ICCJ. Decizia nr. 3152/2014. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3152/2014
Dosar nr. 1236/1/2012*
Şedinţa publică din 21 octombrie 2014
Asupra recursului constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 11 din 12 ianuarie 2010 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în Dosarul nr. 2211/115/2009 s-a admis excepţia de necompetenţă materială a Tribunalului Caraş-Severin în a judeca pricina comercială de faţă invocată de pârâţii S.V. şi SC D.T.F. SRL Felnac; s-a declinat competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată formulată de către reclamanţii P.A.R., în nume propriu şi în reprezentarea minorului P.A., P.H., P.R. şi S.H.M.R. împotriva pârâţilor S.V., SC D.T.F. SRL Felnac, SC A.T. SA Bucureşti şi SC A.R. SA Bucureşti şi pârâtului-garant F.P.V.S. Bucureşti, pentru pretenţii, în favoarea Tribunalului Arad şi s-a dispus trimiterea dosarului cauzei la Tribunalul Arad, spre competentă soluţionare.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamanţii P.A.R., în nume propriu şi în reprezentarea minorului P.A., P.H., P.R. şi S.H.M.R., arătând că, în opinia lor, instanţa competentă este Tribunalul Caraş-Severin, secţia civilă.
Prin Decizia civilă nr. 576/R din 24 martie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în Dosarul nr. 2211/1/115/2009, s-a admis recursul declarat de reclamanţii P.A.R., în nume propriu şi în reprezentarea minorului P.A., P.H., P.R. şi S.H.M.R. împotriva sentinţei civile nr. 11 din 12 ianuarie 2010 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în Dosarul nr. 2211/115/2010 şi s-a modificat în tot sentinţa recurată, în sensul că s-a respins excepţia necompetenţei teritoriale şi s-a trimis cauza aceleiaşi instanţe pentru continuarea judecăţii.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Caraş-Severin la data de 13 aprilie 2011 sub Dosar nr. 2211/1/115/2009.
Prin sentinţa civilă nr. 464 din 14 iunie 2011, pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, în Dosar nr. 2211/1/115/2009, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtelor F.P.V.S. Bucureşti, SC A.R. SA Bucureşti şi SC A.T. SA Bucureşti şi în consecinţă, a fost respinsă acţiunea introdusă de reclamanţii P.A.R., în nume propriu şi în reprezentarea minorului P.A., P.H., P.R. şi S.H.M.R., împotriva pârâtelor F.P.V.S. Bucureşti, SC A.R. SA Bucureşti şi SC A.T. SA Bucureşti şi a fost respinsă acţiunea introdusă de reclamanţi faţă de pârâţii S.V. şi SC D.T.F. SRL Felnac.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că pârâtele SC A.T. SA Bucureşti şi SC A.R. SA Bucureşti au invocat excepţia lipsei calităţii pasive, motivat de faptul că, în lipsa unei poliţe de asigurare în răspundere civilă valabilă la data producerii accidentului, nu pot fi obligate să acopere prejudiciul produs.
Instanţa a constatat că la dosarul cauzei nu există o poliţă R.C.A. care. să fi fost încheiată de cele două pârâte SC A.T. SA Bucureşti şi SC A.R. SA Bucureşti şi care să fie în vigoare la data producerii accidentului astfel că, în baza art. 41 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, instanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtelor SC A.T. SA Bucureşti şi SC A.R. SA Bucureşti.
Şi pârâtul-garant F.P.V.S. Bucureşti a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a sa pe care instanţa a considerat-o ca fiind întemeiată, întrucât potrivit art. 61 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, republicată, F.P.V.S. Bucureşti, plăteşte despăgubiri persoanelor păgubite prin accidente de vehicule supuse înmatriculării.în cazul în care autorul a rămas neidentificat sau vehiculul nu este asigurat pentru răspundere civilă pentru pagubele produse prin accidente de vehicule, iar aşa cum rezultă din soluţiile instanţelor penale, culpa exclusivă a producerii accidentului aparţine lui P.S.
Pe fondul cauzei instanţa a constatat că, în condiţiile în care instanţele penale au constatat, prin deciziile penale, nevinovăţia pârâtului S.V., acesta şi prepusul său, SC D.T.F. SRL Felnac, nu răspund civil pentru presupusele daune cauzate reclamanţilor.
Pentru aceste motive instanţa în baza art. 137 alin. (1) C. proc. civ., raportat la prevederile art. 41 alin. (1), ale art. 61 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtelor F.P.V.S. Bucureşti, SC A.R. SA Bucureşti şi SC A.T. SA Bucureşti, şi în consecinţă, a respins acţiunea introdusă faţă de aceste pârâte.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanţii.
Prin Decizia civilă nr. 282/A, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în Dosar nr. 2211.1/115/2009*, a fost respins apelul reclamanţilor.
Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamanţii.
Prin Decizia civilă nr. 4463 din 13 noiembrie 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosar nr. 1236/1/2012, a fost admis recursul reclamanţilor, a fost casată decizia recurată şi s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut în decizia sa că decizia recurată va fi casată şi cauza va fi trimisă spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel pentru ca, în aplicarea art. 297 alin. (1), prima teză, C. proc. civ., aceasta, anulând sentinţa, să judece procesul cu evocarea fondului, urmând a da eficienţă art. 315 alin. (1) C. proc. civ., cu privire la problemele de drept dezlegate prin decizia de casare şi necesitatea administrării de probe.
