ICCJ. Decizia nr. 3139/2014. Civil. Revendicare mobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3139/2014
Dosar nr. 7606/3/2006
Şedinţa publică din 21 octombrie 2014
Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 832 din 18 aprilie 2013 pronunţată în Dosarul nr. 7606/3/2006 al Tribunalului Bucureşti, secţia a lll-a civilă, s-au respins excepţiile lipsei calităţii procesuale active, inadmisibilităţii, lipsei calităţii procesuale pasive a Muzeului Naţional de Artă, Statului Român prin Ministerul de Finanţe, Ministerului Culturii, Muzeului Judeţean de Artă Prahova, Complexului Muzeal Naţional Moldova laşi, Muzeului Judeţean de Artă Braşov, cu sediul în Municipiul Braşov şi Complexului Muzeal I.A. Bacău, ca neîntemeiate.
S-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Culturii şi s-a respins cererea de chemare în judecată a acestui pârât pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
S-a admis acţiunea precizată formulată de reclamantul M.A.Ş. şi s-a dispus obligarea pârâţilor să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie reclamantului, bunurile mobile culturale identificate în materialitatea lor prin raportul de expertiză efectuat în cauză de expert critic de artă P.S., care au făcut obiectul actului de donaţie, astfel cum acestea sunt cuprinse în acest raport, respectiv - MNAR - un număr de 32 de bunuri - pictură românească, sculptură, grafică, artă europeană, fotografie şi artă decorativă, Complexul Muzeal Naţional Moldova - 3 bunuri - pictură românească; - Complexul Muzeal I.A. din Bacău - 1 bun - pictură românească; - Muzeul Judeţean de Artă Braşov - 2 bunuri - pictură romanescă - Muzeul Judeţean de Artă Prahova - 1 bun - pictură românească.
A fost obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul de Finanţe la plata către reclamant a sumei de 286.420 euro - în echivalent RON la data plăţii - stabilită prin raportul de expertiză efectuat în cauză, reprezentând echivalentul bunurilor care nu au putut fi identificate fizic.
S-a respins cererea reconvenţională formulată de pârâtul Muzeul Naţional de Artă al României, ca neîntemeiată şi a obligat pârâţii MNAR şi Statul Român prin Ministerul de Finanţe, în solidar la plata cheltuielilor de judecată parţiale în cuantum de 7.000 euro în echivalent RON la data plăţii, către reclamant.
Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut - după preluarea integrală a cererilor şi apărărilor formulate de părţi - că reclamantul M.A.Ş. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Culturii şi cultelor, Statul Român prin Ministerul de Finanţe precum şi cu toate celelalte muzee şi instituţii al căror patrimoniu cuprinde bunurile, să se dispună repunerea părţilor în situaţia anterioară actului de donaţie autentificat din anul 1948, a cărui nulitate absolută a fost constatată prin sentinţa civilă nr. 8933 din 23 octombrie 2002 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, prin obligarea Ministerului Culturii şi Cultelor la restituirea în natură a tuturor bunurilor mobile ce fac obiectul actului de donaţie nul absolut, menţionate în anexa acestui act.
În ipoteza în care restituirea în natură nu este posibilă s-a solicitat obligarea pârâtului Ministerul Culturii şi Cultelor la plata contravalorii bunurilor care au făcut obiectul actului de donaţie, cu cheltuieli de judecată.
Ulterior, reclamantul şi-a modificat şi precizat succesiv cererea de chemare în judecată arătând în ceea ce priveşte cadrul procesual pasiv că au calitatea de pârâţi Statul Român prin Ministerul Culturii şi Cultelor, respectiv prin Ministerul Finanţelor, Muzeul Naţional al României, Muzeul Municipiului Bucureşti, Muzeul de Artă Arad, Muzeul Naţional Brukenthal Sibiu, Muzeul Banatului, Muzeul de Artă Satu Mare, Muzeul de Artă Braşov, Galeria de Artă Argeş, Muzeul de Artă Dolj, Muzeul de Artă Gorj, Muzeul de Artă Mehedinţi, Muzeul Judeţean de Artă Prahova, Complexul Muzeal I.A., Secţia de Artă Bacău, Muzeul Brăilei, Galeriile de Artă E.D. Brăila, Muzeul de Artă laşi, Muzeul de Artă Neamţ, Complexul Muzeal Bucovina, Muzeul de Artă Tulcea şi Muzeul de Artă Constanţa.
În privinţa obiectului cererii, reclamantul a precizat că solicită repunerea părţilor în situaţia anterioară actului de donaţie constatat nul, prin obligarea Statului român prin Ministerul Culturii şi Cultelor, precum şi a pârâţilor deţinători neproprietari ai bunurilor, la restituirea în natură a tuturor bunurilor mobile respectiv, tablouri şi obiecte de artă menţionate în anexa actului de donaţie a cărui nulitate absolută s-a constatat în mod irevocabil. S-a solicitat anularea tuturor actelor subsecvente prin care bunurile mobile din litigiu au trecut din gestiunea Ministerului Artelor, respectiv Ministerul Culturii şi Cultelor în prezent, în gestiunea muzeelor anterior menţionate, iar în cazul şi în măsura în care restituirea în natură nu este posibilă a solicitat obligarea Statului Român prin Ministerul Culturii şi Cultelor şi prin Ministerul Finanţelor la plata contravalorii acestora, evaluată provizoriu la aproximativ 400.000 euro.
