ICCJ. Decizia nr. 3128/2014. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3128/2014
Dosar nr. 71855/3/2011
Şedinţa publică din 13 noiembrie 2014
Deliberând asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 11 noiembrie 2012, reclamantul P.T. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Roman prin M.F.P., solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 5.994.430 lei, reprezentând echivalentul creanţei garantate asupra statului conferită de Titlul de despăgubire din 29 ianuarie 2010, emis de Guvernul României - C.C.S.D., sub condiţia suspensivă ca reclamantul să restituie pârâtului cantitatea de 5.994.430 de acţiuni deţinute la F.P.; obligarea pârâtului la actualizarea cu indicele de inflaţie a sumei de 5.994.430 lei, începând cu data de 29 ianuarie 2010 şi până la momentul plăţii efective a sumei mai sus arătate; obligarea pârâtului la plata sumei de 200 lei reprezentând daune moratorii, pentru fiecare zi de întârziere începând cu 30 de zile de la data rămânerii definitive şi executorii a hotărârii.
În motivare, reclamantul a arătat că, în fapt, a notificat în anul 2001 A.V.A.S., prin notificările din 25 octombrie 2001 şi respectiv din 10 august 2001, solicitând măsuri reparatorii pentru acţiunile deţinute de antecesorii săi, P.T. şi P.E., la Societatea Anonimă pe Acţiuni „A,” şi respectiv Ia Societatea Anonima pe Acţiuni „O,”.
A.V.A.S. a emis Deciziile nr. 149 din 19 aprilie 2006 şi respectiv nr. 128 din 07 aprilie 2006, prin care s-a propus acordarea de masuri reparatorii prin echivalent.
Ulterior, Guvernul României - C.C.S.D. a emis Decizia nr. 721 din 27 aprilie 2006 reprezentând titlul de despăgubire în sumă de 2.844.928 lei şi respectiv Decizia nr. 722 din 27 aprilie 2006 reprezentând titlul de despăgubire în sumă de 305.697 lei.
În data de 17 octombrie 2006, reclamantul a acţionat în judecată Statul Român prin C.C.S.D., solicitând anularea Deciziei nr. 721 din 27 aprilie 2006 şi emiterea unei noi decizii, arătând că modalitatea de stabilire a despăgubirilor prin decizia respectivă a fost eronată, C.C.S.D. neindicând modul de calcul. Prin sentinţa civilă nr. 1112 din 08 aprilie 2008, rămasă definitivă şi irevocabilă, Curtea de Apel Bucureşti a dispus anularea Deciziei nr. 721 din 27 aprilie 2006 şi obligarea C.C.S.D. la emiterea unei noi decizii pentru acordarea de despăgubiri.
Ca atare, la data de 29 ianuarie 2010, C.C.S.D. a emis decizia nr. 7736/29 ianuarie 2010, reprezentând titlul de despăgubire în sumă de 6.559.267 lei.
În data de 08 octombrie 2008 a fost emis titlul de plată în sumă de 499.100 lei, conform Deciziei nr. 1363 din 08 octombrie 2008 - Titlu de plată.
În data de 28 mai 2010 a fost emisă Decizia nr. 622 din 28 mai 2010 - Titlu de conversie, prin care i s-au atribuit suplimentar un număr de 3.714.339 de acţiuni, la o valoare nominala de 1 leu/acţiune.
Ca atare, ulterior emiterii titlului de plată în cuantum de 499.100 lei, reclamantul a deţinut iniţial la F.P. un număr de 6.365.864 acţiuni, atribuite de pârât la valoarea nominală de 1 acţiune/1 leu.
Reclamantul a susținut că, pentru a-şi acoperi cheltuielile de judecată ocazionate de contestarea în justiţie a Deciziei nr. 721 din 27 aprilie 2006 emisă de pârât, a fost nevoit ca, anterior listării F.P. la bursă, să cesioneze un număr de 371.434 acţiuni deţinute la F.P., conform certificatului emis de Depozitarul Central din data de 16 iulie 2010.
Drept urmare, reclamantul a rămas cu un număr de 5.994.430 de acţiuni atribuite de pârât la F.P. la valoarea nominală de 1 leu/acţiune, şi pe care, având în vedere cotaţia lor la Bursa de Valori Bucureşti, cu mult sub valoarea nominală, nu a înţeles să le valorifice până în prezent.
