ICCJ. Decizia nr. 3256/2014. Civil. Contestaţie la executare. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3256/2014
Dosar nr. 6843/211/2013
Şedinţa publică din 24 octombrie 2014
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată sub nr. 6843/211/2013 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, în urma declinării competenţei de către Judecătoria Cluj-Napoca, contestatoarea SC R.M. SRL Ie-a chemat în judecată pe intimatele B.C.R. - Sucursala Cluj şi A.A.A.S. (numită în continuare A.A.A.S.), solicitând anularea popririi dispuse prin Ordinul nr. 5 din 30 ianuarie 2013 şi restituirea sumei de 1.000 lei, deja încasată.
în motivare, contestatoarea a susţinut perimarea executării silite pornite de intimată prin Ordinul nr. 1535 din 07 noiembrie 2006, în temeiul art. 389 C. proc. civ., ca urmare a neîndeplinirii niciunui act de executare pe o perioadă mai mare de 6 luni şi a invocat prescripţia dreptului de a cere executarea silită, având în vedere depăşirea termenului de 7 ani, prevăzut de art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 51/1998.
Cu privire la nelegalitatea actelor de executare, contestatoarea a arătat că nu i-a fost comunicat titlul executoriu şi că nu a fost înştiinţată cu privire la sumele datorate, conform art. 42 din O.U.G. nr. 51/1998.
Intimata A.A.A.S., prin întâmpinare, a invocat neîndeplinirea procedurii prealabile prevăzute de art. 46 din O.U.G. nr. 51/1998, necompetenţa materială şi teritorială a instanţei iniţial învestită (ce a condus la declinarea competenţei prin sentinţa civilă nr. 8852 din 30 mai 2013) şi excepţia tardivităţii promovării contestaţiei la executare, iar pe fond a solicitat respingerea contestaţiei ca neîntemeiată.
Totodată, intimata a formulat cerere de chemare în garanţie a C.J.A.S. Cluj, în temeiul art. 3 din O.U.G. nr. 95/2003, aceasta fiind obligată să garanteze pentru valabilitatea, realitatea şi actualitatea creanţelor transferate.
Prin sentinţa civilă nr. 122/2013 din 30 octombrie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, a respins excepţiile privind lipsa procedurii prealabile şi tardivitatea formulării contestaţiei ca neîntemeiate, a admis contestaţia la executare, a constatat prescrisă executarea silită, a anulat măsura popririi înfiinţate prin Ordinul nr. 5 din 30 ianuarie 2013, a dispus restituirea de către intimata A.A.A.S. a sumei de 1.000 lei, obligând-o totodată la plata sumei de 92,5 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată; a respins cererea de chemare în garanţie ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că intimata A.A.A.S. a preluat de la F.N.U.A.S.S., în temeiul O.U.G. nr. 95/2003, aprobată prin Legea nr. 557/2003, o creanţă totală de 1.059,47 lei împotriva contestatoarei, reprezentând contribuţie C.A.S., dobânzi şi penalităţi aferente. înştiinţarea contestatoarei cu privire la sumele datorate s-a realizat prin adresa din 21 aprilie 2004, emisă de C.A.S. Cluj şi prin somaţia colectivă din 04 martie 2004, iar prin Ordinul din 30 ianuarie 2013 intimata A.A.A.S. a dispus poprirea conturilor debitoarei până la acoperirea creanţei.
Analizând cu prioritate excepţiile invocate, curtea de apel a apreciat că, întrucât dispoziţiile art. 46 din O.U.G. nr. 51/1998 au urmărit soluţionarea cu celeritate a unor asemenea litigii, inclusiv pe cale amiabilă, dar nu au instituit nicio sancţiune pentru nerespectarea procedurii prealabile recomandate şi, faţă de lipsa oricărei vătămări, cu atât mai mult cu cât până la soluţionarea cauzei de instanţa competentă, aceasta a luat cunoştinţă de actele depuse, excepţia neîndeplinirii procedurii prealabile este neîntemeiată.
