ICCJ. Decizia nr. 3262/2014. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3262/2014
Dosar nr. 61372/3/2011
Şedinţa publică din 24 octombrie 2014
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, la 16 septembrie 2011, reclamanta SC P.C. SRL a chemat-o în judecată pe pârâta SC G.S.G. SRL, solicitând rezilierea contractului de subantrepriză nr. Legea nr. 11 din 09 iunie 2009, obligarea pârâtei la plata sumei de 141.625,35 lei, cu titlu de preţ şi a sumei de 145.168,22 lei, cu titlu de penalităţi de întârziere calculate până la 16 septembrie 2011 şi penalităţi în continuare, până la achitarea integrală a debitului principal.
Prin sentinţa civilă nr. 7271 din 25 mai 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, a admis în parte cererea de chemare în judecată şi a obligat-o pe pârâtă să-i plătească reclamantei suma de 141.625,35 lei cu titlu de preţ, precum si cheltuieli de judecată în cuantum de 4.448,51 lei.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că prin contractul de subantrepriză nr. Legea nr. 11 din 09 iunie, reclamanta, în calitate de subantreprenor s-a obligat să execute, să întreţină şi să asigure până la recepţie, contra cost, în beneficiul pârâtei, lucrările de instalaţii la un imobil cu destinaţia de bloc de locuinţe situat în mun. Sfântu Gheorghe din judeţul Covasna, beneficiar final fiind A.N.L.
În continuare, tribunalul a notat că, pentru plata lucrărilor efectuate în beneficiul pârâtei, reclamanta a emis trei facturi fiscale şi a citat clauzele contractului de subantrepriză privind efectuarea plăţii şi încetarea contractului.
Reţinând că părţile au poziţii divergente asupra modului în care au încetat efectele contractului de subantrepriză, prima instanţă a apreciat că, în pofida celor susţinute de pârâtă, contractul de subantrepriză nu a încetat prin abandonarea contractului de către reclamantă, în condiţiile art. 52 lit. c) şi 53 din contract, dar că efectele acestuia au încetat anterior formulării cererii de chemare în judecată, prin denunţarea sa unilaterală de către reclamantă, conform art. 49 şi 51 din contract; astfel, întrucât la data la care reclamanta a solicitat rezilierea contractului de subantrepriză efectele acestuia încetaseră prin denunţare unilaterală, tot la iniţiativa acesteia, cererea de aplicare a sancţiunii rezilierii judiciare nu este întemeiată.
De asemenea, analizând probatoriul administrat în cauză, tribunalul a reţinut că pârâta datorează reclamantei suma de 141 625,35 lei, pretinsă cu titlu de preţ, în baza celor trei facturi fiscale emise de aceasta din urmă.
Cu privire la capătul de cerere privind penalităţile de întârziere, constatând că reclamanta pretinde obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere într-un cuantum superior celui datorat, ca urmare a calculării acestora de la un moment diferit de la cel de la care sunt datorate conform clauzelor contractuale, prima instanţă a apreciat că cererea accesorie este nefondată.
Împotriva acestei sentinţe, ambele părţi au declarat apel, criticând-o ca fiind nelegală şi netemeinică.
Prin Decizia civilă nr. 509 din 10 decembrie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, a admis apelul formulat de reclamanta SC P.C. SRL, a schimbat în parte sentinţa atacată în sensul că a admis în parte capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata de penalităţi de întârziere şi în consecinţă a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 141.625,35 lei reprezentând penalităţi de întârziere; a respins restul pretenţiilor reclamantei ca neîntemeiate; a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 4.443,51 lei cheltuieli de judecată către reclamantă; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate; a respins ca neîntemeiat apelul formulat de pârâta SC G.S.G. SRL şi a obligat-o la plata sumei de 4.179,775 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut că, în ceea ce priveşte apelul declarat de pârâta SC G.S.G. SRL, nu poate fi avută în vedere critica acesteia vizând faptul că reclamanta a abandonat şantierul, lăsând lucrări neterminate, iar cele executate, fiind de slabă calitate, au fost executate fie de către beneficiar, fie de către alţi subantreprenori.