Reclamantul a aratat și că pârâtul a optat în mod unilateral pentru această modalitate de stingere a creanţei garantate asupra statului, recurgând la instrumentul de plată reprezentat de acţiunile la F.P., la o valoare nominala de 1 leu pentru fiecare acţiune.
Deşi pârâtul cunoştea foarte bine împrejurarea ca în cazul oricărei companii listate la bursa exista un discount semnificativ (intre 30 - 60%) din valoarea nominala (activ net unitar/acţiune), îndeosebi în cazul pieţelor emergente, cu toate acestea a decis ca operaţiunea de conversie a titlurilor de despăgubire sa se realizeze totuşi la valoarea nominala de 1 leu/acţiune.
Or, aceasta operaţiune de conversie a titlurilor de despăgubire la valoarea nominala de 1 leu a început din anul 2006, când au fost emise primele titluri de conversie, şi a durat pana în data de 11 ianuarie 2011, moment până la care statul roman a rămas fără aproximativ 61% din participaţiunea sa la F.P., insa la valoarea de 1 leu/acţiune. De altfel, unul din motivele pentru care listarea la bursa a F.P. a fost tergiversata atât de mult timp a fost şi posibilitatea ca statul sa acorde foştilor proprietari ori urmaşilor acestora un număr cat mai mare de acţiuni, insa la o valoare nereala şi supraapreciata artificial de 1 leu/acţiune.
În acest sens, statul roman prin instituţiile sale, respectiv Guvernul, nu a respectat termenul iniţial de 4 luni prevăzut de dispoziţiile art. 12 pct. 2 din Titlul VII al Legii 247/2005, înlăuntrul căruia urma sa se desfăşoare listarea la bursa a F.P., acesta din urmă fiind depăşit cu 2 ani şi 7 luni, iar ulterior şi termenul de 6 luni prevăzut de dispoziţiile art. 7 alin. (1) din O.G. nr. 81/2007 a fost încălcat cu 11 luni, întrucât caietul de sarcini şi regulamentul de organizare a licitaţiei internaţionale pentru desemnarea societăţii de administrare a F.P. a fost aprobat prin H.G. abia la data de 19 noiembrie 2008, odată cu aprobarea H.G. nr. 1514 din 19 noiembrie 2008, publicată în M. Of. nr. 806 din 03 decembrie 2008, drept pentru care listarea la bursa a F.P. a fost tergiversata în mod intenţionat şi abuziv timp de 5 ani de zile, unul dintre motive fiind reprezentat de dorinţa anumitor grupuri de interese ca foştii proprietari naţionalizaţi şi despăgubiţi prin intermediul acţiunilor la F.P., exasperaţi de refuzul acţionarului majoritar la F.P. - Statul Roman de a efectua demersurile necesare listării la bursa a F.P., sa fie nevoiţi să-şi vândă participaţia deţinuta la acest organism financiar, insa la preturi infime, precum de altfel s-a întâmplat în cazul a aproximativ 50% dintre persoanele îndreptăţite, care, anterior listării F.P. la bursa, au fost silite să-şi vândă pe piaţa gri acţiunile deţinute la acest organism financiar, la preturi derizorii - între 7 şi 25%.
Temeiul de drept a fost indicat ca fiind art. 998-999 C. civ., pentru că pârâtul se face în mod direct vinovat de tergiversarea listării la bursa a F.P., cu încălcarea termenelor legale mai sus arătate.
Reclamantul a precizat și că are o creanţa certa, lichidă şi exigibilă asupra statului, în cuantum de 5.994.430 lei, fiind aşadar titularul unui drept de proprietate asupra unui bun în accepţiunea dispoziţiilor art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenția E.D.O.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 6, 13 şi 14 din Convenţia E.D.O., dispoziţiile art. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţia E.D.O., dispoziţiile art. 11, 16 alin. (1), art. 20, 21 şi 44 din Constituţie, dispoziţiile art. 998, 999, 1073, 1075, 1082, 1091 şi 1101 C. civ., Titlul VII din Legea nr. 247/2005, dispoziţiile art. 112 C. proc. civ., precum si textele Consiliului Europei.
