ICCJ. Decizia nr. 3140/2014. Civil. Constatare nulitate act. Acţiune în constatare, obligatia de a face. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3140/2014
Dosar nr. 76813/3/2011
Şedinţa publică din 21 octombrie 2014
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, la data de 16 iunie 2011, reclamanţii C.M.P. şi C. (fostă R.) M.R., în contradictoriu cu pârâta SC V.R. SA au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună: I anularea clauzelor abuzive prevăzute în art. 3 lit. d), art. 5 lit. a) din Condiţiile speciale ale Convenţiei de credit din 17 iulie 2008 şi art. 8.1 lit. c), art. 10.2 din Condiţiile generale; II. constatarea caracterului de dobândă fixă a dobânzii de 5,95% pe an prevăzută la art. 3 lit. a) din Condiţiile speciale ale Convenţiei de credit din 17 iulie 2008 şi obligarea pârâtei la aplicarea regimului juridic corespunzător în continuare, pentru întreaga perioadă de creditare; III. obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
La data de 01 august 2011 reclamanţii şi-au completat cererea de chemare în judecată solicitând obligarea pârâtei la restituirea sumei de 5.959,71 euro, în echivalentul în RON la data plăţii, încasată de pârâtă cu titlu de comision de risc în perioada august 2008 - iunie 2011, precum şi la restituirea contravalorii comisionului de risc pe care pârâta îl va încasa în continuare, până la data restituirii efective.
Prin sentinţa civilă nr. 13255 pronunţată la data de 04 noiembrie 2011 în Dosarul nr. 21416/300/2011, Judecătoria sectorului 2 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, ca litigiu comercial, în favoarea Tribunalului Bucureşti, cauza fiind înregistrată în Dosarul nr. 76813/3/2011.
La 28 martie 2012 reclamanţii şi-au precizat cererea de chemare în judecată solicitând obligarea pârâtei la restituirea sumei de 7.452,38 euro, în echivalentul în RON la data plăţii, încasată de pârâtă cu titlu de comision de risc în perioada august 2008-martie 2012, precum şi la restituirea contravalorii comisionului de risc pe care pârâta îl va încasa în continuare, până la dat restituirii efective.
Prin sentinţa civilă nr. 7229 din 25 mai 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, a respins cererea de repunere pe rol formulată de pârâtă, ca neîntemeiată; a admis în parte cererea reclamanţilor, astfel cum a fost precizată, în sensul că a constatat nulitatea absolută a clauzei prevăzute în convenţia de credit din 17 iulie 2008 la art. 3 lit. d) Condiţii speciale (referitoare la dreptul băncii de a revizui rata dobânzii curente în cazul apariţiei unor schimbări semnificative pe piaţa monetară) numai atunci când este interpretată prin raportare la cazul ii) al definiţiei noţiunii de „schimbări semnificative" prevăzut la secţiunea 1 Condiţii generale; a constatat nulitatea absolută a clauzei prevăzute în convenţia de credit din 17 iulie 2008 la art. 5 lit. a) din Condiţii speciale (referitoare la comisionul de risc); a constatat nulitatea absolută a clauzei prevăzute în convenţia de credit din 17 iulie 2008 la art. 8 lit. c) şi d) din Condiţii generale (referitoare la scadenţa anticipată în cazul apariţiei unei situaţii neprevăzute); a obligat pârâta să plătească reclamanţilor suma de 7452,38 euro, în echivalent RON la cursul Băncii Naţionale a României din ziua plăţii; şi a respins cererea privind celelalte pretenţii, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că Legea nr. 193/2000 transpune în dreptul intern Directiva 93/13/CEE, directivă care face trimitere la principiul potrivit căruia „persoanele care achiziţionează mărfuri şi servicii ar trebui protejate împotriva abuzului de putere de către cumpărător sau furnizor, mai ales împotriva contractelor standard unilaterale şi împotriva excluderi, inechitabile a unor drepturi esenţiale din contracte".
În privinţa caracterului nenegociat al clauzelor contractuale, instanţa a avut în vedere dispoziţiile legale din legislaţia specială internă, art. 4 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 193/2000, potrivit cărora, o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.
