ICCJ. Decizia nr. 3260/2014. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3260/2014
Dosar nr. 3415/96/2011
Şedinţa publică din 24 octombrie 2014
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Harghita, secţia civilă, la 15 decembrie 2011, reclamanta G.M.C. Sprl, în calitate de administrator judiciar al SC S. SRL, a chemat-o în judecată pe pârâta SC M. SRL, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 744.209.66 lei, reprezentând contravaloarea neachitată a facturilor fiscale din 08 decembrie 2009 şi din 08 decembrie 2009, emise în baza contractului de lucrări construcţii din 28 decembrie 2006, pentru situaţiile de lucrări nr. 6 şi 7, din care suma de 454.340,456 lei reprezintă debitul neachitat, iar suma de 289.869,21 lei penalităţi.
Prin sentinţa nr. 569 din 19 februarie 2013,Tribunalul Harghita, secţia civilă, a admis în parte acţiunea şi, în consecinţă, a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 219.276,78 lei, reprezentând debit restant neachitat, la plata dobânzii legale aferente sumei datorate, calculată de la 01 ianuarie 2010 şi până la 01 octombrie 2011 şi la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 6.400 lei, reprezentând onorariu expert judiciar, respingând celelalte pretenţii ale reclamantei ca neîntemeiate.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că relaţiile economice dintre părţi s-au desfăşurat în baza contractului de lucrări construcţii din 28 decembrie 2006, iar, ulterior deschiderii procedurii generale a insolvenţei împotriva SC S. SA, cu ocazia examinării documentelor din evidenţa contabilă, aceasta a apreciat că a rămas neîncasată suma de 454.340,456 lei, aferentă facturilor din 08 decembrie 2009, emise în baza contractului sus menţionat, conform situaţiilor de lucrări nr. 6 şi 7, la care se adaugă penalităţi în sumă de 289.869,21 lei.
Analizând probatoriul administrat în cauză, tribunalul a reţinut că reclamanta a probat executarea unor lucrări în cuantum de 219.276,78 lei, aferente situaţiilor de lucrări nr. 6 şi 7.a, lucrările aferente situaţiei nr. 7 b fiind executate în afara cadrului procesual, motiv pentru care a admis în parte acţiunea, obligând-o pe pârâtă la plata contravalorii acestor lucrări.
Cu privire la capătul de cerere privind acordarea penalităţilor de întârziere calculate în baza contractului, tribunalul a constatat că acest contract, fiind reziliat la 27 iulie 2009, nu poate constitui temei pentru acordarea penalităţilor, dar, având în vedere că este vorba despre o obligaţie având ca obiect o sumă de bani, în temeiul art. 1088 C. civ. a obligat-o pe pârâtă la plata dobânzii legale prevăzute de art. 3 din O.G. nr. 9/2000, calculată de la 01 ianuarie 2010 şi până la 01 octombrie 2011.
Împotriva acestei sentinţe părţile au declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin Decizia nr. 132/A din 25 noiembrie 2013, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a respins apelul declarat de pârâta SC M. SRL şi a admis apelul declarat de reclamanta G.M.C. Sprl, în calitate de administrator judiciar al SC S. SRL şi, în consecinţă, a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 248.942,74 lei, la care se adaugă T.V.A., reprezentând lucrări de construcţii efectuate şi neachitate şi la plata dobânzilor legale aferente, calculate de la 01 ianuarie 2010 şi până la data pronunţării deciziei, menţinând celelalte dispoziţii ale hotărârii apelate.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că tribunalul a apreciat corect probatoriul administrat în cauză, constatând că reclamanta a probat executarea unor lucrări în cuantum de 219.276,78 lei, aferente situaţiilor de lucrări nr. 6 şi 7.a, motiv pentru care a respins apelul intimatei - pârâte.