Prin sentinţa civilă nr. 1868 din 17 octombrie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins excepţia inadmisibilităţii cererii ca neîntemeiată şi a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamant.
Asupra excepţia inadmisibilităţii acţiunii, tribunalul a constatat că nu este întemeiată, întrucât reclamantul nu contestă cuantumul despăgubirilor stabilite prin titlul de despăgubire şi nici numărul acţiunilor acordate prin titlul de conversie, ci solicită repararea prejudiciului cauzat prin imposibilitatea valorificării acţiunilor la valoarea nominală stabilită la momentul titlului de conversie.
Asupra fondului, tribunalul a constatat că a fost învestit de reclamant cu o cerere în pretenţii izvorâte din pretinsa faptă delictuală a Statului Român, constând în nerespectarea termenelor prevăzute de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, înlăuntrul căruia urma să se desfăşoare listarea la bursă a F.P. şi ignorarea de către acesta, cu rea-credinţă, a unor principii elementare ale funcţionării pieţei de capital.
În dovedirea pretenţiilor sale, reclamantul s-a prevalat de concluziile raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză, potrivit cărora statul ar fi putut preconiza influenţa factorilor de risc identificaţi de prospectul întocmit de R.C. I. în ceea ce priveşte valoarea nominală de 1 leu/acţiune atribuită la F.P., şi totodată, nu a iniţiat procedurile legale conform dispoziţiilor legale, influenţând astfel negativ preţul de tranzacţionare pe bursă al acţiunilor emitentului F.P.
Sub aspectul prejudiciului suferit ca urmare a acestei fapte ilicite, reclamantul arată că acesta constă în diferenţa dintre cotaţia la bursă a cantităţii de 5.994.430 acţiuni deţinute la F.P. şi creanţa garantată asupra statului, în cuantum de 5.994.430 lei conferită de Titlul de despăgubire din 29 ianuarie 2010 emis de Guvernul României - C.C.S.D.
Totodată, reclamantul a invocat, în raport de art. 16 alin. l din Constituţie şi art. 14 din Convenţia E.D.O., discriminarea produsă între persoanele îndreptăţite la despăgubiri, în raport de momentul conversiei titlului de despăgubire, înainte de prima şedinţă de tranzacţionare la Bursă a F.P., ori ziua de luni a celei de-a doua săptămâni calendaristice ulterioare primelor 60 de şedinţe de tranzacţionare a acţiunilor F.P., precum şi încălcarea dispoziţiilor art. 1 din Primul Protocol Adiţional, considerând că este îndreptăţit la obţinerea unui remediu adecvat conform art. 13 din Convenţia E.D.O., faţă de încălcarea invocată.
Tribunalul a constatat că, în cauză, reclamantul a vândut 371.434 acţiuni din cele 6.365.864 acţiuni deţinute la F.P., după cum rezultă din extrasele de cont din 05 iulie 2010 şi 16 iulie 2010 eliberate de SC D.C. SA (filele 49-50), însă nu a făcut nicio probă a faptului că ar fi vândut aceste acţiuni pentru un preţ sub valoarea nominală de 1 leu/acţiune, la dosar nefiind depuse documente care să ateste sumă obţinută din tranzacţionarea la bursă a celor 371.434 acţiuni.
În privinţa restului de 5.994.430 de acţiuni, reclamantul însuşi consideră că va fi silit să primească în plată doar o parte din creanţă, respectiv sub 50% din aceasta „în cazul valorificării la Bursa de Valori Bucureşti”.
Tribunalul a apreciat că în cauză nu s-a dovedit că reclamantul a suferit un prejudiciu efectiv şi actual, câtă vreme acesta nu a înstrăinat cele 5.994.430 de acţiuni, iar pentru cele 371.434 înstrăinate nu rezultă că suma obţinută este inferioară valorii de 371.434 lei, și deţine în continuare calitatea de acţionar la F.P. şi nu se poate previziona care va fi preţul de tranzacţionare la momentul viitor, nedeterminat, în care acesta se va decide să înstrăineze restul de acţiuni.
