ICCJ. Decizia nr. 3099/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3099/2014
Dosar nr. 5805/3/2009*
Şedinţa publică din 12 noiembrie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 1 Bucureşti la data de 6 februarie 2002 sub nr. 2345/2002 reclamanţii M.S.M. şi M.M. au solicitat, în temeiul art. 480 C. civ., în contradictoriu cu I.N., I.M.C. şi Municipiul Bucureşti, prin primar general, obligarea pârâţilor să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, str. A.Z., sector 1 şi să se constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare din 15 noiembrie 1996 încheiat între pârâţii I.N. şi I.M.C., în calitate de cumpărători, şi Primăria Municipiului Bucureşti, în calitate de vânzător.
Pârâţii I.N. şi I.M.C. au formulat cerere reconvenţională în contradictoriu cu reclamanţii-pârâţi M.S.M., M.M., Municipiul Bucureşti, prin primar general şi Direcţia Generală de Administrare a Fondului Imobiliar, prin care au solicitat să se constate: că sunt cumpărători de bună-credinţă ai imobilului în sensul art. 46 alin. (2) teza finală din Legea nr. 10/2001; că sunt constructori de bună-credinţă şi că transformarea construcţiei este atât de semnificativă încât depăşeşte cu 90% vechiul fond, astfel încât a devenit un bun nou, iar pârâţii-reclamanţi au devenit proprietari prin înglobarea bunului vechi în noua construcţie. În cazul în care vor cădea în pretenţii, pârâţii-reclamanţi solicită să fie despăgubiţi cu valoarea materialelor noi înglobate imobilului şi cu contravaloarea manoperei.
Pârâţii I.N. şi I.M.C. au formulat cerere de chemare în garanţie potrivit art. 60 - 63 C. proc. civ. a Municipiului Bucureşti, prin primar general şi a mandatarului Direcţia Generală de Administrare a Fondului Imobiliar, solicitând obligarea acestora să-i garanteze pentru bunul vândut, iar în cazul în care vor fi evinşi, să fie obligaţi vânzătorii să-i despăgubească pe cumpărători cu contravaloarea imobilului nou rezultat; precum şi stabilirea unui drept de retenţie până la achitarea în întregime a valorii imobilului stabilită prin expertiză.
La data de 9 aprilie 2002, numitul A.V. a formulat cerere de intervenţie în interes propriu în contradictoriu cu SC R. SA, Municipiul Bucureşti, prin primar general, I.N. şi I.M.C., solicitând să se constate nulitatea Deciziei nr. 1184 din 13 august 1975 a fostului Consiliu Popular al Municipiului Bucureşti, să se constate că intervenientul este titularul dreptului de proprietate asupra cotei de 3/16 din construcţia situată în Bucureşti, str. A.M.Z., sector 1 şi asupra suprafeţei de 72 mp teren, să fie obligaţi pârâţii Municipiul Bucureşti, I.N. şi I.M.C. să îi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul menţionat, să se constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare din 15 noiembrie 1996, să se constate că pârâţii I. sunt constructori de rea-credinţă, să fie obligaţi aceştia din urmă la desfiinţarea lucrărilor de construcţii edificate şi la readucerea imobilului la starea iniţială din punct de vedere al construcţiei.
Prin Sentinţa nr. 1908 din 24 octombrie 2012 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis în parte cererea de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice, formulată de pârâţii-reclamanţi I.N. şi I.M.C. şi a obligat chematul în garanţie la plata, către pârâţii-reclamanţi, a preţului de 30.401.987 ROL, achitat pentru imobilul situat în Bucureşti, A.M.Z., sector 1, conform contractului de vânzare-cumpărare din 15 noiembrie 1996, actualizat cu rata inflaţiei pe perioada cuprinsă între data plăţii (12 noiembrie 1996) la zi; a respins, ca neîntemeiate, atât capătul de cerere privind instituirea unui drept de retenţie asupra imobilului, cât şi cererea pârâţilor-reclamanţi împotriva chemaţilor în garanţie Municipiul Bucureşti, prin primar general şi SC R. SA şi a luat act că pârâţii-reclamanţi nu au solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut, în raport de modificările aduse Legii nr. 10/2001 ulterior formulării cererii de chemare în garanţie, că se impune a da eficienţă dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora obligaţia de restituire a preţului de piaţă, respectiv, a preţului actualizat al imobilului vândut în baza Legii nr. 112/1995, revine Ministerului Finanţelor Publice.
Prin instituirea acestui raport juridic obligaţional, legiuitorul a derogat de la normele generale prevăzute de art. 1337 - 1341 din C. civ. de la 1864, urmărind în acest mod să pună la dispoziţia tuturor persoanelor fizice aflate în ipoteza menţionată (contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea/eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile) posibilitatea dobândirii preţului de piaţă, respectiv, a preţului actualizat al imobilului cumpărat, în mod necondiţionat de îndeplinirea cerinţelor evicţiunii şi să instituie un debitor unic în toate raporturile juridice având aceeaşi situaţie premisă, Ministerul Finanţelor Publice.