Notând că, deşi lucrările în valoare de 29.665 lei cuprinse în situaţia de lucrări nr. 7b nu sunt menţionate în contractul părţilor ori în actele scrise întocmite în executarea contractului, totuşi, potrivit raportului de expertiză întocmit în cauză, acestea au fost executate de reclamantă, astfel că, în condiţiile în care ele nu au fost desfiinţate ori refăcute, rezultă că au fost apreciate ca fiind utile de pârâtă, impunându-se astfel admiterea apelului declarat de intimata-reclamantă şi, în consecinţă, schimbarea în parte a sentinţei atacate, în sensul obligării pârâtei şi la plata acestei sume.
În ce priveşte solicitarea apelantei-reclamante de a se dispune acordarea dobânzii legale în continuare, până la achitarea integrală a debitului, faţă de dispoziţiile art. 294 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., care prevăd că în apel nu se pot face cereri noi, însă pot fi cerute dobânzile scadente după pronunţarea hotărârii, curtea de apel a apreciat că pot fi acordate în cauză numai dobânzile care au continuat să curgă, în virtutea caracterului lor succesiv, după pronunţarea hotărârii primei instanţe, fără a se putea dispune plata dobânzilor în alte condiţii decât s-a solicitat prin cererea introductivă ori ar decurge din efectul art. 294 alin. (2) C. proc. civ. (dobânzi neajunse la termen); astfel, a obligat pârâta şi la plata dobânzilor legale aferente debitului principal, calculate de la 01 ianuarie 2010 şi până la data pronunţării deciziei, respectiv 25 noiembrie 2013.
Referitor la cererea apelantei-reclamante privind acordarea integrale a cheltuielilor de judecată solicitate în faţa primei instanţe, constând în onorariu de expert în cuantum de 12.800 lei, instanţa de apel, observând că pretenţiile reclamantei au fost primite numai în parte, până la concurenţa sumei de 219.276,78 lei, a apreciat că tribunalul a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 276 C. proc. civ., conform cărora, în situaţia în care pretenţiile fiecărei părţi au fost încuviinţate numai în parte, instanţa va aprecia în ce măsură fiecare din ele poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei decizii, pârâta SC M. SRL a declarat recurs, solicitând modificarea sa în tot, în sensul admiterii propriului apel şi al respingerii apelului reclamantei şi acţiunii introductive.
În motivare, recurenta-pârâtă a reiterat situaţia de fapt şi istoricul litigiului şi a prezentat considerentele deciziei atacate, subliniind că aceasta este motivată contradictoriu, ineficient, inexact şi incomplet şi totodată lipsită de temei legal şi pronunţată cu încălcarea greşită a legii;
- au fost invocate, astfel, motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta pârâtă a arătat că nici tribunalul şi nici curtea de apel nu au reuşit să demonstreze dezideratul deplinei concordanţe dintre soluţia dată şi realitate, necreându-se astfel pentru părţi convingerea fermă că pricina lor a fost examinată minuţios, corect şi în baza unei analize temeinice şi să facă posibilă verificarea temeiniciei şi legalităţii acesteia de către instanţele ierarhic superioare în căile de atac.
A susţinut că, în concret, instanţa nu a analizat integral susţinerile din cererea de apel, motivarea fiind astfel incompletă, bazată pe o logică necorespunzătoare şi infirmată de probatoriul administrat, dar, cum insuficienţa motivării reiese din argumentele privind netemeinicia hotărârii pronunţate, precizează că va prezenta aceste argumente subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, recurenta-pârâtă a arătat că netemeinicia hotărârii judecătoreşti, ca primă ipoteză a motivului de recurs prevăzut de textul de lege mai sus menţionat, este evident în legătură cu modul în care instanţa de apel a apreciat probatoriul administrat în cauză şi a reţinut raporturile juridice dintre părţi. Or, decizia atacată nu este întemeiată, întrucât, faţă de probele administrate, soluţia dată nu corespunde adevărului, iar instanţa de recurs este chemată să verifice modul netemeinic în care prima instanţă şi instanţa de apel au apreciat probatoriul administrat în cauză, atât printr-o apreciere proprie a fiecărei probe administrate, cât şi prin aprecierea globală a acestora.