Cu privire la excepţia tardivităţii, curtea de apel a constatat că în speţă nu sunt incidente dispoziţiile art. 401 C. proc. civ. invocate de intimată, procedura executării silite desfăşurată în cauză fiind guvernată de normele speciale cuprinse în O.U.G. nr. 51/1998.
A mai reţinut curtea de apel că, în absenţa unor prevederi speciale în articolele destinate executării silite, prevăzute de O.U.G. nr. 51/1998, în cauză nu este incident un termen de decădere, ci doar termenul special de prescripţie de 6 luni prevăzut de art. 49 din acest act normativ şi, în consecinţă, a respins excepţia tardivităţii ca neîntemeiată.
Pe fond, prima instanţă a subliniat, cu prioritate, că, faţă de cadrul procesual, perimarea şi prescripţia nu constituie excepţii ce s-ar impune a fi analizate în condiţiile art. 137 C. proc. civ., ci apărări de fond în susţinerea contestaţiei la executare.
În ce priveşte incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 389 C. proc. civ. privind perimarea executării silite, curtea de apel a constatat că, potrivit art. 390 din acelaşi cod, acestea nu sunt aplicabile atunci când legea încuviinţează executarea silită fără somaţie. Or, conform art. 41 din O.U.G. nr. 51/1998, titlurile executorii guvernate de acest act normativ se pun în executare fără nicio formalitate. Astfel, comunicarea titlului executoriu prevăzută de acelaşi text de lege sau somaţia colectivă impusă de dispoziţiile O.U.G. nr. 95/2003 nu pot fi asimilate somaţiei reglementate de dispoziţiile art. 387 C. proc. civ., fiind acte de procedură cu regim şi conţinut diferit.
Totodată, prima instanţă a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 51/1998, termenul de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită a creanţelor preluate de A.V.A.S. (în prezent A.A.A.S.), constatate prin acte care constituie titlu executoriu sau care, după caz, au fost învestite cu formulă executorie, este de 7 ani, iar în cauză termenul a început să curgă de la data preluării creanţei de către intimată, respectiv 23 februarie 2004 şi s-a împlinit la 23 februarie 2011.
În ce priveşte pretinsa întrerupere a termenului de prescripţie prin Ordinul nr. 1535 din 07 noiembrie 2006, curtea de apel, constatând că acest înscris nu a fost depus de intimată la dosar, deşi era emis chiar de către aceasta, iar sarcina probei îi revenea, a înlăturat apărarea sa privind întreruperea cursului prescripţiei şi a constatat prescrisă executarea silită, anterior emiterii Ordinului nr. 5/2013 şi a adresei de poprire.
Faţă de motivul de anulare a actului de executare reţinut, curtea de apel a apreciat că nu se poate reţine nicio culpă în sarcina chematei în garanţie de natură a antrena răspunderea acesteia, nefiind incidente dispoziţiile art. 3 din O.U.G. nr. 95/2003 invocate de intimata A.A.A.S. şi, în consecinţă, a respins ca nefondată cererea de chemare în garanţie promovată de aceasta.
Împotriva acestei sentinţe, A.A.A.S. a declarat recurs, solicitând modificarea sentinţei, în sensul respingerii contestaţiei la executare.
În motivarea recursului, întemeiat pe prevederile art. 3041 şi 304 pct. 9 C. proc. civ., a susţinut că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor O.U.G. nr. 51/1998 privind prescripţia extinctivă.
Astfel, recurenta a susţinut că eronat a apreciat curtea de apel că a operat prescripţia dreptului de a solicita executarea silită, arătând că, faţă de natura creanţei, recuperarea acesteia este supusă dispoziţiilor O.U.G. nr. 51/1998, dispoziţii speciale ce derogă de la cele generale stipulate în C. proc. civ. Or, potrivit art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 51/1998, termenul de prescripţie este de 7 ani, iar conform prevederilor art. 41 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/1998 „Titlul executoriu se comunică debitorului şi se pune în executare fără nicio formalitate."
