a stabili cuantumul penalităţilor pe care pârâta le datorează, în raport cu lucrările neexecutate sau executate cu întârziere.
Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta SC S. SRL în contradictoriu cu pârâta SC E. SRL şi în consecinţă:
A obligat pârâta să-i plătească reclamantei suma de 3.959,31 lei penalităţi de întârziere pe perioada 4 august 2004 - 5 noiembrie 2005.
A respins restul pretenţiilor.
A compensat între părţi cheltuielile de judecată.
În fundamentarea acestei decizii instanţa a avut în vedere următoarele aspecte.
Între pârâtă, în calitate de antreprenor şi reclamantă, în calitate de beneficiar, s-a încheiat la data de 19 martie 2002 un contract de antrepriză, prin care pârâta s-a obligat să execute, pentru reclamantă lucrările menţionate la art. 1 din contract, în schimbul unui preţ estimativ de 1.600.000.000 lei, preţul efectiv urmând a fi stabilit prin situaţiile de plată lunare.
Termenul de execuţie a lucrărilor, stipulat prin art. 13 din contract a fost 30 august 2002. Pentru nerespectarea acestui termen, la art. 14 din contract s-au prevăzut obligaţia antreprenorului de a plăti penalităţi de întârziere de 0,15% pe zi.
Pârâta nu a finalizat lucrările la termenul stabilit prin contract, împrejurare care rezultă din următoarele probe:
- adresa din 19 martie 2003, prin care pârâta recunoaşte că la data de 15 martie 2003 mai existau lucrări de executat, lucrări precizate în anexa 1;
- Decizia nr. 60/Ap din 18 iunie 2010 a Curţii de Apel Braşov, secţia comercială, în considerentele căreia s-a reţinut, pe baza expertizei tehnice întocmite n cauză că pârâta nu a terminat lucrările contractate, care au fost finalizate de alte firme;
- raportul de expertiză tehnică întocmit în cauză de expertul B.M., din care rezultă că reclamanta a predat către SC T.P. SRL Braşov, în vederea executării, lucrările nefinalizate de SC E. SA, respectiv: scară principală, fundaţie parapeţi parter executată cu 15 cm mai sus de cota terenului, fundaţie scară intrare principală turnată cu aprox. 15 cm peste cota terenului; ţiglă acoperiş montată fără streaşină, apa scurgându-se pe pazie, tavan etaj garaj.
Din corespondenţa purtată între părţi a rezultat însă că reclamanta a recunoscut executarea unor lucrări suplimentare, pe care Ie-a şi achitat. Aceste lucrări s-au efectuat însă pe parcursul executării contractului, nu după finalizarea lucrărilor contractate, astfel că nu există o contradicţie între executarea unor lucrări suplimentare şi neterminarea lucrărilor prevăzute în contract.
Nici predarea structurii de rezistenţă firmei SC E. SA pentru lucrări de finisaje nu dovedeşte executarea integrală de către pârâtă a lucrărilor la care s-a obligat prin contract, întrucât nu toate lucrările de rezistenţă aveau nevoie de finisaje. Nicăieri în procesul verbal de predare nu se face menţiunea că structura de rezistenţă ar fi executată în întregime. Dacă lucrările de rezistenţă ar fi fost complet executate, nu ar mai fi avut rost încheierea contractului cu SC T.P. SRL în vederea terminării lucrărilor.
Mai mult, pe parcursul procesului, prin întâmpinările depuse la dosar, pârâta a recunoscut că nu a respectat termenele stabilite prin contract, susţinând însă că întârzierile s-au datorat culpei reclamantei, care a adus modificări proiectului iniţial.