De asemenea, instahţa a constatat caracterul abuziv şi, pe cale de consecinţă nulitatea absol"jtă a clauzei prevăzute în convenţia de credit din 17 iulie 2008 la art. 3 lit. d) Condiţii speciale (referitoare la dreptul băncii de a revizui rata dobânzii curente în cazul apariţiei unor schimbări semnificative pe piaţa monetară) numai atunci când este interpretată prin raportare la cazul ii) al definiţiei noţiunii de „schimbări semnificative" prevăzut la secţiunea 1 Condiţii generale.
Art. 5 lit. a) din Condiţiile speciale s-a apreciat ca fiind o clauză standard, stipulată în mod obişnuit de pârâtă în contractele de credit încheiate, iar faţă de cele reţinute anterior în privinţa negocierii, rezultă că, în condiţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauza apare ca nefiind negociată cu reclamanţii, care nu puteau avea posibilitatea de a influenţa natura ei, reclamanţii neputând obţine excluderea acestei clauze din convenţia de credit.
S-a reţinut că şi condiţia privind existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor a fost îndeplinită, întrucât achitarea unui comision lunar, cu o valoare deloc neglijabilă în raport de costurile creditului creează un dezechilibru semnificativ.
Tribunalul a mai reţinut că în cuprinsul contractului, pârâta nu a definit "riscul" pentru care percepe comision, iar menţiunea din art. 3.5 din Condiţiile generale, respectiv "pentru punerea la dispoziţie a creditului" nu este deloc de natură a lămuri aspectele legate de acest comision, cu atât mai mul": cu cât două dintre ipotezele de risc cele mai importante, riscul de dob"ândă şi riscul valutar sunt, potrivit condiţiilor generale, în sarcina împrumutatului.
Clauzele în discuţie nu respectă nici exigenţele bunei credinţe, deoarece inserarea comisionului de risc a vătămat interesele legitime, patrimoniale ale reclamanţilor prin majorarea considerabilă a ratei lunare.
Constatând nulitatea absolută a clauzelor referitoare la comisionul de risc prevăzut la convenţia de credit din 20 decembrie 2007, respectiv art. 5 lit. a) din Condiţii Speciale şi art. 3.5 din Condiţii generale, tribunalul a obligat pârâta să plătească reclamanţilor suma de 7452,38 euro, în echivalent RON la cursul Băncii Naţionale a României din ziua plăţii, reprezentând comision de risc plătit pârâtei în temeiul clauzelor abuzive.
Restituirea sumelor plătite nejustificat de către reclamanţi se impune a fi efectuată de către pârâtă, în temeiul principiului quod nullum est, nullum effectum producif.
Referitor la art. 8.1 lit. c) şi d) din Condiţiile generale ale contractului de credit, tribunalul a reţinut imposibilitatea de interpretare a clauzei, de stabilire a sferei de aplicare, pe baza unor elemente neechivoce, aspect ce oferă băncii dreptul exclusiv de a declara soldul creditului scadent anticipat, fără ca instanţa învestită cu verificarea legalităţii unei astfel de măsuri să aibă criterii concrete pentru a pronunţa o soluţie şi prin urmare s-a apreciat că, clauza analizată este abuzivă, întrucât exclude, prin modul în care este formulată, posibilitatea verificării îndeplinirii condiţiilor pe care le cuprinde, creând totodată, un dezechilibru major între părţile contractante.
S-a mai reţinut că, reclamanţii nu contestă clauza de la art. 10.1, care, de altfel, nu stabileşte o obligaţie în sarcina consumatorului, ci cuprinde constatarea faptului că referitor la convenţie pot apărea, la data semnării sau ulterior, modificări, inclusiv de interpretare ale oricăror acte normative aplicabile şi care pot influenţa executarea contractului, iar art. 10.2 prevede, în oricare din aceste cazuri, că în termen de 15 zile lucrătoare de la data la care a fost notificat în scris de către Bancă, împrumutatul va plăti acesteia sumele suplimentare, astfel încât să compenseze banca pentru creşterile costurilor sau altor rambursări.
În acest sens, instanţa a apreciat că introducerea clauzei se justifică prin faptul că împrejurările care generează costurile suplimentare sunt modificări legislative sau de interpretare ale actelor juridice aplicabile, iar apariţia unor asemenea justificări este posibilă şi chiar probabilă, prin raportare la faptul că un contract de credit se execută pe parcursul unei perioade mai lungi de timp, mai mult, evenimentele care activează clauza analizată sunt independente de manifestarea de voinţă a pârâtei, iar pentru aceste motive instanţa a reţinut că această clauză nu are caracter abuziv.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamanţii C.M.P. şi C.M.R., cât şi pârâta SC V.R. SA.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, prin decizia civilă nr. 168 din 23 mai 2013 a admis apelul declarat de pârâta V.R. SA, a schimbat în parte sentinţa atacată în sensul că a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată, fiind menţinută dispoziţia din sentinţa atacată privind respingerea cererii de repunere pe rol.
