ICCJ. Decizia nr. 3095/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3095/2014
Dosar nr. 14609/3/2013
Şedinţa publică din 12 noiembrie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 29 februarie 2008 iniţial pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, precizată ulterior, reclamanţii I.F., G.T. şi S.N. au solicitat, în temeiul art. 50 din Legea nr. 10/2001, în contradictoriu cu Ministerul Economiei şi Finanţelor, Municipiul Bucureşti, prin primar general, obligarea pârâtului Ministerul Economiei şi Finanţelor la plata sumei de 3.304,78 ROL, actualizată la data plăţii, reprezentând preţul plătit pentru imobilul situat în Bucureşti, str. K., sector 1; obligarea Municipiului Bucureşti, prin primar general, la plata de daune interese reprezentând diferenţa dintre preţul achitat şi sporul de valoare dobândit de imobil în valoare de 8 miliarde ROL, valoarea de circulaţie a apartamentului.
Prin Sentinţa nr. 932 din 18 mai 2011 pronunţată în Dosar nr. 298311312009 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamanţilor şi ca rămasă fără obiect, cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice împotriva chematei în garanţie SC H.N. SA; a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantelor de acordare a cheltuielilor de judecată.
Prin Decizia nr. 24/A din 25 ianuarie 2012 pronunţată în Dosar nr. 29831/3/2009 Curtea de Apel Bucureşti a admis apelul reclamantelor împotriva sentinţei mai sus menţionate, care a fost desfiinţată şi trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Prin Decizia nr. 347 din 30 ianuarie 2013 pronunţată în Dosar nr. 2983113/2009 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondat, recursul formulat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, împotriva deciziei anterior arătate; a obligat recurentul la plata sumei de 500 RON cheltuieli de judecata căi re intimatele reclamante.
Prin Sentinţa nr. 122 din 27 ianuarie 2014 pronunţată în Dosar nr. 14609/3/2013 în rejudecare. Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, ca neîntemeiată; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, ca neîntemeiată; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti, prin primar general şi respins cererea formulată în contradictoriu cu acest pârât pentru acest motiv; a admis în parte cererea formulată de reclamanţi împotriva pârâtului Ministerul Finanţelor Publice; a obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice la plata, către reclamanţi, a sumei de 91.188,88 RON reprezentând preţ reactualizat; a respins cererea de chemare în garanţie a SC H.N. SA, ca neîntemeiată; a obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice să plătească reclamanţilor cheltuieli de judecată în cuantum de 3.424 RON.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că în cauza de faţă cadrul procesual este determinat de reclamanţii I.F., I. (fostă G.) T. şi S.N. care au formulat cererea de chemare în judecată împotriva pârâtului Ministerul Economiei şi Finanţelor pentru restituirea preţului actualizat, cerere ce a fost modificată prin solicitarea de a chema în judecată pe pârâtul Municipiul Bucureşti şi Ministerul Economiei şi Finanţelor pentru obligarea acestora la restituirea preţului actualizat şi valoarea de circulaţie a imobilului.
În cauză a fost formulată cerere de chemare în garanţie a SC H.N. SA de către Ministerul Economiei şi Finanţelor pentru obligarea acestuia la plata comisionului de 1% încasat la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
Prin hotărârea pronunţată la data de 14 octombrie 2008 în dosarul iniţial, nr. 1911/302/2008 din care s-a disjuns prezentul dosar, Judecătoria Sector 5 Bucureşti a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Economiei şi Finanţelor şi a respins cererea privind obligarea acestuia la plata valorii de circulaţie a imobilului pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
Prin urmare, obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie restituirea preţului actualizat în contradictoriu cu ambii pârâţi, restituirea valorii de circulaţie a imobilului în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti şi cererea de chemare în garanţie.
Prin cererea formulată oral în faţa tribunalului, în rejudecare, s-a solicitat obligarea pârâţilor la plata contravalorii îmbunătăţirilor aduse imobilului.
