ICCJ. Decizia nr. 3141/2014. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3141/2014
Dosar nr. 2791/111/2008
Şedinţa publică din 21 octombrie 2014
Deliberând asupra recursului, constată următoarele:
1. Prin sentinţa civilă nr. 416/COM/2011, Tribunalul Bihor a respins ca nefondată excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi pasive invocate de reclamanta SC T.A. SRL Botoşani şi: a admis în parte cererea principală formulată de reclamanta SC T.A. SRL Botoşani în contradictoriu cu pârâta iniţială SC V.B. SRL şi continuată de pârâta SC C.B. SRL Zalaegerszeg - Sucursala Cluj Napoca, a admis cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă reconvenţional SC V.B. SRL şi continuată de pârâta SC C.B. SRL Zalaegerszeg - Sucursala Cluj Napoca cu sediul în Cluj-Napoca.
Astfel, a fost obligată pârâta-reclamantă reconvenţional la plata sumei de 754.457,62 RON, iar reclamanta-pârâtă reconvenţional la plata sumei de 1.291.006,09 RON. S-au compensat cele două sume urmând ca reclamanta-pârâtă reconvenţional să achite pârâtei-reclamante reconvenţional suma de 536.548,47 RON şi în întregime cheltuielile de judecată. Au fost respinse ca nefondate celelalte pretenţii.
Pentru a pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut că între reclamanta-pârâtă reconvenţional şi pârâta-reclamantă reconvenţional iniţial, SC V.B. SRL, s-au încheiat la data de 11 octombrie 2006 două contracte având ca şi obiect livrarea de către prima a unei cantităţi de 300 tone BAP, respectiv 2420 tone BAR 16 fabricate conform anexei aprobate de către beneficiar. În schimbul mărfii furnizate beneficiarul avea obligaţia de plată a preţului stabilit la 305 RON/tonă, respectiv 315 RON/tonă. Reclamanta-pârâtă reconvenţional a livrat către beneficiar bunurile reflectate în facturile fiscale din 4 iulie 2007 şi din 6 iulie 2007, preţul total al acestora fiind de 754.457, 62 RON. Marfa a fost primită de către pârâta-reclamantă reconvenţional iniţială SC V.B. SRL după cum rezultă din semnarea şi ştampilarea celor două facturi fiscale.
Pentru a preveni dificultăţile rezultate din evaluarea pe cale judiciară a daunelor-interese părţile au prevăzut că neplata la termen a preţului de către beneficiar atrage penalităţi de întârziere în cuantum de 0,15 %/zi începând cu a cincea zi de la data scadenţei obligaţiei de plată (art. 4).
Constituind una dintre condiţiile pentru a fi parte într-un proces, calitatea procesuală activă şi pasivă presupune existenţa unei identităţi între reclamant şi cel care pretinde protejarea dreptului său pretins a fi încălcat şi între pârât şi cel faţă de care se formulează o asemenea cerere. Ele îşi au suportul pe raportul de drept material izvorât din actul sau faptul juridic generator de drepturi şi obligaţii, reprezentând reflectarea sa în plan procesual.
Aşa fiind, instanţa a reţinut din coroborarea înscrisurilor din dosar că pe parcursul soluţionării prezentului litigiu SC V.B. SRL a fost supusă unor divizări succesive prin desprinderea unei părţi din activul şi pasivul acesteia care a fost transmis societăţii nou înfiinţate - SC C.B. SRL Zalaegerszeg - Sucursala Cluj Napoca. Întrucât divizarea presupune odată cu transmiterea unei părţi din patrimoniu şi transferul calităţii procesuale în litigiile în care societatea divizată a figurat ca parte, a considerat cele două excepţii ca nefondate şi le-a respins în consecinţă.