În motivarea acţiunii se arată că C.G.M. al cărui unic moştenitor este reclamantul a încheiat actul de donaţie autentificat din 15 martie 1948 prin care acesta a donat Statului Român prin Ministerul Artelor, în prezent Ministerul Culturii şi Cultelor, imobilul precum şi colecţiile de artă, respectiv tablourile, obiectele de artă şi mobilier aflate în imobil.
Prin sentinţa civilă nr. 8933 din 23 octombrie 2002 Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a admis acţiunea reclamantului M.A.Ş. şi a constatat nulitatea absolută a actului de donaţie, apelul fiind respins prin decizia nr. 396/2002 a Tribunalului Bucureşti astfel încât sentinţa a rămas irevocabilă prin nerecurare la 3 aprilie 2003.
În aceste condiţii, arată reclamantul, Statul Român nu mai are nici un titlu pentru deţinerea bunurilor mobile care au făcut obiectul donaţiei declarate nule, iar existenţa acestora rezultă din încheierea Tribunalului Ilfov, secţia notariat, care cuprinde şi o anexă la inventarul bunurilor preluate, semnate de ambele părţi, respectiv donatorul C.G.M. şi primitorul Ministerul Artelor.
În ipoteza în care restituirea bunurilor în natură nu mai este posibilă, ca efect al nulităţii actului de donaţie, solicită obligarea Statului Român prin Ministerul Culturii şi Cultelor şi prin Ministerul Finanţelor la plata contravalorii acestora, în conformitate cu art. 1075 C. civ.
De asemenea, arată reclamantul că potrivit art. 6 alin. (3) din Legea nr. 182/2000 Ministerul Culturii şi Cultelor reprezintă Statul Român în relaţiile interne şi internaţionale, iar potrivit art. 3 pct. 56 din Hotărârea nr. 208/2005 privind organizarea şi funcţionarea Ministerul Finanţelor Publice şi a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, acest minister reprezintă statul ca subiect de drepturi şi obligaţii în faţa instanţelor. Prin urmare, această entitate are calitatea de reprezentant al statului în măsura în care acest pârâtul va fi obligat la plata despăgubirilor constând în contravaloarea bunurilor a căror restituire în natură nu a fost posibilă.
În privinţa celorlalţi pârâţi, respectiv a muzeelor, reclamantul a arătat că oricare dintre acestea pot fi deţinătoare fără titlul ale bunurilor mobile ceea ce justifică chemarea lor în judecată.
S-a reţinut că temeiul de drept al acţiunii reclamantului l-au constituit dispoziţiile art. 80 alin. (2) din Legea nr. 82/2000 şi respectiv art. 480 C. civ. acţiunea fiind calificată de prima instanţă ca fiind o acţiune în revendicare.
Pârâtul Muzeul Naţional de Artă al României a formulat cerere reconvenţională precum şi o cerere de chemare în judecată a altor persoane şi de arătare a titularului dreptului, dar ulterior a renunţat la cele două cereri din urmă, tribunalul fiind învestit doar cu soluţionarea cererii reconvenţionale prin care s-a solicitat să se constate că bunurile au intrat cu titlu în patrimoniul Statului Român urmând ca în temeiul art. IV din O.U.G. nr. 138/2000 să se constate că a intervenit prescripţia, iar bunurile din litigiu solicitate nu mai pot face obiectul revendicării.
Pârâtul solicită totodată în temeiul art. 1909 alin. (2) C. civ. să se constate că bunurile pretinse prin acţiunea reclamantului sunt proprietatea statului, care a devenit proprietar prin uzucapiune la finalul termenului de 30 de ani, adică în anul 1978, solicitând să se constate că acceptarea donaţiei făcute de autorul reclamantului s-a realizat printr-un act autentic la data de 9 ianuarie 1950.
Ulterior, reclamantul a restrâns cadrul procesual pasiv înţelegând să se judece doar cu pârâţii în contradictoriu cu care s-a şi pronunţat sentinţa.
Prin încheierea din 22 mai 2007, prima instanţă a respins ca neîntemeiată excepţia netimbrării şi a prescripţiei dreptului la acţiune şi a unit cu fondul excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi pasive şi a inadmisibilităţii acţiunii.
În acest context s-a reţinut că autorul reclamantului, C.G.M. a încheiat actul de donaţie autentificat din 15 martie 1948 prin care a donat Statului Român prin Ministerul Artelor, în prezent Ministerul Culturii şi Cultelor imobilul şi colecţiile de artă.