Această solicitare nu poate fi avută în vedere de vreme ce prin deciziile pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a stabilit că obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă obligarea pârâţilor la plata preţului actualizat şi a valorii de circulaţie a imobilului.
Referitor la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, tribunalul a constatat că Decizia nr. 1083 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin care s-a respins recursul formulat împotriva Deciziei nr. 730 din 8 octombrie 2004 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă (prin care a fost admis apelul şi s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 30 septembrie 1996 ce constituia titlul de proprietate al reclamantelor) s-a pronunţat la data de 8 septembrie 2005. Cererea de chemare în judecată a fost formulată la data de 29 februarie 2008, astfel cum rezultă din motivarea Sentinţei civile nr. 4528 din 25 mai 2009 pronunţată de Judecătoria Sector 5 Bucureşti prin care a fost declinată competenţa la Tribunalul Bucureşti. Termenul de 3 ani nu se calculează în acest caz de la data când decizia a rămas definitivă, ci de la data când a rămas irevocabilă. De la acest moment reclamanţii aveau dreptul de a formula cererea în funcţie de soluţia pronunţată în ceea ce priveşte nulitatea contractului. Faptul că decizia constituia titlu executoriu de la data rămânerii definitive nu echivalează cu începerea termenului de prescripţie extinctivă, acest termen începând să curgă de la data când reclamanţii au avut cunoştinţă despre faptul că în mod irevocabil s-a dispus nulitatea absolută a contractului. Prin urmare, cererea a fost formulată în termenul de 3 ani prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.
Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, tribunalul a constatat că este neîntemeiată faţă de dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 care prevăd că restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (21) se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. S-a apreciat că susţinerea pârâtului conform căreia această dispoziţie nu are caracter procedural nu are la bază niciun argument, astfel că tribunalul a respins excepţia.
Corelativ, având în vedere aceleaşi dispoziţii legale, tribunalul a constatat că pârâtul Municipiul Bucureşti nu are calitate procesuală pasivă, astfel că a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestui pârât şi a respins acţiunea formulată faţă de acesta pentru acest motiv.
S-a considerat că în cauzele întemeiate pe prevederile dispoziţiilor art. 50 şi 501 din Legea nr. 10/2001 nu sunt aplicabile şi dispoziţiile art. 1337 C. civ. privind răspunderea pentru evicţiune. Dispoziţiile Legii nr. 10/2001, respectiv, art. 50 şi 501 sunt dispoziţii speciale care se aplică cu prioritate faţă de dreptul comun - specialia generalibus derogant.
Art. 501 din Legea nr. 10/2001 prevede că proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.
per a contrario, cumpărătorii ce au achiziţionat imobilele cu nerespectarea Legii nr. 112/1995 au dreptul să solicite numai suma plătită cu titlul de preţ reactualizată.
Având în vedere aceste dispoziţii, tribunalul a obligat pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor la plata preţului plătit de reclamante, reactualizat, având în vedere că prin Decizia nr. 730/A din 8 octombrie 2004 pronunţată de Tribunalul Bucureşti secţia a V-a civilă, s-a reţinut cu putere de lucru judecat că reclamantele în calitate de cumpărători nu au fost de bună-credinţă,
Prin contractul de vânzare-cumpărare din 30 septembrie 1996 s-a convenit un preţ de 33.047.830 ROL plătit integral cu chitanţele din 18 octombrie 1996 şi 28 octombrie 1996, iar prin raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză s-a constatat că această sumă reactualizată este de 91.188,88 RON.
În ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice prin care s-a solicitat obligarea SC H.N. SA la plata sumei ce constituie comisionul de 1% încasat cu ocazia vânzării, tribunalul a constatat că SC H.N. SA a semnat contractul de vânzare-cumpărare în calitate de mandatar al Municipiului Bucureşti. Astfel cum rezultă din clauzele contractului de vânzare-cumpărare, mandatarul a adus la cunoştinţa cumpărătorului existenţa unui dosar de revendicare a imobilului, acesta consimţind la vânzarea acestuia în aceste condiţii, astfel că nu există niciun temei pentru a considera că s-a aflat în culpă şi, ca urmare, trebuie să restituie comisionul încasat.