A respins ca nefondat apelul formulat de apelanţii C.M.P. şi C. (fostă R.) M.R. împotriva aceleiaşi sentinţe, aceştia fiind obligaţi la plata către apelanta V.R. SA a sumei de 1018,7 RON, cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru şi timbrul judiciar.
Pentru a decide astfel, referitor la apelul băncii, instanţa de apel a apreciat că prima instanţă a reţinut în mod greşit că în cauză ar fi îndeplinite în mod cumulativ condiţiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 pentru a aprecia ca fiind abuzive clauzele prevăzute de art. 3 lit. d) şi art. 5 lit. a) din Condiţiile speciale ale Convenţiei de credit din 17 iulie 2008.
Astfel, chiar dacă se acceptă că aceste clauze nu au fost negociate, în baza unei prezumţii legale relative, în raport cu care banca nu a administrat proba contrară, în ceea ce priveşte condiţia creării unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, tribunalul a apreciat că aceasta este îndeplinită raportându-se la criterii care nu au legătură cu faptul că atât dobânzile cât şi comisionul de risc fac parte din preţul total al creditării.
În acest sens s-a apreciat că, reclamanţii trebuiau să probeze în mod concludent în primul rând că suma convenită a fi plătită lunar, respectiv, suma globală cu titlu de comision de risc se constituie în mod obiectiv într-un dezechilibru semnificativ în comparaţie cu rata lunară de restituire a creditului şi suma totală împrumutată sau, de asemenea, că suma respectivă este semnificativ disproporţionată cu cheltuielile făcute de bancă în privinţa administrării creditului în perioada rambursării acestuia sub aspectul riscului referitor la restituire pe care îl comportă pentru bancă orice convenţie de credit încă de la momentul încheierii acesteia, or, reclamanţii nu au formulat susţineri şi nici probe referitor la aspectul în discuţie.
De asemenea, în contextul nedovedirii relei-credinţe a băncii, s-a considerat că aceasta a acţionat cu bună-credinţă la încheierea convenţiei de împrumut cu reclamanţii, având în vedere că reclamanţii au semnat contractul de împrumut, iar chiar dacă semnarea nu constituia dovada concludentă şi în privinţa negocierii acestuia, s-a apreciat că reclamanţii au acceptat clauzele contractului în deplină cunoştinţă de cauză, având reprezentarea conţinutului şi efectelor acestora, încheind contractul în condiţiile art. 969 C. civ., faţă de care acţiunea promovată în cauză nu poate constitui, în ceea ce priveşte clauzele referitoare la dobândă şi comisionul de risc, decât un demers inadmisibil de reducere a preţului datorat astfel cum a fost convenit.
În acelaşi fel apreciază instanţa şi cererea reclamanţilor de obligare a băncii la restituirea sumelor plătite cu titlu de comision de risc în baza clauzei pretinse a fi abuzivă, deşi oricum banca deţine împotriva lor o creanţă cu mult mai mare, faţă de care s-ar impune doar compensarea. În condiţiile în care clauza referitoare la comisionul de risc nu se dovedeşte a fi abuzivă, sentinţa tribunalului apare ca fiind netemeinică şi nelegală şi în privinţa acestui capăt de cerere.
A mai reţinut instanţa de apel că, tribunalul a apreciat în mod netemeinic ca fiind abuzivă şi clauza prevăzută de art. 8.1 lit. c) şi d) din Condiţiile generale ale contractului părţilor, reţinând că prin modul în care este formulată exclude posibilitatea verificării îndeplinirii condiţiilor pe care le cuprinde, creând totodată un dezechilibru major între părţile contractante, or, clauza în discuţie privea executarea contractului sub aspectul rambursării creditului de către reclamanţi, dar obligaţiei de rambursare îi era corelativ dreptul băncii de a se asigura, din timp, de menţinerea unor garanţii corespunzătoare şi de posibilitatea împrumutatului de a restitui împrumutul.