Prin sentinţa civilă nr. 8933/2002 a Judecătoriei sector 1 Bucureşti, la solicitarea reclamantului M.A.Ş. s-a constatat nulitatea absolută a actului de donaţie reţinându-se că acesta este unicul moştenitor al donatorului, conform certificatului de moştenitor din 9 februarie 1993, precum şi că acceptarea donaţiei nu s-a realizat în formă autentică nefiind îndeplinite condiţiile de formă cerute în mod imperativ de lege sub sancţiunea nulităţii. Această hotărâre a rămas irevocabilă prin respingerea apelului şi respectiv prin nerecurare, la data de 3 aprilie 2003.
Excepţia lipsei calităţii procesuale active a fost respinsă cu motivarea că prin hotărârea irevocabilă care a anulat actul de donaţie s-a reţinut cu putere de lucru judecat calitatea procesuală activă a moştenitorului donatorului, respectiv a reclamantului avându-se în vedere atât titlul autorului asupra bunurilor donate cât şi calitatea de succesor al reclamantului M.A.Ş. rezultată din certificatul de moştenitor din anul 1993. Lipsa indicării bunurilor în certificatul de moştenitor nu prezintă relevanţă pentru că, donaţia a fost anulată ulterior, astfel că în mod evident acestea nu puteau fi incluse în certificat.
Analizând condiţiile acţiunii în revendicare prevăzute în dreptul comun, respectiv art. 480 C. civ. cât şi cele ale legii speciale s-a reţinut că în cauză s-a dovedit titlul reclamantului, preluarea ilegală a bunurilor revendicate care constituie bunuri culturale în sensul Legii nr. 182/2000, iar din probele administrate a rezultat că o parte din acestea se regăsesc în posesia muzeelor, care în calitate de deţinătoare au şi calitate procesuală pasivă pentru capătul de cerere privind restituirea în natură. În egală măsură s-a reţinut că şi Ministerul Culturii, deşi nu deţine bunurile are calitate procesuală pasivă, întrucât prin legea specială anterior menţionată are calitatea de coordonator al bunurilor mobile aparţinând patrimoniului cultural.
În privinţa bunurilor care nu au putut fi identificate, tribunalul a apreciat că Statul Român prin Ministerul Finanţelor are calitate procesuală pasivă şi este ţinut să achite suma de 286.420 euro, cu titlu de despăgubire stabilită prin expertiză, deoarece legea specială nu stabileşte titularul obligaţiei de restituire prin echivalent, situaţie în care sunt incidente dispoziţiilor de drept comun cuprinse în art. 25 din Decretul nr. 31/1954, potrivit cărora statul participă în raporturile juridice prin Ministerul de Finanţe. Ministerul Culturii, în lipsa unei dispoziţii legale exprese nu poate răspunde patrimonial ca reprezentant al statului, calitatea sa fiind atrasă în proces de natura bunurilor revendicate şi identificate ca atare în posesia instituţiilor muzeale.
Prima instanţă a înlăturat apărările pârâtului Muzeul Naţional de Artă a României referitoare la inopozabilitatea sentinţei prin care s-a constatat nulitatea donaţiei, litigiu în care acesta nu a avut calitatea de parte, argumentând că pârâtul deţinător al unor bunuri revendicate trebuie să se supună efectelor hotărârii judecătoreşti cu consecinţa că prezentarea unor înscrisuri descoperite ulterior acelui litigiu, referitoare la acceptarea donaţiei în formă autentică, fără ca hotărârea anterioară să fie desfiinţată, nu mai poate prezenta relevanţă în cauză.
Prin urmare, s-a respins şi cererea reconvenţională formulată de acest pârât deoarece, din probele administrate a rezultat că preluarea bunurilor mobile culturale a fost ilegală, astfel că aceste bunuri nu au intrat cu titlul valabil în patrimoniul statului, motiv pentru care dispoziţiile art. 1909 alin. (2) C. civ. nu sunt incidente speţei nefiind îndeplinită teza prevăzută de acest text legal care vizează un terţ dobânditor de bună-credinţă, care a dobândit bunurile de la un hoţ sau găsitor, precum şi faţă de regimul juridic special aplicabil acţiunii în raport de dispoziţiile Legii nr. 182/2000. De asemenea nici uzucapiunea nu poate fi invocată, acest mod de dobândire a proprietăţii fiind speci.ic imobilelor şi nu bunurilor mobile cum este cazul în speţă.
Prin decizia civilă nr. 256A din 19 decembrie 2013 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis apelul declarat de pârâtul Ministerul Culturii, precum şi apelul formulat de reclamantul M.A.Ş., împotriva aceleiaşi sentinţe, care a fost schimbată în parte, în sensul că s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Culturii şi s-a respins cererea formulată în contradictoriu cu acest pârât ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Au fost majorate cheltuielile de judecată acordate reclamantului de către prima instanţă de la suma de 7.000 euro la suma de 10.000 euro, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Au fost respinse apelurile formulate de pârâţii Complexul Muzeal „I.A." Bacău, Muzeul Naţional de Artă al României, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Complexul Muzeal Naţional Moldova din laşi, Muzeul Judeţean de Artă Braşov, şi Muzeul Judeţean de Artă I.l.Q. din Ploieşti, ca nefondate.