În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată tribunalul, în baza art. 274 C. proc. civ., a obligat pârâtul Municipiul Bucureşti la plata acestora în cuantum de 3.424 RON, reprezentând 600 RON onorariul expertiză, 2.100 RON onorariul de avocat, 1.400 RON onorarii de expert pentru Dosarul nr. 10449/302/2008, 300 RON onorariu de expert pentru Dosarul nr. 29831/3/2009 şi 24 RON copiere înscrisuri.
În ceea ce priveşte onorariul avocatului în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, tribunalul a constatat că prin decizia pronunţată reclamantele au obţinut obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâtul Ministerul Finanţelor Publice.
În motivare, pârâtul a arătat, în esenţă, că în mod greşit instanţa de fond a apreciat că în cauza dedusă judecăţii are calitate procesuală pasivă Ministerul Finanţelor Publice, stabilind în sarcina acestuia obligaţia de restituire a preţului, în temeiul dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părţile contractante, neputând nici profita şi nici dăuna unui terţ. Or, Ministerul Finanţelor Publice, nefiind parte la încheierea contractelor dintre reclamanţi şi Primăria Municipiului Bucureşti, prin SC H.N. SA, este terţ faţă de acestea, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului Bucureşti.
Prin urmare, Primăria Municipiului Bucureşti, prin SC H.N. SA, are calitate procesuală pasivă în cauza dedusă judecăţii, aceasta având calitatea de vânzător la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu reclamanţii.
Pe fondul cauzei, pârâtul a arătat că în mod greşit prima instanţă a admis acţiunea, având în vedere dispoziţiile art. 1337 C. civ. care instituie răspunderea vânzătorului pentru evicţiune totală sau parţială prin fapta unui terţ. Această dispoziţie de drept comun, nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziţie specială contrară, fiind aşadar pe deplin aplicabila între părţile din prezentul litigiu, mai ales în situaţia în care contractele au fost desfiinţate cu reţinerea, în cazul cumpărătorilor, a relei-credinţe în momentul încheierii contractelor.
Nici dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta cauză a Ministerului Finanţelor Publice şi să îi acorde calitate procesuală pasivă acestei instituţii, cât timp obligaţia de garanţie pentru evicţiune are un conţinut mai larg decât simpla restituire a preţului.
Deposedarea reclamanţilor de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, în urma anulării contractului de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă, întruneşte condiţiile unei tulburări de drept prin fapta unui terţ.
Această tulburare de drept este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicţiune totală a vânzătorului, respectiv Municipiul Bucureşti, faţă de pretenţiile privind restituirea preţului pentru imobilul în cauză.
Nicidecum, nu poate fi antrenată răspunderea Ministerului Finanţelor Publice, având în vedere că în prezenta acţiune nu există culpa instituţiei apelante.
Referitor la cererea de chemare în garanţie formulată de Ministerul Finanţelor Publice în contradictoriu cu chemata în garanţie SC H.N. SA prin care s-a solicitat restituirea comisionului de 1% încasat de această societate la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, pârâtul a arătat că nu a făcut altceva decât să încaseze teoretic sumele virate de primărie sau de mandatarii primăriei, sume din care aşa cum s-a arătat mai sus s-a scăzut comisionul de 1%, astfel încât acesta, care nici măcar nu a avut calitatea de vânzător la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, nu poate fi obligat şi la restituirea acestuia.
Prin urmare, Ministerul Finanţelor Publice nu a fost parte la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare pentru imobilul în litigiu, mandatara Primăriei Municipiului Bucureşti fiind SC H.N. SA, care a şi încasat comisionul din preţul de vânzare al imobilului.
