ICCJ. Decizia nr. 310/2014. Civil. Conflict de competenţă. Fond
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 310/2014
Dosar nr. 24656/109/2012
Şedinţa din 30 ianuarie 2014
Asupra conflictului de competenţă constată următoarele:
Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Argeş la data de 3 decembrie 2012 sub nr. 24656/109/2012, reclamanţii R.S.G., F.V., M.T. şi A.D. în contradictoriu cu pârâta SC R.W.S. SA, au solicitat instanţei ca prin hotărârea judecătorească ce o va pronunţa să constate că aceştia au desfăşurat munca în condiţii speciale în procent 75%-100%, după caz, pentru perioada începând cu data de 1 aprilie 2001, la zi pentru activităţile desfăşurate în cadrul societăţii pârâte şi să dispună obligarea pârâtei să le elibereze adeverinţă din care să rezulte perioada, grupa de muncă şi procentul în care aceştia şi-au desfăşurat activitatea.
În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că sunt angajaţi ai societăţii pârâte, în funcţii (conform anexei la cerere) şi locuri de muncă ce se încadrează în condiţii speciale de muncă (fosta grupa I de munca), iar înainte de data de 1 aprilie 2001 au beneficiat de grupa I de muncă, în timp ce după data de 1 aprilie 2001, deşi au desfăşurat activitate în aceleaşi condiţii de muncă în care au lucrat şi anterior datei de 1 aprilie 2011, nu au mai beneficiat de încadrarea activităţii în condiţii speciale de muncă, echivalentul grupei I de muncă, (conform Legii nr. 19/2000 şi a Legii nr. 226/2006 privind încadrarea unor locuri de muncă în condiţii speciale), cu luarea în considerare a condiţiilor de muncă concrete în care îşi desfăşurau activitatea (nivelul noxelor existente, condiţii nefavorabile de microclimat, suprasolicitare fizică sau nervoasă, risc deosebit de explozie, iradiere sau infectare etc.).
În ceea ce priveşte activitatea desfăşurată ulterior datei de 1 aprilie 2001, reclamanţii au arătat că au beneficiat de grupa I de muncă în temeiul Legii nr. 226/2006.
În drept, au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 19/2000 şi ale Legii nr. 226/2006 privind încadrarea în condiţii speciale de munca, H.G. nr. 261/2001, raportate la Ordinul nr. 50/1990 al M.M.O.S., dispoziţiile comunitare, prevederile şi jurisprudenţa C.E.D.O. în materie, acte normative specifice, care reglementează activitatea în domeniul în care au lucrat, C. muncii raportat la Legea nr. 62/2011 a dialogului social, în ceea ce priveşte competenta teritoriala a instanţei.
Reclamanţii au invocat excepţia necompetenţei teritoriale, având în vedere competenţa teritorială exclusivă în domeniul dreptului muncii, decizia nr. 3693 din 12 septembrie 2013, irevocabilă, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, şi art. 284 alin. (2) C. muncii.
Prin sentinţa civilă nr. 10220 din 23 octombrie 2013 pronunţată de Tribunalul Argeş a fost admisă excepţia de necompetenţă a instanţei şi s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că, potrivit art. 269 alin. (2) C. muncii, competenţa teritorială în cazul conflictelor de muncă aparţine tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau reşedinţa reclamantul.
Instanţa a mai reţinut faptul că domiciliul procesual trebuie considerat echivalent cu domiciliul real, astfel încât să producă aceleaşi consecinţe juridice, nu numai în ceea ce priveşte comunicarea actelor de procedură, ci inclusiv pentru determinarea competenţei teritoriale, în acest sens pronunţându-se şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 3693 din 12 septembrie 2013, în Dosarul nr. 17614/95/2012, prin care a stabilit că instanţa competentă teritorial în soluţionarea conflictelor de muncă este cea de la sediul biroului de avocatură, în cazul în care reclamanţii au indicat acest domiciliu pentru comunicarea actelor de procedură.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova la data de 8 noiembrie 2013, sub acelaşi număr de Dosar nr. 24656/109/2012.
În şedinţa publică din data de 28 noiembrie 2013, în temeiul dispoziţiilor art. 137 alin. (1) şi art. 1591 C. proc. civ., tribunalul a invocat, din oficiu, excepţia necompetenţei teritoriale, asupra căreia a rămas în pronunţare.
Tribunalul Prahova a statuat că prezenta cauză are ca obiect litigiu de muncă, iar potrivit art. 269 din Legea nr. 53/2003 (C. muncii), în forma în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată, respectiv 3 decembrie 2012, (1) Judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor stabilite conform C. proc. civ. (2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul.
Prin urmare, tribunalul a constatat că legea specială aplicabilă în această materie a conflictelor individuale de muncă, respectiv art. 269 C. muncii, stabileşte o competenţă teritorială absolută, de ordine publică, şi anume tribunalul de la locul unde reclamantul îşi are domiciliul (sau reşedinţa).