Referitor la fondul litigiului s-a reţinut că fiind contracte sinalagmatice, contractele încheiate între cele două părţi dau naştere la obligaţii reciproce şi interdependente. Neîndeplinirea întocmai a obligaţiilor asumate de către una dintre acestea lipseşte de orice temei obligaţia celeilalte, aceasta fiind îndreptăţită să opune excepţia de neexecutare a contractului. Mai mult, în măsura în care celei din urmă i-a fost cauzate anumite prejudicii, ea este îndreptăţită de a solicita acoperirea lor de către cocontractant.
Din această perspectivă instanţa a reţinut că ulterior furnizării produselor utilizate de către pârâta-reclamantă reconvenţional la executarea reparaţiilor capitale la Podul G. din municipiul Satu-Mare s-a constatat o zonă de asfalt degradată care prezintă crăpături, faianţări, gropi, precum şi dezlipirea hidroizolaţiei. În aceste condiţii reprezentanţii beneficiarului final, Primăria Municipiului Satu-Mare, au solicitat executantului să procedeze la decaparea asfaltului şi desfacerea hidroizolaţiei pe întreaga porţiune afectată, montarea unui nou strat de hidroizolaţie şi aşternerea a trei straturi de mixtură asfaltică, suprafaţa afectată fiind apreciată la 937,125 mp.
Raportat la momentul furnizării mixturii asfaltice ce a constituit obiectul derivat al celor două contracte, data la care au fost constatate deficienţele se încadra în termenul de garanţie asumat de către reclamanta-pârâtă reconvenţional, potrivit art. 8 lit. b). Stabilirea împrejurării dacă acestea s-au datorat calităţii materialului furnizat sau modului defectuos în care a fost utilizat de către pârâta-reclamantă reconvenţional impunea luarea în considerare a concluziilor formulate de expertul desemnat în cauză.
În cuprinsul raportului de expertiză s-a arătat că degradarea stratului de asfalt pare a fi determinată în principal de mixtura asfaltică utilizată, iar în urma examinărilor de laborator s-a concluzionat că reclamanta-pârâtă reconvenţional nu a respectat reţetele autoimpuse şi nu a ataşat conform clauzelor contractuale declaraţiile de conformitate obligatorii potrivit legii. Chiar dacă în opinia expertului ambele părţi se fac vinovate de apariţia defecţiunilor la stratul de asfalt aşternut pe pod prin acceptarea utilizării bitumului 80/100 la producerea mixturilor asfaltice, esenţial rămâne faptul că acesta a concluzionat în mod ferm că ele se datorează calităţii mixturii asfaltice produse şi livrate de către reclamanta-pârâtă reconvenţional. Tocmai de aceea, instanţa a apreciat că neexecutarea culpabilă a obligaţiilor astfel cum au fost ele asumate de către părţi revine în exclusivitate reclamantei-pârâte reconvenţional întrucât ea s-a obligat să furnizeze mixtura asfaltică la anumiţi parametri.
Au fost înlăturate apărările referitoare la modul în care materialul a fost utilizat, cu argumentul că în măsura în care materialul folosit la executarea unei lucrări nu corespunde calitativ, lucrarea efectuată reflectă în mod direct deficienţele respective. Pretinderea în aceste condiţii a plăţii sumei de bani indicate în cererea principală ar duce la nesocotirea clauzelor asumate în mod liber de către reclamanta-pârâtă reconvenţional şi la crearea unui drept prin propria culpă.
Cu toate acestea, tribunalul a subliniat că pârâta-reclamantă reconvenţional a fost de acord cu admiterea cererii principale cu excepţia penalităţilor de întârziere pretinse.
Ca atare, ţinând seama de principiul disponibilităţii, prima instanţă a admis în parte cererea principală şi a obligat pârâta-reclamantă reconvenţional la plata sumei de 754.457,62 RON.
Referitor la cererea reconvenţională s-a reţinut din coroborarea înscrisurilor că pârâta-reclamantă reconvenţional a procedat la remedierea deficienţelor constatate iniţial de către comisia de recepţie. Chiar dacă expertul nu a putut determina contravaloarea lucrărilor datorită absenţei unui memoriu justificativ şi a unei antemăsurători, instanţa a reţinut că înscrisurile amintite dovedesc efectuarea unor lucrări al căror cuantum se ridică la 1.291.006,09 RON, astfel încât ca a admis cererea reconvenţională aşa cum a fost formulată.