Au fost obligaţi apelanţii-pârâţi Muzeul Naţional de Artă al României, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Complexul Muzeal „I.A." Bacău la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.000 de euro către apelantul-reclamant.
1. În argumentarea soluţiei pronunţate, instanţa de apel a înlăturat criticile formulate de pârâtul Complexul Muzeal „I.A." Bacău cu privire la modul de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, cu motivarea că potrivit art. 99 alin. (2) din Legea nr. 182/2000 bunurile culturale mobile preluate ilegal de autorităţile statului după data de 6 septembrie 1940 pot fi revendicate de proprietarii de drept şi vor fi restituite acestora de către instituţiile care le deţin în baza unei hotărâri judecătoreşti definitive.
Prin urmare, în calitate de deţinător, acest pârât poate fi obligat la restituirea bunului aflat sub incidenţa dispoziţiilor legale menţionate, fiind irelevant faptul că la data emiterii dispoziţiei nr. 673 din 23 iunie 1966, această entitate nu exista. Posesia de bună-credinţă vizează fondul litigiului şi nu calitatea procesuală pasivă, situaţia fiind identică şi în privinţa excepţiei inadmisibilităţii acţiunii reclamantului, care în realitate priveşte tot fondul cauzei.
De asemenea, arată instanţa de apel şi excepţia prescripţiei a fost corect soluţionată de tribunalul în sensul respingerii, deoarece raportat la data rămânerii definitive a sentinţei prin care s-a anulat donaţia, respectiv 27 februarie 2006, rezultă că cererea înregistrată la 28 februarie 2006 se încadrează şi în termenul general de prescripţie de 3 ani, care, oricum nu este incident speţei în considerarea dispoziţiilor art. 1887 şi art. 1888 C. civ.
În condiţiile existenţei obligaţiei de restituire dacă sunt îndeplinite cerinţele art. 99 alin. (2) din Legea nr. 182/2000 rezultă că şi critica privind existenţa bunului în domeniul public reglementat de Legea nr. 213/1998 nu este fondată pentru că bunurile din litigiu nu au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil.
2. Apelul formulat de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a fost respins de instanţa de apel în considerarea faptului că dispoziţiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954 au fost corect aplicate deoarece statul participă în raporturile juridice prin Ministerul Finanţelor Publice dacă legea nu stabileşte un alt organ în acest sens.
Împrejurarea că art. 6 alin. (3) din Legea nr. 182/2000 stabileşte calitatea Ministerul Culturii şi Cultelor de reprezentant al statului doar în situaţia restituirii bunurilor aflate fizic în posesia acestor autorităţi, fără a stabili însă titularul obligaţiei de restituire prin echivalent, nu poate conduce la concluzia lipsei calităţii de reprezentant al Ministerului Finanţelor Publice, care dobândeşte această calitate în virtutea dreptului comun reprezentat de dispoziţiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954.
Au fost de asemenea înlăturate şi criticile formulate de acest apelant cu privire la lipsa motivării reţinându-se că, din considerentele sentinţei a rezultat că aceasta respectă dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în condiţiile în care prima instanţă a arătat că dacă legea specială nu indicată persoana obligată la despăgubire devine incident dreptul comun constând în obligaţia statului de a răspunde prin reprezentantul său, Ministerul Finanţelor Publice, pentru bunurile preluate ilegal, dacă nu există o normă derogatorie ca în cazul restituirii bunurilor de către unităţile deţinătoare.
Critica referitoare la cuantumul sumei stabilite cu titlu de despăgubiri a fost înlăturată cu motivarea că nu s-a solicitat alte probe care să demonstreze o valoare diferită fată de cea stabilită.
3. Apelul formulat de pârâtul Ministerul Culturii şi Cultelor a fost admis reţinându-se că bunurile din litigiu sunt identificate şi se află în posesia unităţilor deţinătoare chemate în judecată în această calitate, astfel că acest pârât nu are calitate procesuală într-o acţiune în restituire în temeiul art. 6 alin. (3) din Legea nr. 182/2000.
4. Apelul formulat de pârâtul Muzeul Naţional de Artă al României a fost respins cu motivarea că prima instanţă a soluţionat corect cauza în temeiul dispoziţiilor art. 480 C. civ. şi a Legii nr. 182/2000, temeiuri de drept indicate de reclamant, în considerarea faptului că acţiunea prin care se solicită restituirea prestaţiilor executate în baza unui act juridic desfiinţat are caracterul unei acţiuni în revendicare şi nu al unei acţiuni patrimoniale şi personale. Având în vedere că o parte din bunuri nu mai există, corect s-a dispus obligarea prin echivalent, situaţie în care termenul de prescripţie începe să curgă de la data la care s-a constatat imposibilitatea restituirii în natură, moment stabilit prin expertiză, astfel încât critica referitoare la greşita respingere a excepţiei prescripţiei a fost înlăturată ca nefondată.