Referitor la obligarea Ministerului Economiei şi Finanţelor la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.424 RON, această dispoziţie a instanţei de fond este nelegală, întrucât acesta nu are obligaţia de a plăti cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de expertiză şi onorariu avocat, chiar dacă este obligat la plata preţului actualizat, deoarece culpa procesuală nu îi aparţine acestuia, ci Primăriei Municipiului Bucureşti - parte în contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu reclamanţii. Mai mult, dacă se va trece peste argumentul de mai sus, apelantul a considerat că este necesar să se facă aplicabilitatea art. 1337 C. civ. privind răspunderea pentru evicţiune a vânzătorului, având în vedere că Primăria Municipiului Bucureşti prin mandatar SC H.N. SA a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu reclamanţii, contract încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995,
Prin Decizia nr. 253/A din 12 iunie 2014 pronunţată în Dosar nr. 14609/3/2013 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul pârâtului, pe care l-a obligat la plata, către reclamanta-intimată I.T., a sumei de 1.000 RON cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că prin dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, a fost reglementat cu caracter de normă specială, dreptul chiriaşilor - ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea sau eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 şi care au fost desfiinţate - la restituirea despăgubirilor de la Ministerul Finanţelor Publice, motiv pentru care, în astfel de situaţii, este atrasă incidenţa normei speciale, fiind exclusă astfel de la aplicare - potrivit regulii general acceptate specialia generalibus derogant - norma generală, în speţă, dreptul comun privind răspunderea exclusivă a vânzătorului pentru evicţiune.
Prin urmare, trimiterea la dispoziţiile dreptului comun astfel cum a solicitat pârâtul nu poate fi primită, soluţionarea pretenţiilor acestora neputându-se face decât prin raportare la dispoziţiile speciale, respectiv art. 50 din Legea nr. 10/2001.
Prin urmare, din interpretarea sistematică a dispoziţiilor C. civ. în materie de garanţie pentru evicţiune şi a art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, instanţa de apel a reţinut că cel chemat să răspundă în calitate de pârât este Ministerul Finanţelor Publice, pentru despăgubirile reprezentând preţul de cumpărare actualizat sau, după caz, preţul de piaţă al imobilului (neincluzând valoarea îmbunătăţirilor determinate de cheltuielile necesare şi utile).
Aspectul că SC H.N. SA a încasat comisionul de 1%, în calitate de mandatar al Municipiului Bucureşti nu poate conduce la concluzia că acesta poate fi obligat în raportul juridic dedus judecăţii, faţă de dispoziţiile legale prin care legiuitorul a înţeles să reglementeze acest aspect. Potrivit contractului de vânzare-cumpărare, SC H.N. SA are calitatea de mandatar astfel încât în baza dispoziţiilor care reglementează materia mandantului şi raporturile contractuale de mandat această societate poate fi chemată să răspundă pentru situaţii care i-ar putea fi imputabile.
Cât priveşte acest comision de 1% perceput de unităţile specializate în vânzarea imobilelor ce fac obiectul Legii nr. 112/1995, instanţa de apel a reţinut că dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 fac vorbire de restituirea preţului, iar nu de preţul diminuat cu suma rezultată după deducerea comisionului rezervat şi încasat de mandatar, fără a introduce alte distincţii.
Instanţa de apel a apreciat că, de vreme ce legea impune Ministerului Finanţelor Publice obligaţia de restituire integrală a preţului fără a face vreo distincţie în privinţa acestui comision, nici instanţa nu trebuie să distingă sub acest aspect.
În speţă, la momentul vânzării imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995, chemata în garanţie, ca mandatar al vânzătorului Municipiul Bucureşti, potrivit contractului de vânzare-cumpărare exhibat de către reclamanţi a beneficiat de primirea unui comision de 1% din valoarea preţului de vânzare, pentru serviciile prestate constând în evaluarea imobilului şi verificarea situaţiei juridice a acestuia.