În consecinţă, tribunalul a constatat că nu există temei pentru obligarea chemaţilor în garanţie Municipiul Bucureşti, prin primar general, care nici nu este parte în contractul de vânzare-cumpărare, şi SC R. SA, care are calitatea de reprezentant al vânzătorului, la repararea prejudiciului suferit de pârâţii-reclamanţi urmare a evingerii lor de foştii proprietari ai imobilului.
În fapt, tribunalul a constatat că prin contractul de vânzare-cumpărare din 15 noiembrie 1996, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 cu SC R. SA, în calitate de reprezentant al vânzătorului, pârâţii-reclamanţi I.N. şi I.M.C. au dobândit, dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, str. A.M.Z., sector 1, compus din 3 camere, bucătărie, debara, wc, casa scării, 3 băi, cameră serviciu, cameră serviciu, pivniţă, boxă, şi suprafaţa de 119,66 mp teren situat sub construcţie, în schimbul plăţii sumei de 30.401.987 ROL cu titlu de preţ, achitat integral la data de 12 noiembrie 1996 cu chitanţa din 12 noiembrie 1996.
Prin Decizia nr. 397A din 2 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, irevocabilă prin Decizia nr. 4736 din 2 iunie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, au fost admise cererile formulate de foştii proprietari, M.S.M., M.M. şi A.V., şi s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 15 noiembrie 1996, încheiat între SC R. SA şi I.N. şi I.M.C., apreciindu-se că ambele părţi, atât vânzătorul, cât şi cumpărătorii, au fost de rea-credinţă întrucât cunoşteau la momentul încheierii contractului că există o cerere de restituire a evicţiunii - relative la instituirea răspunderii contractuale pentru evicţiune a vânzătorului - nu erau incidente în soluţionarea procesului de faţă, în condiţiile existenţei dispoziţiilor legale menţionate mai sus cuprinse în Legea nr. 10/2001, cu caracter special şi derogatoriu de la dreptul comun din materia evicţiunii.
Referitor la critica conform căreia nici dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu erau de natură să determine introducerea Ministerului Finanţelor Publice în cauză şi să îi acorde calitate procesuală pasivă, cât timp obligaţia de garanţie pentru evicţiune are un conţinut mai larg decât simpla restituire a preţului, iar deposedarea pârâţilor-reclamanţi de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, în urma anulării contractului de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă, întruneşte condiţiile unei tulburări de drept prin fapta unui terţ, instanţa de apel a reţinut că legitimarea procesuală pasivă a acestei instituţii îşi are fundamentul juridic tocmai în dispoziţiile legale criticate, respectiv, art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, iar situaţia de faţă se încadrează în ipoteza avută în vedere de textul de lege, întrucât contractul de vânzare-cumpărare din 15 noiembrie 1996, încheiat între SC R. SA, în calitate de mandatar al Municipiului Bucureşti, şi I.N. şi I.M.C., a fost constatat nul prin Decizia nr. 397A din 2 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, irevocabilă prin Decizia nr. 4736 din 2 iunie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, instanţele reţinând că acest contract a fost încheiat cu încălcarea dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995.
Potrivit dispoziţiilor art. 501 coroborat cu art. 50 alin. (25) din Legea nr. 10/2001, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.
Tribunalul a constatat că încheierea contractului de vânzare-cumpărare s-a făcut cu încălcarea unei condiţii esenţiale prevăzute de Legea nr. 112/1995, astfel că pârâţii-reclamanţi nu sunt îndreptăţiţi la restituirea preţului de piaţă al imobilului, ci doar a preţului actualizat circumstanţial ipotezei prevăzute de art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi care se regăseşte în cauză.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, formulând următoarele critici:
1. În mod greşit instanţa de apel a reţinut calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice, întrucât potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părţile contractante, neputând nici profita şi nici dăuna unul terţ, iar calitatea procesuală pasivă presupune existenţa identităţii între persoana pârâtului şi cel obligat în cadrul aceluiaşi raport juridic.
Pe plan procesual, calitate procesuală pasivă nu poate avea, într-o astfel de acţiune, decât unitatea administrativ-teritorială vânzătoare (în speţă Municipiul Bucureşti), nicidecum Ministerul Finanţelor Publice, întrucât acesta nu a fost parte contractantă în raportul juridic dedus judecăţii, nerevenindu-i obligaţia de restituire a prestaţiilor efectuate în baza actului constatat nul.
Dispoziţiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 referitoare la constituirea fondului extrabugetar la dispoziţia Ministerului Finanţelor Publice, care a devenit astfel un simplu depozitar al acestor sume, nu justifică în niciun fel obligarea acestuia la achitarea preţului de piaţă al imobilului în litigiu.