În acest context, instanţa de apel a reţinut că nu se poate aprecia din formularea clauzei, că ar rezulta imposibilitatea verificării îndeplinirii condiţiilor pe care le cuprinde, deoarece clauza prevede expres că declararea scadenţei anticipate este ulterioară unei notificări pe care banca o trimite împrumutatului în care, evident banca trebuie să determine în concret condiţiile avute în vedere, altfel împrumutatul va avea câştig de cauză în contestarea actului de executare respectiv.
În ceea ce priveşte apelul formulat de reclamanţi, instanţa de apel a apreciat că nu sunt îndeplinite în mod cumulativ condiţiile prevăzute de Legea nr. 193/2000 pentru considerarea ca abuzive a clauzelor prevăzute de art. 3 lit. d) şi art. 5 lit. a) din convenţia părţilor.
S-a considerat că nici al doilea motiv de apel nu este fondat, deoarece în raport cu formularea şi natura ipotezelor menţionate în clauza 10.1 din contractul părţilor, prevederea clauzei 10.2 se justifică printr-un motiv întemeiat, în sensul că creşterea cheltuielilor băncii din cauza ivirii împrejurărilor respective nu depinde de voinţa băncii sau culpa acesteia şi, conducând la creşterea cheltuielilor băncii cu acordarea creditului, adică a preţului contractului, se impune plata acestor cheltuieli suplimentare de către partea contractuală căreia îi revine obligaţia de plată a preţului.
De asemenea, nu au putut fi reţinute ca fondate nici susţinerile apelanţilor în sensul că se impunea admiterea de către tribunal şi a capătului de cerere privind constatarea caracterului de dobândă fixă a ratei dobânzii de 5.95% pe an stabilită prin art. 3 lit. a) din convenţia părţilor, cu efect pentru întreaga perioadă de creditare, întrucât s-a apreciat că prevederile art. 3 lit. d) din contract nu constituie o clauză abuzivă. De altfel, contractul părţilor prevede, prin art. 3 lit. a) o dobândă fixă, iar prevederile art. 3 lit. d) nu sunt de natură să prevadă o dobândă variabilă, ci au în vedere posibilitatea unei modificări a ratei, noua dobândă fiind însă tot o dobândă fixă.
Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanţii C.M.P. şi C.M.R., solicitând admiterea, modificarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii apelului formulat de reclamanţi şi respingerii ca nefondat a apelului formulat de către pârâta SC V.R. SA.
Criticile aduse deciziei atacate se referă în esenţă la faptul că, instanţa de apel a pronunţat hotărârea cu încălcarea dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, reţinând că s-ar exclude verificarea de către instanţe a clauzelor din contract din perspectiva caracterului abuziv, în condiţiile în care acestea fac parte din obiectul contractului, au fost negociate şi nu au produs un dezechilibru semnificativ, contrar bunei-credinţe.
În acest sens se arată că, cauza dedusă judecăţii este reprezentantă de un contract de credit de consum ale cărui clauze sunt standardizate, situaţie ce creează dificultăţi pentru un consumator care nu are posibilitatea să influenţeze natura lor, indiferent de gradul de pregătire.
În acest context, se reţine că nici legea naţională şi nici Directiva nr. 93/13 nu exclud de principiu posibilitatea existenţei unor clauze abuzive în ipoteza în care anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una din clauze a fost negociată direct cu consumatorul, art. 4 alin. (3), teza I.
Astfel, recurenţii arată că banca nu a probat că a negociat efectiv şi direct cu consumatorul clauzele a căror nulitate s-a solicitat, deşi această probă îi incumbă în baza art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, prezumţia relativă instituită de lege nu a fost răsturnată, iar în această situaţie se constată că, contractul de credit este unul preformulat de bancă, standardizat, în care consumatorul nu are posibilitatea să intervină, putând doar să adere sau nu la el, consumatorul fiind privat de o informare corectă şi completă asupra tuturor condiţiilor de creditare.
Tot în acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 3 pct. 2 din Directiva nr. 93/13, care prevăd că se consideră întotdeauna că o clauză nu s-a negociat individual atunci când a fost redactată în prealabil, iar din acest motiv, consumatorul nu a avut posibilitatea de a influenţa conţinutul clauzei, în special în cazul contractelor de adeziune, aşa cum este şi contractul de credit din cauză.