Autorizaţia de construire din 2002, prin care se modifică nivelul mansardă în etaj, a fost eliberată însă la data de 27 septembrie 2002, după data la care lucrările ar fi trebuit finalizate, potrivit clauzelor contractuale. Pârâta nu a făcut dovada că ar fi fost împiedicată de reclamantă să execute lucrările potrivit proiectului iniţial, până la termenul stabilit prin contract. Rezultă că pârâta nu a reuşit să răstoarne prezumţia de culpă pentru neexecutarea integrală şi în termen a obligaţiilor contractuale instituită de art. 1082 C. civ. din 1864.
În baza art. 969, coroborat cu art. 1066 şi 1069 alin. (1) C. civ. din 1864, în vigoare la data încheierii contractului între părţi, pârâta a fost obligată la plata penalităţilor de întârziere.
Valoarea penalităţilor de întârziere a fost stabilită în raport de valoarea lucrărilor neexecutate în termen, consemnată în situaţia deconturilor la data de 15 mai 2003, întocmită de reprezentantul pârâtei, respectiv 54.200.207 lei, perioada pentru care pârâta va fi obligată la plata penalităţilor de întârziere de 0,15% pe zi fiind cea precizată de reclamantă în anexa la acţiunea arbitrală, respectiv 4 august 2004 - 5 noiembrie 2005, şi faţă de faptul că reclamanta nu şi-a precizat acţiunea, în sensul prelungirii perioadei pentru care solicită penalităţile de întârziere, ajungându-se astfel la suma de 3.959,31 lei.
Faţă de faptul că pretenţiile reclamantei au fost admise doar în parte şi că ambele părţi au suportat cheltuieli de judecată, instanţa a făcut aplicarea art. 276 C. proc. civ.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs atât reclamanta SC S. SRL Braşov cât şi pârâta SC E. SA Braşov.
I. Recurenta-reclamantă SC S. SRL Braşov solicită admiterea recursului şi modificarea în tot a acesteia iar pe fond admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată în temeiul art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. făcând o prezentare a parcursului procesual al cauzei şi indicând următoarele critici de nelegalitate.
Într-o primă critică recurenta-reclamantă arată că hotărârea recurată este nelegală şi criticabilă prin prisma art. 304 pct. 8 C. proc. civ. deoarece instanţa a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii (Contractul de Antrepriză din 2002) schimbând înţelesul lămurit, vădit şi neîndoielnic al acestuia, reţinând greşit că între părţi a intervenit legea părţilor, sub aspectul interpretării acestuia.
Arată recurenta-reclamantă că prin Decizia nr. 1680 din 17 septembrie 2013 pronunţată în Dosarul nr. 5517/1/2012 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţa supremă a soluţionat problema executării în timp a obligaţiilor contractuale asumate în sensul respingerii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune a recurentei SC S. SRL, constatând că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 3 din Decretul nr. 167/1958 sub aspectul momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie, că în conformitate cu prevederile art. 15 din contract, numai „la semnarea procesului-verbal de recepţie se consideră că Antreprenorul şi-a respectat prevederile contractuale şi are dreptul la plata integrală a preţului".
Referitor la executarea Contractului de Antrepriză recurenta învederează că exista deja pronunţată o soluţie definitivă şi irevocabilă cu privire la acest aspect, inclusiv cu privire la cuantumul penalităţilor datorate de SC E. SA recurentei şi anume această stare de fapt şi de drept a fost trasată prin Hotărârea Arbitrală nr. 12 din 29 mai 2007.
Consideră recurenta că atât timp cât între părţi a intervenit deja soluţia irevocabilă a instanţei de judecată în toate fazele procesuale cu privire la executarea contractului cu bună-credinţă, cât şi cu privire la cuantumul pretenţiilor, există putere de lucru judecat în ceea ce priveşte calculul pretenţiilor, respectiv al penalităţilor datorate în baza art. 14 şi 15 din contract şi anume acestea se calculează la preţul contractului şi nicidecum la rest de lucrări rămase de executat sau neexecutate, sau executate cu întârziere.