A subliniat recurenta că executarea silită demarată de ea nu este condiţionată deci de emiterea unei somaţii şi se face fără încuviinţarea instanţei.
În continuare, recurenta a arătat că în speţă termenul de prescripţie de 7 ani, calculat de la data preluării prin protocol a creanţei, respectiv 25 februarie 2004, s-ar fi împlinit la 23 februarie 2011, dacă cursul prescripţiei nu ar fi fost întrerupt prin Ordinul de poprire din 07 noiembrie 2006.
Astfel, a arătat că prima instanţă, în virtutea rolului activ, trebuia să solicite o copie a actului întrerupător al prescripţiei, despre care a făcut vorbire în întâmpinare, iar nu să admită contestaţia la executare ca prescrisă, în lipsa acestui act de la dosar.
Totodată, recurenta a precizat că, în cazul acelor situaţii care nu sunt prevăzute în mod expres în cuprinsul O.U.G. nr. 51/1998, dispoziţiile acesteia se completează cu cele ale Decretului nr. 167/1958 şi ale C. proc. civ.. Or, potrivit prevederilor Decretului nr. 167/1958, coroborate cu prevederile art. 4052 alin. (2) C. proc. civ., întreruperea şterge prescripţia începută înainte de a se fi ivit împrejurarea care a întrerupt-o, iar după întrerupere începe să curgă o nouă prescripţie.
În final, recurenta a arătat că în mod greşit a apreciat prima instanţă că nu a operat întreruperea prescripţiei, motivat de lipsa dovezii la dosar, deşi la întâmpinare fuseseră anexate toate actele emise de corpul de executori al A.A.A.S., care fac dovada întreruperii termenului de prescripţie. A precizat totodată că depune încă o dată Ordinul nr. 1535 din 07 noiembrie 2006 şi a subliniat că dreptul de a solicita executarea silită nu este prescris.
La 20 octombrie 2014, intimata SC R.M. SRL a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Analizând actele dosarului şi sentinţa atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reţine următoarele:
Potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., modificarea unei hotărâri se poate cere când aceasta este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
În concret, recurenta a invocat încălcarea dispoziţiilor O.U.G. nr. 51/1998 cu referire la prescripţia extinctivă şi, cum sentinţa primei instanţe nu este supusă apelului, a solicitat instanţei supreme ca, în temeiul art. 3041 C. proc. civ., să examineze cauza sub toate aspectele.
Înalta Curte constată că, aşa cum corect a reţinut şi prima instanţă, A.V.A.B. (în prezent A.A.A.S.)., în temeiul O.U.G. nr. 95/2003, aprobată prin Legea nr. 557/2003, a preluat o creanţă totală de 1059,47 lei împotriva contestatoarei, reprezentând contribuţie C.A.S., dobânzi şi penalităţi aferente. înştiinţarea contestatoarei cu privire la sumele datorate s-a realizat prin adresa din 21 ianuarie 2004, emisă de C.A.S. Cluj şi prin somaţia colectivă din 04 martie 2004, emisă de A.V.A.B., iar prin Ordinul nr. 5 din 30 ianuarie 2013, succesoarea în drepturi a acesteia, respectiv A.A.A.S. a dispus poprirea conturilor debitoarei până la acoperirea creanţei.
Astfel, potrivit prevederilor O.U.G. nr. 95/2003, creanţele bugetare restante, existente în evidenţele contabile ale C.N.A.S., la 30 iunie 2003, pentru care creditorul deţine titluri de creanţă sau titluri executorii legal constituite, erau cesionate către A.V.A.B, în vederea recuperării acestora în conformitate cu O.U.G. nr. 51/1998.
Totodată, conform aceluiaşi act normativ, valabilitatea, realitatea şi actualitatea creanţelor transferate, precum şi legalitatea titlurilor de creanţă şi a titlurilor executorii aferente era garantată de C.N.A.S., iar titlurile de creanţă aferente creanţelor bugetare transferate constituie titluri executorii.