Or, acest mandat în temeiul căruia mandatara SC H. SA a încasat comisionul de 1% nu a fost constatat nul sau reziliat pentru a putea fi obligată la restituirea prestaţiilor.
În ce priveşte fondul pretenţiilor reclamanţilor, instanţa de apel a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 20 alin. (21) din Legea nr. 10/2001, prin care legiuitorul a stabilit că, prin contract desfiinţat se înţelege atât situaţia în care contractul de vânzare-cumpărare a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească, cât şi situaţia în care, deşi contractul nu a fost anulat, dar s-a admis acţiunea în revendicare.
Ca urmare, termenul de "desfiinţare" a contractului are în prezent în sens mai larg decât lipsirea de efecte a actului juridic ca urmare a declarării nulităţii acestuia, în acelaşi cadru fiind inclusă acum în această materie, prin voinţa legiuitorului, şi "ineficacitatea" actului juridic ca şi titlu de proprietate asupra imobilului, "ineficacitate" apărută în urma admiterii unei acţiuni în revendicare îndreptată împotriva titularului dreptului de proprietate, ce a exhibat un contract valabil încheiat, aşa cum rezultă din interpretarea alin. (21) al art. 20 introdus prin Legea nr. 1/2009.
Faţă de situaţia premisă avută în vedere de legiuitor - desfiinţarea contractului - instanţa are obligaţia să analizeze condiţia respectării Legii nr. 112/1995, în acest caz prin corelare cu celelalte dispoziţii ale Legii nr. 10/2001, în vigoare, care conferă foştilor chiriaşi, care au cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995 şi ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, dreptul la o despăgubire.
Dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 republicată şi modificată, obligă instanţa să distingă între o desfiinţare a contractului cauzată de "eludarea" prevederilor Legii nr. 112/1995 la încheierea acestuia şi o desfiinţare a contractului, echivalentă cu declararea ineficacităţii acestuia, urmare a admiterii unei acţiuni în revendicare unde contractul a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
Pe de altă parte, această analiză a întrunirii cerinţelor de valabilitate trebuie realizată exclusiv prin raportare la aspectele de fapt şi de drept reţinute prin hotărârea judecătorească, definitivă şi irevocabilă, prin care contractul a fost desfiinţat, hotărâre de desfiinţare la care normele legale fac trimitere în vederea acordării despăgubirii solicitate, considerentele respectivei hotărâri impunându-se cu putere de lucru judecat.
În cauza de faţă, instanţa de apel a constatat că o condiţie esenţială de admitere a unei astfel de acţiuni formulate de reclamanţi prin care se solicită preţul de piaţă al imobilului ce a format obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/2001 implică verificarea respectării prevederilor acestui act normativ la încheierea respectivului contract de vânzare-cumpărare între unitatea administrativă şi fostul chiriaş. Or, această condiţie a respectării prevederilor Legii nr. 112/1995 nu a fost îndeplinită în prezenta cauză, având în vedere considerentele Deciziei nr. 1083 din 8 septembrie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Totodată, trebuie avute în vedere art. 1202 alin. (2) C. civ., care stabilesc expres că: "nici o dovadă nu este primită împotriva prezumţiei legale, când legea, în puterea unei asemenea prezumţii, anulează un act oarecare, sau nu dă drept de a se reclama în judecată", o prezumţie cu astfel de consecinţe, fiind şi cea reglementată de art. 1201 C. civ. şi art. 166 C. proc. civ.
A admite soluţia contrară ar însemna că prezumţia legală şi irefragabilă de conformitate a hotărârii cu adevărul, reglementată de art. 1200 pct. 4 C. civ., ar putea fi combătută, deschizându-se părţilor posibilitatea de a repune în discuţie situaţia constatată în cuprinsul acesteia prin administrarea unor probe noi, iar finalitatea urmărită de legiuitor, de a preîntâmpina o a doua judecată, care răspunde necesităţii stabilităţii raporturilor sociale, ar fi pusă în pericol.