Se arată că instanţa s-a pronunţat greşit la pag. 3, alin. (2) cu privire la cuantumul penalităţilor apreciind că „îndrumările date prin Decizia nr. 367/2009 (ca şi prin Decizia nr. 1680/2013) nu lasă loc de interpretare" şi că instanţa supremă a precizat expres, că instanţa Curţii de Apel Braşov „avea a stabili cuantumul penalităţilor în raport cu lucrările neexecutate sau executate cu întârziere".
Precizează recurenta-reclamantă că în Decizia nr. 1680/2013 (ca şi în Decizia nr. 367/2009) instanţa supremă a cerut instanţei Curţii de Apel Braşov administrarea de noi probe, clarificarea modului de îndeplinire a obligaţiilor părţilor, cu respectarea regulilor de interpretare a contractelor şi numai, în situaţia constatării incidenţei clauzei penale în speţă, avea a stabili cuantumul penalităţilor în raport cu lucrările neexecutate sau executate cu întârziere.
Consideră recurenta-reclamantă că instanţa şi-a întrecut rolul activ substituindu-se părţilor contractante şi mai mult expertului desemnat în cauza care nu a putut stabili o valoare certă a lucrărilor rămase de executat.
Referindu-se la concluziile raportului de expertiză din 2011, recurenta-reclamantă arată că neştiind data finalizării lucrărilor şi cu atât mai mult stadiul (fizic şi valoric) lucrărilor neterminate, nu se poate stabili valoarea penalităţilor (care se măsoară în procente înmulţite cu numărul de zile de întârziere de la data terminării lor), numai pentru întreaga valoare a lucrărilor, neterminate şi nerecepţionate şi predate, conform contractului.
Raportat la îndrumările, instanţei de casare, recurenta precizează că instanţa prin decizia atacată nici măcar nu a antamat incidenţa clauzei penale prevăzută la art. 14 din contract, clauza penală ce are un înţeles facil atât în ceea ce priveşte procentul penalităţilor cât şi termenul de la care acestea încep să curgă.
Recurenta învederează faptul că instanţa în mod greşit nu s-a pronunţat şi cu privire la precizarea clară de la art. 14 din contract, respectiv „în cazul în care Antreprenorul din vina sa întârzie recepţia cu peste 30 de zile, Clientul are dreptul să ceară la expirarea acestui termen penalităţi de întârziere de 0,15%/ zi" şi nici cu privire la incidenţa acesteia în modul de calcul al penalităţilor. Se arată că această clauză stabileşte clar faptul că şi în situaţia în care lucrările ar fi fost terminate, Antreprenorul este la fel penalizabil şi numai pentru faptul că întârzie recepţionarea şi predarea (după remedierea deficienţelor constatate cu ocazia recepţiei) lucrărilor cu peste 30 de zile. Ori SC E. SA a refuzat expres şi refuză în continuare să încheie un proces-verbal de recepţie, proces-verbal care ar încheia executarea contractului şi ar pune capăt litigiului între părţi.
Consideră recurenta că în situaţia în care pârâta a refuzat şi refuză în continuare să recepţioneze şi să predea cu proces-verbal lucrările, neexistând nici un proces-verbal de recepţie, nu se pot calcula penalităţi decât la întreaga valoare a lucrărilor, valoare neterminată şi nerecepţionată.
De asemenea, se arată, în mod greşit instanţa nu s-a pronunţat cu privire la prevederile art. 15 din contract care au o strânsă legătură cu art. 14 sub aspectul cuantumului penalităţilor şi anume, atâta timp cât numai „la semnarea procesului-verbal de recepţie se consideră că Antreprenorul şi-a respectat prevederile contractuale şi are dreptul la plata integrală a preţului lucrării" recurenta apreciind că şi penalităţile se calculează tot la preţul integral al contractului, preţ care de fapt a fost achitat integral de către SC E. SA, fără însă ca aceasta sa-şi execute în integralitate obligaţiile asumate prin contract.