De asemenea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că în ce priveşte motivul de recurs privind competenţa materială în raport de natura litigiului, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., acesta nu poate fi primit, deoarece, pe de o parte, problema competenţei teritoriale şi prin efectul soluţiei, problema competenţei materiale, au fost hotărâte irevocabil în primul ciclu procesual, iar, pe de altă parte, şi în lipsa unei hotărâri asupra competenţei, competenţa aparţine instanţei comerciale atrasă fiind în cauză de incidenţa art. 56 C. com.
Prin Decizia civilă nr. 33/A din 11 martie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în Dosar nr. 1236/1/2012, a fost admis apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 464 din 14 iunie 2011 a Tribunalului Caraş-Severin, a fost anulată sentinţa apelată şi s-a trimis cauza pentru. soluţionarea cauzei pe fond Tribunalului Caraş-Severin, secţia I civilă.
Cauza a fost reînregistrată la Tribunalul Caraş-Severin, la data de 21 mai 2013, sub nr. 1236/1/2012, la secţia I civilă, conform deciziei Curţii de Apel Timişoara, obligatorie pentru instanţă.
Prin precizarea de acţiune depusă la Tribunalul Caraş-Severin, reclamanţii au arătat că înţeleg să renunţe la judecată faţă de pârâta SC A.T. SA.
Prin sentinţa civilă nr. 3688 din 03 decembrie 2013 pronunţată în Dosarul nr. 1236/1/2012, Tribunalul Caras Severin a respins excepţiile ridicate.de pârâţii S.V., SC D.T.F. SRL Felnac şi F.P.V.S. Bucureşti.
A admis excepţia ridicată de pârâta SC A.R. SA Bucureşti şi constatat lipsa calităţii procesuale pasive a acesteia.
A respins acţiunea formulată de reclamanţii P.A.R., în nume propriu şi ca reprezentantă a minorului P.A., P.H., P.R., S.H.M.R. împotriva pârâţilor S.V., SC D.T.F. SRL Felnac, F.P.V.S. Bucureşti şi SC A.R. SA Bucureşti.
De asemenea, a luat act de renunţarea reclamanţilor la judecata cauzei faţă de pârâta SC A.T. SA Bucureşti, iar în final a obligat pe reclamanţi să plătească pârâţilor S.V. şi SC D.T.F. SRL Felnac suma de câte 800 lei fiecare, cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul, ca instanţă de fond în rejudecare, a reţinut că prin acţiunea civilă înregistrată la Tribunalul Caraş-Severin în Dosar nr. 2211/115/2009, reclamanţii P.A.R., în nume propriu şi în reprezentarea minorului P.A., P.H., P.R., în calitate de părinţi ai defunctului şi S.H.M.R., în calitate de soră a defunctului, au chemat în judecată pe pârâţii S.V., SC D.T.F. SRL Felnac, SC A.R. SA Bucureşti, SC A.T. SA Bucureşti şi F.P.V.S. Bucureşti, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtului S.V., în solidar cu partea responsabilă civilmente SC D.T.F. SRL Felnac, alături de asigurătorii SC A.T. SA Bucureşti, SC A.R. SA Bucureşti şi F.P.V.S. Bucureşti, la plata despăgubirilor materiale şi a daunelor morale, actualizate cu indicele de inflaţie de la data de 22 octombrie 2006 şi până la plata efectivă a sumelor solicitate.
Astfel, reclamanţii au solicitat cu titlu de prejudiciu material suma de 30.000 lei, reprezentând cheltuieli de înmormântare şi pomenile pentru defunctul P.S., precum şi contravaloarea autoturismului, iar cu titlu de prejudiciu moral suma de 1.250.000 lei, daune morale (câte 250.000 lei pentru fiecare reclamant).
Reclamanta P.A.R. a solicitat, de asemenea, în calitate de reprezentantă legală a minorului P.A. suma de 152.400 lei, reprezentând plata unei prestaţii periodice lunare în perioada 22 octombrie 2006 - 12 februarie 2008.
In motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că în urma accidentului de circulaţie din data de 22 octombrie 2006, provocat de pârâtul S.V., a decedat P.S., care conducea autoturismul. Reclamanţii au mai arătat că autoturismul a fost complet distrus iar ancheta penală a fost efectuată ilegal, fără încadrarea în drept care se impunea, fiind deci lovită de nulitate şi fără efect în civil.
Tribunalul a reţinut, referitor la excepţiile invocate de pârâţii S.V. şi SC D.T.F. SRL Felnac, că în speţă se aplică dispoziţiile art. 15 lit. o) Legii nr. 146/1997, în vigoare la data promovării acţiunii, iar referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, pe motiv că nu au făcut dovada calităţii de moştenitori ai defunctului P.S. s-a arătat că în cauză nu are relevanţă dacă reclamanţii au dezbătut succesiunea după defunct şi au sau nu calitate de moştenitori legali, deoarece se aplică dispoziţiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998-999 C. civ., în vigoare la data producerii accidentului.
Referitor la excepţia prescripţiei dreptului la opţiune succesorală, respectiv că reclamanţii nu au făcut dovada acceptării succesiunii defunctului, având în vedere că obiectul dosarului nu este succesiunea defunctului P.S., ci răspunderea civilă delictuală a pârâtului S.V. în producerea accidentului, nu are relevanţă dacă reclamanţii au acceptat sau nu succesiunea defunctului.
Referitor la excepţia nulităţii cererii de chemare în judecată în ceea ce îl priveşte pe minorul P.A., pe motiv că a fost formulată de numita P.A.R., în calitate de reprezentantă legală a minorului P.A., iar numita P.A.R. nu poate avea calitate de reprezentant pentru minorul P.A. în această acţiune, instanţa a respins şi această excepţie, deoarece reclamanta P.A.R. în calitate de mamă a minorului P.A., este reprezentanta legală a acestuia, neexistând contrarietate de interese între reclamanta P.A.R. şi minorul P.A.