Referitor la discriminarea creată de legiuitor şi încălcarea art. 1 din Protocolul l, faţă de care reclamantul consideră că este îndreptăţit la un remediu adecvat, conform art. 13 din Convenția E.D.O., tribunalul a reţinut că, în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, C.E.D.O. nu a constatat că soluţiile legislative adoptate sunt inadecvate, ci că F.P., instituit prin Legea nr. 247/2005, nu este funcţional, statului român fiindu-i acordat un termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei europene, să ia măsurile care să garanteze protecţia efectivă a drepturilor enunţate de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, în contextul tuturor cauzelor similare, conform principiilor consacrate de Convenţie.
În consecinţă, tribunalul a apreciat că admiterea cererii de chemare în judecată ar însemna recunoaşterea în favoarea reclamantului, pe cale jurisprudenţială, a unor drepturi care nu sunt prevăzute de legea specială, ceea ce nu este permis judecătorului naţional.
De asemenea, cât priveşte pretinsa discriminare invocată de reclamant, întrucât se susţine că aceasta s-a produs printr-un act normativ, Titlul VII al Legii nr. 247/2005, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 81/200, tribunalul apreciază, faţă de considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 818 din 03 iulie 2008, publicată în M. Of. nr. 537 din 16 iulie 2008, că în lipsa admiterii unei excepţii de neconstituţionalitate a dispoziţiilor apreciate ca fiind discriminatorii, cererea reclamantului apare ca vădit neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe reclamantul a declarat apel, aducând-i următoarele critici:
Instanţa de fond a încălcat dispozițiile art. 264 alin. (1) C. proc. civ., deoarece a motivat şi comunicat sentinţa apelată la aproximativ un an de la data pronunţării, dar şi dispozițiile art. 261 C. proc. civ., deoarece, în considerentele acesteia s-a limitat doar la anumite constatări, fără să răspundă tuturor argumentelor părţilor.
A nesocotit, totodată, și dispozițiile art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 modificat prin Titlul I art. 3 din Ordonanța Guvernului nr. 81/2007, raportat la art. 44 din Constituţie, conform cărora titlul de despăgubire încorporează drepturile de creanţă ale deţinătorilor asupra statului român, corespunzător despăgubirilor acordate.
Reclamantul a susținut și că instanţa de fond a ignorat total cadrul legal intern referitor la stingerea creanţelor, invocat pe larg în cuprinsul cererii de chemare în judecată, respectiv art. 1091, 1075, 1082, 1101 din vechiul C. civ. şi art. 1480, 1490, 1492, 1516, 1518, 1530, 1531, 1535 şi 1536 din noul C. civ., art. 20 din Legea nr. 10/2001, art. 4 din Legea nr. 247/2005, art. 1 din protocolul 1 adiţional la Convenția E.D.O.
Instanţa de fond a nesocotit dispozițiile art. 14 din Convenția E.D.O. şi dispozițiile art. 16 din Constituţie, față de vădita discriminare între două categorii diferite de creditori cu drepturi egale asupra debitorului.
Referitor la inexistența prejudiciului până în prezent deoarece nu a înstrăinat cele 5.994.430 de acţiuni F.P., apelantul consideră că instanţa de fond pur şi simplu a preferat să nege evidenţa realităţii, fiind de notorietate faptul că acţiunile F.P. se tranzacţionau înainte de listarea la bursă la cotaţii modice, între 0,7 şi 0,25% din valoarea nominală, iar după listarea F.P. la bursă aceste acţiuni s-au tranzacţionat în cadrul B.V.B. începând cu momentul listării şi până în prezent, la cotaţii cuprinse între 0,75 lei/acţiune şi 0,37 lei/acţiune, fiind evident imposibilă obţinerea unei sume de 1 leu/acţiune.
Prin Decizia nr. 234 din 2 iunie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul reclamantului, ca nefondat.
În motivare, curtea de apel a arătat că reclamantul a urmat o procedură specială, în ceea ce privește stabilirea drepturilor cuvenite în temeiul Legii nr. 10/2001 cu referire la Legea nr. 247/2005, modalitatea efectivă de încasare a despăgubirilor cuvenite fiind, de asemenea, reglementată prin dispoziții speciale.