În plus, faţă de împrejurarea că ambele părţi au reciproc calitatea de creditor şi debitor prin efectul acestei hotărâri, s-a dispus în baza art. 1144 C. civ. compensarea reciprocă a obligaţiilor, urmând ca reclamanta-pârâtă reconvenţional să plătească reclamantei-pârâte reconvenţional suma de 536.548, 47 RON.
2. Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs, recalificat ulterior în apel, reclamanta-apelantă SC T.A. SRL Botoşani, solicitând schimbarea în parte a sentinţei nr. 416/COM în sensul menţinerii dispoziţiilor sentinţei apelate în ceea ce priveşte obligarea intimatei pârâte la plata către contravalorii bunurilor livrate în sumă de 754.457,62 RON, admiterii excepţiei privitoare la lipsa calităţii procesuale active şi a lipsei calităţii procesuale pasive a sucursalei din Cluj şi a lipsei capacităţii de exerciţiu a Sucursalei SC V.; admiterii cererii accesorii de obligare a intimatei pârâte la plata penalităţilor de întârziere contractual convenite şi respingerii în totalitate a cererii reconvenţionale formulată de sucursala din Oradea a SC V.Z. SA Budapesta.
Prin decizia civilă nr. 130/C din 19 decembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Oradea a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a intimatei SC V. şi respins apelul promovat în contradictoriu cu această parte ca fiind îndreptat împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală, a fost admis apelul reclamantei T.A. SRL. Astfel, a fost în parte schimbată sentinţa apelată, cu consecinţa admiterii doar în parte a cererii reconvenţionale şi obligării reclamantei doar la suma de 151.396,06 RON în favoarea pârâtei SC C.B. SRL, respingându-se restul pretenţiilor promovate pe cale reconvenţională. S-au compensat sumele reciproc datorate de părţi, iar la diferenţa pozitivă rezultată în favoarea reclamantei instanţa de apel a aplicat cota de penalitate contractuală pentru ipoteza întârzierii la plată, de 0,15% pe zi de întârziere cu începere din 11 august 2007.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a arătat că reorganizarea unei persoane juridice implică pe lângă consecinţe de ordin patrimonial şi efecte din punct de vedere al transmiterii calităţii procesuale a persoanei juridice supusă reorganizării, prin reorganizare operând o transmitere legală a calităţii procesuale pasive a persoanei juridice reorganizată, în speţa de faţă reorganizarea vizând pârâta iniţiala SC V. Budapesta, chemată în judecată prin Sucursala din Oradea. Astfel, s-a reţinut că în prezent drepturile şi obligaţiile izvorâte din încheierea contractelor de livrare din data de 11 octombrie 2006 se regăsesc în patrimoniul SC C.B., aceasta din urmă fiind singura care are calitate procesuală pasivă în prezenta cauza sub aspectul pretenţiilor care fac obiectul acţiunii principale, dar şi calitate procesuală activă sub aspectul pretenţiilor ce fac obiectul acţiunii reconvenţionale.
Raportat la aceste considerente, instanţa de apel a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de intimata SC V. Hungaria SA.
Pe fondul raporturilor contractuale derulate între cele două părţi, instanţa de apel a reţinut că după livrarea de către reclamanta apelanta a mixturii asfaltice ce a făcut obiectul celor doua contracte încheiate la data de 11 octombrie 2006, la lucrările executate de pârâta pe podul G. au fost constatate o serie de deficienţe, pentru a căror înlăturare a fost necesară efectuarea unor lucrări de refacere. Conform raportului de expertiza, respectivele deficienţe au apărut atât ca urmare utilizării unui tip de bitum care nu era propriu aplicării lui în zona ce făcea obiectul lucrărilor de reabilitare, cât şi ca urmare a nerespectării de către reclamantă a reţetelor convenite la momentul semnării contractelor de livrare. Expertul a concluzionat şi că valoarea totala a lucrărilor de remediere executate pe podul G. a fost de 301.585,78 RON, din culpa reclamantei fiind necesare lucrări în valoare de 151.396,06 RON.