Reclamanţii au investit instanţa de judecată cu o acţiune în despăgubiri civile, în răspundere delictuală, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 998-1003 C. civ., art. 49-50 din Legea nr. 136/1995, art. 8-13 din Ordinul C.S.A. nr. 3116/05, ca urmare a accidentului auto produs la 22 octombrie 2006 în oraşul Anina, în care au fost implicate autovehiculele autorului reclamantului decedat în accident şi cel al pârâtului S.V.
În ceea ce priveşte excepţia autorităţii de lucru judecat, instanţa s-a conformat dispoziţiilor Deciziei nr. 4463 din 13 noiembrie 2012, emisă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Din analiza probelor aflate la dosar, tribunalul a reţinut următoarele:
După analizarea situaţiei de fapt, prima instanţă în rejudecare a arătat că pârâtul nu poate susţine apărarea sa, că a plecat să anunţe" poliţia, ci a încercat să inducă în eroare organele de poliţie, prezentând un alt conducător auto ca autor al accidentului. Pârâtul nu se afla sub influenta băuturilor alcoolice.
Pentru infracţiunea prevăzută de art. 81 alin. (1) din O.U.G. nr. 192/2002 modificată şi republicată, pârâtul S.V. a fost trimis. în judecată prin rechizitoriul nr. 928/P/2006. Prin acelaşi act s-a dispus disjungerea şi continuarea cercetărilor faţă de pârât, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de ucidere din culpă, disjungerea fiind necesară având în vedere solicitarea de expertiză a pârâtului şi perioadei îndelungate de timp în care experţii realizează o astfel de expertiză.
Pe baza expertizelor, la data de 27 martie 2008 Parchetul de pe lângă Judecătoria Oraviţa a dispus prin rezoluţie în Dosarul nr. 838/P/2007 scoaterea de sub urmărire penală a numitului S.V., pentru comiterea infracţiunii de ucidere din culpă.
Împotriva rezoluţiei Parchetului de pe lângă Judecătoria Oraviţa au făcut plângere numiţii S.H.R., P.A.R., P.H. şi P.R.; Judecătoria Oraviţa, prin sentinţa penală nr. 141 din 26 septembrie 2008 a respins plângerea peteriţilor, ţinând cont de rapoartele de expertiză aflate la dosarul de urmărire penală, care au concluzionat că pentru acest accident culpa aparţine exclusiv numitului P.S., soluţie care a fost însuşită şi de instanţa de recurs, Tribunalul Caraş-Severin, care a respins ca nefondat recursul acestora prin Decizia nr. 141 din 26 septembrie 2008 din Dosarul nr. 559/273/2008, reţinându-se culpa în exclusivitate a victimei P.S.
Tribunalul a arătat că potrivit dispoziţiilor art. 22 alin. (1) C. proc. pen., hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în decizia pronunţată, Decizia nr. 4463/2012, a considerat că obiectul hotărârii penale în procedura art. 2781 C. proc. pen., cazul în dosar, este plângerea părţii vătămate în faţa judecătorului împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată, care nu conferă cadrul procesual al rezolvării unei acţiuni civile, decât dacă, în caz de admitere, judecătorul desfiinţând rezoluţia sau ordonanţa atacate, reţine cauza spre rejudecare, însă în complet legal constituit, când dispoziţiile privind judecata în primă instanţă şi căile de atac se aplică în mod corespunzător, sentinţa de admitere echivalând cu actul de trimitere în judecată, ceea ce nu este cazul, plângerea reclamanţilor fiind respinsă.
Ca atare, acţiunea reclamanţilor nu trebuia respinsă de plano, ci trebuia examinată pe fond.
Examinând pe fond acţiunea reclamanţilor, faţă de cele mai sus expuse, conform probelor administrate, s-a constatat că având în vedere alcoolemia victimei, traiectoria autoturismului condus de acesta, lipsa centurii de siguranţă, pentru producerea accidentului, culpa îi aparţine exclusiv.
Instanţa, faţă de dispoziţiile art. 137 C. proc. civ., a constatat că la dosarul cauzei nu există o poliţă R.C.A. care să fi fost încheiată de pârâta SC A.R. SA Bucureşti şi care să fie în vigoare la data producerii accidentului astfel că, în baza art. 41 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 şi, în consecinţă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC A.R. SA Bucureşti.
De asemenea, pârâta SC A.R. SA Bucureşti a invocat şi prematuritatea cererii de chemare în judecată, excepţie ce a fost respinsă, în cauză neoperând dispoziţiile art. 7201 C. proc. civ.
Şi pârâtul-garant F.P.V.S. Bucureşti a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, însă faţă de decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, obligatorie pentru instanţa de fond, tribunalul a respins această excepţie, precum şi excepţia prematurităţii cererii de chemare în judecată, în cauză neoperând dispoziţiile art. 7201 C. proc. civ.
Faţă de cele mai sus expuse, ţinând seama de dispoziţiile art. 998-1000 alin. (3) C. civ., instanţa de fond a respins acţiunea reclamanţilor.
A luat act de renunţarea reclamanţilor la judecata cauzei faţă de pârâta SC A.T. SA Bucureşti.
În baza art. 274-276 C. proc. civ., a obligat pe reclamanţi să plătească pârâţilor S.V. şi SC D.T.F. SRL Felnac suma de câte 800 lei pentru fiecare, cheltuieli de judecată, justificate cu onorariu de avocat.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel, în termen, reclamanţii P.A.R., în nume propriu şi în reprezentarea minorului P.A., P.H., P.R., în calitate de părinţi ai defunctului precum şi S.H.M.R., în calitate de soră a defunctului.