Aşa cum Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat într-o decizie cu privire la o situaţie asemănătoare, respectiv decizia nr. 3401 din 14 iunie 2013 pronunţată de secţia I civilă, „prin noţiunea de domiciliu se înţelege locul unde persoana fizică îşi are locuinţa statornică sau principală (aşa cum prevăd dispoziţiile art. 13 din Decretul nr. 31/1954) (acelaşi principiu regăsindu-se şi în actuala reglementare, respectiv art. 87 Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.) şi nu la domiciliul ales la care o persoană solicită să îi fie comunicate actele de procedură”.
Tribunalul a reţinut că, potrivit actelor de identitate depuse în copie la dosar, reclamanţii domiciliază pe raza judeţului Argeş.
Este adevărat că prin cererea introductivă de instanţă reclamanţii au solicitat a se lua act că îşi aleg un domiciliu, unde să li se comunice actele de procedură, la un cabinet de avocat, cu sediul pe raza judeţului Prahova, însă, aşa cum s-a arătat în aceeaşi decizie, menţionată anterior, „dacă s-ar admite determinarea competenţei în raport de domiciliul/sediul apărătorului ales sau al mandatarului reclamanţilor, s-ar ajunge la situaţia în care reclamanţilor li s-ar permite să aleagă instanţa la care să se judece (într-un caz de competenţă absolută) în funcţie de baroul avocaţial din cadrul căruia îşi aleg apărătorul sau în funcţie de domiciliul mandatarului, ceea ce contravine regimului juridic al competenţei teritoriale exclusive”.
În speţă, tribunalul a apreciat că reclamanţii au înţeles să îşi exercite în mod abuziv drepturile procesuale, respectiv alegerea unui domiciliu unde să le fie comunicate actele de procedură, deoarece în această manieră reclamanţii şi-au ales un avocat pentru a determina competenţa teritorială a unui anumit tribunal, motiv pentru care instanţa a considerat că domiciliul reclamanţilor, în înţelesul prevederilor art. 269 C. muncii, nu se află pe raza judeţului Prahova, ci pe raza judeţului Argeş, aşa cum rezultă din copiile după actele de identitate ale părţilor.
În acelaşi sens, tribunalul a reamintit şi dispoziţiile art. 91 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., conform cărora dovada domiciliului se face cu menţiunile cuprinse în cartea de identitate.
În consecinţă, în raport de toate aceste considerente, în baza dispoziţiilor art. 269 C. muncii, tribunalul a admis excepţia de necompetenţă teritorială invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeş.
Prin raportare la prevederile art. 20 pct. 2 C. proc. civ., tribunalul a constatat ivit conflictul negativ de competenţă, motiv pentru care, în baza dispoziţiilor art. 22 alin. (3) C. proc. civ. a înaintat cauza către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării, pe calea regulatorului de competenţă, a acestui conflict negativ de competenţă.
Analizând lucrările dosarului, Înalta Curte constată următoarele:
Cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţi are ca obiect un conflict de muncă, iar potrivit art. 269 alin. (2) C. muncii, competenţa teritorială în cazul conflictelor de muncă aparţine tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau reşedinţa reclamantul.
Asupra acestei chestiuni ambele instanţe aflate în conflict nu au avut păreri divergente.
Potrivit art. 159 pct. 3 C. proc. civ. necompetenţa teritorială este de ordine publică dacă părţile nu o pot înlătura.
În raport de acest text legal, chestiunea juridică care interesează în cauză este aceea de interpretare a noţiunii de domiciliu, respectiv de a stabili dacă domiciliul procesual ales de parte poate determina instanţa competentă.
Potrivit normei de competenţă teritorială absolută prevăzută de art. 284 alin. (2) C. muncii (în forma în vigoare la data introducerii acţiunii), astfel de litigii de natura celui din cauză sunt date în competenţa tribunalului în circumscripţia căruia îşi au domiciliile reclamanţii, înţelegând prin domiciliu locul unde persoana fizică îşi are locuinţa statornică sau principală (astfel cum prevăd dispoziţiile art. 13 din Decretul nr. 31/1954, în vigoare la momentul introducerii acţiunii), şi nu la domiciliul ales la care o persoană solicită să îi fie comunicate actele de procedură.
În ceea ce priveşte domiciliul părţii, se reţine că interesează care este situaţia de fapt concretă şi că fiind vorba despre o chestiune de fapt, dovada domiciliului se poate face, în principiu, prin orice mijloc de probă.
În acest context al analizei, de regulă, dovada ultimului domiciliu se face cu menţiunile din actul de identitate, dar nimic nu se opune, însă, ca prin orice alt mijloc de dovadă, să se probeze că domiciliul persoanei este într-o altă localitate decât aceea unde a fost înregistrată.
Cum singurele adrese ale reclamanţilor, evidenţiate în lucrările dosarului, sunt cele menţionate în copiile cărţilor de identitate aflate la dosar Tribunalul Argeş, din care rezultă că domiciliile reclamanţilor sunt în judeţul Argeş rezultă că, în cauză, competenţa de soluţionare a litigiului dedus judecăţii aparţine Tribunalului Argeş.
Pentru considerentele de fapt şi de drept arătate, Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a litigiului de muncă care îi priveşte pe reclamanţii R.S.G., F.V., M.T., A.D. în favoarea Tribunalului Argeş.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeş.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 ianuarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 303/2014. Civil. Legea 10/2001. Revizuire -... | ICCJ. Decizia nr. 273/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