Raportat la concluziile completării raportului de expertiza tehnică, în temeiul art. 297 C. proc. civ., a fost admis apelul şi schimbată în parte hotărârea primei instanţe în sensul reducerii pretenţiilor ce fac obiectul acţiunii reconvenţionale la suma de 151.396,06 RON, concluziile completării raportului de expertiză coroborându-se întrutotul cu datele comunicate de Primăria Municipiul Satu Mare, care prin adresa din 05 iulie 2012, a precizat, contrar susţinerilor intimatelor, că suprafaţa pe care au fost efectuate lucrări de reparaţii ale deficienţelor a fost de 937,125 mp conform Procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor din 03 decembrie 2008. De asemenea, s-a apreciat că nu poate fi luată în considerare valoarea cumulată a facturilor depuse la dosar în dovedirea pretenţiilor ce fac obiectul cererii reconvenţionale, unele dintre acestea fiind ulterioare datei confirmata de Primăria Municipiului Satu Mare ca fiind cea la care au fost efectuate lucrările de remediere a deficienţelor pe podul G., după cum altele sunt emise pentru materiale ce nu puteau fi folosite la refacerea unui pod (factura din 27 mai 2009). Pe de altă parte, nu există nici o certitudine că respectivele facturi reflectă exclusiv contravaloarea lucrărilor de remediere ce s-au impus a fi efectuate ca urmare a livrării unei mixturi asfaltice necorespunzătoare.
3.1. Împotriva deciziei pronunţate a formulat recurs SC C.B. SRL Zalaeggerszeg solicitând în principal modificarea deciziei şi respingerea ca inadmisibilă a acţiunii reclamantei prin constatarea decăderii sale din dreptul de a mai invoca pretenţii după ce aceasta nu a formulat o cerere de admitere a creanţei sale rezultate din raportul juridic dedus judecăţii în procedura insolvenţei deschise faţă de recurentă în Ungaria, iar pe fond, menţinerea hotărârii primei instanţe de fond, sentinţa civilă nr. 130/C/2012 pronunţată de Tribunalul Bihor.
În memoriul de recurs recurenta a arătat că la 29 decembrie 2011 faţă de C.B. Ungaria Tribunalul Zala a dispus intrarea în procedura generală a insolvenţei. Conform art. 16 şi urm. din Regulamentul CE 1346/2000, orice hotărâre de deschidere a unei proceduri de insolvenţă pronunţată de o instanţă a unui stat membru este recunoscută în toate celelalte state membre de îndată ce îşi produce efectele în statul în care a fost pronunţată.
De asemenea, potrivit art. 4 din Regulamentul CE 1346/2000 se consacră principiul teritorialităţii în privinţa legii aplicabile în caz de insolvenţă, astfel, C.B. i se aplică legea ungară a insolvenţei cu nr. 1991/XLIX care, în art. 11 dispune ca toţi creditorii trebuie să se abţină de la acţiuni care ar periclita aprobarea unui plan de reorganizare, aceştia având doar posibilitatea de a depune cererile de admitere a creanţelor proprii la administratorul judiciar desemnat.
Astfel, în conformitate cu aceste prevederi, coroborate cu cele ale art. 33 din Regulamentul CE 1346/2000, creditoarea SC T.A. SRL avea obligaţia înscrierii unei declaraţii de creanţă în litigiul din Ungaria, conform legislaţiei maghiare, ca lege a statului de deschidere.