În conformitate cu prevederile art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 51/1998, „Termenul de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită a creanţelor preluate de A.V.A.B., constatate prin acte care constituie titlu executoriu sau care, după caz, au fost învestite cu formulă executorie, este de 7 ani. Acest termen nu se aplică creanţelor pentru care dreptul de a cere executarea silită a fost prescris."
În speţă, criticile recurentei vizează aplicarea de către prima instanţă a dispoziţiilor legale referitoare la prescripţia dreptului de a cere executarea silită.
Aşa cum rezultă din cele arătate mai sus, intimata a preluat de la C.N.A.S. o creanţă, despre care nu s-a afirmat că este prescrisă, intimata beneficiind astfel de termenul de prescripţie de 7 ani, impus de prevederile art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 51/1998.
Trebuie subliniat însă că, întrucât aşa cum este stipulat şi la alin. (1) al articolului mai sus menţionat, cesiunea de creanţă are ca efect principal subrogarea cesionarului în toate drepturile principale şi accesorii ale creditorilor cedenţi, termenul de prescripţie curge nu de la data preluării creanţei de către intimată, ci de la data titlului executoriu, respectiv 21 ianuarie 2004.
Totodată, aşa cum judicios a apreciat şi recurenta, dispoziţiile O.U.G. nr. 51/1998 se completează cu dispoziţiile Decretului nr. 167/1958 şi ale C. proc. civ. referitoare la prescripţie. Or, conform art. 405 C. proc. civ., cursul prescripţiei se întrerupe şi pe data îndeplinirii în cursul executării silite a unui act de executare, iar după întrerupere începe să curgă un nou termen de prescripţie.
În acest context, Înalta Curte notează că recurenta a depus la dosar Ordinul de poprire din 07 noiembrie 2006, care reprezintă un act de executare apt să întrerupă cursul prescripţiei.
Prin urmare, cursul prescripţiei fiind întrerupt la 07 noiembrie 2006, termenul de prescripţie, calculat cu aplicarea prevederilor art. 17 din Decretul nr. 167/1958, coroborate cu prevederile art. 4052 C. proc. civ. redate mai sus, se împlinea la 07 noiembrie 2013.
Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că Ordinul nr. 5 din 30 ianuarie 2013 a fost emis înăuntrul termenului de prescripţie, astfel că eronat prima instanţă a constatat prescrisă executarea silită şi a admis contestaţia la executare.
Totodată, Înalta Curte notează că prima instanţă a reţinut că înştiinţarea intimatei cu privire la sumele datorate s-a realizat prin adresa din 21 ianuarie 2004, emisă de C.A.S. Cluj, care reprezintă titlul constatator al creanţei şi prin somaţia colectivă din 04 martie 2004, emisă de A.V.A.B.
Susţinerile intimatei vizând faptul că nu i-a fost comunicat titlul constatator al creanţei nu vor fi analizate, având în vedere că pe calea întâmpinării nu pot fi aduse critici sentinţei primei instanţe, putând fi formulate însă apărări cu privire la criticile aduse acesteia în calea de atac declarată de partea adversă. Or, în speţă, recurenta a criticat sentinţa atacată doar prin prisma prescripţiei dreptului de a cere executarea silită.
În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte constată că motivul de recurs invocat este întemeiat, astfel că, în temeiul art. 312 alin. (1)-(3), raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta A.A.A.S. şi în consecinţă va modifica în parte sentinţa atacată, în sensul că va respinge ca neîntemeiată contestaţia la executare şi va înlătura dispoziţiile privitoare la întoarcerea executării silite, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate, care nu au fost contestate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de recurenta A.A.A.S. împotriva sentinţei civile nr. 122/2013 din 30 octombrie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, şi în consecinţă:
Modifică în parte sentinţa atacată, în sensul că:
Respinge ca neîntemeiată contestaţia la executare.
înlătură dispoziţiile privitoare la întoarcerea executării silite.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3152/2014. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3259/2014. Civil. Acţiune pauliană /... → |
|---|