Procedura de valorificare și de realizare a drepturilor conferite de Legea nr. 10/2001 este reglementată de Legea nr. 247/2005 astfel cum a fost completată și modificată, dreptul comun în materie invocat de recurent, respectiv art. 1073, 1082 C. civ., cu referire și la art. 998-999 C. civ., precum și dispozițiile noului C. civ. fiind înlăturat de legea specială în virtutea principiului speciala derogant generalibus.
În acest context, și față de argumentele formulate de apelantul reclamant, referitoare la încălcarea art. 1 din Primul Protocol C.E.D.O., curtea de apel a avut în vedere jurisprudența în materie a C.E.D.O., care a arătat că, art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului nu poate fi interpretat ca impunând statelor contractante o obligaţie generală de a restitui bunurile transmise lor înainte ca ele să fi ratificat Convenţia.
Referitor la ignorarea dispozițiilor art. 4 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, apelantul reclamant a urmat procedura menționată anterior, a optat pentru conversia titlurilor de despăgubiri în acțiuni la F.P., fiind conștient de alegerea sa și de faptul că valoarea de tranzacționare a acțiunilor fluctuează în permanență, fără ca statul sau altă entitate să aibă posibilitatea de a anticipa sensul și amploarea acestei fluctuații, cum în mod corect a apreciat şi instanţa de fond. În plus, decizia vânzării acțiunilor, la un moment dat, precum și riscul acestei decizii, îi aparține reclamantului în întregime, fără a se putea reține o culpă Statului Român.
De asemenea, s-a mai reținut și faptul că, odată ce reclamantul a ales conversia titlului său nu mai poate reveni asupra acestei opțiuni, fiind incident principiul electa una via, situație în care nu-și găsesc aplicabilitate dispozițiile art. 1073, art. 1082 şi ale art. 1092 C. civ.
Statul Român s-a conformat dispozițiilor legale si opțiunii reclamantului, prin emiterea unui număr de acțiuni, potrivit titlului de conversie din 28 mai 2010 emis de A.N.R.P., restituirea acestora este lipsită de temei legal, atât timp cat acesta poate oricând in viitor sa valorifice acțiunile respective, prin tranzacționarea acestora la bursa de valori.
În această situație, modalitatea de valorificare a titlurilor de conversie este strict reglementată de legea specială, iar decizia și momentul de tranzacționare aparține reclamantului, neputând fi angajată răspunderea civilă pentru faptă proprie a pârâtului, nici în temeiul dispozițiilor C. civ. vechi și nici a noilor dispoziții C. civ., deoarece evoluția pieței de valori mobiliare nu poate fi influențată de acesta.
Împotriva acestei decizii reclamantul P.T. a declarat recurs, întemeiat în drept pe art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.
Reclamantul a arătat că instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 3 lit. a) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, raportat la dispoziţiile art. 44 alin. (1) din Constituţie, potrivit căruia creanţele asupra statului sunt garantate. De asemenea, a nesocotit cadrul legal intern referitor la stingerea creanţelor, respectiv dispoziţiile art. 1073, 1091, 1075, 1082 şi 1101 din vechiul C. civ., dar şi ale art. 2, 5, 9 pct. 4, 1480, 1488, 1490, 1492, 1516, 1518, 1530, 1531, 1535, 1536 din noul C. civ.
Cât priveşte vădita discriminare între două categorii diferite de creditori cu drepturi egale asupra debitorului lor - Statul Român, instanţa de apel a făcut doar vagi referiri la această vădită discriminare, nesocotind dispoziţiile art. 14 din Convenţia E.D.O. şi art. 16 din Constituţie, raportat la jurisprudenţa C.E.D.O.
A arătat că nu a solicitat despăgubiri suplimentare, în afara celor ce i-au fost acordate în baza legilor speciale de reparaţie, respectiv încasarea integrală a sumei de conferită de Titlul de despăgubire emis de Guvernul României - C.C.S.D. şi care nu a putut fi încasată integral din cauza aplicării defectuoase a prevederilor legilor speciale, care prevăd principiul restituirii integrale.
De altfel, legiuitorul nu a înţeles să renunţe la acest principiu şi să plafoneze despăgubirile acordate, ci doar să eşaloneze plata, potrivit dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 165/2013.