II. În mod greşit instanţa de apel a reţinut că preţul contractului de vânzare-cumpărare urmează să fie suportat de către Ministerul Finanţelor Publice, axând în vedere dispoziţiile art. 1337 C. civ. care instituie răspunderea vânzătorului pentru evicţiune totală sau parţială prin fapta unui terţ.
Această dispoziţie de drept comun nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziţie specială contrară, fiind pe deplin aplicabilă între părţile din prezentul litigiu.
Nici dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea Ministerului Finanţelor Publice în cauză şi să îi acorde calitate procesuală pasivă, cât timp obligaţia de garanţie pentru evicţiune are un conţinut mai larg decât simpla restituire a preţului.
Deposedarea cumpărătorilor de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, în urma anulării contractului de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă, întruneşte condiţiile unei tulburări de drept prin fapta unui terţ, de natură să atragă răspunderea contractuală pentru evicţiune totală a vânzătorului, în speţă, Municipiul Bucureşti.
Examinând recursul în raport de excepţia de nulitate invocată de instanţă din oficiu, a cărei analiză este prioritară raportat ia aspectele de fond ale cererii, faţă de caracterul său peremptoriu, Înalta Curte constată următoarele:
Potrivit art. 3021 lit. a) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, sau după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.
Recursul se motivează, conform art. 303 C. proc. civ., prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs fiind evidenţiate limitativ de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) din acelaşi cod prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică.
Din economia textelor legale anterior citate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus şi motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca criticile formulate să se circumscrie motivelor de nelegalitate expres şi limitativ reglementate.
În consecinţă, în măsura în care recursul nu este motivai ori atunci când aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., calea de atac va fi lovită de nulitate.
În speţă, se constată că succesiunea de fapte şi afirmaţii din cuprinsul cererii de recurs nu este structurată, din punct de vedere juridic, în aşa fel încât să se poată reţine, măcar din oficiu, vreo critică susceptibilă de a fi încadrată în cazurile de modificare ori de casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., în limita cărora se poate exercita controlul judiciar în recurs.
În cererea de recurs nu se fac referiri la soluţia respingerii apelului şi nu se arată care sunt, în concret, motivele de nelegalitate a deciziei recurate, ori dispoziţiile legale încălcate, ci recurentul a reluat în totalitate criticile formulate împotriva hotărârii de primă instanţă referitoare la: calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice în litigiile având ca obiect plata, către chiriaşii deposedaţi de imobilele achiziţionate în temeiul Legii nr. 112/1995, urmare a demersurilor de restituire ale foştilor proprietari, a preţului de piaţă al apartamentelor respective; modalitatea de rezolvare, de către instanţa de apel, a aspectelor legate de principiul relativităţii efectelor contractului, raportat la împrejurarea că recurentul-pârât nu a fost parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare al reclamanţilor; incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 1337 C. civ. cu justificarea că în situaţia evingerii cumpărătorilor chiriaşi prin deposedarea acestora de imobilul pe care l-au deţinut în baza contractului de vânzare-cumpărare, trebuia să fie instituită garanţia pentru evicţiune a vânzătoarei Primăria Municipiului Bucureşti, conform textului legal arătat, ce nu poate fi înlăturat prin nicio dispoziţie legală contrară.
Or, prin decizia atacată s-a răspuns deja acestor critici, potrivit considerentelor pe larg dezvoltate pe care instanţa de apel le-a expus în conturarea soluţiei adoptate.
Astfel, recurentul-pârât nu arată în ce modalitate decizia instanţei de apel nu este conformă legii, şi nu se raportează la considerentele acesteia, ci reia ad literam critici formulate în faza procesuală anterioară şi asupra cărora instanţa de apel deja s-a pronunţat.
Recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare a instanţei competente controlul conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept, iar când criticile formulate nu se raportează punctual, la conţinutul deciziei supuse acestei căi extraordinare de atac, ci sentinţei pronunţate de prima instanţă, atrag nulitatea recursului, întrucât nu supun controlului modalitatea în care instanţa de apel a dezlegat problemele de drept.
Prin urmare, fără să combată în vreun fel argumentele instanţei de apel, reluând aceleaşi critici deduse dezlegării jurisdicţionale în faza apelului, recurentul-pârât a nesocotit existenţa judecăţii anterioare şi natura căii de atac a recursului.
Aceasta întrucât în calea de atac extraordinară a recursului nu are loc o devoluare a fondului cauzei, ci obiectul exclusiv al judecăţii îl constituie legalitatea hotărârii pronunţate în apel.
Pentru considerentele arătate, constatând şi că în speţă nu sunt date motive de ordine publică, Înalta Curte urmează a constata, în conformitate cu art. 306 alin. (1) C. proc. civ., că recursul dedus judecăţii este lovit de nulitate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată nul recursul declarat de recurentul-chemat în garanţie Ministerul Finanţelor Publice împotriva Deciziei nr. 282 A din 24 iunie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 noiembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3096/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3102/2014. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