Recurenta reiterează că această situaţie de fapt şi de drept a fost soluţionată prin Hotărârea Arbitrală nr. 12/2008 rămasă irevocabilă şi executată deja silit.
Conchide recurenta-reclamantă în sensul că instanţa, prin sentinţa atacată, a interpretat greşit actul juridic dedus judecaţii schimbând înţelesul lămurit al acestuia sub aspectul acordării numai în parte a sumei (3.959,31 lei) cu titlu de penalităţi, suma care nu este justificată, explicată sau care să aibă un temei legal, în condiţiile în care nici măcar expertul nu a putut stabili cu certitudine o sumă, şi aceasta pentru că, în contract, art. 14 şi 15 sunt prevederi foarte clare dar au fost ignorate atât de instanţă cât şi de expert, că instanţa a stabilit penalităţi numai pentru un procent foarte mic de lucrări, dovedite (şi prin expertiză) că acestea nu sunt terminate de pârâtă ci de alte societăţi, expertul neputând calcula valoarea acestor lucrări în lipsa unor procese-verbale de recepţie şi a situaţiilor de lucrări.
Se arată că nu s-au calculat penalităţi nici măcar pentru lucrările pentru care s-a repus acţiunea pe rol în vederea efectuării suplimentului de expertiză (strict numai lucrările contractate de pârâtă şi executate de SC T.P. SRL), pentru că, potrivit contractului din 2002 nu se pot calcula penalităţi decât la întreaga valoare neterminată şi nepredată cu proces-verbal de recepţie, instanţa „selectând" doar lucrările cuprinse în tabelul la Situaţia deconturilor la 15 mai 2003.
Consideră recurenta-reclamantă că motivarea instanţei potrivit căreia „nu există dovada că ar fi fost predate beneficiarului, chiar şi peste termen" nu este realistă din moment ce nici pentru celelalte lucrări constatate a fi neterminate nu există nici o dovadă de predare către beneficiar.
În ceea ce priveşte nelegalitatea sentinţei civile nr. 9/F/2014 raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta învederează instanţei de recurs ca hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea legii, şi anume cu încălcarea „legii părţilor" cât şi cu încălcarea art. 969 şi urm. C. civ. din 1864.
În argumentarea acestui temei de recurs se arată că executarea contractului priveşte în primul rând părţile iar în executarea acestuia nu poate interveni nimeni, nici măcar o instanţă de judecată, că în speţă, în ceea ce priveşte executarea contractului deja există o soluţie irevocabilă a instanţei de judecată pronunţată cu privire la H. A. nr. 12/2007 iar instanţa Curţii de Apel Braşov, prin sentinţa nr. 9/F/2013 nu face decât să pronunţe o hotărâre potrivnică, pronunţată tot de Tribunalul Braşov în Dosarul nr. 5112/62/2007 prin sentinţa nr. 3722/2007, care a tranşat foarte clar clauza penală şi cuantumul penalităţilor; mai mult, se arată, Curtea de Apel Braşov prin respingerea recursului EXA SA a întărit şi a menţinut prevederile Hotărârii Arbitrale nr. 12/2007, Curtea de Apel Braşov ignorând şi prevederile art. 327 (1) C.P.C. vechi care consfinţeşte clar care hotărâre definitivă se va anula în cazul unei hotărâri potrivnice.
Pentru motivele expuse s-a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a sentinţei nr. 9/F/2014 iar pe fond s-a solicitat admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată, obligarea pârâtei SC E. SA la plata sumei de 116.880 lei precum şi a tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate şi achitate de subscrisa SC S. SRL în toate fazele procesuale.
II. Recurenta-pârâtă SC E. SA Braşov solicită admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii recurate şi, pe cale de consecinţă, respingerea acţiunii în anularea hotărârii arbitrale formulată de către SC S. SRL, cu menţinerea ca legală şi temeinică a hotărârii arbitrale, cu cheltuieli de judecată, în temeiul art. 304, pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., invocând şi dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ.