Astfel, instanţa de apel a apreciat că încetarea raporturilor dintre părţi nu a avut loc ca urmare a abandonării şantierului, ci a denunţării contractului de către reclamantă prin notificarea din 27 octombrie 2009, ca urmare a neplăţii lucrărilor deja efectuate, cu respectarea art. 51 din contractul în litigiu, iar faptul că lucrările nu au fost executate integral nu are relevanţă în ceea ce priveşte dreptul executantului de a obţine plata lucrărilor deja realizate.
A mai reţinut curtea de apel că facturile aferente plăţii lucrărilor deja executate au fost fie primite fără obiecţii de către pârâtă, fie emise în baza unor documente acceptate de aceasta şi, mai mult, prin procesele-verbale de verificare a calităţii lucrărilor încheiate în perioada iulie 2009-august 2009, semnate de ambele părţi, ca şi prin procesul-verbal de control al calităţii lucrărilor din 30 septembrie 2009, încheiat de I.S.C. - jud. Covasna şi semnat atât de părţi, cât şi de investitor (A.N.L.), s-a atestat executarea lucrărilor, fără a se reţine vreo deficienţă.
De asemenea, s-a reţinut că prin raportul de expertiză contabilă s-a arătat că lucrările ce au făcut obiectul facturilor în litigiu se regăsesc (atât cantitativ, cât şi valoric) în facturile emise de pârâtă în favoarea A.N.L., acestea fiind plătite de beneficiarul final şi, deşi pârâta susţine că ar fi efectuat lucrări fie prin proprii angajaţi, fie prin subantreprenori pentru a remedia lucrările făcute de reclamantă, nu s-a făcut nicio dovadă în acest sens, astfel încât aceste susţineri nu pot fi luate în considerare.
În ceea ce priveşte apelul formulat de reclamanta SC P.C. SRL, curtea de apel a subliniat în prealabil că, întrucât aceasta nu a criticat soluţia pe capătul de cerere privind rezilierea contractului de subantrepriză nr Legea nr. 11 din 09 iunie 2009, în sensul respingerii acestuia pe motiv că acest contract încetase deja la 13 octombrie 2009 prin denunţare de către reclamantă, hotărârea a rămas definitivă pe acest aspect.
În continuare, instanţa de apel a apreciat ca fiind întemeiată critica referitoare la neacordarea penalităţilor, reţinând că, potrivit art. 5 din contract, beneficiarul va face plata în 10 zile de la data efectuării plăţilor de către A.N.L. (beneficiarul final), iar art. 48 din acelaşi contract stabileşte că, în cazul în care beneficiarul nu achită factura în 30 de zile de la primirea acesteia, executantul poate solicita penalităţi de întârziere în procent de 0,15 %. Or, conform raportului de expertiză contabilă întocmit în cauză, factura din 16 octombrie 2009 a fost plătită de A.N.L. la 27 octombrie 2009, factura din 05 noiembrie 2009 la 10 decembrie 2009, iar factura din 08 septembrie 2009 la 30 septembrie 2009, astfel încât de la aceste momente a început să curgă termenul de 10 zile pentru plată.
A mai reţinut curtea de apel că susţinerea reclamantei în sensul că instanţa de fond a respins în mod greşit cererea de încuviinţare a probei cu acte pentru dovedirea datei plăţilor făcute de către A.N.L. este adevărată, însă, în cursul soluţionării căii de atac, s-au administrat probe în acest sens, solicitându-se A.N.L. sa depună aceste acte, iar, în lipsa răspunsului din partea acestei autorităţi, s-a dispus efectuarea unei expertize contabile, astfel încât s-a remediat acest viciu.
Totodată, s-a reţinut că, întrucât potrivit art. 48 din contract, penalităţile curg până la plata facturii, prin raportul de expertiză s-au calculat penalităţi până la 29 octombrie 2012, dată la care au fost acoperite facturile solicitate la plată ca urmare a executării silite, astfel cum susţine pârâta.