Având în vedere dispoziţiile art. 99 din Legea nr. 182/2000, potrivit cărora acţiunile în justiţie pentru revendicare sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru, instanţa de apel a înlăturat şi critica privind nelegala timbrare a acţiunii.
Referitor la dobândirea proprietăţii asupra bunurilor din litigiu prin uzucapiune, instanţa de apel a arătat că instituţia nu este incidenţă în situaţia bunurilor mobile şi nici condiţiile art. 1909 C. civ. nu sunt îndeplinite pentru a înlătura dispoziţiile din legea specială care prevăd posibilitatea restituirii bunurilor preluate nelegal de către stat.
În acest context, arată instanţa de apel, analiza ilegalităţii titlului statului nu poate fi examinată deoarece după soluţionarea irevocabilă a actului de donaţie puterea de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti împiedică reţinerea unei alte situaţii de fapt.
Potrivit art. 1200 pct. 4 raportat la 1202 alin. (2) C. civ., între părţi, această prezumţie are caracter absolut, însă este opozabilă, cu caracter relativ şi terţilor, care în principiu ar putea să demonstreze o altă situaţie de fapt şi să invoce inopozabilitatea unei hotărâri judecătoreşti.
Prin urmare, în condiţiile în care s-a stabilit în mod irevocabil caracterul ilegal al preluării bunurilor revendicate de către autorităţile Statului Român în perioada regimului politic comunist, rezultă potrivit art. 13 alin. (3) din Legea nr. 311/2003 că muzeele şi colecţiile aflate în proprietatea publică şi în subordinea unor instituţii publice au obligaţia în calitate de instituţii ale statului de a respecta o hotărâre judecătorească pronunţată în contradictoriu cu Statul Român.
În privinţa nelegalităţii sentinţei din perspectiva modului de aplicare a dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., instanţa de apel a arătat că sunt întemeiate criticile formulate de reclamantul M.A.Ş. cu consecinţa majorării cuantumului cheltuielilor de judecată până la suma de 10.000 euro având în vedere complexitatea cauzei şi poziţia procesuală a părţilor, considerente în raport cu care a înlăturat ca nefondate criticile formulate de apelantul pârât Ministerul Finanţelor Publice sub acest aspect.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii Muzeul Naţional de Arta al României, Complexul Muzeal I.A. Bacău, şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti prin D.G.F.P. Bucureşti.
1. Recurentul-pârât Muzeul Naţional de Artă al României invocă motivele prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând nelegalitatea deciziei prin care s-a apreciat greşit temeiul juridic al cererii de chemare în judecată cu consecinţa respingerii greşite a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.
Sub acest aspect, arată recurentul, obiectul acţiunii era repunerea părţilor în situaţia anterioară actului de donaţie şi obligarea pârâţilor să lase în deplină proprietate; şi liniştită posesie bunurile menţionate. Astfel formulată şi precizată, acliunea reclamantului a fost calificată ca fiind o acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. şi art. 99 din Legea nr. 182/2000 în considerarea obiectului pretenţiilor care constituie bunuri culturale mobile, cu consecinţa aprecierii eronate că întrucât s-a stabilit nulitatea donaţiei bunurile trebuie restituite oricând, deşi nu există nicio prevedere expresă în cuprinsul legii speciale care să prevadă că acţiunea în revendicare reglementată de art. 99 din lege are un regim derogator de la dreptul comun.
Chiar dacă s-ar admite interpretarea potrivit căreia acţiunea reclamantului, astfel cum a fost precizată, nu are caracterul unei cereri în restituirea prestaţiilor efectuate în temeiul actului anulat, ci este o acţiune în revendicare, această calificare nu înlătură posibilitatea invocării uzucapiunii sau a dispoziţiilor art. 1909 C. civ.
Prin urmare, arată recurentul, fiind incidente dispoziţiile dreptului comun în materie, rezultă că, contrar celor reţinute prin decizia instanţei de apel se poate invoca atât uzucapiunea ca mod de dobândire a proprietăţii precum şi dispoziţiile art. 1909 C. civ., care în mod greşit au fost înlăturate de la aplicare.
În aceste condiţii, acţiunea în revendicare a fost înregistrată cu depăşirea termenului de trei ani de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a anulat donaţia, astfel că cererea de restituire trebuia respinsă ca fiind prescrisă.
În egală măsură, arată recurentul, în mod greşit s-a apreciat că statul a intrat în posesia bunurilor fără titlu valabil, în lipsa analizei legalităţii preluării bunurilor avându-se în vedere doar sentinţa nr. 8933/2002 prin care s-a declarat nul absolut actul de donaţie, ceea ce nu are însă semnificaţia preluării ilegale a bunurilor culturale mobile. în acest context, arată recurentul, în mod greşit a fost respinsă cererea reconvenţională, prin care în esenţă s-a urmărit combaterea opozabilităţii acestei hotărâri, deoarece în calitate de terţ fată de această hotărâre judecătorească poate dovedi o situaţie de fapt şi de drept contrară celei stabilite prin sentinţa menţionată.