În continuare, susţinând că instanţa de apel nu a studiat cu atenţie înscrisurile din dosar şi nu a reţinut corect declaraţiile martorilor şi concluziile raportului de expertiză tehnică în construcţii, a redat aspecte reţinute prin raportul de expertiză şi fragmente din depoziţia martorilor T.L. şi K.G.A.
în final, recurenta-pârâtă a reiterat considerentele deciziei atacate şi, procedând la o analiză a acestora, a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a reţinut greşit situaţia de fapt şi implicit raporturile juridice dintre părţi şi a interpretat eronat probatoriul administrat în cauză.
Astfel, a arătat că instanţa de apel a omis în argumentarea sa să se refere la prevederile art. 4 alin. (3) din actul adiţional la contractul încheiat de părţi şi a reţinut în mod contradictoriu că, deşi procedura contractuală nu a fost respectată de reclamantă, nefiind încheiate acte de recepţie pentru lucrările evidenţiate unilateral de aceasta în situaţiile de lucrări nr. 6 şi 7, lipsa acestor documente este justificată de relaţiile conflictuale ivite deja între părţi. Or, la data executării lucrărilor părţile nu se aflau în relaţii conflictuale care să o scutească pe reclamantă de respectarea obligaţiilor prevăzute la clauza contractuală mai sus menţionată.
În acest context, autoarea căii de atac a menţionat şi că probele administrate relevă faptul că nu au fost respectate prevederile art. 1073, art. 1100 şi art. 1169 C. civ., conform cărora răspunderea contractuală a debitorului este atrasă doar când acesta îşi respectă propriile obligaţii şi dacă executarea este confirmată de debitor.
Cu privire la raportul de expertiză întocmit în cauză, recurenta-pârâtă arată că acesta cuprinde concluzii contradictorii şi exprimă neputinţa de a preciza exact şi a reconstitui eventualele lucrări executate din cele evidenţiate în situaţia de lucrări nr. 6, întrucât sunt categorii de lucrări, răspunsul putând fi dat doar de declaraţiile martorilor oculari. Or, din depoziţiile martorilor audiaţi în cauză, respectiv dirigintele de şantier şi responsabilul tehnic cu execuţia, reiese indubitabil că aceştia au infirmat existenţa lucrărilor în dispută şi au afirmat că acestea nu pot fi plătite.
Referitor la procesele verbale din 15 mai 2009 şi raportul de execuţie din 25 mai 2009, recurenta-pârâtă a evocat prevederile art. 1341 alin. (7) din Legea nr. 571/2003, art. 35 din Ordinul nr. 595/2007 pentru aprobarea procedurii de organizare a diriginţilor de şantier, în vigoare la data efectuării lucrărilor şi programul de control al calităţii lucrărilor instalaţiei de încălzire centrală stabilit de SC I. SRL conform Legii nr. 10/1995, Ordinului M.L.P.A.T. nr. 1/IS/1992 şi a Regulamentului aprobat prin H.G.R. nr. 272/1994 şi a arătat că aceste procese verbale privesc doar probe de presiune la rece la instalaţiile de încălzire şi la instalaţiile sanitare anterioare şi că singurul raport de execuţie care întruneşte cerinţele de validitate este cel din 30 octombrie 2009, toate celelalte rapoarte nefiind semnate de dirigentele de şantier şi de responsabilul tehnic cu execuţia.
A mai arătat autoarea căii de atac că în mod greşit a fost obligată la plata contravalorii lucrărilor cuprinse în situaţia nr. 7.b, motivat de faptul că nu s-a făcut dovada executării acestora cu rea-credinţă, precizând că obligarea unei părţi se poate face doar dacă sunt întrunite condiţiile răspunderii contractuale, pe bază de probe tehnice.