Astfel, pentru factura din 08 septembrie 2009, penalităţile sunt de 125.081,69 lei (calculate de la 10 octombrie 2009 până la 29 octombrie 2012), pentru factura din 16 octombrie 2009 penalităţile sunt de 26.444,45 lei (calculate de la 06 noiembrie 2009 până la 24 octombrie 2012 (fila 80, vol. II, dosar C.A.B., fila 301, vol. I, dosar Curtea de Apel București), iar pentru factura din 05 noiembrie 2009 penalităţile sunt de 79.293,45 lei (calculate de la 20 decembrie 2009 până la 29 octombrie 2012).
Împotriva acestei decizii, SC G.S.G. SRL a declarat recurs, solicitând modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul admiterii cererii de apel şi pe fond în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.
În motivare, recurenta a arătat că instanţa de apel, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, dar şi că decizia atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii; a invocat, astfel, motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea primului motiv de recurs, a arătat că, în ceea ce priveşte propriul apel, instanţa de prim control judiciar nu a luat în considerare niciuna din apărările formulate şi susţinute de probele administrate de ea.
A arătat recurenta-pârâtă că instanţa de apel a reţinut greşit situaţia de fapt, subliniind că intimata reclamantă se afla în culpă contractuală evidentă, prin abandonarea lucrărilor neterminate, executate de slabă calitate şi nepredate conform contractului; astfel, contrar celor reţinute de curtea de apel, contractul în litigiu a încetat în condiţiile art. 52 lit. c) al acestuia, prin abandonarea nejustificată a lucrărilor de către reclamantă.
De asemenea, a mai arătat că, urmare a acestei situaţii, pentru a respecta termenul de execuţie faţă de beneficiarul final A.N.L., a executat lucrările cu forţe proprii, pe propria cheltuială şi în subantrepriză cu alţi subcontractanti şi că, în dovedirea acestei situaţii de fapt, contrar celor reţinute de instanţa de apel, a prezentat înscrisuri doveditoare, în volum considerabil, în susţinerea apelului şi îndeosebi ataşate obiecţiunilor la raportul de expertiză.
O altă critică vizează faptul că reclamanta nu a făcut dovada pretenţiilor sale, conform art. 1169 C. civ. şi art. 46 C. com. Astfel, recurenta a arătat că instanţa de apel, în motivarea deciziei, a preluat în fapt motivele sentinţei apelate, fără a analiza dacă reclamanta şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale, deşi conform textelor de lege mai sus menţionate obligaţiile comerciale se probează cu acte autentice, cu acte sub semnătură privată, cu facturi acceptate etc. Or, în speţă, facturile în litigiu nu au fost emise în conformitate cu prevederile contractului de subantrepriză încheiat de părţi, care impunea emiterea lor după acceptarea situaţiei de plată aferentă lucrărilor executate.
Subsumat aceluiaşi motiv de recurs, autoarea căii de atac a arătat că, în ceea ce priveşte apelul reclamantei, aceasta în mod greşit a apreciat că îndeplineşte condiţiile încuviinţării de către instanţa de apel a penalităţilor de întârziere aferente facturilor în litigiu.
În continuare, recurenta a citat prevederile art. 5 şi art. 48 din contractul de subantrepriză, subliniind că penalităţile erau datorate numai în cazul în care erau îndeplinite cumulativ condiţiile impuse de acestea, respectiv emiterea facturii după acceptarea situaţiei de plată aferentă lucrărilor executate şi vina exclusivă a beneficiarului pentru neonorarea facturilor în termen de 30 de zile de la primirea acestora. Or, în speţă nu poate fi vorba de culpa sa, ci mai degrabă de culpa reclamantei, care a abandonat şi lucrările şi care, după părăsirea şantierului, a emis facturile fără a avea la bază situaţii de plată acceptate.
A mai arătat recurenta că, întrucât a fost executată silit la 11 octombrie 2012, în mod greşit au fost calculate penalităţi de întârziere până la 29 octombrie 2012, subliniind că acest aspect a fost pus în vedere prin obiecţiunile la raportul de expertiză.