Reluând susţinerile din cererea reconvenţională şi criticile din apel, recurentul susţine că prin actele depuse ulterior pronunţării sentinţei a dovedit faptul că bunurile revendicate au fost dobândite cu titlu, se află în proprietatea publică a statului, astfel că fiind revendicate la mai mult de trei ani de la anularea titlului statului sunt incidente dispoziţiile art. 1909 C. civ.
De asemenea, susţine recurentul, în speţă se aplică şi prevederile art. 1890 C. civ. privind uzucapiunea, cu consecinţa că fiind dovedită calitatea de posesor al bunului în sensul art. 1854 C. civ. rezultă din probe că a exercitat o posesie utilă netulburată şi continuă, astfel că instanţa trebuia să respingă ca neîntemeiată acţiunea în revendicare formulată de reclamant.
2. Recurentul-pârât Complexul Muzeal I.A. Bacău, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului şi modificarea deciziei în sensul respingerii capătului de cerere privind obligarea la lăsarea în proprietatea şi posesia reclamantului a bunului mobil pe care îl deţine precum şi la obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
În dezvoltarea criticilor recurentul invocă faptul că în mod greşit s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive deoarece această entitate nu exista la data emiterii dispoziţiilor nr. 673 din 23 iunie 1966 privind transmiterea de bunuri în administrarea Sfatului Popular al Regiunii Bacău pentru Muzeul Regional Bacău, fiind înfiinţată ulterior.
În aceste condiţii, susţine recurentul, excepţia a fost greşit respinsă în considerarea dispoziţiilor art. 99 alin. (2) din Legea nr. 182/2000 deoarece fiind posesor de bună-credinţă rezultă că nu poate fi obligat la restituirea bunului revendicat.
De asemenea şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare a fost greşit soluţionată deoarece actul administrativ anterior menţionat este legal şi nefiind anulat urmează să-şi producă efectele, cu consecinţa că bunul revendicat se află în domeniul public al Judeţului Bacău fiind inalienabil, insesizabil şi imprescriptibil situaţie în care acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. şi Legea nr. 182/2000 a fost în mod greşit admisă.
Totodată, arată recurentul, întrucât nu a fost parte în actul de donaţie declarat nul prin sentinţa civilă nr. 8933/2002 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti rezultă că nu îi pot fi opuse efectele autorităţii de lucru judecat ale acestei hotărâri având în vedere faptul că actul administrativ prin care i-a fost transferat dreptul de proprietate asupra bunului revendicat este legal, în vigoare, astfel încât bunul a intrat sub incidenţa Legii nr. 213/1998 privind domeniul public, cu toate consecinţele în privinţa caracteristicilor acestui drept de proprietate. În aceste condiţii este greşită concluzia instanţei de apel conform căreia bunul revendicat a fost preluat fără titlu legal deoarece anularea actului de donaţie nu poate avea drept consecinţă repunerea părţilor în situaţia anterioară întrucât calitatea de terţ de bună-credinţă faţă de efectele actului de donaţie îi conferă dreptul de a deţine şi păstra bunul revendicat.
Ultima critică vizează nelegalitatea deciziei din perspectiva modului de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, recurentul argumentând faptul că bunul imobil a intrat în mod legal în patrimoniul public al Statului Român şi administrarea Muzeului de Artă al R.S.R. şi ulterior prin dispoziţia nr. 673/1966 în posesia sa, împrejurare în raport de care acţiunea înregistrată la 2 martie 2006 este în afara termenului de prescripţie de trei ani în care sentinţa 8933/2002 a Judecătoriei sector 1 Bucureşti avea putere executorie şi care a încetat la data de 27 februarie 2006.
3. Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a criticat decizia în privinţa modului de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii de reprezentant, apreciind că potrivit art. 6 alin. (3) din Legea nr. 182/2000 această calitate revine Ministerului Culturii şi Cultelor.
De asemenea, apreciază recurentul că, în mod greşit s-a stabilit cuantumul despăgubirilor fiind ignorat faptul că au fost susţinute obiecţiunile prin care pârâtul Muzeul Naţional de Artă a arătat că suma stabilită prin expertiză a fost supraevaluată.
Ultima critică vizează nelegalitatea deciziei în privinţa cheltuielilor de judecată acordate întru-un cuantum exagerat şi fără a se aplica dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., care conferă instanţei posibilitatea cenzurării acestora prin prisma complexităţii cauzei şi valorii obiectului acesteia.
Prin întâmpinarea depusă faţă de recursurile formulate, Muzeul Judeţean de Artă l.l.Q. din Ploieşti a arătat că este de acord cu admiterea acestora.
Intimatul Ministerul Culturii şi Cultelor, prin întâmpinarea formulată a solicitat respingerea recursului formulat de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, iar intimatul reclamant M.Ş.A. prin concluziile scrise a arătat că solicită respingerea recursurilor formulate în cauză.