Totodată, a susţinut că în mod nelegal a fost obligată la plata dobânzii aferente debitului rămas neachitat, întrucât în contract nu sunt prevăzute dobânzi de întârziere şi a precizat că este nejustificată afirmaţia instanţei cu privire la avansarea de către reclamantă a unor sume de bani şi materiale, reprezentantul său legal fiind singurul care a plătit în avans sume de bani înainte de finanţare.
La 21 octombrie 2014 intimata-reclamantă a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului.
Înalta Curte, în conformitate cu art. 137, cu aplicarea art. 298, raportat la art. 316 C. proc. civ., văzând dispoziţiile art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., a luat în examinare excepţia nulităţii recursului, invocată din oficiu.
Potrivit art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă sub sancţiunea nulităţii dezvoltarea motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază, cu raportare strictă şi limitativă la cazurile de modificare sau casare prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.
Pentru a conduce la casarea sau modificarea hotărârii recurate, recursul nu se poate limita doar la indicarea uneia sau mai multor ipoteze dintre cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., condiţia legală a dezvoltării motivelor presupunând ca ele să poată fi încadrate într-unui dintre acestea.
Or, criticile vizând faptul că nici tribunalul şi nici curtea de apel nu au reuşit să demonstreze dezideratul deplinei concordanţe dintre soluţia dată şi realitate, prin raportare la probatoriul administrat în cauză şi la susţinerile sale din apel, nu pot fi circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care impune modificarea hotărârii atacate doar când aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Pe de altă parte, criticile recurentei potrivit cărora instanţa de apel a reţinut greşit situaţia de fapt şi implicit raporturile juridice dintre părţi şi a interpretat eronat probatoriul administrat în cauză nu pot fi circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., potrivit căruia modificarea unei hotărâri se poate cere când aceasta este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii. Or, subsumat acestui motiv de nelegalitate, recurenta-pârâtă a criticat decizia atacată prin prisma modului în care instanţa a examinat criticile sale din apel referitoare la modul în care tribunalul a interpretat contractul care a stat la baza relaţiilor economice dintre părţi, raportul de expertiză, declaraţiile martorilor şi documentele emise în executarea contractului.
De asemenea, criticile recurentei privind lipsa probelor temeinice care să conducă la obligarea sa la plata contravalorii lucrărilor aferente situaţiei de lucrări 7.b vizează aspecte ce ţin de netemeinicia hotărârii atacate, neputând face obiectul analizei instanţei de recurs.
În ceea ce priveşte critica conform căreia în mod nelegal a fost obligată la plata dobânzii aferente debitului rămas neachitat, deşi în contract nu sunt prevăzute dobânzi de întârziere, înalta Curte constată că aceasta a fost formulată direct în calea de atac a recursului, deci omisso medio, astfel că nu o va analiza.
De aceea, examinarea memoriului de recurs impune concluzia că recurenta nu a formulat nicio critică care să poată fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar indicarea celor reglementate de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. a fost făcută doar formal.
În realitate, criticile recurentei relevă nemulţumirea sa fată de modul de administrare sau interpretare a probelor ori faţă de modul de soluţionare a apelului în raport cu situaţia de fapt, însă ele nu răspund exigenţelor art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici ce pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Or, recursul este reglementat drept o cale de atac extraordinară, care priveşte analiza măsurii în care criticile aduse de recurentă, prin motivele de recurs, se încadrează sau nu în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Sancţiunea nulităţii recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârşire, ci şi în cazul motivării necorespunzătoare. O astfel de situaţie intervine şi în cauza de faţă din moment ce, aşa cum s-a arătat, recurenta nu dezvoltă critici de nelegalitate care pot fi încadrate în motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., ci se limitează la simpla afirmare a netemeiniciei şi nelegalităţii deciziei atacate.
Faţă de considerentele ce preced, Înalta Curte urmează a constata nul recursul în conformitate cu art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată nul recursul declarat de recurenta-pârâtă SC M. SRL împotriva Deciziei nr. 132/A din 25 noiembrie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3259/2014. Civil. Acţiune pauliană /... | ICCJ. Decizia nr. 3262/2014. Civil → |
|---|