În ce priveşte critica vizând greşita obligare a pârâtului la cheltuieli de judecată în faţa instanţei de fond, instanţa de apel a reţinut că fundamentul acordării cheltuielilor de judecată îl constituie culpa părţii care, prin atitudinea sa procesuală, prin acţiunile concrete de determinare a acestor cheltuieli, este responsabilă de repararea prejudiciului cauzat. Or, din această perspectivă culpa pârâtului Ministerului Finanţelor Publice nu poate fi contestată, în condiţiile în care acesta nu a făcut o recunoaştere a pretenţiilor reclamanţilor deşi urmările demersului acestora erau previzibile. Altfel spus, dreptul de a cere restituirea cheltuielilor de judecată se naşte pentru partea care a câştigat procesul, ca efect al hotărârii judecătoreşti prin care cealaltă parte a căzut în pretenţii.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, formulând critici identice cu cele deduse judecăţii în calea de atac a apelului şi cărora le-a subsumat aceleaşi argumente dezvoltate cu prilejul dezbaterii cauzei în această cale de atac, respectiv:
I. În mod greşit instanţa de apel a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, entitate care, nefiind parte la încheierea contractului dintre Primăria Municipiului Bucureşti şi reclamanţi, este terţ faţă de acest contract.
În situaţia evingerii cumpărătorilor prin deposedarea acestora de imobilul pe care l-au deţinut în baza contractului de vânzare-cumpărare, trebuia să fie instituită garanţia pentru evicţiune a vânzătoarei Primăria Municipiului Bucureşti, conform art. 1337 C. civ., text legal ce nu poate fi înlăturat prin nicio dispoziţie legală contrară.
De asemenea dispoziţiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 privind constituirea fondului extrabugetar la dispoziţia Ministerului Finanţelor Publice care a devenit astfel un simplu depozitar al acestor sume nu justifică obligarea acestuia la achitarea preţului la valoarea de piaţă a imobilului.
II. În mod greşit instanţa de apel a menţinut obligaţia de plată a preţului actualizat în sarcina pârâtului, având în vedere dispoziţiile art. 1337 C. civ. care instituie răspunderea vânzătorului pentru evicţiune totală sau parţială prin fapta unui terţ.
În acest sens, recurentul-pârât arată că deposedarea reclamantului de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, în urma anulării contractului de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă întruneşte condiţiile unei tulburări de drept prin fapta unui terţ, de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicţiune totală a vânzătorului, respectiv, Municipiul Bucureşti, faţă de pretenţiile privind restituirea preţului imobilului în discuţie.
III. În mod greşit instanţa de apel a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată, căruia nu îi incumbă o atare obligaţie, întrucât, pe de o parte, culpa procesuală nu aparţine acestuia, ci Primăriei Municipiului Bucureşti, ca parte în contractul de vânzare-cumpărare având ca obiect imobilul în litigiu, iar pe de altă parte în lipsa textului art. 5 alin. (3) din O.U.G. nr. 184/2002 Ministerul Finanţelor Publice nici nu ar putea fi obligat pe fondul cauzei.
În acest sens trebuie avute în vedere şi dispoziţiile art. 1337 C. civ. privind răspunderea pentru evicţiune, întrucât Primăria Municipiului Bucureşti este cea care a încheiat contractul de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995.
Examinând recursul în raport de excepţia de nulitate invocată de instanţă din oficiu, a cărei analiză este prioritară raportat la aspectele de fond ale cererii, faţă de caracterul său peremptoriu, Înalta Curte constată următoarele;
Potrivit art. 3021 lit. a) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, sau după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.
Recursul se motivează, conform art. 303 C. proc. civ., prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs fiind evidenţiate limitativ de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) din acelaşi cod prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică.
Din economia textelor legale anterior citate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus şi motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca criticile formulate să se circumscrie motivelor de nelegalitate expres şi limitativ reglementate.
În consecinţă, în măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., calea de atac va fi lovită de nulitate.