Prin Decizia nr. 21/A din 20 februarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, s-a respins apelul declarat de reclamanţii P.A.R., în nume propriu cât şi în calitate de reprezentant legal al minorului P.A., P.H., P.R., S.H.M.R. împotriva sentinţei civile nr. 3688/03 decembrie 2013, pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în Dosarul nr. 1236/1/2012 în contradictoriu cu pârâţii F.P.V.S. Bucureşti, S.V. şi SC A.T. SA Bucureşti, SC A.R. SA Bucureşti şi SC D.T.F. SRL Felnac, având ca obiect pretenţii.
Au fost obligaţi apelanţii, în solidar să plătească intimaţilor SC D.T.F. SRL Felnac şi S.V. câte 400 lei pentru fiecare, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu avocat.
În primul rând instanţa de apel s-a pronunţat asupra cererii de probaţiune şi a constatat că aceasta se impunea a fi respinsă pentru că, în raport cu disp.art. 294 C. proc. civ. rap. la art. 167 şi şi 186 şi urm. C. proc. civ., întrucât mărturia a 5 martori, care nici măcar nu au fost nominalizaţi de către reclamanţii - apelanţi, nu pot fi in măsura sa răstoarne concluziile a 3 expertize tehnice si criminalistice, măsurătorile efectuate la fata locului, planşele fotografice, analizele de stabilire a dinamicii accidentului rutier, declaraţii de martori de la locul accidentului - inclusiv martori oculari ajunşi la faţa locului la scurt timp de la producerea accidentului, precum şi buletinul de analiza toxicologica a victimei.
Apoi, curtea de apel, în raport cu disp.art. 201 şi urm. C. proc. civ. a constatat că o expertiză contabilă în prezenta cauză, mai ales cerute direct în apel nu îşi găseşte utilitatea, necesitatea si pertinenta în cauza, atât în ceea ce priveşte stabilirea vinovăţiei in accidentul de circulaţie, cât şi în stabilirea despăgubirilor cu caracter nepatrimonial solicitate de reclamanţi.
Pe fondul criticilor apelanţilor, instanţa de apel a constatat că vechiul C. civ., aplicabil prezentei speţe, a instituit răspunderea pentru fapta proprie prin art. 998 şi art. 999, care a constituit, totodată, şi temeiul pentru stabilirea condiţiilor generale ale răspunderii civile delictuale şi a fost invocat inclusiv în cererea de apel.
Atât din sentinţa apelată, cât şi din hotărârile penale pronunţate deja în această cauză, instanţa a apreciat că rezultă, fără putinţă de tăgadă, că nu sunt întrunite toate condiţiile răspunderii civile delictuale, în sensul că nu există o faptă ilicită, care să fi fost săvârşită de intimatul S.V. - conducător al autotrenului, precum şi faptul că în sarcina acestuia nu poate fi reţinută niciun fel de vinovăţie.
Or, pentru obligarea la plata despăgubirilor este necesar ca prejudiciul să fi fost produs printr-o faptă ilicită.
Consecinţa este că numai vinovăţia, din intenţie sau din culpa intimatului S.V. putea fi unica condiţie, de ordin subiectiv, care ar fi putut angaja răspunderea civilă delictuală a ambilor intimaţi -pârâţi, iar în condiţiile în care nu este îndeplinită condiţia vinovăţiei, nu poate fi antrenată nici răspunderea celorlalţi pârâţi.
Răspunderea presupune, aşadar, săvârşirea faptei ilicite cu vinovăţie (intenţie sau culpă, iar lipsa vinovăţiei înlătură răspunderea, chiar dacă fapta a fost săvârşită şi prin ea a fost cauzat un prejudiciu.
Întemeierea răspunderii pe vinovăţia făptuitorului constituie unul dintre fundamentele importante ale răspunderii juridice în general, deci şi ale răspunderii civile delictuale şi cum vinovăţia (vina sau culpa), reprezintă o condiţie esenţială a răspunderii civile delictuale, rezultă că această răspundere poate fi angajată numai dacă ne găsim în prezenta unei fapte ilicite, aflată în raport de cauzalitate cu prejudicial produs.
Instanţa de apel a arătat că ambii intimaţi - pârâţi au făcut dovada inexistenţei raportului de cauzalitate, cât şi a existenţei unei cauze străine de persoana lor, neimputabilă, pentru producerea prejudiciului ce face obiectul acestei acţiuni, cu sentinţa penală nr. 141 din 26 septembrie 2008, pronunţată de Judecătoria Oraviţa în Dosarul nr. 559/273/2008, definitivă prin Decizia penală nr. 3/R din 20 ianuarie 2009, pronunţată de Tribunalul Caraș - Severin, secţia penală, în Dosarul nr. 559/273/2008, precum şi cu toate înscrisurile existente în Dosarul nr. 559/273/2008.
Aceste hotărâri penale definitive se opun, cu forţa puterii de lucru judecat, în această acţiune ulterioară, în răspundere civilă delictuală, ceea ce înseamnă valoare probatorie pentru aceste hotărâri, cu obligaţia corelativă a apelanţilor de a dovedi contrariul, prin răsturnarea sarcinii probei, care le incumbă.
Nu trebuie omis din vedere că la data petrecerii evenimentelor, dar şi la data judecării, atât a cauzelor penale, dar şi a celei civile, erau în vigoarea şi sunt de asemenea aplicabile în cauză, atât vechiul C. proc. pen., cât şi vechiul C. proc. civ., respective vechiul C. civ.