Cu privire la cea de-a doua condiţie ce atrage caracterul abuziv al unei clauze, respectiv crearea unui dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului, recurenţii consideră ca principiu general, că trebuie avute in vedere prevederile art. 4 alin. (1) teza II din Legea nr. 193/2000, potrivit cu care, o clauză este abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorilor. De aceea, pentru a se stabili dacă această condiţie este îndeplinită, instanţa trebuia să se raporteze la natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s-a încheiat contractul, la circumstanţele existente la momentul încheierii contractului, lucru pe care instanţa de apel nu l-a făcut.
În ceea ce priveşte aprecierea bunei-credinţe, recurenţii susţin că deşi aceasta nu constituie o condiţie în sine a stabilirii caracterului abuziv a unor clauze, cum în mod greşit a reţinut instanţa de apel, se impune acordarea unei atenţii deosebite forţei poziţiilor de negociere ale părţilor pentru a se putea constata dacă profesionistul a acţionat în mod corect şi echitabil faţă de consumator, de ale cărui interese legitime trebuie să ţină seama.
În raport de aceste susţineri, recurenţii susţin că, în mod greşit, cu încălcarea dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, instanţa de apel nu a reţinut faptul ca art. 5 lit. a) prevăzut în convenţia de credit din 17 iulie 2008, ce reglementează dreptul de a percepe comisionul de risc, este o clauză abuzivă.
Mai susţin recurenţii că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, întrucât a reţinut că art. 3 lit. d) din condiţii speciale, prin care s-au reglementat condiţiile modificării unilaterale a dobânzii, raportat la pct. ii al definiţiei noţiunii de „schimbări semnificative" prevăzute la secţiunea 1 din condiţiile generale, nu este o clauză abuzivă.
Tot cu încălcarea dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, recurenţii consideră că, instanţa de apel a reţinut în mod greşit că art. 3 lit. d) din condiţii speciale, prin care s-au reglementat condiţiile modificării unilaterale a dobânzii, raportat la pct. i, iii al definiţiei noţiunii de „schimbări semnificative" prevăzute la secţiunea 1 din condiţiile generale, nu este o clauză abuzivă.
O altă susţinere a recurenţilor se referă la faptul că, în mod greşit şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, instanţa de apel a reţinut faptul că art. 8.1 lit. c) şi lit. d) din condiţiile generale privind declararea creditului scadent anticipat în cazul apariţiei unei situaţii neprevăzute nu este o clauză abuzivă.
Într-o altă critică, recurenţii arată că prin încălcarea dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, instanţa de apel a menţinut soluţia primei instanţe de respingere a cererii reclamanţilor privind anularea clauzei contractuale abuzive prevăzute în art. 10.2 din condiţii generale ale convenţiei de credit din 17 iulie 2008.
Analizând criticile aduse deciziei atacate în raport de temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că acestea sunt fondate, urmând ca recursul declarat de reclamanţii C.M.P. şi C.M.R. să fie admis, pentru următoarele considerente:
Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii sau când hotărârea este lipsită de temei legal.
Din perspectiva acestui motiv de recurs, recurenţii au invocat faptul că, în mod greşit instanţa de apel nu a reţinut faptul că art. 5 lit. a) prevăzut în convenţia de credit din 17 iulie 2008, ce reglementează dreptul de a percepe comisionul de risc, este o clauză abuzivă.
În acest sens, se constată faptul că în speţă sunt îndeplinite condiţiile pentru a constata caracterul abuziv al clauzei contractuale stipulate în art. 5 lit. a) din condiţiile speciale, aceasta fiind o clauză standard, stipulată în mod obişnuit de intimata-pârâtă în contractele de credit încheiate, întrucât aceasta nu a răsturnat prin dovada contrară prezumţia relativă a caracterului nenegociat al clauzelor standard.
Din această perspectivă, se constată că şi condiţia privind existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor este îndeplinită, fiind indubitabil că achitarea unui comision lunar, cu o valoare deloc neglijabilă în raport de costurile creditului, creează un dezechilibru semnificativ, fiind vădit eronat considerentul instanţei de apel în sensul că acest dezechilibru nu ar fi fost dovedit, în condiţiile în care înscrisurile aflate la dosarul cauzei relevă acest fapt.