Se arată că C.B. a informat SC T.A. SRL, conform art. 10 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 1991/XLIX în 30 de zile de la data intrării în insolvenţă cu privire la dreptul de acestei de formulare a unei declaraţii de creanţă, pasivitatea creditoarei având sancţiunea decăderii din dreptul de a-şi mai realiza creanţa faţă de debitoarea aflată în insolvenţă.
Recurenta consideră că aceasta semnifică inadmisibilitatea cererii, prin inexistenţa vreunui drept al reclamantei de a-şi valorifica pretenţia într-un proces judiciar în faţa instanţelor române.
Subsidiar acestei solicitări, recurenta a arătat că motivele sale de recurs se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8, 9 C. proc. civ.
Plecând de la cauza juridică a cererii, răspunderea civilă contractuală, recurenta a arătat că instanţa trebuia să dea semnificaţie procesuală egală probelor administrate, iar instanţa avea obligaţia evaluării concrete a tuturor probelor administrate în cursul unui proces.
Se arată astfel că instanţa de apel a evaluat în considerente numai proba cu expertiză care nu oferea răspunsuri la toate problemele supuse soluţionării. Astfel, înscrisurile administrare nu susţin proba executării contractului încheiat de părţi pentru a reprezenta suportul admiterii cererii principale, respectiv a furnizării mixturilor asfaltice conform reţetelor autoimpuse de reclamantă. În plus, expertiza administrată în cauză nu a realizat o evaluare concretă a cauzei producerii prejudiciului afirmat de către pârâtă în cererea reconvenţională, expertul rezumându-se doar la analiza datelor furnizate de Primăria Satu Mare emisă în anul 2008, în timp de o bună parte a remedierilor executare de pârâtă au fost realizate în anul 2009. S-a mai arătat şi că instanţa a avut în vedere numai o completare a raportului de expertiză, completare în cadrul căreia nu au fost avute în vedere decât reparaţiile efectuate în anul 2008, nu şi pe cele produse şi remediate în anul 2007 şi a ignorat împrejurarea că remedierile deficienţelor constatate s-au efectuat în etape.
Această evaluare greşită a probatoriilor a determinat pronunţarea unei hotărâri cu aplicarea greşită a legii.
În ceea ce priveşte acordarea penalităţilor de întârziere, aceastea au fost greşit acordate, deoerece neolata preţului s-a datorat, în opinia recurentei, exclusiv culpei reclamantei. Se arată că recurenta a invocat excepţia neexecutării contractului determinată de împrejurarea că reclamanta nu a furnizat mixturile asfaltice cu respectarea reţetei impuse chiar de către aceasta. Pe cale de consecinţă, reclamanta nu are dreptul la penalităţi. Chiar dacă pârâta a fost de acord cu compensarea sumei de bază, aceasta subliniază că nu a fost de acord cu plata penalităţilor. Se arată că prima instanţă a dat corect eficienţă principiului disponibilităţii respingând cererea reclamantei având ca obiect penalităţile, în timp de în apel a fost ignorat acest principiu, încălcând totodată şi dispoziţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002, în vigoare la data încheierii contractului.
Intimata reclamantă a formulat un răspuns scris solicitând respingerea cererii de recurs, în primul rând pentru că obiectul recursului trebuie delimitat la critici de nelegalitate a hotărârii care face obiectul recursului. Se arată subsidiar că notificarea transmisă SC T.A. SRL cu privire la intrarea C.B. în insolvenţă este ulterioară pronunţării deciziei recurate, respectiv, 4.01.2013, iar oricum emiterea notificării de către administratorul judiciar nu semnifică şi comunicarea sa către creditoare. Cu privire la criticile fondate pe dipoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., aceastea au fost apreciate nefondate.
3.2. În temeiul art. 300 C. proc. civ., recurenta a solicitat şi suspendarea executării deciziei recurate, cerere soluţionată potrivit art. 300 alin. (2) C. proc. civ., la 28 mai 2014.
3.3. La cererea recurentei, prin încheierea din 25 martie 2014, Înalta Curte a eliberat cauţiune consemnată la dispoziţia acestei instanţe de către SC C.B. SRL în procedura dezbaterii cererii de supendarea executării hotărârii recurate.