Consideră recurenta-pârâtă că soluţia dată prin hotărârea recurată este în mod evident ilegală şi lipsită de raţionament juridic aducând în susţinere următoarea argumentaţie.
După cum rezultă chiar din conţinutul art. 14 din contract: "în cazul în care antreprenorul din vina sa întârzie recepţia cu peste 30 de zile, clientul are dreptul să ceară la expirarea acestui termen penalităţi de întârziere de 0,15% pe zi." Or, la data expirării acestui termen nu exista nici un act la dosar prin care clientul să atragă atenţia şi să ceară penalităţi de întârziere, consimţând prin aceasta că antreprenorul nu se face vinovat de întârziere. Nu se face vinovat de întârziere din mai multe motive şi anume:
- sediul administrativ a fost modificat în plus cu aproape un nivel, executându-se lucrări suplimentare;
- autorizaţia de construcţie pentru garaj a fost eliberată după 30 august 2002, data finală prevăzută în contract pentru executarea lucrărilor contractate; nu este adevărată precizarea din sentinţa de mai sus că această autorizaţie modifică nivelul de mansardă în etaj, întrucât autorizaţia, autorizează lucrările de construcţie garaj P+E, nefiind autorizaţia de completare sau modificare a altei autorizaţii, fiind vorba de o nouă construcţie faţă de cea prevăzută în autorizaţia din 2002.
În ce priveşte calculul penalităţilor pe care-l face instanţa de apel, la suma de 54.200.207 lei pe perioada august 2004 - noiembrie 2005, această recurentă consideră că este complet eronat, întrucât sunt ignorate în mod evident, următoarele mijloace de proba:
a) Adresa din 19 mai 2003 (anexa 1) sunt prevăzute lucrările la acoperişul garajelor, garaje întârziate din cauza întârzierii autorizării lor. Dar la 1 iunie 2003 prin adresa din 9 iunie 2003 a trimis situaţia de lucrări definitive din care rezultă că şi aceste lucrări au fost executate de noi.
b) Actul din 13 august 2003 al SC S. SRL înregistrat la societatea noastră din 15 august 2003 rezultă că toate lucrările prevăzute în Contractul din 2002 erau executate; în plus, erau efectuate şi lucrări suplimentare.
c) Raportul de expertiză tehnică judiciară - Specialitatea construcţii
- Completare şi răspuns la obiecţiuni din 2010 întocmit de ing. C.L. în Dosarul civil nr. 4938/62/2008 la pag. 8 pct. 3, Concluzii se precizează: " Data certă la care se pot considera încheiate lucrările stipulate în Contractul din 2002 (cu unele foarte mici lucrări neterminate, vezi pct. c) şi d) este 15 mai 2003."
d) Raportul de expertiza tehnica din 2012 întocmit de expert tehnic ing. B.M. în Dosarul nr. 272.1/64/2004 la cap. III Concluzii se precizează:" 4.3 . Având în vedere existenţa contractului nr. ½ aprilie 2003 încheiat între SC S. SRL şi SC E.E. SRL pentru executarea lucrărilor de finisaj se poate considera că data încheierii contractului să fie data finalizării de către SC E. SA a lucrărilor contractate 2 aprilie 2003". 4.4 Lucrări ofertate şi contractate de către SC E. SA şi neexecutate de către aceasta nu există.
e) Certificatul de urbanism din 8 septembrie 2004 eliberat de Primăria Săcele precizează darea în folosinţă definitivă a imobilului din Săcele.
Precizează recurenta-reclamantă că din actele depuse rezultă clar că, pe perioada august 2004 - noiembrie 2005 lucrările întârziate în adresa din 2003 erau executate în cursul anului 2003 de către SC E. SA Braşov şi în consecinţă nu poate fi vorba despre penalităţi de întârziere pe această perioadă, atât timp cât, prin certificatul de urbanism, se precizează că garajele erau executate definitiv, inclusiv acoperişul lor.