Analizând recursurile analizate prin prisma motivelor şi dispoziţiilor legale anterior invocate Înalta Curte constată că sunt nefondate pentru considerentele ce urmează a fi în continuare expuse:
1. Referitor la recursul declarat de pârâtul Muzeul Naţional de Artă a României, Înalta Curte observă că, în mod corect prin hotărârile anterioare instanţele - raportat la temeiurile de drept invocate de reclamant, respectiv art. 80 alin. (2) din legea 182/2000 în redactarea în vigoare la data înregistrării acţiunii, respectiv art. 99 alin. (2) în prezent şi art. 480 C. civ. - acţiunea formulată şi precizată ulterior a fost calificată ca fiind o acţiune în revendicare a unor bunuri culturale mobile aflate sub incidenţa legii speciale, analizând cererea din perspectiva dispoziţiilor acestei legi potrivit cărora bunurile culturale mobile preluate ilegal de autorităţi ale statului după data de 6 septembrie 1940 pot fi revendicate de proprietarii de drept şi vor fi restituite acestora de către instituţiile care le deţin pe baza unor hotărâri judecătoreşti definitive.
Raportat la acest temei de drept şi având în vedere că prin sentinţa nr. 8933/2002 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti s-a constatat în mod irevocabil nulitatea actului de donaţie având ca obiect bunurile donate de autorul reclamantului, deoarece lipsea forma autentică a acestui act s-a stabilit prin consecinţă că bunurile au fost preluate de stat fără un titlu valabil.
În considerarea caracterului imprescriptibil al acţiunii în revendicare, în mod corect prin decizia recurată care a menţinut soluţia primei instanţe s-a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantului.
Astfel, potrivit art. 99 din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil, modificată „bunurile culturale mobile preluate ilegal de autorităţi ale statului după data de 6 septembrie 1940 pentru a fi revendicate de proprietarii de drept şi vor fi restituite acestora de către instituţiile care le deţin pe baza unei hotărâri judecătoreşti definitive".
Dispoziţiile legii speciale care reglementează acţiunea în revendicare a acestor bunuri au fost indicate de reclamant în acţiunea introductivă, iar ulterior, acesta a precizat că obiectul cererii îl constituie revendicarea bunurilor ce au format obiectul donaţiei anulate, respectiv a contravalorii acestor în ipoteza în care ele nu mai există.
Din această perspectivă, prin decizia recurată, care a confirmat sentinţa primei instanţe dispoziţiile art. 480 C. civ. raportat la art. 99 alin. (2) din Legea nr. 182/2000 au fost corect aplicate atât în privinţa calificării cererii reclamantului ca fiind o acţiune în revendicare, şi prin urmare are caracter imprescriptibil.
Pentru a doua critică referitoare la valabilitatea titlului statului şi a inopozabilităţii hotărârii prin care s-a constatat nulitatea absolută a donaţiei se va reţine că în mod corect prin decizia recurată au fost aplicate dispoziţiile art. 1200 pct. 4 raportat la art. 1202 alin. (2) C. civ. În considerarea faptului că pârâtul Muzeul Naţional nu invocă un drept propriu asupra bunurilor mobile din litigiu în condiţiile în care chiar prin cererea reconvenţională a solicitat să se constate că bunurile sunt proprietatea publică a statului prin Ministerul Culturii.
Din această perspectivă, în mod corect s-a reţinut prin decizia recurată că cel care putea invoca un drept propriu era Statul Român, participant în prezentul litigiu, situaţie în care Muzeul Naţional nu poate invoca un drept propriu care să aibă drept consecinţă înlăturarea efectelor hotărârii judecătoreşti.
În alţi termeni, pentru a putea invoca inopozabilitatea efectelor sentinţei civile nr. 8933/2002 a Judecătoriei sector 1 Bucureşti, recurentul Muzeul National de Artă a României, în calitatea sa de terţ fată de această hotărâre, trebuia să invoce un drept propriu pe care să-l opună reclamantului, cerinţă neîndeplinită în speţă, în condiţiile în care, astfel cum s-a menţionat, prin cererea reconvenţională acest pârât a solicitat să se constate că bunurile mobile din litigiu sunt proprietatea publică a statului prin Ministerul Culturii.
De altfel, în această privinţă recurentul reia susţinerile din cererea reconvenţională şi criticile din apel, fără a aduce critici concrete referitoare la înlăturarea acestor motive de apel şi respectiv la nelegalitatea deciziei din această perspectivă.
În egală măsură s-a argumentat corect prin decizia recurată că, întrucât actul de donaţie prin care bunurile au intrat în proprietatea statului a fost declarat nul printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă nu se poate susţine cu succes că acestea au fost dobândite în temeiul unui titlu valabil de către pârât.
Pentru identitate de raţiune în mod justificat au fost înlăturate susţinerile referitoare la dobândirea proprietăţii prin uzucapiune şi cu bună-credinţă în sensul art. 1909 alin. (1) C. civ.