3.3. În probaţiune, Înalta Curte a încuviinţat cererea recurentei privind administrarea dreptului străin, formulându-se o solicitare de informaţii asupra conţinutului legii maghiare a insolvenţei în forma în vigoare la data intrării C.B. în insolvenţă.
De asemenea, recurenta a administrat în cauză, cu încuviinţarea instanţei de recurs şi probe în dovedirea efectuării notificărilor de deschidere a procedurii insolvenţei C.B.
3.4. Analizând recursul şi temeinicia motivelor invocate de către recurentă, Înalta Curte se va pronunţa prioritar asupra criticii vizând greşita soluţionare a cauzei, raportat la inadmisibilitatea cererii principale determinată de intrarea C.B. în procedura generală a insolvenţei la 29 decembrie 2011, potrivit hotărârii pronunţate de Tribunalul Zala din Ungaria.
Este astfel incontestabil că potrivit art. 4 alin. (1) din Regulamentul CE 1346/2000 se consacră principiul teritorialităţii legii aplicabile în procedurile de insolvenţă deschise împotriva sau faţă de societăţile comerciale al căror sediu se află pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene. Astfel, legea aplicabilă procedurii de insolvenţă şi efectelor acesteia pentru C.B. este legea naţională a Statului Ungar, pe al cărui teritoriu se află sediul acestei societăţi.
Înalta Curte confirmă deplina aplicare a principiului statuat şi prin art. 16 alin. (1) din Regulament, potrivit căruia orice hotărâre de deschidere a unei proceduri de insolvenţă pronunţată de o instanţă a unui stat membru competentă în temeiul art. 3 este recunoscută în toate celelalte state membre de la îndată ce îşi produce efectele în statul de deschidere.
Astfel, este recunoscută hotărârea Tribunalului Zala din Ungaria prin care, la 29 noiembrie 2011 C.B. a intrat în procedura insolvenţei, devenind astfel incidenţă Legea nr. 1991/XLIX a Statului Ungar prin care se stabileşte, potrivit 10 lit. f), că pentru plata datoriilor debitorului este necesară înscrierea creanţelor existente la masa credală a societăţii în insolvenţă în 30 de zile calculate de la data publicării încheierii privind declanşarea procedurii de reorganizare, publicare realizată în condiţiile art. 10 alin. şi (2) din lege.
Tododată, potrivit art. 11 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 1991/XLIX debitorului îi revine prin moratoriu obligaţia de a nu face plăţi bazate pe creanţele existente în momentul începerii procedurii de reorganizare.
Evaluând incidenţa dispoziţiilor legale evocate, Înalta Curte arată următoarele:
Acţiunea formulată de reclamanta SC T.A. SRL a fost înregistrată pe rolul instanţelor naţionale române la 17 iunie 2008 şi soluţionată în prima instanţă contradictoriu cu C.B. - continuator al SC V. - la 30 martie 2011, dată la care societatea pârâtă nu intrase încă în procedura generală a insolvenţei. Astfel la momentul pronunţării acestei sentinţe problema concursului de legi raportat la incidenţa legii străine a insolvenţei nu era de actualitate.
Această acţiune a fost soluţionată prin sentinţa comercială nr. 416/COM din 30 martie 2011 cu consecinţa admiterii în parte a solicitării reclamantei SC T.A. SRL şi obligării pârâtei SC C.B. Zalaegerszeg (reprezentată de sucursala din Cluj) la plata sumei de 754.457,62 RON, suma pe care, de altfel, pârâta a recunoscut-o în cadrul acestui proces.
Tot prin această sentinţă a fost admisă cererea reconvenţională a pârâtei SC C.B. Zalaegerszeg, fiind obligată SC T.A. SRL la plata unei sume de 1.291.006,09 RON, datoriile reciproce fiind compensate până la concurenţa celei mai mici, iar reclamantei SC T.A. SRL i-a fost respinsă solicitarea de plată a penalităţilor de întârziere.