Astfel, instanţa de apel a reţinut că, comisionul de risc este perceput pentru punerea la dispoziţie a creditului şi ca o garanţie a îndeplinirii unei obligaţii de restituire a împrumutului, însă nicio clauză a convenţiei nu prevede condiţiile în care sumele depuse cu acest titlu pot fi reţinute şi nici ce se întâmplă cu aceste sume în cazul în care riscul nu se produce până la ajungerea contractului la termen ori în cazul rambursării anticipate a creditului, ceea ce înseamnă că nu s-a prevăzut în contract o obligaţie corelativă a băncii.
Or, câtă vreme riscul contractului este acoperit prin constituirea unei garanţii reale ce poate fi suplimentată în anumite condiţiile reglementate prin contract, cât şi prin încheierea unei poliţe de asigurare cesionată în favoarea băncii este evident că prin introducerea comisionului de risc, fără reglementarea unei obligaţii corelative, se creează un dezechilibru între contraprestaţiile părţilor, contrar bunei credinţe, situaţie ce contravine caracterului sinalagmatic al convenţiei de credit.
În ceea ce priveşte reţinerea instanţei de apel, că art. 3 lit. d) din condiţii speciale, prin care s-au reglementat condiţiile modificării unilaterale a dobânzii, raportat la pct. ii al definiţiei noţiunii de „schimbări semnificative" prevăzute la secţiunea 1 din condiţiile generale, nu este o clauză abuzivă, se constată că nu poate fi primită.
Aceasta deoarece, clauza prin care s-au reglementat condiţiile modificării unilaterale a dobânzii, se constată că este o clauză abuzivă, întrucât oferă băncii dreptul de a revizui rata dobânzii curente, fără ca noua rată să fie negociată cu clientul, acesta trebuind doar a fi înştiinţat.
În speţă, aşa-zisul motiv întemeiat prevăzut în contract este acela al intervenirii unor schimbări semnificative pe piaţa monetară, or, prin „motiv prevăzut în contract", în sensul legii, se înţelege o situaţie clar descrisă, care să ofere clientului posibilitatea să ştie, de la început, că dacă acea situaţie se va produce, dobânda va fi mărită, totodată, motivul trebuie să fie suficient de clar arătat, de determinant, ca, în eventualitatea unui litigiu în legătură cu aplicarea unei astfel de clauze, instanţa să poată verifica dacă acea situaţie, motiv de mărire a ratei dobânzii, chiar s-a produs.
Astfel cum un act normativ trebuie sa fie caracterizat prin previzibilitate, la fel şi o clauză contractuală trebuie să fie astfel formulată, încât consumatorul să poată anticipa că dacă o anumită situaţie intervine, o anumită consecinţă se produce.
În ceea ce priveşte reţinerea instanţei de apel, în sensul că art. 3 lit. d) din condiţii speciale, prin care s-au reglementat condiţiile modificării unilaterale a dobânzii, raportat la pct. i, iii al definiţiei noţiunii de „schimbări semnificative" prevăzute la secţiunea 1 din condiţiile generale, nu este o clauză abuzivă, se apreciază că este nefondată.
După cum rezultă din înscrisurile aflate în dosarul primei instanţe, părţile au stipulat la art. 3 lit. a) din condiţiile speciale ale convenţiei de credit clauza, potrivit căreia, rata dobânzii curente este de 5,95% pe an - dobândă fixă, totuşi, deşi potrivit acestei convenţii, s-a stabilit perceperea unei dobânzi procentuale fixe, banca a stipulat într-un paragraf ulterior dreptul său de a modifica rata dobânzii curente în ipoteza apariţiei unor schimbări semnificative pe piaţa monetară. Or, din analiza acestei clauze, se constată că intimata-pârâtă nu a probat faptul că această clauză ar fi făcut obiectul negocierii cu reclamanţii, iar din acest punct de vedere, hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 4 alin. (3), teza finală din Legea nr. 193/2000, întrucât nu s-a apreciat că aceasta este o clauză standard preformulată.
Este neechivoc faptul că aceasta clauză creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, deoarece oferă intimatei-pârâte dreptul discreţionar de a revizui rata dobânzii curente şi, implicit, dreptul de a o încasa în detrimentul reclamanţilor, fără ca noua rată să fie negociată cu aceştia, deşi efectele manifestării unilaterale de voinţa a intimatei-pârâte se repercutează în mod esenţial asupra patrimoniului recurenţilor.
Astfel, în timp ce banca are dreptul de a stabili în mod unilateral o dobândă majorată şi de a solicita plata acesteia, singurul drept al reclamanţilor era acela de a fi informaţi asupra acestui fapt, urmând ca aceştia să se conformeze în consecinţă prescripţiilor clauzei, fără însă a avea posibilitatea de a se opune sau de a rr-odifica cuprinsul acesteia.