În această privinţă, corect s-a motivat prin hotărârile anterioare că, uzucapiunea ca mod de dobândire a dreptului de proprietate este specifică bunurilor imobile, iar buna-credinţă reglementată de art. 1909 alin. (2) C. civ. vizează cele două ipoteze expres prevăzute de acest text legal care nu se regăsesc în speţă.
2. Recursul declarat de pârâtul Complexul Muzeal I.A. Bacău este în egală măsură nefondat.
Astfel, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a fost corect respinsă cu motivarea că potrivit art. 80 alin. (2), în prezent art. 99 alin. (2) din Legea nr. 182/2000 revendicarea bunurilor poate fi solicitată de la unităţile deţinătoare. Pârâtul fiind deţinător al unui bun din litigiu rezultă, în mod evident, că poate sta în proces în această calitate fiind irelevantă împrejurarea că această instituţie nu exista la data dispoziţiei nr. 673/1966 de transmitere a bunului în administrare.
Excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, calificată corect de instanţe ca fiind în realitate o apărare de fond a fost justificat înlăturată cu motivarea că, în condiţiile în care prin sentinţa nr. 8933/2002 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti s-a constatat nulitatea absolută a donaţiei care constituia titlul statului, consecinţa este că proprietarul de drept, în considerarea efectului retroactiv al nulităţii actului prin care a avut loc transferul bunului la stat poate promova acţiune în revendicare.
Pe de altă parte tocmai ca urmare a efectului retroactiv al nulităţii absolute a actului şi al nevalabilităţii titlului statului nu poate fi primită interpretarea recurentului cu privire la existenţa bunului în domeniul public şi a incidenţei Legii nr. 213/1998.
Totodată s-a reţinut corect împrejurarea că, deşi nu s-a anulat dispoziţia nr. 673/1966 aceasta fiind un act ulterior actului de donaţie nu se poate susţine că bunul a intrat legal în patrimoniul acestui recurent pentru a paraliza acţiunea in revendicare.
În privinţa ultimei critici referitoare la greşita soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi aceasta este nefondată pentru aceleaşi considerente arătate cu privire la recursul declarat de pârâtul Muzeul Naţional.
3. Recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice este de asemenea nefondat.
Prin decizia recurată s-au aplicat corect dispoziţiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954 potrivit cărora statul participă în raporturile juridice prin Ministerul Finanţelor Publice, dacă legea nu stabileşte un alt organ în acest sens.
În conformitate cu art. 6 alin. (3) din Legea nr. 182/2000 „Ministerul Culturii reprezintă Statul Român în relaţiile Interne şi internaţionale care au ca obiect patrimoniul cultural naţional.
Având în vedere că bunurile din litigiu au intrat în patrimoniul Statului Român în mod abuziv, iar art. 6 alin. (3) din Legea nr. 182/2000 stabileşte expres limitele reprezentării Statului român de către Ministerul Culturii şi Cultelor, rezultă că excepţia invocată a fost corect soluţionată stabilindu-se obligaţia statului de a răspunde prin reprezentantul său Ministerul Finanţelor Publice faţă de persoana prejudiciară prin preluarea bunurilor în mod abuziv. În alţi termeni, dacă legea specială nu indică persoana obligată la despăgubire se aplică dreptul comun, cu consecinţa că bunurile fiind preluate ilegal de Statul Român, acesta trebuie să răspundă dacă nu există o normă derogatorie ca în cazul restituirii bunurilor de către unităţile deţinătoare.
În consecinţă, în condiţiile în care s-a stabilit că unele bunuri nu pot fi restituite în natură urmează ca reclamantul să primească cu titlu de despăgubire prin echivalent contravaloarea bunurilor mobile care au făcut obiectul actului de donaţie constatat nul.
Critica referitoare la cuantumul despăgubirilor nu este suficient dezvoltată pentru a putea fi apreciată ca un veritabil motiv de recurs, iar pe de altă parte aceasta vizează în realitate temeinicia deciziei urmând a fi înlăturată deoarece nu i se circumscrie dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În egală măsură şi motivul privind cuantumul cheltuielilor de judecată la plata cărora a fost obligat priveşte tot un aspect de netemeinicie şi nu de nelegalitate al deciziei recurate, instanţa de apel din perspectiva caracterului devolutiv al acestei căi de atac examinează prin prisma probelor administrate complexitatea cauzei în funcţie de care, stabilind culpa procesuală determină şi cuantumul cheltuielilor de judecată.
În concluzie recursurile formulate de pârâţi sunt nefondate urmând a fi respinse ca atare în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâţii Complexul Muzeal I.A. Bacău, Muzeul Naţional de Artă al României şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti prin D.G.F.P. Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 256 A din 19 decembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3077/2014. Civil. Contestaţie la executare.... | ICCJ. Decizia nr. 3140/2014. Civil. Constatare nulitate act.... → |
|---|