Această sentinţă nu a fost deloc apelată de către SC C.B. Zalaegerszeg pe aspectul obligării sale la plata sumei de 754.457,62 RON, ci numai de către SC T.A. SRL, exclusiv cu privire la modalitatea de soluţionare a cererii reconvenţionale şi a celei de plată a penalităţilor aplicate creanţei proprii.
De aici rezultă că, prin neapelarea sentinţei cu privire la modul de soluţionare a cererii principale şi obligare a pârâtei la plata sumei de 754.457,62 RON, această parte a hotărârii judecătoreşti de prima instanţă a devenit definitivă şi irevocabilă, intrând în puterea lucrului judecat, potrivit art. 378 şi art. 299 alin. (1) (interpretat per a contrario) C. proc. civ.
Rezultă astfel în primul rând consecinţa că prin neapelare, această modalitate de soluţionare a cererii principale, chiar sub aspectul admisibilităţii sale nu mai poate fi evaluată, pentru prima dată în recurs, deoarece legea procesuală nu permite exercitarea recursului per saltum, sau omisso medio, fără exercitarea apelului.
În al doilea rând, Înalta Curte reaminteşte că la data pronunţării primei sentinţe de fond, 30 martie 2011, SC C.B. Zalaegerszeg nu se afla în procedura insolvenţei, astfel încât, incidenţa, la acel moment, a legii insolvenţei maghiare, nu putea fi anticipată.
În fine, în al treilea rând, promovarea acţiunii judiciare în pretenţii, acţiune promovată în cauză de părţi, are ca scop obţinerea unei hotărâri judecătoreşti de obligare la plată, adică, stabilirea creanţelor printr-un titlu judiciar căruia legea îi ataşează putere executorie.
Aşadar, hotărârea judecătorească înlocuieşte titlul de creanţă privat (contractul) cu un titlu judiciar, căruia legea îi ataşează suplimentar atributul executorialităţii, atribut prin care creditorul va putea obţine plata, voluntară sau silită a acestui titlu.
Prin urmare, obţinerea unui titlu executoriu judiciar nu contravine în niciun caz legii insolvenţei maghiare incidenţă în cauză la acest moment cu privire la procedura de plată a crenţelor împotriva averii debitorului, indiferent de calitatea titlului care le constată.
Aceasta deoarece plata acestui titlu se va realiza concordant Legii nr. 1991/XLIX a insolvenţei, creditoarea SC T.A. SRL urmând să se conformeze acestor proceduri pentru executarea (plata) creanţei derivate din aceasta hotărâre judecătorească obţinută în România. De aceea, sunt considerate nerelevante în acest proces probele cu înscrisuri administrate de recurentă cu privire la notificarea SC T.A. SRL asupra deschiderii procedurii şi decăderea dreptului său de a obţine plata, deoarece în acest proces reclamanta nu poate urmări decât obţinerea titlului de creanţă, plata urmând a fi făcută potrivit procedurii insolvenţei stabilite de legea statului maghiar, unde se va estima asupra acestei posibilităţi. Aşadar, aspectele legate de plata titlului şi implicit de decăderea reclamantei din dreptul de a o cere nu fac obiectul acestui litigiu.
Pentru toate aceste argumente, primul motiv al recursului, întemeiat pe inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, va fi respins.
Al doilea grup al motivelor de recurs, fundamentate în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ. impune trei observaţii cu caracter preliminar.
Prima se referă imposibilitatea atacării cu recurs, omisso medio, a hotărârii in limita modalităţii în care s-a soluţionat deja capătul principal al acţiunii principale, respectiv cererea SC T.A. SRL de obligarea a pârâtei la plata sumei de 754.457,62 RON reprezentând preţul mixturilor asfaltice livrate pârâtei.