Motivul întemeiat prevăzut în contractul supus analizei este acela al evoluţiei pieţei financiare sau politica de credite a băncii, fără prezentarea altor elemente de identificare, însă, pentru a reţine stipularea în contract a unui motiv pentru revizuirea ratei dobânzii este necesară prezentarea unei situaţii clare, corespunzător descrise, care să io ofere clientului posibilitatea de a cunoaşte de la început că, dacă acea situaţie se va produce, dobânda va fi mărită.
Totodată, motivul trebuie să fie suficient de clar arătat ca, în eventualitatea unui litigiu în legătură cu aplicarea unei astfel de clauze, instanţa să aibă posibilitatea de a realiza un control judiciar adecvat şi eficient pentru a conchide în sensul existenţei sau inexistenţei situaţiei care constituie motiv pentru majorarea dobânzii.
Susţinerea instanţei de apel referitor la faptul că art. 8.1 lit. c) şi lit. d) din condiţiile generale privind declararea creditului scadent anticipat în cazul apariţiei unei situaţii neprevăzute nu este o clauză abuzivă, se constată de asemenea că nu poate fi primită.
Aceasta deoarece, pentru a nu fi considerate abuzive, clauzele analizate ar trebui să descrie un motiv întemeiat, în sensul indicat prin Anexa la Legea nr. 193/2000, astfel, imposibilitatea de interpretare a clauzei, respectiv de stabilire a sferei de aplicare, pe baza unor elemente neechivoce oferă Băncii dreptul exclusiv de a declara soldul creditorului scadent anticipat, fără ca instanţa investită cu verificarea legalităţii unei astfel de masuri să aibă criterii concrete pentru a pronunţa o soluţie.
Din această perspectivă, se constată că clauza analizată este abuzivă, întrucât exclude, prin modul în care este formulată, posibilitatea verificării îndeplinirii condiţiilor pe care le cuprinde, creând, totodată, un dezechilibru major între părţile contractante.
Critica recurenţilor p"ivind încălcarea dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, de către instanţa de apel prin menţinerea soluţiei primei instanţe de respingere a cererii reclamanţilor privind anularea clauzei contractuale abuzive prevăzute în art. 10.2 din condiţii generale ale convenţiei de credit din 17 iulie 2008, se constată că este nefondată.
În acest context, se reţine că, s-a argumentat corect faptul că prevederea contractuală din art. 10.2 formează împreună cu art. 10.1 un corp de clauze distinct în cadrul contractului, purtând denumirea de „Costuri suplimentare", a căror interpretare nu poate fi realizată decât împreună.
Având în vedere că recurenţii-reclamanţi nu au contestat şi clauza cuprinsă la art. 10 pct. 1, iar cele două clauze nu pot fi analizate decât împreună, rezultă că soluţia este corectă în această privinţă, iar critica fiind nefondată urmează a fi înlăturată ca atare.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) şi (3) C. proc. civ. va admite recursul declarat de reclamanţii C.M.P. şi C.M.R. împotriva deciziei atacate pe care o va modifica în sensul că va admite apelul reclamanţilor împotriva sentinţei nr. 7229 din 25 mai 2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, pe care o va schimba în parte şi va constata nulitatea absolută a clauzei prevăzute în convenţia de credit din 17 iulie 2008 Ia art. 3 lit. d) din Condiţiile speciale, menţinând restul dispoziţiilor sentinţei, totodată va respinge ca nefondat apelul declarat de pârâta V.R. SA Bucureşti împotriva aceleiaşi sentinţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanţii C.M.P. şi C.M.R. împotriva deciziei civile nr. 168 din 23 mai 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, pe care o modifică, în sensul că:
Admite apelul reclamanţilor împotriva sentinţei nr. 7229 din 25 mai 2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, pe care o schimbă în parte şi constată nulitatea absolută a clauzei prevăzute în convenţia de credit din 17 iulie 2008 la art. 3 lit. d) din Condiţiile speciale.
Menţine restul dispoziţiilor sentinţei.
Respinge ca nefondat apelul declarat de pârâta V.R. SA Bucureşti împotriva aceleiaşi sentinţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3139/2014. Civil. Revendicare mobiliară. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3141/2014. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