Sub aceste auspicii, instanţa de apel a statuat că nu poate ignora dispoziţiile art. 22 C. proc. pen., în sensul că hotărârea definitivă a instanţei penale are, dacă nu autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, atunci cel puţin putere de lucru judecat cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia
Prin scoaterea de sub urmărire penală, atât procurorul, cât şi ambele instanţe penale au confirmat inexistenţa infracţiunii cercetate şi, drept urmare nevinovăţia penală a subsemnatului Saplontai Vasile pentru producerea accidentului rutier ce a avut loc în ziua de 22 octombrie 2006.
Este adevărat însă că vinovăţia civilă are o arie de cuprindere măi mare decât cea penală, numai că în cazul particular, acţiunea civilă este accesorie sau subsecventă acţiunii penale, s-a decis definitiv că nu există nici intenţie şi nici culpă, ca elemente ale vinovăţiei, în ceea ce-l priveşte pe intimatul - pârât S.
Atât din hotărârea apelată, cât şi din hotărârile penale menţionate mai sus, s-a arătat că rezultă, fără putinţă de tăgadă, că nu sunt întrunite toate condiţiile răspunderii civile delictuale, respectiv că nu există o faptă ilicită, care să fi fost săvârşită de pârâtul S.V., precum şi faptul că în sarcina acestuia nu poate fi reţinută niciun fel de vinovăţie.
De aceea, Curtea de apel a constatat la rândul ei că, din analiza acestui întreg probatoriu şi reexaminând pe fond acţiunea reclamanţilor, de fond a concluzionat corect şi justificat că accidentul de circulaţie din data de 22 octombrie 2006 a fost produs din culpa exclusiva a victimei P.S., care conducea un vehicul cu o alcoolemie de 1,2 g/l, nu purta centura de siguranţa şi a intrat pe contrasens, după care a intrat in coliziune cu autotrenul condus de intimatul S.V., care circula regulamentar pe sensul sau de mers, cu o viteza de 25 km/h.
De aceea, cum din probatoriul administrat rezultă culpa exclusivă a victimei P.S. şi nu a pârâtului S.V., instanţa de fond a respins justificat acţiunea reclamanţilor.
În sfârşit, în ceea ce priveşte statuările Înaltei Curţi din Decizia de casare nr. 4463/2012 cu privire la responsabilitatea F.P.V.S. - F.P.V.S., instanţa de apel a constatat că reclamanţii -apelanţi nu se pot întemeia pe dispoziţiile art. 50 alin. (3) din L. 136/1995, care prevede că se acordă despăgubiri şi în cazul în care persoanele care formulează pretenţii de despăgubiri sunt soţul (soţia) sau persoane care se află în întreţinerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului.
Aceasta pentru că o astfel de răspundere nu este antrenată automat de producerea unui prejudiciu, pentru că art. 49 din acelaşi act normativ prevede că asigurătorul, respectiv garantul F.P.V.S. Bucureşti acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, doar pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de vehicule, precum şi tramvaie şi pentru cheltuielile făcute de asiguraţi în procesul civil, în conformitate cu legislaţia românească în vigoare.
Însă, Înalta Curte a reţinut prin Decizia civilă nr. 4463/2012 că prin Ordinul nr. 1 din 4 martie 2008 al C.S.A. a fost modificat prin Ordinul nr. 13/2008 pentru modificarea Normelor privind F.P.V.S., iar F.P.V.S. este, aşadar, o asociaţie, persoană juridică de drept privat, fără scop patrimonial, constituită de toţi asigurătorii autorizaţi să practice asigurarea de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule (art. 25 alin. (1), (2), Legea nr. 32/2000).
Rezultă, aşadar, că F.P.V.S., cum o exprimă chiar denumirea, nu este obligat prin lege să răspundă pentru cel vinovat de producerea accidentului, între el şi aceştia neexistând nicio legătură, şi deci nici să răspundă delictual pentru prejudiciul cauzat de acesta.
Fondului nu i se poate antrena o răspundere solidară cu persoana vinovată în temeiul art. 1003 C. civ., întrucât nu se află în niciuna din ipotezele prevăzute de art. 1000 C. civ.
Nu i se poate antrena o astfel de răspundere nici în baza legii speciale pentru că legea specială nu o prevede, iar în lipsa unei stipulaţii legale, conform art. 1041 C. civ., obligaţia solidară nu se prezumă.
Prin voinţa legiuitorului, F.P.V.S. este chemat să despăgubească victima străzii, în scop de protecţie, independent de ideea de răspundere civilă şi deci de culpă în producerea prejudiciului.
Înalta Curte a mai statuat că, procesual, Fondul de protecţie F.P.V.S., constituit fiind din asigurătorii de răspundere civilă obligatorie are poziţia asigurătorului de R.C.A. dacă vehiculul ar fi fost asigurat de răspundere civilă obligatorie, fapt pentru care cuantumul prejudiciului suferit de victima străzii se stabileşte în strictă conformitate cu prevederile normelor privind aplicarea legii în domeniul asigurărilor obligatorii R.C.A. pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, în vigoare în România la data producerii accidentului (art. 6 alin. (2) din Norme).
Însă, în raport cu acest norme, chiar dacă F.P.V.S. Bucureşti are legitimare procesuală activă, acesta nu poartă nicio responsabilitate în privinţa unor eventuale plăţi către reclamanţii - apelanţi, care sunt soţia, respectiv descendenţii victimei P.S. nu au făcut dovada că defunctul lor antecesor P.S. ar fi avut o poliţă R.C.A. valabilă, la data producerii accidentului, din culpa sa exclusivă.