A susținut că este inadmisibil ca aplicarea în concret a unor legi speciale de reparaţie, guvernate de principiul restituirii integrale, raportat la împrejurarea că pârâtul nu a listat la bursă F.P. în termenul legal, să conducă de facto la obţinerea unor despăgubiri parţiale şi plafonate, în proporţie de mai puţin de 50%, în lipsa unor prevederi legale exprese.
Instanţa de apel a ignorat modul real şi concret în care s-a desfăşurat procesul de despăgubire, deşi creanţa sa asupra statului era garantată ope legis.
Analizând recursul în limitele criticilor formulate, ce pot fi circumscrise motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce succed:
Mai întâi, Înalta Curte observă că în cauză nu sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de pct. 8 ale art. 304 C. proc. civ., invocat de recurentul reclamant.
Prin motivele de recurs reclamantul nu critică în concret hotărârea atacată, ci face ample consideraţii teoretice despre motivarea hotărârii, exemplifică sancţiuni aplicate Statului Român prin hotărâri pronunţate de C.E.D.O., dar nu explică în niciun mod în ce constă lipsa de motivare.
Dispoziţiile pct. 8 ale art. 304 C. proc. civ. nu se regăsesc în cauză, acest motiv de recurs vizând încălcarea principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. civ., potrivit căruia convenţiile civile au putere de lege între părţile contractante. Or, în speţă, nu poate fi identificat un act juridic în sensul prevăzut de lege, a cărui natură ori înţeles lămurit şi vădit neîndoielnic să fi fost încălcat. Prin cererea dedusă judecăţii se solicită antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtului pentru fapta proprie.
Mai trebuie spus că reclamantul a înţeles să invoce atât prevederi ale C. civ. de la 1865, precum şi prevederi ale Legii nr. 287/2009 privind C. civ., susţinând că ar fi aplicabile şi unele, şi altele.
Potrivit art. 5 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. „(1) Dispoziţiile C. civ. se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare. (2) Dispoziţiile C. civ. sunt aplicabile şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia, derivate din starea şi capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiaţie, adopţie şi obligaţia legală de întreţinere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, şi din raporturile de vecinătate, dacă aceste situaţii juridice subzistă după intrarea în vigoare a C. civ.”
Aşadar, unei situaţii litigioase i se aplică dispoziţiile legii în vigoare la naşterea sa, cu particularitatea prevăzută la alin. (2) al textului citat, neputându-se solicita aplicarea concomitentă a unor texte de lege ce se succed în timp.
Nici critica privind greşita aplicare a legii nu poate fi primită.
Conform dispoziţiilor art. 3 lit. a) din Legea nr. 247/2005, invocate de recurent: “Titlurile de despăgubire sunt certificate emise de C.C.S.D., în numele şi pe seama statului român, care încorporează drepturile de creanţă ale deţinătorilor asupra statului român, corespunzător despăgubirilor acordate potrivit prezentei legi şi care urmează a fi valorificate prin conversia lor în acţiuni emise de Fondul "Proprietatea" şi/sau, după caz, în funcţie de opţiunea titularului ori a titularilor înscrişi în acestea, prin preschimbarea lor contra titluri de plată, în limitele şi condiţiile prevăzute în prezenta lege.”
Aceste dispoziţii trebuie coroborate cu celelalte prevederi ale acestui act normativ şi nu pot fi interpretate în sensul arătat de recurent.
Astfel, recurentul reclamant, invocând dispoziţii cu caracter general în materia acordării de măsuri reparatorii pentru imobile preluate abuziv de Statul Român în regimul politic anterior, solicită, în fapt, să i se recunoască drepturi de care nu beneficiază conform legii speciale şi să se instituie, pe cale jurisprudenţială, un mecanism de despăgubire în alte condiţii şi în altă procedură decât cele instituite de legea specială.
În condiţiile în care potrivit dispoziţiilor art. 181 alin. (4) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în vigoare la data emiterii titlului de despăgubire:„Titlurile de despăgubire se valorifică în termen de 3 ani de la data emiterii, care însă nu expiră mai devreme de 12 luni de la prima şedinţă de tranzacţionare a acţiunilor emise de F.P.”, Înalta Curte apreciază că recurentul reclamant avea în mod obiectiv posibilitatea de a-şi valorifica titlul ulterior listării la bursă a acţiunilor F.P.