Se arată că Decizia nr. 60/Ap din 18 iunie 2010 a Curţii de Apel Braşov, secţia comercială, nu a luat în considerare lucrările prevăzute în adresa din 2003 ci s-a pronunţat cu privire la încheierea procesului verbal de recepţie la 30 august 2002 precizând că nu poate fi semnat la această dată întrucât garajele s-au construit după această dată.
Se arată că afirmaţia potrivit căreia lucrările suplimentare au fost achitate nu este corectă întrucât conform expertizei tehnice a ing. B.M. la cap. III (concluzii) rezultă o valoare de lucrări executată peste valoarea estimativă a contractului de 23.430 lei noi neachitată de către SC S. SRL, că în ce priveşte procesul-verbal din 23 septembrie 2003 încheiat între SC S. SRL şi SC T.P. SRL, se arată că acesta este un act produs după ce SC S. SRL prin adresa din 13 august 2003 şi-a precizat punctul de vedere cu privire la executarea contractului din 2002. Consideră recurenta că acest proces-verbal este un act fictiv neprofesionist şi care de fapt se referă la lucrări neterminate conform proiectului de execuţie şi nu conform Contractului din 2002, acest act fiind semnat de către H.G. şi N.S., care la acea vreme era şi angajatul lui SC S. SRL, aşa după cum rezultă şi din facturile de materiale primite de către acesta ca reprezentant al firmei de mai sus şi pe care le anexăm.
În ceea ce priveşte afirmaţia că fundaţia parapet parter şi fundaţia scara principală e turnată cu aproximativ 15 cm peste cota ternului, recurenta-pârâtă consideră că aceasta este o afirmaţie neprofesionistă întrucât aşa trebuia să fie turnată.
În ce priveşte tavanul etaj garaj şi zidurile interioare etaj garaj, se arată că, aşa după cum se precizează în ambele expertize, acestea sunt lucrări de finisaje şi nu sunt cuprinse în oferte şi în contractul cu SC E. SA.
Recurenta-pârâtă precizează că după actul din 2003 în care se confirmă executarea Contractului din 2002, SC S. SRL întocmeşte o serie de acte fictive, ultimul fiind precizat în Dosarul nr. 4938/62/2008 şi anume un proces-verbal de recepţie în regie proprie în care sunt excluşi toţi constructorii care au construit imobilul din Săcele, act incriminat şi de către expert C.L., toate aceste manevre fiind făcute pentru a duce în eroare justiţia şi prin penalităţile care le-ar fi dorit să le încaseze să acopere cheltuielile cu imobilul din Săcele astfel că această clădire să nu-l coste nici un leu.
Înalta Curte, examinând sentinţa recurată din perspectiva criticilor formulate, constată că recursurile sunt nefondate pentru motivele ce se vor arăta.
I. Instanţa, cu ocazia rejudecării în fond, a avut a se pronunţa în raport de art. 315 alin. (1) C. proc. civ., conform îndrumărilor date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 367 din 9 februarie 2009, asupra îndeplinirii condiţiilor necesare şi suficiente pentru antrenarea răspunderii contractuale a pârâtei şi, în situaţia constatării incidenţei clauzei penale, asupra cuantumului penalităţilor pe care pârâta le datorează în raport cu lucrările neexecutate sau executate cu întârziere.
Instanţa s-a conformat dispoziţiilor cuprinse în hotărârea de casare, interpretând contractul de antrepriză din perspectiva determinărilor impuse conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ. -raportat la probatoriile administrate în acest sens.
Aserţiunea recurentei cu privire la existenţa autorităţii de lucru judecat cu privire la executarea contractului de antrepriză nu poate fi primită întrucât prin Hotărârea arbitrală nr. 12 din 29 mai 2005 s-a tranşat un litigiul care viza o altă perioadă contractuală respectiv februarie 2004 - iulie 2004 şi care nu tranşează modalitatea de calcul al penalităţilor în varianta propusă de recurentă.