Pentru aceste motive, dispoziţiile art. 50 coroborat cu art. 49 din Legea nr. 136/1995 nu sunt aplicabile, în sensul solicitat de reclamanţii -apelanţi.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii P.A.R., P.A. prin împuternicit P.A.R., P.H., P.R. şi S.H.M.R., întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 4, 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârilor pronunţate cu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă pentru examinarea pe fond a cauzei cu încuviinţarea şi administrarea de probe directe în dovedirea culpei în producerea accidentului cu respectarea principiilor contradictorialitătii şi al dreptului la apărare şi, în consecinţă admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată.
În motivare, recurenţii - reclamanţi arată că hotărârea atacată este nelegală deoarece s-au încălcat dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., întrucât instanţa de casare a stabilit că acţiunea reclamanţilor nu trebuia respinsă de plano ci trebuia examinată pe fond de instanţa civilă cu încuviinţarea şi administrarea de probe directe în dovedirea culpei în producerea accidentului, cu respectarea regulilor de procedură civilă, a principiilor contradictorialitătii si al dreptului la apărare, dosarele penale generate de producerea accidentului având valoarea unor probe extrajudiciare.
Recurenţii - reclamanţi consideră că acţiunea civilă pentru despăgubiri intentată de persoanele aflate în întreţinere, copilul minor şi mama acestuia nu poate fi respinsă de către o instanţă civilă deoarece art. 50 alin. (3) Legea nr. 136/1995 trebuie să fie aplicat. Culpa accidentului este irelevantă instanţa urmând să oblige la despăgubiri pe asigurătorul R.C.A. al conducătorului auto, sau, Fondul de protecţie F.P.V.S.,dacă nu a existat o poliţă de asigurare R.C.A. valabilă. Aşadar instanţa este datoare să stabilească întâi care dintre conducătorii auto a provocat accidentul de circulaţie: pârâtul S. sau P.S. adică tatăl copilului minor şi soţul reclamanţilor, P.A., S.V., fiind răspunzători după caz: F.P.V.S., dacă a existat culpa lui S.V. respectiv SC A.R. SA dacă va fi stabilită şi culpa conducătorului auto P.S., sens în care invocă practica Înaltei Curte de Casație și Justiție din 2014.
Se arată de către recurenţi că nu există o poliţă de asigurare R.C.A. valabilă pentru autotractorul condus de către S.V., dar există o poliţă de asigurare R.C.A. valabilă pentru autoturismul, condus de P.S., poliţa R.C.A. din data de 30 iunie 2006 încheiată la SC A.R. SA. Precizează că poliţa R.C.A. valabilă încheiată la SC A.R. SA pentru autoturism a permis încasarea despăgubirilor plătite de SC A.R. SA către SC D.T.F. SRL.
Precizează şi faptul că existenţa poliţei R.C.A. valabile la data accidentului pentru autoturism la SC A.R. SA a fost indicată de pârâta Fondul de protecţie F.P.V.S., prin întâmpinare, iar pârâta SC A.R. SA nu a contestat.
Susţin recurenţii că Directiva C.E.E. nr. 72/166 a determinat modificarea Legii nr. 136/1995 şi art. 50 alin. (3) stipulează „Se acorda despăgubiri şi în cazul în care persoanele care formulează pretenţii de despăgubiri: soţul (soţia) sau persoane care se află în întreţinerea.conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului ", astfel că indiferent în sarcina cui se va stabili culpa cineva trebuie să plătească despăgubiri legale pentru copilul minor şi mama acestuia.
Astfel, dreptul unui copil minor sau al unei persoane aflate în întreţinere este o creanţă recunoscută în practica C.E.D.O. iar forţa legală a acesteia a fost echivalată la C.E.D.O. cu dreptul de proprietate. Noţiunea de persoane care se află în întreţinere, sintagma cuprinsă în art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995 cu trimitere la cei dependenţi de întreţinere care au drept la întreţinerea existentă la data accidentului când întreţinătorul dispare şi întreţinerea este oprită.
Legea nr. 172/2004 modifică şi completează Legea nr. 136/1995 în scopul corelării acestui act normativ cu Directivele U.E. Astfel, soţia şi persoana aflată în întreţinerea şoferului vinovat de accident pot formula cerere pentru despăgubiri şi au aceleaşi drepturi ca oricare alţi terţi prejudiciaţi si care sunt victime ale producerii accidentului de circulaţie, deoarece soţia sau persoana care se află în întreţinere sunt terţi faţă de şofer şi faţă de culpa acestuia. Terţii ce sunt păgubiţi, conform legii şi practicii europene, au dreptul la despăgubiri. Terţii conform legii existente în RO au aceleaşi drepturi la despăgubiri: acoperirea oricărui prejudiciu (lucrum cessans). Atâta timp cât există art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995 soţia şi persoana care se află în întreţinerea şoferului responsabil de accident pot formula o acţiune civilă pentru a obţine despăgubirile cuvenite instanţa obligând la plata prestaţiei periodice şi daune morale.
Recurenţii - reclamanţi invocă ca motiv de casare şi încălcarea dreptului la apărare garantat de art. 24 din Constituţia României, precum şi încălcarea art. 315 C. proc. civ. şi a art. 1 şi 5 din Legea 304/2002.
Totodată, recurenţii -reclamanţi că în mod greşit instanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de SC A.R. SA, având în vedere că poliţa R.C.A. SC A.R. SA valabilă exista la data de 22 octombrie 2006 pentru autoturism iar SC A.R. SA a plătit despăgubiri pentru autotractorul condus de S.
Intimata - pârâtă SC A.R. SA Bucureşti a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârilor pronunţate ca fiind temeinice şi legale.
De asemenea, a fost formulată întâmpinare şi de către intimatul - pârât F.P.V.S., acesta solicitând respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei instanţei de apel.