Aşa cum a arătat mai sus, în lipsa exercitării unui apel împotriva modului de soluţionare a acestei pretenţii, recurenta nu poate critica pentru prima dată în recurs aspecte legate de neîndeplinirea exactă a obligaţiilor contractuale, deficienţe calitative ale mărfii livrate, lipsa analizei probatoriului de natura a justifica apărarea de neexecutare corespunzătoare a contractului invocată de către recurentă.
A doua chestiune vizează limitele recursului care, circumscris caracterului excepţional al acestei căi de atac trebuie delimitat la controlul de nelegalitate al deciziei recurate.
Astfel, nu se circumscriu acestor limite determinate de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., deci nu pot fi considerate critici de nelegalitate acele aspecte dezvoltate în motivele de recurs referitoare la intrepretarea greşită a probelor ori lipsa de consistenţă a acestora şi restabilirea situaţiei de fapt prin evaluarea excepţiei de neexecutare. De aceea toate aceste critici nu vor fi analizate în examinarea recursului.
În final, a treia observaţie vizează lipsa oricăror argumente în dezvoltarea motivului de recurs evocat de recurentă referitoare la interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, implicând schimbarea naturii ori înţelesului său neindoielnic, notându-se invocarea formală a acestu motiv, încadrate de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Dincolo de aceste observaţii este nefondată critica recurentei referitoare la aprecierea selectivă a probelor şi fundamentarea deciziei atacte pe aprecierea unei probe singulare, expertiza judiciară.
Raţionamentul instanţei de apel porneşte în primul rând de la reconfirmarea statuărilor în fapt realizate de prima instanţă de fond, statuări care au presupus o analiză concertată a tuturor probelor administrate, explicate pe care le interpretare, neputându-se reţine temeinicia criticii formulate.
Referirile instanţei de apel la proba cu expertiza în apel erau necesare în măsura în care obiectul analizei s-a circumscris evaluării totale a costului reparaţiilor şi a servit estimării proporţiei datorate de către reclamant în limita culpei sale în executarea necorespunzătoare a contractului. Au fost totodată evaluate şi alte probe cu înscrisuri, stabilindu-se că acestea nu au valoarea de a certifica anumite costuri de reparaţii şi dacă ele pot fi plasate în culpa reclamantei.
Aşadar, nu se poate reţine motivarea superficială a deciziei de natura a contura incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
În fine ultima critică din recurs vizează greşita aplicare legii, referitor la limita penalităţilor contactuale acordate reclamantei. Recurenta a arătat că acesata s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002, în vigoare la data încheierii contractelor de furnizare între părţi.
Înalta Curte subliniază că, faţă de data încheierii contractelor, anul 2006, şi aplicarea principiului tempus regit actum, acestora le sunt deplin aplicabile dispoziţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002, abrogată prin Legea nr. 246/2009. Cu toate acestea nu se poate aprecia că aplicarea acestei dispoziţii legale s-a realizat greşit, în lipsa existenţei unei clauze convenţionale exprese care să permită plata unei penalităţi peste limita soldului principal.
Se observă astfel că prin decizia instanţei de apel care face obiectul acestei critici şi considerentele explicative ale instanţei referitoare la penalităţi nu se stabileşte că penalităţile pot depăşi valoarea soldului principal, ci numai că ele nu pot fi delimitate la valoarea de 151.369,06 RON, de vreme ce soldul principal a fost stabilit la suma de 603.061,56 RON. Prin urmare, nu s-a înlăturat aplicarea dispoziţiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002, delimitarea cotei de penalitate urmând a se realiza cu respectarea aplicării legii în procedura de plată a titlului.
Prin urmare şi acest ultim motiv al recursului este nefondat.
De aceea, pentru toate aceste considerente, Înalta Curte apreciază că recursul nu este fondat şi îl va respinge, potrivit dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC C.B. SRL Ungaria împotriva deciziei civile nr. 130/C/2012/A din 19 decembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3140/2014. Civil. Constatare nulitate act.... | ICCJ. Decizia nr. 3145/2014. Civil. Acţiune în anularea... → |
|---|