Cum, însă, valoarea acţiunilor la F.P. este fluctuantă, valorificarea acestora este rezultatul propriei alegeri a reclamantului, care, devenind acţionar, suportă consecinţele fluctuaţiilor valorii acţiunilor pe piaţa bursieră. Aceste fluctuaţii nu pot constitui un fapt culpabil în sarcina pârâtului, care să atragă răspunderea sa civilă delictuală, după cum nu reprezintă nici o încălcare a principiului reparaţiei integrale, care guvernează legile speciale în materie.
În ceea ce priveşte pretinsa discriminare între diversele categorii de persoane îndreptăţite la acordarea de măsuri reparatorii, Înalta Curte reţine că principiul nediscriminării, ca formă de manifestare a principiului egalităţii în faţă legii, presupune egalitatea de tratament a persoanelor aflate în situaţii similare.
Recurentul reclamant pretinde și că este discriminat atât în raport cu cei care au primit măsuri reparatorii în natură, cât şi în raport cu cei care au optat pentru conversie ulterior listării la bursă a acţiunilor F.P.
Examinarea în concret a existenţei unei situaţii discriminatorii nu se poate face în lipsa unor elemente care să permită identificarea situaţiilor similare şi încălcarea principiului egalităţii în faţa legii.
Recurentul reclamant a susţinut că însăşi dispoziţiile legale sunt discriminatorii, de vreme ce nu a avut în realitate un drept de opţiune cu privire la momentul efectuării conversiei.
Această susţinere nu este fondată, având în vedere că în forma existentă la data obţinerii titlului de despăgubire, Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu modificările aduse prin O.U.G. nr. 81/2007, menţiona în mod expres modalitatea în care urma să se calculeze valoarea unei acţiuni, ulterior listării la bursă.
Prin instituirea dispoziţiei conform căreia titlurile de despăgubire se valorifică în termen de 3 ani de la data emiterii, care nu expiră însă mai devreme de 12 luni de la prima şedinţă de tranzacţionare a acţiunilor emise de F.P., s-a dat posibilitate posesorilor de asemenea titluri, între care se regăseşte şi recurenta, să opteze pentru conversie ulterior listării acţiunilor la bursă.
Cu referire la discriminarea la care a fost supus ca urmare a împrejurării că nu a obţinut plata integrală a creanţei garantate asupra statului, Înalta Curte reţine că recurentul reclamant este deţinătorul acţiunilor, astfel că nu se poate specula cu privire la cuantumul sumei de bani pe care aceasta o va încasa efectiv, dacă va decide să vândă acţiunile, iar pe de altă parte, acesta ignoră dispoziţiile legii speciale existente în materia restituirii în echivalent a bunurilor care intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001.
Deşi nu se poate contesta că scopul legilor cu caracter reparator este acela de a acorda persoanelor îndreptăţite posibilitatea de a fi despăgubite, aşa cum s-a reţinut şi în jurisprudenţa C.E.D.O. (Cauza Păduraru contra României), art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenţiei.
Dacă Convenţia nu impune statelor obligaţia de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluţie de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate şi coerenţă rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii.
Or, în această materie statul a decis că restituirea în natură şi acordarea măsurilor reparatorii au loc în condiţiile impuse de Legea nr. 10/2001 şi de Legea nr. 247/2005. Prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanţă Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce priveşte natura măsurilor reparatorii care se cuvin persoanei îndreptăţite şi procedura de stabilire şi acordare a acestora. Astfel, potrivit art. 1 pct. 1 referitor la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit acestei legi cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) şi (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de C.C.S.D. care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire. În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al instanţei de contencios administrativ, după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de C.C.S.D.
Or, recurentul reclamant nu a contestat cuantumul despăgubirilor în condiţiile sus-menţionate.
În consecinţă, pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul P.T. împotriva Deciziei civile nr. 234 din 2 iunie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 noiembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3127/2014. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3129/2014. Civil. Actiune in raspundere... → |
|---|