Analizând recursul prin prisma criticilor formulate şi a motivelor de nelegalitate invocate, înalta Curte constată că acesta este fondat, urmând a fi admis în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., pentru considerentele ce succed:
Prioritar, motivele de casare şi modificare prevăzute de art. 304 pct. 4, 6 şi 8 C. proc. civ. nu au fost avute în vedere de prezenta instanţă deoarece textele de lege respective au fost invocate în mod formal, criticile recurenţilor reclamanţi nesubsumându-se acestor cazuri.
Criticile formulate urmează a fi analizate în ordinea presupusă de succesiunea logică a argumentării soluţiei adoptate în prezenta cauză, şi nu în ordinea în care au fost expuse prin motivele de recurs, răspunzându-se tuturor susţinerilor recurenţilor - reclamanţi.
Astfel, din dezvoltarea motivelor de recurs, criticile formulate de recurenţi pot fi încadrate şi în cazul descris de pct. 5 al art. 304 C. proc. civ., întrucât se pretinde nerespectarea, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., context în care aceste critici vor fi analizate.
Potrivit dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, iar potrivit alin. (3) din acelaşi text de lege, în rejudecare, instanţa de fond va soluţiona cauza ţinând seama de toate motivele invocate în faţa instanţei a cărei hotărâre a fost casată.
Înalta Curte reţine că, prin decizia de casare pronunţată în ciclul procesual anterior (nr. 4463 din 13 noiembrie 2012), s-a statuat că acţiunea reclamanţilor nu trebuia respinsă de plano, ci trebuia examinată pe fond de instanţa civilă, cu încuviinţarea şi administrarea de probe directe în dovedirea culpei în producerea accidentului, cu respectarea regulilor de procedură civilă, a principiilor contradictorialităţii şi al dreptului la apărare, dosarele penale generate de producerea accidentului având valoarea unor probe extrajudiciare.
Totodată, instanţa de casare a constatat că nici excepţiile lipsei calităţii procesual pasive ale societăţilor de asigurare şi a F.P.V.S. nu au fost legal soluţionate, statuând că în măsura în care s-a reţinut lipsa unui raport juridic cu societăţile de asigurare chemate în judecată, F.P.V.S. avea legitimare procesual pasivă în calitate de garant al obligaţie de despăgubire, conform art. 11 din Norme şi a dispus ca, în cadrul rejudecării, instanţa de apel, în aplicarea art. 297 alin. (1) prima teză C. proc. civ. să anuleze sentinţa şi să judece procesul cu evocarea fondului, urmând a da eficienţă art. 315 alin. (1) C. proc. civ. cu privire la problemele de drept dezlegate prin decizia de casare şi necesitatea administrării de probe.
Sunt fondate criticile recurenţilor - reclamanţi potrivit cărora nu s-au respectat dispoziţiile obligatorii ale deciziei de casare, în raport de prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. în ceea ce priveşte conţinutul verificărilor ce urmau a fi făcute de către instanţa de rejudecare a apelului, precum şi în ceea ce priveşte necesitatea administrării de probe directe, încălcându-se implicit dreptul la apărare.
Instanţa de apel, în cuprinsul deciziei recurate, a respins cererea în probaţiune formulată de reclamanţi prin chiar cererea de apel, încălcând prevederile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. referitoare la rolul activ al instanţei în dezlegarea pricinii şi aflarea adevărului determinat de ignorarea probatoriului solicitat de apelanţii reclamanţi, inclusiv sub aspectul nedezbaterii acestuia, aspect care trebuie analizat nu din perspectiva principiului amintit, ci din perspectiva normelor de drept procesual, care prevăd obligaţia instanţei de a se pronunţa motivat asupra tuturor cererilor cu care a fost învestită, în consecinţă, şi asupra cererii de probe solicitate de părţi.
Astfel, asupra probelor solicitate de părţi instanţa trebuie să se pronunţe, printr-o încheiere, după ce au fost examinate condiţiile lor de admisibilitate.
Prin urmare, este greşită pronunţarea asupra cererii de probe prin decizie, întrucât conform art. 167-168 C. proc. civ., probele se supun dezbaterii în şedinţă publică anterior încheierii dezbaterilor şi rămânerii în pronunţare, în condiţiile în care acestea au fost cerute de reclamanţi prin chiar cererea de apel şi exista o indicaţie de evocare a fondului în decizia de casare.
Totodată, este greşită şi raportarea la expertizele criminalistice, stabilindu-se prin decizia de casare faptul că acestea au valoarea unor probe extrajudiciare.
Ignorând aceste statuări ale instanţei de recurs, instanţa de apel în rejudecare nu face o analiză propriu - zisă a probelor cauzei pentru constatarea lipsei elementelor răspunderii civile delictuale, ci se raportează tot la sentinţele penale pronunţate în speţă.
O atare soluţie încalcă dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. şi implicit principiul contradictorialităţii şi al dreptului la apărare, instanţa de apel producând recurenţilor - reclamanţi o vătămare, în sensul art. 105 alin. (2) C. proc. civ., care nu poate fi înlăturată decât prin casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
Este fondată şi critica recurenţilor - reclamanţi privind greşita respingere a acţiunii civile în raport de incidenţa dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995 referitoare la existenţa raportului de asigurare R.C.A. al şoferului vinovat de producerea accidentului cu SC A.R. SA, critică ce se încadrează în prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care trebuie intepretate prin raportare la art. 261 pct. 5 din acelaşi cod.
Din perspectiva art. 261 pct. 5 C. proc. civ. raportat la art. 295 din acelaşi cod este nelegală nepronunţarea instanţei de apel asupra unora din criticile formulate prin motivele de apel.