În speţă, se constată că succesiunea de fapte şi afirmaţii din cuprinsul cererii de recurs nu este structurată, din punct de vedere juridic, în aşa fel încât să se poată reţine, măcar din oficiu, vreo critică susceptibilă de a fi încadrată în cazurile de modificare ori de casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., în limita cărora se poate exercita controlul judiciar în recurs,
În cererea de recurs nu se fac referiri la soluţia respingerii apelului şi nu se arată care sunt, în concret, motivele de nelegalitate a deciziei recurate, ori dispoziţiile legale încălcate, ci recurentul a reluat în totalitate criticile formulate împotriva hotărârii de primă instanţă referitoare la: calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice în litigiile având ca obiect plata, către chiriaşii deposedaţi de imobilele achiziţionate în temeiul Legii nr. 112/1995, urmare a demersurilor de restituire ale foştilor proprietari, a preţului de piaţă al apartamentelor respective; modalitatea de rezolvare, de către instanţa de apel, a aspectelor legate de principiul relativităţii efectelor contractului, raportat la împrejurarea că recurentul-pârât nu a fost parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare al reclamanţilor; incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 1337 C. civ. cu justificarea că în situaţia evingerii cumpărătorilor chiriaşi prin deposedarea acestora de imobilul pe care l-au deţinut în baza contractului de vânzare-cumpărare, trebuia să fie instituită garanţia pentru evicţiune a vânzătoarei Primăria Municipiului Bucureşti, conform textului legal arătat ce nu poate fi înlăturat prin nicio dispoziţie legală contrară; greşita obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, căruia nu îi incumbă o atare obligaţie, întrucât, pe de o parte, culpa procesuală nu aparţine acestuia, ci Primăriei Municipiului Bucureşti, ca parte în contractul de vânzare-cumpărare având ca obiect imobilul în litigiu, iar pe de altă parte, în lipsa textului art. 5 alin. (3) din O.U.G. nr. 184/2002, Ministerul Finanţelor Publice nici nu ar putea fi obligat pe fondul cauzei.
Or, prin decizia atacată s-a răspuns deja acestor critici, potrivit considerentelor pe larg dezvoltate pe care instanţa de apel le-a expus în conturarea soluţiei adoptate.
Astfel, recurentul-pârât nu arată în ce modalitate decizia instanţei de apel nu este conformă legii, şi nu se raportează la considerentele acesteia, ci reia ad literam critici formulate în faza procesuală anterioară şi asupra cărora instanţa de apel deja s-a pronunţat.
Recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare a instanţei competente controlul conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept, iar când criticile formulate nu se raportează punctual, la conţinutul deciziei supuse acestei căi extraordinare de atac, ci sentinţei pronunţate de prima instanţă, atrag nulitatea recursului, întrucât nu combat dezlegarea juridică dată problemelor litigioase prin hotărârea instanţei de apel.
Prin urmare, fără să combată în vreun fel argumentele instanţei de apel şi fără a formula critici susceptibile de cenzură în recurs, recurentul-pârât a nesocotit existenţa judecăţii anterioare şi natura căii de atac a recursului.
Aceasta întrucât în calea de atac extraordinară a recursului nu are loc o devoluare a fondului cauzei, ci obiectul exclusiv al judecăţii îl constituie legalitatea hotărârii pronunţate în apel.
Pentru considerentele arătate, constatând şi că în speţă nu sunt date motive de ordine publică, Înalta Curte urmează a constata, în conformitate cu art. 306 alin. (1) C. proc. civ., că recursul dedus judecăţii este lovit de nulitate, obligând pe recurentul-pârât, în conformitate cu dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. la plata, către intimatele-reclamante, a sumei de 10.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată nul recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti împotriva Deciziei nr. 253/A din 12 iunie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurentul-pârât la plata, către intimatele-reclamante I.F., I.T. şi S.N. a sumei de 1.000 RON cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 noiembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3094/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3096/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