Instanţa de fond s-a pronunţat în mod judicios şi asupra clauzei penale inserată la art. 14 din contractul de antrepriză, interpretând-o în folosul părţii care s-a obligat, în sensul indicat de art. 983 C. civ.
Nu se poate reţine că instanţa s-a substituit părţilor şi expertului în stabilirea valorii lucrărilor neexecutate întrucât concluziile raportului de expertiză au relevat imposibilitatea evaluării acestor lucrări faţă de faptul că la momentul judecăţii construcţia era finalizată, nefiind posibilă expertizarea unor lucrări ascunse.
Astfel, în mod judicios instanţa de fond s-a raportat la înscrisurile pe care Ie-a considerat pertinente şi lămuritoare în dezlegarea problemei de drept supuse analizei, respectiv situaţia deconturilor întocmită de reprezentantul pârâtei de unde rezultă că la data de 15 mai 2003 rămăseseră de executat lucrări în valoare de 54.200.207 lei, fiind depăşit termenul contractual, înscrisul fiind opozabil ambelor părţi, la adresa trimisă recurentei-pârâte de către reprezentantul recurentei-reclamante la data de 15 septembrie 2003.
Instanţa de fond nu s-a pronunţat cu privire la prevederile art. 15 din contractul de antrepriză întrucât analiza acestei clauze excede limitele judecăţii trasate prin decizia de casare, astfel că şi această critică este nefondată.
Hotărârea recurată a fost pronunţată cu respectarea principiului autonomiei de voinţă a părţilor consacrat de art. 969 C. civ., instanţa de fond făcând o corectă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor contractuale pe de-o parte şi a probatoriului administrat, pe de cealaltă parte, criticile formulate de recurenta-reclamantă nefiind de natură a conduce la cenzurarea sentinţei recurate.
II. Potrivit art. 14 din contractul din 2002 neexecutarea la termen a lucrărilor atrage pentru antreprenor penalităţi de întârziere de 0,15%/zi iar în cazul în care antreprenorul, din vina sa, întârzie recepţia cu peste 30 de zile, clientul are dreptul să ceară, la expirarea acestui termen, penalităţi de întârziere de 0,15%.
În aplicarea şi interpretarea corectă a art. 969 coroborat cu art. 1066 şi 1069 alin. (1) C. civ. instanţa a apreciat raportat la probatoriul administrat că pârâta nu a dovedit că a fost împiedicată de către reclamantă să execute lucrările potrivit proiectului iniţial până la termenul convenit contractual, nereuşind astfel să răstoarne prezumţia instituită de art. 1082 C. civ.
Sub aspectul calculului penalităţilor instanţa de fond, respectând cu stricteţe dispoziţiile deciziei de casare, conform art. 315 C. proc. civ., a avut a se raporta la lucrările neexecutate sau executate cu întârziere, sens în care în cauză, s-a efectuat o expertiză tehnică.
Probele pretins neluate în considerare de către instanţă vizează o situaţie de lucrări înlocuită unilateral de beneficiar şi prezentată clientului pentru verificare cu proces verbal de recepţie la terminarea lucrărilor încheiat de recurenta-reclamantă pentru lucrări ce nu sunt vizate de contractul din 2002 şi raportul de expertiză C. efectuat în primul act procesual, completat în rejudecare cu un supliment de expertiză, aspecte fără relevanţă în materie probatorie.
În considerarea celor ce preced, Înalta Curte în temeiul art. 312 C. proc. civ., constatând legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate din perspectiva criticilor formulate, va respinge ambele recursuri ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă SC S. SRL Braşov împotriva sentinţei nr. 9/F din 19 februarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, conflicte de muncă şi asigurări sociale, ca nefondat.
Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă SC E. SA Braşov împotriva sentinţei nr. 9/F din 19 februarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, conflicte de muncă şi asigurări sociale, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi, 14 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3049/2014. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3152/2014. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