Recurenţii - reclamanţi au susţinut prin motivele de apel că antrenarea răspunderii F.P.V.S. şi a SC A.R. SA este alternativă, iar în măsura în care se reţinea culpa exclusivă a şoferului decedat şi acesta avea poliţă R.C.A. încheiată cu SC A.R. SA, trebuiau aplicate dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995 şi cuantificate despăgubirile cuvenite persoanelor enumerate de text suportabile de către asigurător.
Prin urmare, din verificarea deciziei recurate, Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a analizat chestiunea existenţei raportului de asigurare R.C.A. al şoferului vinovat decedat cu SC A.R. SA şi, în consecinţă nu a analizat motivul de apel care susţinea aplicabilitatea dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995.
În acest context, este fondată şi critica recurenţilor - reclamanţi privind greşita respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a SC A.R. SA în măsura în care susţinerile din apel ale reclamanţilor pe aspectele evocate nu au fost deloc analizate, ci instanţa de apel s-a limitat la a reţine lipsa unei poliţe de asigurare în răspundere civilă valabilă la data producerii accidentului.
În aceste condiţii nu se poate aprecia că instanţa de apel a analizat motivele de apel formulate, raportat la situaţia reală ce trebuia stabilită în cauză, aşa cum se dispusese prin decizia de casare anterioară.
Faptul că recurenţii din prezenta cauză sunt persoane îndreptăţite la a solicita şi obţine despăgubiri ca urmare a producerii riscului asigurat rezultă din dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 136/1995 care prevăd următoarele:
- (alin. (2)) „Despăgubirile se acordă (...) în caz de vătămare corporală sau deces, atât pentru persoanele aflate în afara vehiculului care a produs accidentul, cât şi pentru persoanele aflate în acel vehicul, cu excepţia conducătorului vehiculului respectiv" şi
- (alin. (3)) „Se acordă despăgubiri şi în cazul în care persoanele care formulează pretenţii de despăgubiri sunt soţul/soţia sau persoane care se află în întreţinerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului".
Stabilirea înţelesului exact al dispoziţiei legale cuprinsă în alin. (3) al art. 50 din Legea nr. 136/1995 constituie chestiunea de a cărei dezlegare depinde soluţionarea prezentului recurs, respectiv stabilirea voinţei reale a legiuitorului cu privire la protecţia acordată membrilor familiei conducătorul vinovat de producerea accidentului.
Or, chiar dacă în materie de asigurări principiul care se aplică este al interpretării restrictive, din redactarea textului, clară, sub aspectul termenilor utilizaţi, rezultă că legiuitorul a înţeles să acorde soţului şi copiilor aflaţi în întreţinere conducătorului auto vinovat de producerea accidentului, o protecţie comparabilă cu cea acordată victimelor directe ale accidentului respectiv dreptul la despăgubiri pentru daunele morale sau materiale acoperite de asigurarea R.C.A. în condiţiile în care paguba produsă îi are cauza în accidentul produs prin intermediul autovehiculului asigurat.
A considera că dreptul la despăgubiri recunoscut acestor membri ai familiei conducătorului auto vinovat de producerea accidentului funcţionează numai în ipoteza în care sunt victime directe, respectiv în caz de vătămare corporală sau deces deoarece se aflau în autoturism sau în afara lui conform alin. (2) din art. 50, lipseşte de orice finalitate şi efecte conţinutul alin. (3) deoarece, într-o atare interpretare membrii familiei conducătorului auto vinovat au la dispoziţie prevederile din alin. (2) fără să mai fie necesare o menţiune specială în ceea ce-i priveşte, fiind victime directe ale accidentului auto.
Distinct de acestea, parcularităţile acestui tip de asigurare de răspundere civilă obligatorie, caracterul său intuitu rei şi funcţia sa socială reparatorie impun concluzia că intenţia legiuitorului activ prin introducerea alin. (3) al art. 50 prin Legea nr. 304/2007 a fost aceea de a acorda în mod explicit familiei conducătorului auto vinovat de accident dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral sau material produs prin intermediul autovehiculului asigurat, o interpretare contrară nu numai că ar lipsi textul de lege de orice consecinţe juridice, dar ar extinde în mod nepermis clauza de excludere a conducătorului auto de la despăgubiri, care funcţionează numai între asigurat şi asigurător şi asupra familiei conducătorului auto ceea ce în mod evident nu a fost în atenţia legiuitorului.
În sfârşit se cuvine a fi subliniat şi faptul că modificările aduse Legii nr. 136/1995 au avut ca scop implementarea aquis-ul comunitar în această materie şi în sensul acordării membrilor familiei conducătorului auto vinovat de producerea accidentului o protecţie comparabilă cu cea de care beneficiază celelalte terţe victime.
Aşa fiind, constatând că hotărârea instanţei de apel este pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor legale incidente în cauză, respectiv art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările din România, va reţine incidenţa în cauză a motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi va trimite cauza spre rejudecare instanţei de apel, fiind necesară administrarea de probe sub aspectul cuantumului despăgubirilor la care sunt îndreptăţiţi reclamanţii.
În consecinţă, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., va admite recursul declarat de P.A.R., P.A. prin împuternicit P.A.R., P.H., P.R. şi S.H.M.R. împotriva Deciziei civile nr. 21/A din 20 februarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, pe care o casează şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanţii P.A.R., P.A. prin împuternicit P.A.R., P.H., P.R. şi S.H.M.R. împotriva Deciziei civile nr. 21/A din 20 februarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, pe care o casează şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3050/2014. Civil. Acţiune în anularea... | ICCJ. Decizia nr. 3256/2014. Civil. Contestaţie la executare.... → |
|---|