Subsumat celui de-al doilea motiv de recurs, autoarea căii de atac a arătat că instanţele de fond au confundat „situaţiile de plată" cu „notele de comandă suplimentară", astfel cum au fost acestea definite în contractul de subantrepriză, subliniind că singurele documente justificative în baza cărora se pot emite facturi, pe baza cărora să se poată efectua plata lucrărilor sunt „situaţiile de plată", iar nu „notele de comandă suplimentară", cum greşit au apreciat atât tribunalul, cât şi curtea de apel.
În continuare, recurenta a arătat că singura factură emisă în baza unei situaţii de plată este factura din 08 septembrie 2009, a cărei neachitare în totalitate este justificată de neajunsurile constatate în urma analizei de către comisia proprie de autorecepţie.
În ce priveşte celelalte două facturi în litigiu, recurenta a arătat că emiterea acestora s-a făcut cu nerespectarea contractului, neavând la bază situaţii de plată acceptate, ci doar note de comandă suplimentară, care erau pregătite în vederea încheierii unui nou contract sau unui act adiţional la contractul de bază, act care însă nu a mai fost încheiat ca urmare a abandonării acestuia de către reclamantă.
La 29 septembrie 2014, intimata-reclamantă a depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, susţinând că motivele invocate nu se încadrează în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., apărare calificată de Înalta Curte drept excepţia nulităţii recursului, subsumată dispoziţiilor art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.
Înalta Curte, în conformitate cu art. 137, cu aplicarea art. 298, raportat la art. 316 C. proc. civ., văzând dispoziţiile art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., a luat în examinare excepţia nulităţii recursului.
Potrivit art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă sub sancţiunea nulităţii dezvoltarea motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază, cu raportare strictă şi limitativă la cazurile de modificare sau casare prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.
Pentru a conduce la casarea sau modificarea hotărârii recurate, recursul nu se poate limita doar la indicarea uneia sau mai multor ipoteze dintre cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., condiţia legală a dezvoltării motivelor presupunând ca ele să poată fi încadrate într-unui dintre acestea.
Or, critica vizând modul de aplicare şi de calcul al penalităţilor de întârziere, cea prin care recurenta a imputat instanţelor de fond că nu au dat eficienţă clauzei contractuale care reglementa încetarea contractului prin abandonul şantierului, ca şi critica referitoare la modul în care reclamanta şi-a dovedit pretenţiile, nu pot fi circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., care impune exclusiv schimbarea naturii ori înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecăţii, realizată ca urmare a interpretării greşite a acestuia.
Pe de altă parte, aserţiunile recurentei potrivit cărora instanţele de fond au confundat „situaţiile de plată" cu „notele de comandă suplimentară", astfel cum au fost acestea definite în contract, dar şi că singura factură emisă în baza unei situaţii de plată este factura din 08 septembrie 2009, celelalte două nefiind emise conform contractului, nu pot fi circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în lipsa indicării exprese a unui text de lege încălcat sau greşit aplicat de către instanţa de apel.
De aceea, examinarea memoriului de recurs impune concluzia că recurenta nu a formulat nicio critică care să poată fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar indicarea celor reglementate de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. a fost făcută doar formal.
În realitate, criticile recurentei relevă nemulţumirea sa fată de modul de administrare sau interpretare a probelor ori faţă de modul de soluţionare a apelului în raport cu situaţia de fapt, însă ele nu răspund exigenţelor art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici ce pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Or, recursul este reglementat drept o cale de atac extraordinară, care priveşte analiza măsurii în care criticile aduse de recurentă, prin motivele de recurs, se încadrează sau nu în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Sancţiunea nulităţii recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârşire, ci şi în cazul motivării necorespunzătoare. O astfel de situaţie intervine şi în cauza de faţă, din moment ce, aşa cum s-a arătat, recurenta nu dezvoltă critici de nelegalitate care pot fi încadrate în motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., ci se limitează la simpla afirmare a netemeiniciei şi nelegalităţii deciziei atacate.
Pentru considerentele ce preced, Înalta Curte urmează a constata nul recursul în conformitate cu art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIV
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată nul recursul declarat de recurenta-pârâtă SC G.S.G. SRL împotriva Deciziei civile nr. 509 din 10 decembrie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3260/2014. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3263/2014. Civil. Rezoluţiune contract. Recurs → |
|---|
